Postul: mijloc sau scop?

Invitați:

Pr. Victor Ostropel (n. 1982), preot greco-catolic, administrator parohial al Parohiei Greco-Catolice din Brezoi (jud. Vâlcea) şi îndrumător spiritual la Asociația „Cercetaşii Români Uniți”.

Pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot-călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, superior al Mânăstirii „Sfânta Familie” (Bucureşti)

Moderator:

Claudia Stan

„Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliți de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraților noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode?” (Antim Ivireanu)

În Mesajul pentru Postul Paştelui din 2017, Sfântul Părinte Francisc descrie acest timp de pregătire ca fiind „o cale care ne conduce spre scopul precis al Paştelui, care este biruința lui Cristos asupra morții”. Vă propun să începem dialogul nostru prin a face o distincție clară între scop şi mijloc în ceea ce priveşte postul.

Pr. Dan Suciu (D.S.): Scopul întregii vieți creştine este Dumnezeu. El este singurul care poate fi un scop, în sensul deplin al cuvântului, pentru noi şi pentru faptele noastre. Faptele noastre sunt creştine în măsura în care ne introduc într-o comuniune cu Cristos și cu Tatăl, în măsura în care ne fac să creştem în această comuniune. Vorbind acum despre mijloace, hrana este un mijloc pentru viață, însă un aliment, oricare ar fi el, nici nu mă apropie, nici nu mă îndepărtează de Dumnezeu. Dacă vrem ca postul să fie un mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să ne gândim la atitudinea interioară cu care vom posti.

Pr. Victor Ostropel (V.O.): Da, trăim într-o societate în care credința este mai mult de suprafață, iar postul a devenit mai degrabă scop în sine. Cred că tendința asta este ilustrată foarte bine de o anecdotă în care un creştin îl întreabă pe altul dacă posteşte şi acela îi răspunde: „Eu nu am de ce să postesc, pentru că eu nu fur, nu vorbesc de rău, nu dau bani cu camătă”. La care primul zice: „Păi nu era mai simplu dacă renunțai la carne?” Da, postul alimentar este redus la calitatea de simplu regim alimentar dacă nu ne conduce spre o interacțiune cu realitatea prezenței lui Dumnezeu în sacramente, în Liturghie, în slujirea aproapelui.

Faptul că postul reprezintă o simplă renunțare la mâncare e o abordare simplistă.

V.O.: De câte ori ne gândim că verificăm degeaba etichetele alimentelor dacă, de pildă, înjurăm. Are Antim Ivireanu în „Didahiile” lui din secolul al XVIII-lea (dar atât de actuale!) o… mirare, aceea că niciun alt neam nu mai înjură ca românii: de Cristos, de Dumnezeu, de sfinți, de Lege, de cruce, de Împărtăşanie (grijanie), de morți, de toate tainele…

Spiritualitatea răsăriteană are un termen foarte expresiv pentru a descrie amăgirea din viața spirituală: „înşelare”. Patericul Egiptean relatează o apoftegmă formidabilă pentru a ilustra această idee. Unei fecioare care crede că e sporită duhovniceşte pentru că posteşte drastic şi pentru ca a învățat pe dinafară întreaga Scriptură, avva îi aplică un chestionar destinat să clarifice roadele acestor practici ascetice: „«Făcutu-ţi-s-a ocara ca cinstea?» Zis-a aceea: «Nu!» «Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup sau lipsa ca îndestularea?» Iar ea i-a zis:  «Nicidecum!» I-a răspuns bătrânul: «Nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat de de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit»”. Cum deosebim postul cu rost de postul fără noimă?

D.S.: Modelul nostru de postire este doar Isus. Iar El nu pune deloc accentul pe postul ritual. Vorbeşte însă de caracterul „secret” al postului: e un secret al sufletului nostru pe care-l dezvăluim doar lui Dumnezeu. Postul e o chestiune de intimitate între noi şi Dumnezeu. Nicăieri în evanghelie Isus nu-i laudă pe postitori (dimpotrivă, El însuşi e criticat că nu posteşte), în schimb apreciază jertfa unei bătrâne care dă de pomană ultimii ei bănuți.

