Sfânta Rita din Cascia, patroana cauzelor imposibile

Astăzi Biserica sărbătoreşte 552 de ani de la mutarea în cer a celei care va deveni ulterior sfinta Rita din Cascia. Am avut privilegiul să mă rog înaintea relicvei ei şi să mă împărtăşesc de harurile minunate primite de la Domnul prin mijlocirea ei binecuvântată. De asemenea, am avut bucuria de a descoperi că sfânta Rita, asemenea sfinţilor Francisc din Assisi şi Anton de Padova, e o sfântă cu adevărat „universală”, devoţiunea către ea depăşind de mult barierele confesionale şi chiar cele religioase. Acum doresc să vă împărtăşesc rugăciunea către sfânta Rita care e cea mai dragă inimii mele, prin cuvintele căreia sfânta m-a ascultat întotdeauna. Rostiţi-o şi voi, astăzi, în sărbătoarea ei:

O, preamilostivă sfântă Rita, ajutorul celor sărmani, nu s-a auzit niciodată ca cei ce s-au îndreptat către tine în necazuri să nu fi fost ascultaţi. Oare eu singur voi fi acel nefericit, nedemn de privirea ta, eu singurul neascultat de tine? O, nu, iubita mea sfântă! Tu ştii ce înseamnă a suferi şi că suferinţa e atât de mare. Necazurile mă strâng din toate părţile, suferinţele îmi apasă inima, strâmtorările îmi amărăsc zilele şi orice picătură de sprijin omenesc dispare în jurul meu.

Ce altă speranţă îmi mai rămâne, după Dumnezeu şi Sfânta Fecioară, decât la tine, o, dulce mângâietoare a celor care suferă? Gândeşte-te aşadar la mine. Dobândeşte-mi de la Domnul resemnare în împotriviri, mângâiere în întristări, eliberare de orice rău şi ajutorul particular pe care ţi-l cer acum……Amin. 

Tatăl nostru…

Bucură-te, Marie…

Slavă Tatălui…

Pe urmele sfântului Francisc din Assisi – Assisi, 20 februarie 2008 (I) (Santa Maria degli Angeli / Porziuncola)

Dimineaţa foarte devreme, în drum către Cascia, de pe autostradă, am zărit în depărtare, conturată ca o promisiune pe cerul argintiu încă luptându-se să zămislească zorii, cupola-emblemă a bazilicii Santa Maria degli Angeli.

Acum, în jurul amiezii, intrăm în medievalul Assisi şi, după scurtă vreme, iată-ne înaintea ei. Santa Maria degli Angeli e imaculată şi maiestuoasă în exterior… Deşi ştiu că biserica actuală a fost construită abia începând cu 1569 pentru a îngloba micuţa Porziuncola, îmi pare că maiestatea sa arhitecturală vrea să  cuprindă mai mult decât pereţii de cărămidă ai micii capele, încercând să fie un sipet pentru grandoarea spirituală inefabilă a micuţului, sărăcuţului şi nebunului „Crainic al Marelui Rege”, multiubitul meu San Francesco…       

 

Statuia imensă a Sfintei Fecioare ce străjuieşte cupola pare a îmbrăţişa întreaga omenire cu un gest matern, ocrotitor…

   

După ce intrăm şi zăresc Porziuncola, mi se taie respiraţia. E singurul lucru pe care-mi doresc cu nesaţ să-l văd aici. Am sentimentul că nu trebuie să fac nici o mişcare, că nu sunt vrednică nicicum să mă aflu în locul acesta, să calc pe aici, să respir aerul acesta… Porziuncola e expresia desăvârşită a umilinţei Sfântului Francisc. E o capeluţă minusculă, de numai câteva locuri… Este a treia biserică pe care a restaurat-o însuşi sfântul, cu mâna lui, după San Damiano şi San Pietro della Spina… Porziuncola (alintată astfel cu duioşie de Francisc ca aluzie la dimensiunile ei reduse, dar şi la sentimentul de familiaritate caldă pe care ea l-a imprimat spiritului franciscan) a fost primită în dar de la fraţii benedictini şi, pe vremea sfântului Francisc, ea era izolată de cetatea Assisi, locaţie favorabilă reculegerii si rugăciunii… Din biografia scrisă de sfântul Bonaventura ştim că Francisc a închinat această bisericuţă Sfintei Fecioare „datorită marii sale devoţiuni faţă de îngeri şi datorită marii sale iubiri faţă de Mama lui Cristos”. Multe episoade marcante din viaţa franciscanismului primar sunt legate de acest loc binecuvântat. Este locul în care fiul bogatului negustor Bernardone a avut, în 1209, revelaţia necesităţii urgente de a urma şi de a mărturisi în chip atât de curajos evanghelia şi locul pe care el l-a considerat întotdeauna a fi „acasă” (iată, de pildă, când Francisc se îndreaptă împreună cu fratele Leon către acest loc, vorbindu-i acestuia despre bucuria desăvârşită, aşează şi în pildă Santa Maria degli Angeli ca loc de destinaţie al călătoriei misionare). Aici a avut loc, în 1212, Capitulul Rogojinilor, la care au participat peste 5.000 de fraţi, printre care sfântul Bonaventura şi sfântul Anton de Padova. Aici i-a apărut Cristos lui Francisc, în 1216, şi i-a acordat harul ca toţi cei care trec pragul Porziuncolei să primească cunoscuta Indulgenţă de la 2 august. Şi, nu în cele din urmă, aici a murit sfântul Francisc, în octombrie 1226. Veneraţia sfântului pentru acest loc se revendica din iubirea sa profundă şi intensă pentru Isus şi Maica sa; de aceea, Sărăcuţul spunea despre Porziuncola: „Luaţi seama, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată acest loc… căci cu adevărat acest loc este sfânt şi este sălaşul lui Cristos şi al Maicii Sale Fecioare” (FF 1780).   

