Ziua în care l-am întâlnit pe Isus

Din prima zi în care l-am întâlnit pe Isus îmi amintesc cu o precizie aproape dureroasă două amănunte, ambele ţinând de conştientizarea unor adevăruri pe care nu le înţelesesem niciodată până în acea după-amiază de mai 2003, când am intrat cu adevărat în biserică pentru prima dată în viaţă.

Primul adevăr: întunecimea mizeriei mea. Al doilea: infinitul milostivirii Lui.

Miezul zilei. Biserica goală. Doar eu şi o bătrână care vinde lumânări. O biserică inundată de lumină, o lumină albă, strălucitoare, ca Isus pe Tabor (de atunci am rămas cu ideea – probabil subiectivă – ca nu întunecimea lăcaşului conduce neapărat spre mistica rugăciunii; mistică e şi lumina, lumina orbitoare, care se insinuează în – atât de adâncul – întuneric al inimii). O biserică de culoarea pe care de obicei o asociem purităţii, contrastând cu impuritatea din sufletul meu. Băncile aliniate cuminţi, inundate şi ele de lumina exterioară transmisă prin tavanul din sticlă şi de lumina interioară din tabernacol. În sufletul meu, un amestec de sentimente contradictorii, neînţelese, de parcă nu e sufletul meu cel care le simte, ci unul străin, schimbat din secunda în care am trecut pragul. Nu ştiu ce caut acolo. Nu ştiu de ce am ales să intru. Nu ştiu nici măcar ce trebuie să fac. Habar n-am de vreo rugaciune (pe vreme aceea consideram  „Tatal nostru”, pe care îl ştiam doar vag, pe sărite, un fel de poezioară-jucărea, ca acelea scrise de Arghezi pentru Miţura şi Baruţu). Parcă totul se petrece împotriva voinţei mele, aşa cum cunoscusem eu voinţa mea până în acel moment.

Gesturile pe care le fac par fireşti, fără să le ştiu de undeva, fără să mi le spună nimeni. Pur şi simplu le simt ca ieşind învingătoare, într-un soi de luptă surdă şi chinuitoare cu mine însămi. Ideea plecării genunchilor în faţa Lui… Prima data în inimă, transmisă apoi lent, membrelor… Care, din comunicarea cu mintea mea cea atât de plină de mine însămi, refuză să se îndoaie… Gestul îngenuncherii se asociază în minte cu gândul îndreptat către El, cel de pe crucifixul uriaş din faţa mea. „Am venit, iată-mă”. Gândul în sine mă sperie. E ca şi cum admit că El m-a chemat. Nu am smerenia (nici nu ştiu ce e aceea) să cuget că nu merit această chemare. Dar am curiozitatea să văd de ce m-a chemat. E o curiozitate trufaşă. Iată cine sunt eu, pâna şi Dumnezeu mă cheamă…

Culmea, mândria, oricât de mare şi de hidoasă, nu mă poate opri să plâng. Mai întâi câteva lacrimi, apoi un şuvoi de nestăvilit. Plâng şi mă uit la Rastignit. Nu ştiu ce să-i spun, nu ştiu ce să fac, cum să mă port cu El. Doar atât: „Am venit, iată-mă”. Totul pare atât de străin de mine …

Ies pe uşa bisericii ştiind clar alte două lucruri: 1. trebuie să mă întorc cât mai repede şi să rămân mai mult cu El; şi 2. femeia care a intrat nu mai există.

În acelasi timp, îmi dau seama că acestea nu sunt gândurile mele, că altcineva mi le pune în minte. Altcineva, cu A mare… Evidenţa această mă sperie… Descoperirea mă ţine trează toată noaptea… Pe care mi-o petrec având întiparită pe retină (şi în inimă, undeva în străfundul fiinţei mele, visceral) imaginea crucifixului imens, de pe care îmi pare că Răstignitul cuprinde într-o îmbrăţişare cosmică întreaga lume.

Mă trezesc cu gândul că trebuie să ajung cât mai repede înapoi, să-l vad din nou pe El, acolo sus, agăţat pe cruce, deasupra altarului. Din nou, nu ştiu că vrea să-i spun ceva… Vreau doar să-l vad. Pentru că, atâta lucru ştiu sigur, e cea mai tulburătoare şi fascinantă Persoană pe care am cunoscut-o vreodată…

2 gânduri despre „Ziua în care l-am întâlnit pe Isus”

  1. Biserica Margareta a spus:

    Da ,Isus este cea mai fascinanta persoana pe care am intilnit-o si eu.
    Intilnirea cu el iti schimba viata pentru totdeauna.
    Nu poti decit sa-l urmezi, sa-l iubesti ,sa-l slujesti.
    Isus a venit si in intimpinarea mea.
    M-a luat in brate, mi-a spus nu te teme, urmeaza-ma!
    Acum sint in ordinul III Carmelitan am depus primul rind de voturi pe13 octombrie
    2010 sint novice…in anul2013cu ajutorul Sf.Fecioare Maria de pe Muntele Carmel
    imi depun voturile vremelnice.
    Laudat sa fie ISUS si MARIA

    Margareta

  2. Cu ce convertire simpla si profunda te-a „recrutat” ca om al Lui! Slava Lui!
    E adevarat ca arta ne arata cum e artistul, adica ne reveleaza din trasaturile, caracterul artistului. In psihologie gasim ca prin arta, se proiecteaza dorintelesi tot ce reprezinta artistul. Prin arta, ajungem sa cunoastem artistul.
    Cand vad copacii, florile animalele, oamenii, ma gandesc la delicatetea si sensibilitatea artistica a lui Dumnezeu. Cat de minunat este!!!!!!!!!!!El este un artist desavarsit. Numai El poate crea ordine in frumusete sau frumusete in ordine. In fiecare zi, ma minunez de ceea ce vad. Ce frumos este si cat de diversa este frumusetea, cata culoare…! Cred ca de aceea primavara este anotimpul meu preferat…abia astept sa vina!

Comenteaza!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s