V.O.: Atributele pe care postul ar trebui să le aibă sunt cumințenia, discreția, bucuria: „Nu fiți trişti ca ipocriții; [….] să te arăți că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns” (Mt 6,16.18). Apoi, postul care urmează o modă nu e post autentic: nu postesc pentru a fi în rând cu colegii de birou, ci pentru a fi cu Isus. În tradiția bizantină urmată de Biserica Greco-Catolică, Postul Paştelui poate ține până la 60 de zile. Şi mi s-a întâmplat de multe ori ca, în timpul postului, să fiu invitat la diverse onomastici ale prietenilor şi să mănânc orice mi-a fost servit, fără să-mi declin calitatea de postitor. Însă unii m-au întrebat dacă țin sau nu post şi iată-mă în ipostaza în care discreția despre care vorbeam e încălcată.

Care ar fi un răspuns potrivit la întrebarea: „Ții post?” ca să nu desfigurezi frumusețea acestei intimități spirituale cu Dumnezeu?

V.O.: „Mă străduiesc”.

E licit să postesc pentru ca Dumnezeu să-mi îndeplinească o dorință?

V.O.: Singura condiție pe care Isus o cere pentru a „îndeplini dorințe” este credința. Pe orbii şi pe leproşii pe care îi vindecă în evanghelii, Isus nu-i întreabă niciodată: „Câtă carne ai mâncat azi?” Pe de altă parte, postul – doar cel nefățarnic, nepublic –poate fi considerat un act de credință.

D.S.: Postul poate să facă o rugăciune să fie mai adevărată. Avem în evanghelie acel moment în care Isus spune: „Acest soi de diavol nu poate fi scos decât cu post şi rugăciune” (Mc 9,29). De aceea, postul poate fi o întrupare a înfățişării noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.

Sfântul Părinte subliniază nevoia de „convertire sinceră” în acest drum către trăirea Învierii. Şi identifică trei paşi clari: 1. întoarcerea la Dumnezeu „din toată inima” (Ioil 2,12), 2. refuzul mediocrității. 3. sporirea în prietenia cu Dumnezeu.

V.O.: În ultima carte a PS Mihai Frățilă, Episcop Greco-Catolic de Bucureşti, „Poate fi trimis Dumnezeu în exil?”, ni se propune o „rețetă formidabilă de post”: schimbarea din interior (convertirea). Dacă la sfârşitul postului ne simțim ca nişte atleți care am dus cu bine la capăt un concurs şi am rezistat fără să mâncăm carne, dar nu suntem mai apropiați de Dumnezeu şi de oameni, atunci nu am ținut post, ci regim. O altă verificare a faptului că am ținut regim e că răsuflăm uşurați că postul e urmat de un ospăț, care ni se pare că e un fel de răsplată culinară a isprăvii noastre ascetice.

D.S.: Ce e frumos într-o prietenie? Să faci mereu mai mult decât eşti dator să faci, să ai o imaginație a iubirii, care inventează mereu noi feluri de exprimare şi de dăruire de sine. Renunțarea la carne, de pildă, poate fi abordată ca o mică jertfă de iubire pentru Dumnezeu, care contribuie la creşterea în prietenia cu Dumnezeu. Refuzul mediocrității înseamnă a ne intensifica viața spirituală, cunoaşterea de sine, iar postul e un mijloc de purificare a afectivității, pentru a fi mai adevărați în fața lui Dumnezeu. Postul alimentar nu este esențial, dar când lipseşte complet, îi lipseşte ceva creşterii noastre spirituale.

V.O.: A refuza mediocritatea înseamnă a ne sustrage convingerii că ne-am făcut datoria creştină urmând o rutină anume, oricare ar fi aceasta: aprindem două lumânări, zicem o rugăciune şi gata. În post aş putea vizita un vecin care nu are pe nimeni, aş putea să nu mai judec, aş putea să gust mai mult din umilință.

Am vorbit despre necesitatea discernământului între mijloc şi scop. Papa Francisc aminteşte „mijloacele de sfințire: postul, rugăciunea şi milostenia”. Izolarea oricăruia dintre aceste mijloace de celelalte două, care îl împlinesc şi îl definesc, e o raportare schizoidă, instrumentalizată şi superstițioasă la scopul final al acestor practici: sfințirea noastră.

V.O.: Postul alimentar are rost doar dacă dăruiesc surplusul: banii pe care i-aş fi dat pe carne îi dau unui sărac, nu-i folosesc ca să-mi cumpăr un televizor cu diagonală mai mare. Apoi, cred că este important ca postul să fie calibrat pe „dependențele” noastre reale: dacă fumez un pachet de tigări pe zi, ce-ar fi să renunț la jumătate şi contravaloarea celeilalte jumătăți să o dau de pomană? dacă stau 4 ore pe zi pe Facebook, ce-ar fi să dăruiesc 2 ore unui bătrân singur?