Împătimită a artei (pre)renascentiste cum sunt, ştiu cu ochii închişi tot ce se poate şti despre latura artistică a Porziuncolei.

Piatra brută de la exterior nu e împodobită cu nici o frescă, excepţie făcând pictura de secol XIX care îl înfăţişează pe Francisc primind de la Isus şi de la Sf. Fecioară harul Indulgenţei de la Assisi. Deşi mi se pare aproape o impietate această intervenţie artistică tardivă, îmi îngădui un scurt răgaz pentru a medita la inscripţia de sub frescă: Haec est porta vitae aeternae…

   

Cele mai preţioase fresce interioare sunt cele ale lui Ilarie de Viterbo (1393), dintre care Buna-Vestire care se înfăţişează ochilor deasupra altarului este cu adevărat impunătoare…

 

Opus acesteia, pe peretele interior de deasupra intrării, un Crucifix al lui Pietro Perugino (1485)… În rest, pereţii sunt nedecoraţi, din cărămidă brută… Pe una dintre aceste cărămizi va fi zăbovit cândva, cu opt secole în urmă, mâna „Sărăcuţului”, încercând să repare această mică bisericuţă părăsită de benedictinii de pe Monte Subasio… Gândul acesta tulburător mă face să-mi trec cu pietate mâna peste zidul aspru şi să nădăjduiesc că am atins locul în care el pus deopotrivă rugăciunea şi zidirea…

Ştiu, la fel, multe şi despre istoria religioasă a Porziuncolei. În peretele din stânga sunt încastrate rămăşiţele pământeşti ale lui Pietro Cattania, înmormântat aici încă din 1221, când a trecut la cele veşnice după numai un an de la numirea sa ca vicar al Ordinului, imediat după retragerea lui Francisc…  

Dar absolut toată ştiinţa păleşte când îngenunchez într-una din băncuţele tocite şi înghesuite, copleşită de sentimentul de a călca la propriu pe urmele sfântului Francisc. Aglomeraţia de pelerini din jur se topeşte, se face nevăzută… Nu ştiu ce să-i cer lui Francisc, dar rugăciunea ţâşneşte firesc din inima mea şi, într-o clipă de intimitate uluitoare cu el, îl rog să-mi dobândească de la Domnul virtutea care îmi lipseşte cel mai mult dintre toate: smerenia. „Sărăcuţule, fă-mă şi pe mine săracă aşa cum ai fost tu, ajută-mă să fug de slava lumească, să-l caut numai pe Isus sărac şi singur, să nu am nevoie de nimeni altcineva decât de El… Francisc, învaţă-mă să vreau numai ceea ce vrea El… Roagă-l tu pe El, care-ţi este atât de aproape, să-mi dea putere să-mi duc crucea, tărie să nu părăsesc niciodată căile sale şi curaj să accept întotdeauna voinţa sa… Francisc, Francisc al meu, te rog, dobândeşte-mi tu toate cele folositoare mântuirii şi dă-mi şi mie bucuria ta în adorarea lui Dumnezeu în cele ce ne înconjoară, seninătatea ta în încercări, zâmbetul tău în cele de toate zilele, seriozitatea ta în rugăciune, dragostea ta neţărmurită pentru El… O, iubitul meu Francisc, iată-mă vorbind fără rost şi spunând cuvinte multe, ca păgânii, când tot ceea ce vreau să-ţi cer, de fapt, e să fiu cât mai asemenea ţie, care ai fost atât de asemenea  Lui…”  Nici nu-mi dau seama că plâng (e emoţie, bucurie, dar şi imensă durere că sunt atât de nevrednică de a primi aceste haruri), fiindcă fericirea imensă care-mi cuprinde inima e atât de mare, încât îmi vine să-i strâng în braţe pe toţi oamenii pe care îi văd în jur… Francisc mă stăpâneşte, mă cuprinde, mă învăluie, mă ameţeşte, mă îmbată… pentru cele câteva clipe petrecute sub acoperişul binecuvântat al Porziuncolei, Francisc mi-l pune, aproape cu brutalitate (dar ce dulce brutalitate!), pe Isus în inima mea atât de goală de El şi atât de plină de lume… şi, în jur, totul încetează să mai existe, nu mai văd şi nu mai aud nimic, sunt doar eu, la picioarele lui Cristos, mulţumindu-i că m-a adus acolo şi că l-a dat unei lumi nebune şi rele pe Francisc cel înţelept şi blând… Aş vrea să nu mă mai ridic niciodată de aici, fiindcă în locul acesta sunt atât de eu însămi cum nu cred să mai fi fost vreodată în toată viaţa mea atât de inutilă… Când mă hotărăsc să ies, am impresia că momentele acelea petrecute acolo au lăsat un sigiliu de neînlăturat în inima mea, pe care am să-l port cu mine oriunde merg de acum înainte… sigiliul franciscan al Porziuncolei, de pace şi bine…     

