Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (VII)

I, II, III, IV, V, VI

Mulţi cred că viaţa creştină este la fel ca şi alte feluri de a trăi; nu este aşa. Ea începe prin pocăinţă, se continuă prin lupta cu patimile şi se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curăţit de patimi şi prin cufundarea în Dumnezeu. „Aţi murit – spune Apostolul – şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col 3,3). Aici, totul se săvârşeşte înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conştiinţei şi lui Dumnezeu. Cele din afară sunt aici nimic. Desigur că ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotărâtor şi, cu atât mai putin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atât de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decât superbul ambalaj al unui mormânt plin de oase!

Ştiind acestea, să stăm, fraţilor, pe Golgota, în faţa crucilor, şi să începem să ne măsurăm cu ele şi pe ele cu noi, fiecăruia care i se potriveşte. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri şi privaţiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tâlharul cel înţelept răstignit, şi pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbaţii desăvârşiţi, răstigniţi prin predarea în voia lui Dumnezeu.

Dar crucea tâlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfâşie, îi răstignesc de moarte, nedându-le nici o bucurie şi nici un fel de speranţă. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci şi, după ele, află cine eşti: Simon Cirineul, tâlharul cel înţelept sau cel ce îl imită pe Domnul Hristos, sau tâlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?

Aşa cum te vei găsi, aşa să-ţi aştepţi sfârşitul. Voi adăuga numai: scoateţi-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieţi tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creştinii adevăraţi, dacă au câte o mângâiere, aceasta este cu totul întâmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie.

Prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţie, inclusiv în cea lăuntrică. Primul pas făcut aici – frângerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinţei – se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frângerea voii, care va sângera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile şi care se va închide abia după dobândirea neprihănirii, care îl ridică pe creştin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferinţă, durere, strâmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greşit, iar suferinţa, cel al drumului drept.

Cugetând la aceasta, bucuraţi-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se staţi în tihnă şi în mângâieri? Cuvântul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr şi bogatul nemilostiv. Aici vă mângâiaţi, iar alţii suferă pentru Hristos şi pentru sfânta sa lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi.

Voi spuneţi, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?”. Faceţi întâi ce este mai important, iar apoi permiteţi-vă şi aceasta. Unii n-au alte treburi decât: azi să meargă la un bal, mâine la teatru, poimâine la plimbări, apoi la lecturi şi la conversaţii mondene şi la fel de fel de alte distracţii, trecând de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creştin, nici nu se gândesc.

Ce fel de roade să aştepţi de la o astfel de viaţă? Credeţi că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va creşte de la sine, indiferent de aceste neorânduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumânarea în vânt? Se plineşte, oare, viaţa de la otravă? Nu.

Daca vrei să-ţi fie bine, lasă mângâierile, porneşte pe drumul crucii şi al pocăinţei, mistuieşte-te în focul răstignirii de sine, căleşte-te în lacrimile frângerii inimii şi vei deveni aur sau argint sau piatră preţioasă şi, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpânul ceresc pentru înfrumuseţarea prealuminoaselor şi prealiniştitelor sale lăcaşuri. Amin!

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (VI)

Cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi este crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvârşiţi. Ei sunt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cât de cât de framântarea lor dinăuntru, să creadă că a facut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini.

Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihanită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă i se cuvine Neprihănitului.

Priveşte Golgota. Acolo, crucea tâlharului înţelept este crucea curăţirii de patimi, iar Crucea omnului este crucea jertfei curate şi neprihănite. Ea este rodul predării în voia lui Dumnezeu – necondiţionată, deplină, fără întoarcere.

Ce l-a urcat pe Cruce pe Mântuitorul nostru? Această predare de sine în grădina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga să treacă de la el paharul acesta, dar iată cum rosti hotărârea definitivă: „Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu voieşti” (Mt 26,39).

De la cuvântul „Eu sunt” cad cei ce veniseră să-l lege. Dar apoi tot ei îl leagă. De ce? Pentru că el însuşi se legase mai înainte, predându-se în voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, întreaga făptură se cutremura şi morţii înviau, iar el stătea nemişcat pe Cruce, căci îşi predase duhul lui Dumnezeu. Astfel sunt toţi cei ajunşi la măsura bărbatului desăvârşit, cei ce au atins măsura vârstei plinirii lui Hristos. Aceştia sunt cu toţii, ca să spunem aşa, răstigniţi pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este ţintuită orice mişcare voluntară a lor, orice gând şi orice dorinţă. Sau, mai bine zis, pe acestea din urmă, în înţelesul şi sub forma lor obişnuită, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este cea care îi mişcă, inspiraţia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se în inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determină toata activitatea.