D.S.: Sau ce-ar fi dacă, în loc de cină, m-aş hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, citind o pagină de evanghelie, iar farfuria mea de mâncare aş da-o unui om al străzii?

Avem mereu o temere: dacă pomana noastră nu ajunge unde trebuie? Nu reuşim să ieşim din această condescendență şi să avem convingerea că, oricui i-am da, de fapt, îi dăm lui Cristos. 

V.O.: Noi nu suntem puşi să-i judecăm pe cei cărora le dăm pomană. Fiecare duce o cruce, o suferință, o slăbiciune pe care nu o poate depăşi. Noi suntem chemați doar să alinăm puțin această cruce, fără să ne transformăm în anchetatori. Isus nu i-a atenționat pe cei cărora le-a făcut binele: „Vezi că sunt cu ochii pe tine: dacă calci iar strâmb, te ating şi redevii lepros!” Asta nu înseamnă că e greşit să căutăm să sprijinim organizații caritabile transparente, care ajută diverse cauze: copii, bătrâni, oameni singuri, bolnavi…

Sfântul Părinte ne propune o meditație specială a parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). Dacă îl privim pe Lazăr, vedem că aproapele nostru e dar (oare mai ştim noi astăzi să-l prețuim ca atare?) şi este persoană (Dumnezeu îl cheamă pe nume; noi, de multe ori, nici nu-l putem privi în ochi).

D.S.: Când îl privim pe sărac de departe sau când nici măcar nu-l privim, ne considerăm repede superiori. Dacă ne apropiem și schimbăm câteva vorbe cu el, putem descoperi lucruri surprinzătoare: povestea lui, încercările prin care a trecut, uneori cultura și calitățile lui. Apoi înțelegem că, de fapt, și noi, și săracul, suntem oameni, suntem fii ai lui Dumnezeu, deci frați. Și atunci ne dăm seama că ceea ce avem în comun cu săracul e mai important decât ceea ce ne deosebește și ne desparte de el. Altfel spus, săracul ne poate ajuta să fim și noi mai simpli. Să nu uităm ce ne spune profetul Isaia cu privire la postul care-i place lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).

Pe de altă parte, bogatul nemilostiv e o paradigmă a hedonismului modern: tocmai pentru că este paradigmă nu are nume. El se crede un om liber, realizat, dar nu este altceva decât sclavul preocupării obsesive de sine şi prizonierul propriilor păreri. Cum ar zice Fer. Vladimir Ghika, e preocupat mai mult de compunerea personajului decât de realizarea personalității. Dar această autoreferențialitate nu este altceva decât o dramă, o reflexie fidelă a vidului interior pe care se străduieşte degeaba să-l acopere cu „purpură şi mătăsuri fine” (Lc 16,19). Nu cumva postul cel mai post e luarea la trântă cu idolul „compunerii personajului”, căutarea autenticității acelei inimi curate despre care vorbesc Fericirile?

D.S.: Preocuparea pentru imaginea de sine se numeşte vanitate. Unul dintre aspectele purificării interioare este acela de a mă distanța de această preocupare, ca şi de orgoliul care mă face să mă consider superior celorlalți şi de ataşamentul de posesiunile mele. Lupta pentru o mai mare simplitate e unul dintre pilonii postului autentic. Dar trebuie să fim atenți să nu cădem în altă extremă, aceea de a ne construi un personaj simplu, dar care tot personaj este!

V.O: Postul e o şcoală în care intrăm ca să distingem vocea lui Dumnezeu de celelalte voci care ne înconjoară. În fiecare clipă suntem înconjurați de voci: vocile de la radio, vocile colegilor de birou, vocile celor din familie, ca să nu mai vorbim de vocile noastre interioare. Toate acestea trebuie eliminate pentru a-l asculta pe Dumnezeu. Şi, mai mult decât orice, trebuie eliminată vocea proprie, aceea cu care ne autoîndreptățim: eu fac asta mai bine ca tine, dacă aş fi fost eu în locul tău aş fi făcut aşa, eu, eu, eu şi iarăşi eu….

Pr. Dan Suciu: Ce faci când nu reușești să ții postul așa cum ți-ai propus?