Când ies din Porziuncola, paradoxal, bazilica mi se pare apăsătoare (pesemne, e contrastul prea mare între sărăcia interioară reflectată de capelă şi grandoarea renascentistă pur artistică a „învelişului ei de protecţie”)… Acum bazilica nu-mi pare a fi altceva decât o simplă cupolă peste Porziuncola…

Continuăm pelerinajul prin bazilică şi ajungem la Capella del Transito, locul în care sfântul a trecut la Domnul…

Tradiţia spune că, orb, cu trupul ros de boală şi de nesfârşitele privaţiuni ale vieţii sale ascetice, simţindu-şi aproape sfârşitul (din această lume!), Francisc s-a retras în ceea ce odinioară era chilia destinată îngrijirii fraţilor bolnavi. Aici a compus ultimele versuri din Cântecul Creaturilor (cei care nu îl cunosc pe sfântul Francisc în dimensiunea sa mistică, spirituală, e posibil să fi auzit de numele lui măcar în relaţie cu acest poem, unanim recunoscut în istoria literaturii universale ca fiind prima scriere literară în limba italiană): „Lăudat să fii, Domnul meu, prin sora noastră, Moartea trupească, de care nici un om nu poate fugi. Vai de aceia care se găsesc în păcat de moarte! Fericiţi cei care se găsesc în voinţa ta preasfântă, căci a doua moarte nu-i va face să sufere”. A cerut fraţilor să-i citească Patima Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Evanghelist Ioan şi să-i cânte Psalmul 141… După aceea, a frânt pâinea şi a împărţit-o fraţilor săi, în amintirea gestului făcut de Cristos la Cină, s-a întins pe lespedea rece (venerată acum în capelă) şi a murit. Sancta simplicitas… Toate acestea se întâmplau în noaptea lui 3 spre 4 octombrie 1226, când Francisc avea 45 de ani… Astăzi, capela, de dimensiuni foarte reduse (care nu ar putea suporta traficul de vizitatori fără a distruge comoara din interior), este închisă cu un grilaj prin care zăresc cele două obiecte importante pe care ea le tezaurizează: mai întâi, cingulul (sfoara) cu trei noduri (semnificând cele trei voturi călugăreşti: sărăcie, ascultare, castitate) care a încins mijlocul Sărăcuţului şi care a fost dăruit Sanctuarului de papa Pius al IX-lea, în sec. al XIX-lea.

Apoi, statuia din teracotă smălţuită a sfântului Francisc, capodoperă a lui Andrea della Robbia (cca. 1490), care îl înfăţişează pe sfânt ţinând în mâini cele două repere fundamentale ale întregii sale vieţi: evanghelia şi crucea.

Accesul către grădina de trandafiri de lângă Bazilică este, momentan, restricţionat (nu ştim din ce considerente). De această grădină este legată relatarea conform căreia Francisc, în anul 1216, exact înaintea viziunii lui Cristos căreia el îi cere acordarea faimoasei Indulgenţe, pentru a scăpa de ispitele trupeşti care nu-i dădeau pace, s-a aruncat în spinii tufişurilor care creşteau în vecinătatea capelei; la contactul cu trupul sfântului, spinii s-au prefăcut în trandafiri fără spini, o specie care creşte numai la Porziuncola şi care se numeşte Rosa Canina Assisiensis.

La plecare, realizez că, deşi în chip fizic, mă despart de Porziuncola fără a şti când am să mai revin aici (şi ieşirea din sanctuar e extrem de dureroasă), în chip spiritual, o port în inimă încă dinainte de a-i fi călcat pragul, iar acum, mai statornic şi mai profund, sentimentul meu de a-i aparţine lui Francisc e atât de intens încât nimic nu mai contează… Am uitat complet chiar şi de frig şi de foame; fratele Măgar, cum îşi numea Sărăcuţul trupul, e redus la tăcere… Francisc, de dincolo de timp, e acum, aici, cu mine…

 

PS: Deşi mi se pare superfluu, repet că şi aici, ca şi la Cascia, fotografiatul fiind interzis, toate fotografiile de interior sunt luate din domeniul public, cele mai multe de pe situl oficial al Sanctuarului.  

NB: Pentru cei îndrăgostiţi de spiritul franciscan al Porziuncolei, mai spun că tot pe situl oficial al Sanctuarului pot fi urmărite, în fiecare duminică, în transmisiune directă din Bazilică, Sfintele Liturghii, după următorul program (ora României): 10:00; 11:00; 12:30; 18:00; 19:00. Desigur, nu se compară cu sentimentul de a fi efectiv acolo, dar este o experienţă interesantă, în cheie franciscană…

Pe urmele sfintei Rita din Cascia – Cascia, 20 februarie 2008

Pe o vreme incredibil de frumoasă şi de senină, pornim dimineaţa foarte, foarte devreme (nici nu s-a luminat bine de ziuă!) către Cascia, să o vizităm pe dulcea Rita, cea atât de încercată în viaţa de familie, model al mamelor şi soţiilor creştine, patroană a cauzelor imposibile.