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel această stare: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Imediat ce s-a răstignit împreună cu Hristos – el, apostolul, bărbatul desăvârşit – a încetat să mai trăiască prin el însuşi şi Hristos a început să trăiască în el. Sau a trecut într-o stare despre care scrie aşa în altă parte: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca sa voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă (Fil 2,13).

Aceasta este culmea desăvârşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rânduielile vieţii pământeşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sunt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. Numai prin el, Unicul, trăiesc şi lucrează, ascunzându-se în cea mai adâncă şi mai tăinuită tăcere, într-o totală lipsire de orice mişcare.

Se spune că sus, la limita atmosferei noastre, se opreşte orice mişcare a stihiilor pământeşti. Acolo tronează liniştită numai stihia universală. Acesta este modelul celor răstigniţi împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască prin viata lor şi au început să trăiască numai în Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predării în voia lui Dumnezeu, singura care le dă valoare şi lucrează în ei, respingând orice socoteli şi acţiuni personale.

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfârşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns până la această înălţime a vieţii duhovniceşti, care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (V)

I, II, III, IV

Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea şi înşelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de câte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimei aduce nu fericire şi liniste, ci chin şi întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul.

Dacă nu ai trăit această experiență, trăieşte-o şi vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărâm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înşine. Autocompătimirea este cel mai linguşitor trădător şi cel mai mare duşman al nostru, este primul plod al mândriei. Ne este milă de noi înşine şi ne ucidem cu mâna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; şi cu cât mai rău ne facem, cu atât mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul creşte şi ne apropie de pieirea finală.

Să ne însuflețim, aşadar, fraților, şi să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea şi dezrădăcinarea patimilor şi a poftelor. Să respingem mila de noi înşine şi să încălzim râvna trudirii de sine. Să avem o mână de doctor, care şi celor pe care-i iubeşte, şi celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi şi arsuri dureroase.

Nu vă voi indica metoda şi întreaga desfăşurare a luptei. Apucați-vă de treabă, şi ea vă va arăta singură şi vă va învăța totul. Închipuiți-vă liniştea, bucuria şi lumina care se vor instaura în inimă după biruirea patimilor şi cu aceasta încălziți-vă râvna ridicării împotriva lor. Lumina şi bucuria se nasc chiar de la începutul pornirii acestei lupte şi tot cresc şi se înalță, până când, la sfârşit, se vor împlini prin liniştirea inimii, în care se odihneşte Dumnezeu. Dumnezeul păcii trăieşte cu adevărat, de-a pururi în acela care a ajuns la această măsură. Atunci se adevereşte pe deplin că, într-adevăr, crucea este pomul vieții.

Pomul vieții cel din rai a rămas în rai. În locul lui, pe pământ este înălțat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul şi va fi viu. Apropie-te, lipeşte-ți buzele de el şi bea din el viața. Te vei lipi de cruce când respingând mila de sine, vei râvni la răstignirea de sine, iar viață vei începe să bei din ea când vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viață dătătoare din crucea purtătoare de viață. Îndeseşte biruințele şi te vei sătura mai repede şi te vei umple de viață.

Minunata este însuşirea răstignirii de sine! Parcă îți ia, dar, luându-ți, îți dă; parcă retează, dar, retezând, înrădăcinează; parcă omoară dar, omorând, înviază. Este exact Crucea lui Hristos, care a călcat moartea, viață dăruind. Câtă fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios – prima biruire a sinelui, prima hotărâre de luptă; apoi însă, cu fiecare încleştare în luptă, devine tot mai uşor. Râvna se va aprinde mai tare şi ştiința de a lupta va creşte şi duşmanul va slăbi. Aşa cum în lupta obişnuită, ostaşilor le este frică numai de început, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor şi la îndemână, la fel este şi în lupta duhovnicească: numai să începi, apoi lupta se va înfierbânta de la sine şi te va uşura. Şi apoi, cu cât mai zeloase şi mai aprige sunt încleştările, cu atât mai aproape este sfârşitul luptei şi pacea.