Claudia Stan: Cred că a fi confruntat cu limitele şi slăbiciunile proprii e o lecție de smerenie, pe care ne-o dau uneori anumite circumstanțe, cum ar fi, de pildă, faptul că nu am ținut postul cum ne-am propus. Dar de ce nu am putut? Nu cumva pentru că am o părere prea înaltă despre mine şi mi-am setat obiective prea înalte pentru puterile mele spirituale? Şi atunci vine Dumnezeu şi-mi dă o pălmuță părintească după ceafă, ca să-mi mai văd lungul nasului. Mie îmi plac pălmuțele astea: mă aduc la realitate şi sunt şi o dovadă a faptului că El a atent la nevoile mele reale, nu la ce cred eu că e bine pentru mine.

Pr. Victor Ostropel: Să spunem că ai în față două opțiuni în post: 1. să rămâi în odaia ta şi să mănânci legume fierte; şi 2. să prăjeşti două pulpe de pui şi să te duci stai la masă cu un om al străzii. Pe care o alegi?

Claudia Stan: Oricare dintre noi ar alege opțiunea 2, ar trebui să procedeze ca aceia care îl întrebau pe Isus: „Când am făcut noi aceasta?” (cf. Mt 25,27-28). Ca să ieşim din false dileme etice de felul acesteia, aş spune că nu trebuie decât să-l parafrazăm pe El: „E permis să facem binele într-o zi de post?”

O singură propunere pentru timpul postului?

V.O.: Fapta bună a fiecărei zile.

D.S.: Citirea şi trăirea zilnică a unei fraze din evanghelie.

Articol publicat în revista „Actualitatea Creştină” , martie  2017

Nonviolența activă, calea păcii şi a vieții

Invitați:

• Filip-Lucian Iorga (n. 1982), doctor în istorie (specializat în istoria elitelor româneşti), expert în cadrul Institutului Cultural Român. http://www.filipiorga.ro/
• Marius Taloş SJ (n. 1970), doctor în teologie, superior al Regiunii Române a Societății lui Isus.

Moderator: Claudia Stan

„Îi cer lui Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să ne inspirăm din nonviolență în profunzimea sentimentelor și valorile noastre personale. Caritatea și nonviolența să călăuzească modul în care ne tratăm unii pe alții în raporturile interpersonale, în cele sociale și în cele internaționale” (Papa Francisc).

Ne-am întâlnit pentru un dialog pe marginea Mesajului Sfântului Părinte Francisc cu ocazia celei de-a 50-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2017). Chiar din introducerea acestui mesaj, Sfântul Părinte ne propune un exercițiu de contemplație ignațiană, pentru a vedea „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din fiecare persoană”. Ce este chipul? Ce este asemănarea?

Pr. Marius Taloş (M.T.): „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18), dar, paradoxal, el este cel care dă chip altor chipuri, chipurilor noastre! Teologia patristică face distincția între „chip”, ca amprentă ontologică sădită de Creator în om, şi „asemănare”, care este drumul vieții de a reface chipul desfigurat de păcat. Chipul este, dacă putem spune așa, înscris în ADN-ul nostru spiritual, asemănarea o căutăm printr-o viață cum se cade. Într-o astfel de căutare, pacea este elementul fundamental: pacea înțeleasă nu doar ca absență a conflictelor, ci mai ales, ca plinătate a legăturilor dintre oameni. E trist că gândim pacea autarhic („să fiu lăsat în pace”„să-mi fie mie bine”, „să fiu eu liniştit”), când pacea nu există fără împăcare, este inevitabil relațională, în raportul cu altul.

Filip-Lucian Iorga (F.-L.I.): Istoria ne arată că, înainte de a zdrobi pe cineva, e nevoie să-l dezumanizezi. Cele mai crunte totalitarisme ale secolului al XX-lea au făcut asta: pentru nazişti, evreii nu erau oameni; pentru comunişti, „burghezo-moşierii” nu erau decât nişte sub-oameni. Anihilarea demnității umane (care nu e altceva decât o distrugere a chipului şi a asemănării lui Dumnezeu din umanitate) e o condiție a opresiunii.

Definim violența în raport cu pacea, ca absență a ei?