Drumul (de-a lungul căruia recităm mereu Sfântul Rozariu) ne poartă pe serpentine sinuoase, croite în stânca munţilor golaşi ai Umbriei şi ne duce către cetatea Cascia, orăşel cu parfum medieval, înşirat şi el pe culmea unui munte. În plin sezon turistic, un lift panoramic de capacitate impresionantă preia pelerinii din imensa parcare de la poalele muntelui, pentru a-i duce pe creastă, acolo unde se află sanctuarul. Acum, însă, liftul este nefuncţional, aşa că dăm piept, mai mult sau mai puţin vitejeşte, cu asprimea urcuşului.

 

Aseară am fost la biserica din Sarteano, împreună cu Lenuţa şi cu Mamaie, la Liturghia celebrată de don Fabrizio. Mamaie este mama Lenuţei, o femeie pe la 70 de ani. Nu cunosc o persoană laică mai apropiată de sfinţenie decât ea. Mamaie e unul dintre acele personaje de poveste (Creangă şi Sadoveanu la un loc) despre care citeşti doar în cărţi şi care nu-ţi vine a crede că vieţuieşte cu adevărat printre noi. E o moldoveancă vânjoasă, cu o forţă morală copleşitoare, care a străbătut întreaga ei viaţă, atât de plină de vicisitudini, cu Rozariul în mână şi cu mintea veşnic la rugăciune, la Isus, la Maica lui şi la sfinţi. Cu Rozariul în mână a născut şi a crescut unsprezece copii – Lenuţa îmi spunea că şi-o aminteşte pe Mamaie când, simţind că i se apropie sorocul să nască pe unul din fraţii ei, şi-a luat în mână nelipsitul Rozariu şi a pornit să înfrunte nămeţii de afară, în drum spre spital, singură… Cu Rozariul în mână a înfruntat Mamaie lipsurile şi moartea soţului ei drag. Cu Rozariul în mână a întreţinut Mamaie, de una singură, o casă întreagă, trudind la câmp de două ori mai mult decât orice altă femeie din sat, pentru a-i hrăni, a-i da la şcoală şi a-i face oameni pe toţi cei unsprezece copii. Nu există reper mai constant şi mai stăruitor în viaţa ei decât participarea zilnică la Liturghie, pe care o justifică elementar: „La ce bun să trăieşti o zi întreagă, dacă la sfârşitul zilei nu te duci la El să-i mulţumeşti că ţi-a dat-o?”. Iar aseară, întorcându-ne acasă de la Liturghie, Mamaie călca cu greu, avea un picior umflat… „Mamaie, noi mâine mergem la Cascia, vii cu noi?”, zice Lenuţa. Sclipirea de pe chipul brăzdat de riduri al bătrânei a luminat întreg întunericul de pe stradă. „Mă duc”, zice ea dezarticulat, prea-plină de imensa bucurie de a o revedea pe sfânta Rita, adevărată binecuvântare.

 

Iar azi, iat-o zburdând pe culmile din Cascia, ca şi când dorinţa de a ajunge la sfânta ei dragă ar fi anulat complet durerea de picior, care este în continuare, foarte umflat… Şi eu, şi Lenuţa, şi Cristina ne văităm cu toatele de nu se poate de oboseala urcuşului… Mamaie ne-a luat-o demult înainte, de-abia o mai zărim… Zelul ei îmi aminteşte de avântul personajelor evangheliei care aleargă pline de entuziasm să dea de veste lumii despre Isus: samariteanca, Maria Magdalena, ucenicii la Emaus… Şi acolo, pe costişa Casciei, mă loveşte brusc o evidenţă pe care aş prefera să o las aşa cum e, netulburată, neschimbată: habar n-am care e numele acestei femei; e un personaj atemporal şi marcat cu sigiliul propriei sale umilinţe, atât de mare şi de profundă… mă gândesc la preotul din „Jurnalul unui preot de ţară” a lui Bernanos, şi el personaj principal fără nume…  

 

Urcând, prima senzaţie pe care o încerc este aceea de rupere a continuum-ului spaţio-temporal. Străduţe înguste şi complet pustii, case foarte vechi, porţi sculptate alambicat, un decor care ne transportă în alt veac… Majoritatea caselor au la parter pravălioare cu suveniruri, iar drumul este pavat cu dale în spic…      

 

Un căţel rătăcit ne iese în întâmpinare, dând frenetic din coadă. E simpatic foc, ceacâr, are un ochi albastru translucid, altul negru…

Deodată, pe fundalul gri-albastru al cerului, se profilează cele două turle maiestuoase ale Bazilicii Superioare, înaintea căreia se desfăşoară o piaţă generoasă.

 

Unul din zidurile bazilicii este împodobit cu o cruce inedită, săpată parcă în piatră prin însăşi intervenţie divină (licenţa poetico-arhitecturală mi se pare foarte reuşită), iar la picioarele crucii, mai mulţi porumbei beau apă dintr-o fântână.

 

Nu ştiu exact către ce să îmi indrept mai întâi atenţia, o dată intraţi. Desigur, mai întâi e racla de cristal care adăposteşte trupul sfintei Rita, păstrat de la moartea ei din 1457. Racla e adăpostită de o capelă, dincolo de un grilaj din fier forjat şi, din păcate, vizibilitatea este redusă drastic de distanţa impusă de acest grilaj, precum şi de reflecţia luminii în cristalul din care este confecţionată racla. Sfânta poartă veşmântul măicuţelor augustiniene, iar pe baldachinul din piatră pe care este aşezat sarcofagul este încrustată o inscripţie în latină: „Posuisti in capite eius coronam” („I-am aşezat pe cap cunună”).  

