Mă îndoiesc că la întrebarea: „Sunteţi de acord cu predarea religiei în școli?” poate fi dat vreodată un răspuns tranșant: da / nu. Eu una nu pot. Cred că problema e prea complexă pentru a fi expediată monosilabic. Explic imediat, evident, din punctul meu de vedere.
Nu, nu sunt de acord cu:
– îndoctrinarea bigotă care degenerează în confiscarea mântuirii, cultivarea și încurajarea superiorităţii confesionale, izolaţionismul în eclave elitiste în care se trăiește „credinţa curată” (prin opoziţie cu cea nedusă la Nufărul a „celorlalţi”), echivalarea credinţei cu, vorba lui Pleșu, gesticulaţia religioasă, confuzia creștinismului cu superstiţia băbească. Orice abordare care-l închide pe Dumnezeu într-un ţarc ca să fie „numai al meu” și care-l obligă să reacţioneze la condiţionări exterioare ridicole („Uite, ţi-am aprins 5 lumânări, nu-i așa că mă ajuţi să trec examenul pentru care n-am citit nicio pagină?”), este, după mine, una care nu se află în adevărul evangheliilor. Steinhardt: „Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic, etc. E și foarte deștept”.
– deformarea prin excese a imaginii lui Dumnezeu, care ajunge să fie prezentat exclusiv într-una din acesta două ipostaze: fie ca Bau-Bau care te așteaptă cu parul după colţ să-ţi taxeze fiecare derapaj din „adevărata evlavie” , fie ca Superman care merge pe apă, înmulţește pâinile etc. Copiii care azi învaţă că Dumnezeu e sperietoarea care ne pedepsește ori eroul de benzi desenate care face chestii cool sunt adulţii care vor trăi o relaţie circumstanţială cu un Dumnezeu alienat și alienant, care va ajunge să fie perceput doar ca automatul de împlinit dorinţe ori previzibila ghilotină care îţi retează ţeasta când calci pe bec.
– condiţionarea aberantă a notei la Religie de anumite practici impuse cu sila (participarea la Liturghie, spovada, împărtășania), instrumentalizând astfel cele cerești în scopul obţinerii unor foloase pământești, într-un soi de simonie putredă, care încurcă grav scopurile cu mijloacele. [Îmi amintesc o discuţie pe care două mămici de copii de școală primară o aveau mai demult în autobuz. „Ăsta al meu a luat insuficient la Religie fiindcă n-a știut poruncile”. „Vai, dragă, nu înţeleg la ce o folosi tâmpenia asta. Auzi tu, să strici media copilului pentru o chestie de acum două mii de ani!”] În schimb, da, aș acorda calificativul maxim unui copil care i-a dat cornul de la prânz colegului mai sărman ori elevului care nu că nu-l umilește, dar îl ocrotește și îl ajută pe confratele lui care are o dizabilitate.
De ce NU la toate astea? Pentru că toate sfârșesc într-un oximoron, ajungând să-l vestească pe Cristos cel blând și smerit cu inima prin mijloace absolut diferite de ceea ce El este și de ceea ce El propovăduiește. Şi încă o dată, de ce NU? În „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt enumeră în lista sa de păcate capitale: prostia, fanatismul, trufia neroadă și dragostea cu sila. Toate sunt consecinţe ale abordărilor de mai sus.
Da, sunt de acord cu:
– formarea unei conștiinţe morale care deosebește binele de rău după criterii corecte (nu politically correct!) și, mai presus decât să se concentreze obsesiv asupra nefacerii răului, își îndreaptă atenţia spre înfăptuirea binelui. Din nou, Steinhardt: „Poţi să păcătuiește de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinţii și caracterele superioare. Dar și de rușine, o teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate; a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne; a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îţi vine greu să păcătuiești, ţi-e teribil de rușine”. Olimpicii la Religie, în opinia mea, nu ar fi aceia care recită în timp record Crezul în greaca veche, dar cei care nu păcătuiesc de rușine și au ca target nepăcătuirea din dragoste.
– predarea nu a religiei (confesionale, cu preocuparea colaterală de desfiinţare a celorlalte religii și confesiuni), ci a (istoriei) religiilor, pentru formarea unei viziuni universale oneste și respectoase asupra istoriei, culturii și civilizaţiei popoarelor de pe întreg globul pământesc, în întreaga lor complexitate și varietate de idei, concepte, care pot fi tratate pornind de la lucrurile care ne aduc împreună, nu de la cele care ne dezbină.
– dezvoltarea unei culturi biblice solide, indispensabile oricărei persoane care a citit mai mult de o carte în viaţa ei. Secole întregi din arta europeană sunt imposibil de înţeles și de integrat în context istoric fără aprehensiunea conexiunii lor cu naraţiunea biblică și cu inserarea acesteia în ţesătura cotidianului… Cum îi poţi pricepe câtuși de puţin pe Michelangelo, Caravaggio, Velasquez, Dostoievski, Dante, dar și pe mai noii Joyce, Saint Exupery, ori chiar pe Sartre și pe Nietzsche, fără să ai habar cine sunt David, Iosua, Iov, Paul din Tars ș.a.m.d.? Cum poţi avea discernământul corect pentru a înclina balanţa înspre Richard Dawkins ori spre evanghelii, dacă l-ai citit numai pe primul?
De ce toate DA-urile? Pentru că nu-mi amintesc să fi zis vreodată Isus prin evanghelii să ne arătăm mușchii spirituali, dar îmi amintesc destul de bine că a zis: „Ce-ai făcut unuia dintre aceștia mici, mie mi-ai făcut” (cf. Mt 25,31-46). Iarăși, îmi aduc aminte că din gestul unui samaritean (aka, „unul care nu e de-al nostru”) Isus a făcut pildă, iar din episodul lapidării păcătoasei (iar una „care nu-i de-a noastră, a evlavioșilor”) a scos îndemnul de a medita la propriile păcate.
Şi închei tot cu Steinhardt: „De ce îi este foame omului de azi? De iubire și de sens”. Când la ora de religie se învaţă iubirea și sensul în viaţă, premianţii de azi vor fi adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu de mâine. Altfel, rămân niște roboţei care se închină mecanic unui Bau-Bau / Superman în care, să fim serioși, nici n-ai cum să crezi pe bune.