N-ai putere să începi? Roagă-te. Domnul îți va trimite. Înconjoară-te de gândul primejdiei de a rămâne în patimi şi astfel te vei smulge din întunericul lor, spre lumina eliberării de ele. Dar, mai ales, mărturisindu-ți neputința în fața Domnului, stai şi bate la uşa milostivirii Sale, chemându-L în ajutor. Îți va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine şi lumina ochilor Săi îți va arde autocompătimirea şi îți va aprinde râvna de a te înarma cu bărbăție împotriva patimilor. Iar dacă Domnul este cu noi, cine-i împotriva noastră?

Doamne, începătorul nevoinței, Cel ce ne-ai însuflețit cu râvna de a porni nevoința luptei cu patimile, Tu însuți dă-ne putere să rezistăm în luptă, ca sub semnul Crucii Tale să luptăm lupta cea bună, privind către Tine, Începătorul şi Plinitorul credinței noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai rânduit mântuire şi ne-ai dăruit viața prin ea!

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (IV)

 

I, II, III

Al doilea fel de cruci sunt crucile lăuntrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal 5,24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; daca încă o va înfrânge, atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Şi fiindcă această lupta este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile țintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu şi de dureros.

Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sunt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încât au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mântuitor, şi această izbăvire nu se obține altfel decât prin durere.

Când ne dor polipii, un corp străin se naşte în corpul nostru, creşte şi dă rădăcini. Dacă nu-i retezi, nu te poți vindeca, iar retezarea este dureroasă. Mai bine să doară, dar această durere să înapoieze sănătatea. Iar dacă îi laşi şi nu-i tai, tot vor durea, însă această durere nu va mai fi spre sănătate, ci înspre întețirea durerii, şi poate chiar spre moarte.

Ştii cum se vindecă boala siberiană? Se taie şi se scoate afară buba, se arde locul şi se mai unge cu o otravă şi se freacă cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar dacă o laşi aşa, durerea va rămâne durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este şi în lupta cu patimile sau cu dezrădăcinarea lor: este dureroasă, dar mântuitoare. Iar daca laşi patimile şi nu le dezrădăcinezi, te vor strâmtora în continuare, îți vor pricinui durere, suferință, dar nu spre mântuire, ci spre pieirea şi moartea spirituală, căci plata păcatului este moartea (Rom 6,23).

Care patimă nu este dureroasă? Mânia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgârcenia nu te lasă să mănânci şi să dormi, mândria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă – ura, suspiciunea, gâlceava, dorința de a fi pe placul oamenilor, atracția pentru anumite lucruri şi persoane – ne pricinuieşte, fiecare, suferința ei, astfel încât a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculț pe lame de cuțit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situația omului căruia şerpii îi înveninează sângele.

Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Câtă vreme există mândrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Doar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mântuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtând patimile, te sfâşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ți produci singur suferință înlăuntrul tău tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mântuire? Este de ajuns să schimbi direcția cuțitului şi, în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacția patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferință a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întâmplă când rana este acoperită cu un plasture tămăduitor.

Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ți depăşeşti mânia şi nu-ți place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacție, multă vreme te vei frământa. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobândeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îți pricinuieşte suferință. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe această cruce şi construieşte-ți o alta: crucea luptelor cu ele. Şi îți va fi răstignirea pe această cruce spre mântuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptățesc întotdeauna. Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de câte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dându-i satisfacție, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă față de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecât. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de câteva ori aşa, şi rezultatul este acelaşi.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (III)

I, II

Nu cârti, nu invidia pe altul şi nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci aşa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască şi să cârtească, altul se pierde de tot cu firea şi cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său şi doar suferă, fără a se mişca cu mintea şi fără să-şi înalțe suferința inimii spre Dumnezeu. Toți aceştia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise şi pierd, astfel, momentul prielnic şi ziua mântuirii.

Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul şi suferința. Oricum, îți porți deja crucea. Fă, aşadar, ca aceasta purtare să-ți fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muți munții din loc, ci să aduci o mică schimbare în mişcarea gândurilor şi în stările inimii tale.