Apoi, în Bazilică, îmi atrage atenţia tabernacolul, absolut spectaculos, magnific, în forma unei inimi, încadrat de o încrengătură de fier forjat, în consonanţă desăvârşită cu masa altarului şi restul decoraţiunilor.   

Nu sunt impresionată în mod special de Bazilică în ansamblul ei şi ştiu şi de ce: e o clădire nouă (a fost consacrată în 1947), care nu are de-a face prea mult cu epoca în care a trăit sfânta Rita, iar mie, se ştie, îmi plac „vechiturile”…   O urmăresc însă pe Mamaie, complet liberă de ridicolele mele prejudecăti intelectualiste, cum se roagă, desprinsă de realitate şi transportată în duh lângă inima sfintei ei dragi… acolo, în genunchi, Mamaie are o lumină interioară aparte…        

 

Coborâm în Bazilica Inferioară, care adăposteşte câteva relicve de seamă. Cea mai importantă dintre ele:  Miracolul Euharistic din Cascia. Am citit despre el de câteva ori, însă, aflându-mă aici, socot că m-am găsit prea concentrată asupra personalităţii sfintei Rita, ca să mai realizez că pot vedea şi acest Miracol.  Răsfoind un pliant cules de la intrarea în Bazilica Superioară, îmi reamintesc despre ce este vorba: în 1330, un preot care ducea Sfânta Împărtăşanie unui bolnav, a fost îndeajuns de neglijent şi de lipsit de evlavie încât să pună Ostia consacrată între paginile Breviarului său;  ajuns la destinaţie, a văzut cum Ostia se transformase într-o pată de sânge; speriat, preotul şi-a recunoscut vina înaintea fr. Simone Fidati din Cascia, preot călugăr augustinian cu faimă de sfinţenie, care l-a sfătuit să păstreze cu grijă Breviarul. Fragmentul din pagina Breviarului respectiv, pe care este imprimată pata de sânge în forma Ostiei, este expus într-un relicvariu în Bazilica Inferioară. Iată ce ştiam „din cărţi” înainte de ajunge la faţa locului. Unde, din nefericire, fără să am vreo explicaţie pentru acest lucru, am văzut relicvariul, dar nu şi relicva, care lipsea cu desăvârşire. Deşi neimpresionată de toată arhitectura locului (cum am spus deja, mult prea modernă şi modernistă pentru gustul meu), am găsit totuşi interesantă soluţia conceptuală pentru adăpostirea relicvei: o vitrină suspendată din cristal şi piatră, în forma unei pâini, iluminată din interior…    

Relicvariul face parte dintr-un altar lateral, înaintea căruia se află mormântul fericitului Simone Fidati. 

Vizavi de acestea, un sarcofag de cristal cu moaştele surorii augustiniene fer. Maria Teresa Fasce, responsabilă de răspândirea şi intensificarea devoţiunii faţă de sfânta Rita în sec. al XX-lea.    

Locul care mi-aş fi dorit cel mai mult să îl văd nu poate fi vizitat decât în grupuri organizate. Este vorba de mănăstirea închinată „Sf. Maria Magdalena” (în care a trăit sfânta Rita), ctitorită cândva în jurul anului 1220 şi care păstrează chilia originală în care sfânta a petrecut patruzeci de ani din viaţă şi unde a trecut la Domnul, la vârsta de 76 de ani (se spune că în clipa aceea, clopotele mănăstirii au sunat singure…). Desigur, principalul motiv pentru care mănăstirea este mai puţin deschisă vizitelor este acela că ea este, şi  în zilele noastre, sălaş al măicuţelor augustiniene contemplative şi este firesc ca liniştea clauzurii să nu fie tulburată de turişti gălăgioşi… Tot aici, între zidurile vechi de 800 de ani, se află şi crucifixul pictat de pe care Isus i-a vorbit sfintei, înzestrând-o cu darul stigmatului de pe frunte, în Vinerea Mare a anului 1442… Aici se păstrează şi inelul de cununie al sfintei, precum şi un rozariu care i-a aparţinut…      

E timpul amiezei când decidem să părăsim Cascia. Din nefericire, al pommeriggio toate magazinele sunt închise, inclusiv acela în care am văzut în vitrină, la venire, un inel de rozariu din aur exact aşa cum îmi doresc… Lenuţa, tenace cum o ştiu, dă târcoale întrării şi bate în uşă până ce la balconul de deasupra se iveşte un bătrânel care, se vede, numai ce terminase de luat prânzul… E plin de solicitudine şi coboară îndată pentru a deschide magazinul, împreună cu nevasta lui, sexagenară şi ea… Amândoi aşteaptă răbdători să ne alegem suvenirurile pe care le dorim. Suntem singurii clienţi. Împachetează fiecare cadou în ambalajul lui, se foiesc în jurul nostru alegând diferite funde şi punguţe, asortate şi potrivite ca dimensiune… Aleg, printre altele, o iconiţă a sfintei Rita şi un rozariu din lemn de trandafir pentru prietena care mi-a făcut cunoştinţă cu sfânta pe care am vizitat-o astăzi: Elena, ortodoxă convinsă, „convertită” subit la devoţiunea pentru sfânta din Umbria, după ce i-a citit viaţa şi a dobândit multe haruri prin rugăciunea către ea; Elena ştie pe dinafară biografia Ritei, iar eu ştiu că ochii i se vor umple de lacrimi de emoţie când îi voi spune că am rostit o rugăciune şi pentru ea înaintea moaştelor sfintei ei dragi. Cei doi bătrânei simpatici au terminat de împachetat totul şi mi-au oferit un sconto de aproape 50% pentru inelul meu (care, oricum, era neaşteptat de ieftin).                      

