Îmi place să vorbesc despre Cristos. Îmi place să „strig de pe acoperişuri” (Lc 12,3) despre Iubirea inimii mele. Şi o fac cu drag ori de câte ori sunt trimisă să-l vestesc. Ieri am făcut-o la Digi24, într-o ştire dedicată Procesiunii de Florii din Bucureşti (întreaga intervenție aici). Iar în seara asta, o bunicuță (pe care o cunosc doar din vedere) din parohia mea m-a îmbrățişat şi m-a sărutat, aşa, pe nepusă masă, înainte de Liturghie, drept mulțumire că am vorbit despre Isus. Gestul m-a umplut de bucurie, fiindcă am simțit că exuberanța ei intempestivă nu mă are ca destinatar pe mine (pe care nici nu mă ştie după nume), ci pe El („al cărui nume e mai presus de orice nume”, Fil 2,9).

Mă fascinează misterul aceasta cu care Cristos ne aduce şi ne ține împreună, fără a ne cunoaşte, fără a şti unul despre altul mai mult decât faptul că ne uneşte El. Suntem împreună în El şi prin El. Iar asta e cea mai solidă, vie şi adevărată legătură de iubire. Şi un exercițiu permanent al chemării de a-l vesti întotdeauna pe El, şi niciodată pe noi.