Deşteaptă-ți recunoştința, smereşte-te sub mâna puternică, pocăieşte-te, îndreptează-ți viața. Dacă te-a părăsit credința în pronia Lui Dumnezeu, readu-ți-o în suflet şi vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ți-ai pierdut simțul legăturii cu propriile păcate, ascute-ți ochiul conştiinței şi le vei vedea, vei plăti păcatul şi vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinței.

Dacă ai uitat că amarul soartei pământeşti răscumpără şi mai amarnica soartă veşnică, înviază-ți în minte acest gând şi, cu inima împăcată îți vei dori suferințe, pentru ca, pentru micile suferințe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veşnică a Domnului.

Este mult oare? Este greu? Dar, în acelaşi timp, aceste gânduri şi sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru şi ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărțită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc şi nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Spunând puține despre crucile din afară, va invit, fraților, să umblați în înțelepciune, răscumpărând timpul suferinței şi al necazurilor printr-o senină, mulțumitoare şi pocăită răbdare. Atunci vom simți puterea mântuitoare a crucilor suferințelor noastre şi ne vom bucura, supunându-ne lor, întrevăzând prin ele lumina slavei, şi vom învăța să ne lăudăm cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci şi pentru cele de acum.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Despre purtarea crucii” (II)

I

Vă voi spune acum câteva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre şi se întâlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiați, necazurile de la serviciu, tot felul de privațiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relațiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puțin anevoioasă pentru fiecare.

Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăția, nici slava, nici mărirea pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viața noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc şi nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ți fie mântuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri şi strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o țară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie.

Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai şi, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăți, ca să țină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său.

Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjesti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gând în inimă şi poartă-ți soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puțin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor, măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepții”. Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea.

Ție ți-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiți la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viață, de la început până la sfârşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viață! Până şi regii adesea nu dorm nopțile din pricina greutății ce le apasă inima.

Ți-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu îți va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi ție asupra ta. În viață este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece?! Gândeşte şi tu la fel despre supărarea ta şi te vei mângâia de buna nădăjduire.

Îți este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ți cât de cât capul şi adu-ți aminte că există Dumnezeu, care se îngrijeste de tine ca un parinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduința şi cu voia Lui. Nimeni altul decat El ți-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi când să-i trimită; şi când trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferința. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.

Dumnezeu vrea să-ți curețe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ți dea ocazia să-ți arăți răbdarea şi credința în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ți se potriveşte. Caută deci ceea ce ți se potriveşte şi oblojeşte-ți cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei.

De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ți dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ți în inimă credința generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tălcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-i este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ți privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos – cum eşti, de altfel – bucură-te că a venit focul năpastei care-ți va arde păcatele. Tu priveşti suferința numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Priveste focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?!

Spune-ți în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri” şi mulțumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăință. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ți este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puțin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit”.

Aşadar, indiferent de porți soarta amară a tuturor, ori suferințele şi necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoştință din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, ori ca pe o cheie care deschide uşa în împărăția cerească.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Sf. Teofan Zăvorâtul – „Trei cuvinte despre purtarea crucii” (I)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât în crucea Domnului nostru Isus Hristos”, spune Sfântul Apostol Pavel (Gal 6,14). Cum a ajuns acest Sfânt Apostol la o astfel de stare, că nu voia să se laude cu nimic, decât cu crucea lui Hristos? Crucea înseamnă tot felul de suferinţe, strâmtorări, umilinţe; cum să te lauzi cu ea? Dar iată că Apostolul Pavel se lăuda cu ea. Împreună cu el se lăudau, desigur, şi ceilalţi apostoli, şi, urmându-le lor, şi toti ceilalţi purtători ai crucii.

De ce, oare? Căci au înţeles bărbaţii cei înţelepţiţi de Dumnezeu adânca semnificaţie a crucii, au preţuit-o profund şi se lăudau că s-au învrednicit să o poarte. Ei vedeau în cruce, în loc de strâmtorare, deschidere, în loc de amărăciune, dulceaţă, în loc de umilire, înălţare, în loc de necinste, slavă; şi se lăudau cu ea, aşa cum se laudă alţii cu vreo podoabă minunată sau cu vreo distincţie.

O, de ne-ar dărui Domnul şi nouă o asemenea înţelegere şi o astfel de stare, încât să pricepem şi să simţim puterea crucii şi să ne lăudăm cu ea!