E foarte frig aici, pe înălţimile Casciei, însă Rita ne-a încălzit tuturor inimile… La plecare, contemplând în zare culmile înzăpezite ale munţilor Umbriei, acoperite de un cer mai mare decât pământul, o mai invoc încă o dată… Sfântă Rita, roagă-te pentru noi!

NB: Cu excepţia fotografiilor moaştelor sfintei Rita şi ale fer. Maria Teresa Fasce, nici una din imaginile de interior nu îmi aparţine, deoarece fotografiatul este absolut interzis în Bazilică (am făcut, pe furiş, câteva poze, însă calitatea lor e perfectibilă). Am ales, în principal, ilustraţii postate pe site-ul oficial al Sanctuarului: www.santaritadacascia.org

Pe urmele sfântului Francisc din Assisi – Cetona, 19 februarie 2008

Anul trecut am avut privilegiul şi imensa bucurie să fac o călătorie în Italia, pe urmele dulcelui meu sfânt Francisc şi nu numai… În afara călătoriei ca atare, un alt nemărginit prilej de bucurie a fost să-i am drept călăuze (turistice, dar îndeosebi spirituale), pe bunii mei prieteni Lenuţa şi soţul ei Eugen, Ana şi soţul ei Mihai, precum şi pe enciclopedicul şi inimosul padre Robert (fost vicar în parohia noastră, în prezent eminent student al Collegium Lateranense din Roma). Deşi lipsită, în cea mai mare partea a ei, de semnele exterioare ale unui pelerinaj autentic, călătoria a fost în mare măsură un prilej de introspecţie spirituală, de întâlnire nemijlocită cu spiritualitatea franciscană, dar, mai presus decât toate, ea a constituit motorul propunerii unei schimbări interioare de substanţă… Am scris jurnalul acestei călătorii atunci când ea a fost înfăptuită, însă acum am socotit potrivit să împărtăşesc deopotrivă tulburarea şi pacea, credinţa şi iubirea, speranţa şi bucuria care mi-au călăuzit paşii în a-l căuta cu frenezie şi a-l întâlni cu emoţie pe Cristos în oameni şi locuri ale Italiei, într-un sfârşit de februarie luminos, in anno  Domini 2008…                    

 

Marţi, 19 februarie 2008

Am ajuns în Sarteano aseară, după un zbor acceptabil Băneasa – Ciampino, un transfer interminabil de la aeroport la Stazione Termini din Roma (care îmi pare un furnicar babilonian – cu zeci de peroane înşirate halucinant şi interminabil pe mai multe nivele şi mii de oameni alergând disperaţi care încotro), continuat cu un drum de o oră şi jumătate cu trenul până la Chianciano Terme, de unde buna mea prietenă Lenuţa, ne „ridică” (pe mine şi pe fii-mea, Cristina) cu tot cu bagaje şi ne conduce în apartmentul ei cochet de la fereastra căruia văd, profilându-se în întuneric, munţii şi dealurile Toscanei. Înainte de a adormi, pălăvrăgesc cu Lenuţa, sorella mia, cum ne place să ne chemăm reciproc, mult dincolo de miezul nopţii… Adormim, frânte amândouă, recitând împreună Rozariul…          

 

Chianciano Terme, Santa Maria della Stella

Dimineaţă…

Luăm un mic dejun rapid, după care ne îndreptăm mai întâi spre Chianciano Terme, localitatea vecină, unde am coborât aseară din tren… Nu e foarte cald, însă e perfect senin şi soarele e aproape orbitor …  un aer tare, de munte, ne înţeapă nările…

Intrăm într-o bisericuţă destul de veche, ce găzduieşte imediat lângă intrare, în partea stângă, o statuie a Pruncului Isus de la Praga… Pe pupitru, Lecţionarul e deschis la lectura zilei… Pe marginea confesionalului atârnă o stolă violetă…

 

Biserica e vie, deşi e complet goală, noi suntem singurii ei vizitatori la ora asta a dimineţii… Locul dă impresia că aşteaptă pe cineva… că ne aşteaptă… „scenografia” asta nepremeditată, elegantă şi discretă, mă duce cu gândul la felul în care Dumnezeu aşteaptă omul să se întoarcă la El…

În spatele bisericuţei cu dimensiuni modeste, se înalţă o biserică mult mai mare, în stil modern. Nu putem intra, fiindcă încă se mai lucrează la interior, însă ne lăsăm mângâiaţi de soarele (cam rece, totuşi) care luminează stăruitor terasa din spatele bisericii. Ne fotografiem în exterior, unde o statuie a Fecioarei e străjuită de flori proaspete… Suntem în timpul Postului Mare şi mă gândesc că acasă, în bisericile noastre, în vremea aceasta nu se împodobesc statuile cu flori…  Prin ferestrele mari se zăreşte crucifixul imens de deasupra altarului, pe care Isus îşi deschide mâinile într-o îmbrăţişare, cu capul aplecat spre noi…

 

Cetona, Convento di San Francesco – Mondo X

Luăm prânzul acasă. Afară s-a mai încălzit puţin şi Lenuţa propune să vizităm o mănăstire al cărei indicator l-am zărit împreună din maşină aseară, în drum spre casă.