F.-L.I.: Îndemnul Sfântului Părinte de a nu capitula în fața răului este la polul opus față de ipocrizia discursului comunist din anii ’50 referitor la „lupta pentru pace”, prin care nu se înțelegea altceva decât supremația secerei şi a ciocanului, o pacificare în stilul liniştii care se aşternea în urma legiunilor romane: să fie toți ca noi şi cine nu e ca noi, să tacă. Dimpotrivă, creştinul luptă pentru pace prin tăria în credință, în păstrarea valorilor, fără fundamentalism, cu smerenie, dându-i şi celuilalt spațiu de exprimare. O miză importantă a epocii noastre mi se pare păstrarea propriei voci în tumultul lumii, cu fermitate, dar fără a impune, cu violență, celuilalt, optica proprie.

Pentru a evita interpretarea nonviolenței „în sensul de capitulare, lipsă de angajare şi pasivitate”, suntem chemați la o „nonviolență activă”. Cum este posibilă aceasta?

M.T.: Reluând strigătul papei din Mesajul pentru Pace, să nu cedăm ispitei de a uita că rațiunea are un cuvânt hotărâtor de spus înaintea puterii oarbe a conflictului. Nu există pace fără Înviere. Ucenicii adunați în cenacol sunt surprinşi de Isus, care suflă Duh Sfânt asupra lor şi le spune: „Pace vouă!” (In 20,19). Acesta este icoana nonviolenței active.

F.-L.I.: E uşor să ai curaj când eşti înarmat, dar ce mare valoare are curajul când te prezinți în fața primejdiei înarmat doar cu armele iubirii!

Sfântul Părinte menționează mai mulți apostoli ai nonviolenței, precum Gandhi şi Khan, Luther King şi Gbowee. Există în istoria noastră recentă o figură emblematică pentru nonviolența activă? 

F.-L.I.: Aş spune că o figură care corespunde bine acestui profil al nonviolenţei active este Majestatea Sa Regele Mihai I. În cea de-a doua domnie, în perioada regimului autoritar al Mareşalului Antonescu, a fost un rege cu puteri limitate, dar, împreună cu Regina-Mamă Elena, a încercat să pună stavilă violenţei, salvând evrei, îngrijindu-se de militarii de pe front, împotrivindu-se (din păcate, fără succes) trecerii Nistrului. Chiar şi la 23 august 1944, când chiar intră în scenă ca rege, oprirea luptei României de partea Germaniei naziste poate fi calificată drept nonviolenţă activă. Apoi, însăşi abdicarea de la 30 decembrie 1947 este un gest nonviolent, ca răspuns la ameninţarea comuniştilor că vor executa 1000 de studenţi. Un alt gest de aceeaşi factură l-a făcut, la revenirea în ţară, în 1992, de Paşti, când unii adepţi ai cauzei monarhice l-au încurajat să încerce restaurarea monarhiei prin forţă, iar regele a ales să lase mecanismele constituţionale să facă această opţiune posibilă.

Modul în care victimele violenței aleg să relaționeze cu „ispita răzbunării” este de natură să determine deznodământul unei situații ca fiind unul care conduce la pace sau care perpetuează conflictul. 

F.-L.I.: Într-un serial foarte popular, „Urzeala tronurilor”, există un personaj, o fetiță, Arya Stark,  care ține o listă a tuturor celor care i-au făcut rău, pe care o recită înainte de culcare, ca o „rugăciune” ca dorința ei de a-i lichida pe respectivii să se împlinească la un moment dat. E interesant cum principiile de tip „ochi pentru ochi” ilustrate în acest serial, altfel excelent realizat, fac audiență într-o cultură care pretinde că a depăşit Evul Mediu şi e îngrijorător faptul că acestea, deşi fac apel la reacțiile noastre primitive, redevin valori pentru oamenii zilelor noastre. Asta e calea facilă, „poarta cea largă”, în condițiile în care versiunea creştină, „poarta cea strâmtă”, e mai greu de atins.

M.T.: Când ne rugăm, în „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, unii ar putea continua cu cinism argumentând: „pentru că ştim şi singuri calea spre ea”… Răzbunarea este o ispită pentru că pune în paranteză tocmai umanitatea celuilalt şi, prin derivație, propria umanitate: răzbunarea ne face sub-oameni. Şi aici e momentul să luăm în serios cuvintele Mântuitorului din Predica de pe Munte: „Să nu-i spui fratelui tău nebun!” (cf. Mt 5,22). „Ne-bun” însemna negarea bunătății care te defineşte fundamental ca om, și nu doar ceea ce noi astăzi, după Michel Foucault, înțelegem ca fiind o etichetă patologică. Dincolo de abuzul strigător la cer al războaielor, suntem chemați să stopăm abuzurile domestice (fizice, verbale, emoționale, sexuale), care sunt la ordinea zilei într-o lume care musteşte din violență prin toți porii! Mai mult decât atât, dacă violența poate fi contabilizată, în schimb ceea ce nu se poate număra niciodată în istorie sunt victimele indiferenței. Indiferența la violență, care e nonviolență pasivă, generează, la rândul ei, victime fără număr… victime tăcute, neştiute, de care nu-i pasă nimănui, dar asta nu face ca violența să fie mai puțin gravă, mai puțin dramatică… De câte ori ne gândim la acest suflete victime ale indiferenței? De câte ori încercăm să facem ceva pentru ele?