Iată o scurtă explicaţie generală a semnificaţiei crucii. Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre; prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu şi cu Tatăl; prin Cruce a pogorât peste noi darurile harului şi toate binecuvântările Cerului. Aşa este Crucea Domnului prin ea însăşi. Fiecare dintre noi se face însă părtaş puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce.

Crucea personală a fiecăruia, când se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urmă trece asupră noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvârşit.

Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întâlni niciun mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos, şi vei fi mântuit.

Cu toate ca fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale; de aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare. Să luăm la rând toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare.

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele, pentru a câştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sunt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)

Haruki Murakami: „Eşti absorbit de viața de zi cu zi”…

„Eşti absorbit de viața de zi cu zi şi nu mai ştii unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poți să le smulgi şi să le arăți şi altora. Daca poți, înseamnă că nu sunt prea grave” (Haruki Murakami, „Dans, dans, dans”).

Sf. Padre Pio din Pietrelcina: „Isus permite”

„Isus permite lupta sufletului nu ca să vă pedepsească, ci ca să vă purifice. Încercarea nu înseamnă moarte, ci însănătoşire” (Sf. Padre Pio din Pietrelcina, 1886-1968).

Sf. Marcu Ascetul: „Oricine vrea”

„Orice vrea să îndepărteze de la sine neorocirile viitoare trebuie să le îndure cu bucurie pe cele de faţă” (Sf. Marcu Ascetul, sec. V).

Dumitru Stăniloae: „Crucea este puterea”

„Crucea este puterea lui Cristos care, asumată în noi, poate transforma lumea în paradis” (Dumitru Stăniloae, 1903-1993).

Sf. Teodor Studitul: „Cine fuge de cruce”

„Cine fuge de cruce fuge de Dumnezeu” (Sf. Teodor Studitul, 759-826).

Sf. Clement din Alexandria: „Crucea este hotarul”

„Crucea este hotarul dintre păcat şi virtute” (Sf. Clement din Alexandria, 150-215).

Sf. Padre Pio din Pietrelcina: „Atunci când Isus vrea”

„Atunci când Isus vrea să-mi arate că mă iubeşte, îmi dă să gust din durerea sa provocată de răni, spini, suferinţe… Când vrea să mă bucur, îmi umple inima cu acel Spirit care este foc. Îmi vorbeşte de durerile sale. Mă cheamă cu voce rugătoare şi, în acelaşi timp, poruncitoare, să-mi rănească trupul, pentru a-i uşura durerile” (Sf. Padre Pio din Pietrelcina, 1886-1968).

Simone Weil: „Treimea şi Crucea”

„Treimea şi Crucea sunt cei doi poli ai creştinismului, cele două adevăruri esenţiale, unul perfectă bucurie, celălalt perfectă nenorocire. Cunoaşterea uneia şi a celeilalte şi a misterioasei lor unităţi este absolut necesară, dar aici, jos, condiţia umană, ne situează infinit de departe de Treime, la piciorul însuşi al Crucii. Crucea este patria noastră” (Simone Weil, 1909-1943).

Nicolae Steinhardt: „Pe cruce”

„Pe cruce s-a unit dumnezeirea cu omenirea” (Nicolae Steinhardt, 1912-1989).

Sf. Marcu Ascetul: „Orice faptă bună”

„Orice faptă bună este o cruce” (Sf. Marcu Ascetul, sec. V).

Sf. Isaac Sirul: „Crucea este”

Crucea este poarta tainelor (Sf. Isaac Sirul, +700).

Sf. Padre Pio din Pietrelcina: „Fiecare suflet”

„Fiecare suflet care vrea să se mântuiască trebuie să guste puţin din acea furtună misterioasă, pentru că fiecare suflet predestinat trebuie să-i semene lui Isus. Nu l-ai ales pe Isus? Atunci lasă-l pe Isus să se poarte cu tine cum îi place” (Sf. Padre Pio din Pietrelcina, 1886-1968).

Léon Bloy: „Eu sunt convins”

Eu sunt convins că cineva mă iubeşte atunci când acceptă să sufere pentru mine. În caz contrar, cine pretinde că mă iubeşte este un profitor sentimental care vrea să-şi instaleze taraba în sufletul meu. Cristos m-a iubit şi a mers la moarte din iubire faţă de mine” (Léon Bloy, 1846-1917).