Deşi e o altă localitate (Cetona), suntem foarte aproape de Sarteano, avem doar câteva minute de mers cu maşina. Pe drum, admir minunatul peisaj al Toscanei: livezi nesfârşite de măslini, vii îngrijite minuţios, munţii stâncoşi pe care, în depărtare, Eugen, soţul Lenuţei, îmi arată o cruce („E crucea de pe Monte di Cetona”). După câteva serpentine ameţitoare, ajungem. Indicatorul din şosea ne poartă pe un drum abrupt, prin pădurea aproape dezgolită de frunziş, ale cărei crengi străpung văzduhul ca nişte păianjeni albi… după care înaintea noastră se aşterne o poiană străjuită de stânci şi copaci, în mijlocul căreia se află mănăstirea pe care o căutăm. Printre copaci sunt ascunse câteva plăcuţe din lemn care ne anunţă că suntem pe cale să intrăm într-o mănăstire întemeiată de sfântul Francisc în 1212. Dedesubt, mostră a binecunoscutei ospitalităţi franciscane, urarea: „Benvenuti, fratelli!”.  

Coborâm mai multe trepte vechi, prin ceea ce mie mi se pare că aduce mai curând a parc decât a grădină, loc îngrijit cu minuţiozitate iubitoare (copacii sunt tunşi extraordinar, florile sunt atât de viu colorate…) şi ajungem lângă clădirea propriu-zisă. E o linişte desăvârşită, nu se aude decât foşnetul frunzelor…

 

Pavimentul pe care călcăm cu pietate e extrem de vechi… O vreme, nu întâlnim pe nimeni şi Cristina face poze de zor… După ceva timp, un tânăr îmbrăcat în haine de lucru ne întreabă dacă avem nevoie de cineva care să ne fie ghid. Încuviinţăm, iar el, extrem de politicos, ne roagă să nu mai facem fotografii, după care pleacă să ne aducă ghidul promis.

Până când acesta apare, ne delectăm cu soarele care străluceşte minunat într-o curte interioară străjuită de coridoarele chiliilor mănăstirii. E atâta pace, atâta serenitate… În acest mic patio sunt mai mulţi copaci plantaţi în ghivece imense din lut, cu înfăţişare mediteraneană. Sunt câţiva palmieri imenşi… În mijlocul curţii, un puţ vechi de secole…

 

Pe prispa care înconjoară curtea interioară sunt spânzurate mai multe clopote vechi, de diferite forme şi dimensiuni, despre care ghidul nostru ne va spune mai târziu că vesteau călugărilor, în chip distinct, orele canonice, vremea Liturghiei, a mesei…

 

Apare şi ghidul… E un bărbat de vreo 30 de ani, foarte înalt, extrem de binevoitor şi tot numai un zâmbet. Începe prin a ne mulţumi că le-am călcat pragul şi ne povesteşte istoria locului. Cândva (până recent) o mănăstire franciscană întemeiată (aşa cum spunea semnul de la intrare) de însuşi sfântul Francisc, acum lăcaşul găzduieşte un proiect umanitar al unui preot călugăr, trecut bine de 70 de ani – Padre Eligio. Proiectul se numeşte Mondo X şi vizează îndreptarea tinerilor care au căzut în capcana drogurilor, substituind medicaţia şi terapia psihică prin rugăciune, disciplină monahală şi credinţă creştină. În jurul nostru, se foiesc discret şi într-o linişte desăvârşită, câţiva dintre locuitorii sălaşului…  

Intrăm mai întâi în biserică, unde rămân cu gura căscată să văd că altarul găzduieşte o minunată teracotă a lui Della Robbia, realmente o capodoperă, mare cât tot peretele şi un la fel de minunat (şi el incredibil de mare, având în vedere că vieţuieşte într-un ghiveci) mandarin pe rod…

Două fresce conservate parţial împodobesc navele laterale. Ambele se pare că sunt din sec. al XIV-lea. Una din ele zugrăveşte chiar mănăstirea, în detalii uşor recognoscibile în realitatea prezentă… E uimitor… 

Pe podea, în dreptul altarului, se află un capac circular, făurit în chipul unui alambicat ornament din bronz, sub care ghidul nostru ne spune că există o mică grotă care a adăpostit cândva osemintele călugărilor trecuţi la Domnul de-a lungul secolelor. E trist că în lăcaşul acesta nu se celebrează Sfânta Liturghie decât cu ocazii speciale sau la sărbători mari. O mănăstire (chiar şi fostă) fără Liturghie… Oare ce ar gândi sfântul Francisc despre asta?

Atmosfera este deosebit de austeră, e teribil de frig… Ajungem într-o cameră în care un modest şemineu antic răspândeşte în jur căldura unui straşnic foc de lemne… În faţa şemineului sunt câteva pietre joase, acoperite cu perne, care funcţionează ca o canapea…. Se numeşte „camera dell’ fuoco”, ne spune ghidul, pentru că este singura încăpere din mănăstire unde, pe vremea când clădirea funcţiona ca atare, dar şi acum, se face focul pe timpul iernii. Desigur, iernile Toscanei sunt blânde, dar totuşi… Deasupra capetelor noastre sunt spânzurate de tavan mai multe vase imense din cositor, pentru pregătirea mâncării… Deasupra şemineului, în stânga şi în dreapta acestuia, sunt două poliţe măricele, unde, pe vremuri, le era permis să stea pe timpul nopţii, călugărilor bătrâni şi bolnavi, care nu putea suporta austeritatea chiliilor… Ghidul ne povesteşte despre marii sfinţi care au călcat pragul acestui loc, precum Francisc, Anton, Bonaventura… şi despre mânia diavolului asupra sfinţeniei adunate la un loc în această mănăstire, mânie care l-a determinat pe „prinţul întunericului” să facă o vizită pentru a tulbura apele… urmele vizitei lui se văd şi acum: în pavimentul dur a rămas imprimată adânc amprenta unui picior…

 

Ieşim din nou în curte, unde trunchiuri groase de măslini tăiaţi, stivuite artistic, alcătuiesc, prin consonanţă cu pavimentul din vremea sfântului Francisc, un tablou minunat… După ce străbatem iarăşi grădina (atât de inundată de flori, deşi suntem aproape de sfârşitul lui februarie!), ajungem, de-a lungul unei alei pietruite, la o capelă exterioară, alcătuită doar din trei pereţi laterali şi un acoperiş… Intrarea e străjuită o plăcuţă lunguiaţă din lemn pe care e scrijelită artistic rugăciunea orbului din evanghelii: „Signore, fa che io veda!” E un loc tainic, a cărui fascinaţie nu o pricep pe de-a-ntregul decât după ce îmi dau seama că ea vine de la felul neobişnuit în care arată Isus ce mă priveşte de pe imensul crucifix străjuit de două sfeşnice cu lumânări aprinse: nu are barbă şi nici păr…  Ghidul ne spune că este un crucifix din sec. al XIV-lea şi că (lucru absolut inedit!) este făcut din hârtie umezită şi modelată… reprezentarea nonconformistă este justificată de dorinţa de a ilustra cât mai veridic episodul batjocoririi anterior răstignirii propriu-zise, în care se presupune că soldaţii romani i-ar fi smuls Domnului părul şi barba… Isus e înfiorător de îndurerat… cu chipul zdrobit de suferinţă… „Fiu al durerii”… 

Refectoriul mănăstirii este cel original, din sec. al XIII-lea, o încăpere de aproximativ 50 de metri pătraţi, pavată cu dale de teracotă gălbuie… Pereţii sunt străjuiţi de mese lungi, cu băncuţe din lemn greoi, iar pe peretele opus uşii este o icoană. La intrare, lângă uşă, câteva dale sunt adâncite şi denivelate: „de la miile de îngenuncheri de-a lungul secolelor”, ne explică ghidul nostru….

Bucătăria e deosebit de interesantă. Păstrează izul de Ev Mediu în dalele din „camera cuptorului” şi în cuptorul cu gură uriaşă în care rezidenţii lăcaşului încă mai coc pizza şi pâine… Regula mănăstirii spune că în bucătărie nu intră absolut nimeni în afara bucătarului, care, astăzi, trudeşte printre echipamente electrocasnice de ultimă generaţie…

La ieşire ni se prezintă magazinul de suveniruri al locului. Tinerii găzduiţi aici au dobândit un meşteşug interesant: sculptura în piatră, mai cu seamă în travertin, din ale cărui dantelării zămislesc basoreliefuri cu subiect religios (am văzut de-a lungul vizitei noastre, unele deosebit de bine încadrate în arhitectura originală a locului). Magazinul vinde şi eu cumpăr un Tau franciscan (pe care vreau să i-l dăruiesc Doinei), Lenuţa cumpără o binecuvântare scrisă e mână pe un pergament.   

La plecare aflăm că minunatul Convento din San Francesco a Cetona este binecunoscut şi ca loc de retragere artistică…  Aici a scris Antony Minghella scenariul pentru„Talentatul domn Ripley”.   

 

Sarteano

După amiază, până spre asfinţit, hoinărim prin Sarteano, cu ale lui străduţe înguste, care şerpuiesc printre casele cu unul sau două nivele, înveştmântate în cărămidă brută… Ieşim până dincolo de străzile asfaltate, pe aleile care ne conduc din nou printre livezile de măslini şi ne trezim în câmp, printre dealuri, unde Lenuţa vrea să-mi arate o capeluţă minusculă închinată Sfintei Fecioare şi o biserică veche, acum lăsată în paragină, cocoţată singuratic pe culmea unul deal, la picioarele căruia ni se aşterne înaintea ochilor panorama bucolică a Toscanei… Lângă ruinele bisericii, o cruce veche din 1845, printre ale cărei braţe soarele se pregăteşte să meargă la culcare legănat de molcomele coline verzi din zare…  

  

Seara, înainte de a adormi, îmi stăruie pe retină imaginile celor două biserici: cea de dimineaţă, invitaţie a lui Dumnezeu de a călca pragul casei sale, şi cea de seară, avertisment îngrijorător al lui Isus cel părăsit către omenirea care l-a uitat…