F.-L.I.: Şi cât de uşor e să faci rău, uneori ascunzându-te în spatele poruncilor! Zicem: „N-am dat în cap, n-am omorât pe nimeni”, dar îi lovim în fiecare zi pe semenii noştri cu nepăsarea, cu vorbele, tăcerile sau privirile noastre… E o violenţă subtilă. Există însă şi o violenţă de mare brutalitate, cea reflectată în locurile fruntaşe din statisticile avorturilor şi ale violenţei domestice, şi asta într-o ţară europeană care, cel puţin la nivel declarativ, este creştină în proporţie de peste 90%.

Paradoxal este şi felul în care creştini declarați fundamentalizează mesajul evangheliei, manipulându-l pentru a sluji unei ideologii extremiste şi făcând, astfel, ceea ce pr. Francisc Doboş numea „lectură de tip ISIS din Sfânta Scriptură”.

M.T.: A scoate din context pasaje precum mânia lui Isus în templu sau „nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34) este întotdeauna o abordare „eretică” a textului sacru. Termenul grec aἵresis înseamnă, la bază, alegere: a lua bucata de prăjitură care-ți convine, igorându-le pe celelalte. Aş spune că  fundamentalismul  de toate felurile (și, deci, inclusiv cel creştin) are două trăsături: această trunchiere a lecturii şi terorismul literei, care contravine acelui „Litera ucide, pe când Duhul dă viață” (IICor 3,6) al Sfântului Paul. Sf. Toma de Aquino, comentând acest pasaj, afirmă că inclusiv litera evangheliei poate face multe victime, dacă nu-i căutăm Duhul.

Au existat, în istorie, momente destul de tensionate în care Biserica nu a fost neapărat un promotor al păcii: acesta este unul dintre argumentele pe care apostolii contemporani ai violenței îl aduc în sprijinul ideologiei lor. 

F.-L.I.: Cruciadele sunt o rană ale cărei consecințe sunt vizibile şi în zilele noastre: musulmanii de azi încă nu au uitat violența strămoşilor noştri creştini, iar noi, creştinii de azi, trebuie să ne asumăm aceste greşeli, făcute posibile şi pentru că s-a uitat că, aşa cum spune Sfântul Părinte, „numai pacea e sfântă”. Niciodată războiul. Alexandru Paleologu îmi spunea mereu că noi nu suntem inteligenți tot timpul: „Dragă, să fii fericit dacă n-ai fost tâmpit chiar toată viața. Dacă ai avut măcar două-trei momente de lumină înseamnă că n-ai trăit degeaba”. Şi în ființa aceasta a Bisericii au existat, poate, papi care n-au fost tot timpul treji. Dar asta nu înseamnă că nu avem, mai ales în anii din urmă, papi remarcabili, a căror voce merită ascultată. În istoria familiei mele, sunt mulți strămoşi militari; faptul că ei au ridicat sabia, au tras cu tunul şi cu puşca, crezând că-l servesc pe Dumnezeu dacă-şi omoară duşmanul, nu înseamnă că eu, în 2017, am aceeaşi percepție a slujirii lui Dumnezeu. Pentru a evita repetarea lor, păcatele trecutului trebuie, mai înainte de toate, să fie asumate cu deplină luciditate.

M.T.: Eu cred că etichetăm cu prea mare uşurință conflictele din ziua de astăzi ca fiind religioase. Acest lucru este valabil şi pentru creştini şi pentru musulmani. Pe mine m-a luminat în sensul acesta o carte a jurnalistului și istoricului francez de origine libaneză Amin Maalouf, „Identitățile asasine”, care s-a oprit asupra consecințelor cruciadelor în contemporaneitate. Printre altele, el relatează felul în care, în Beirut, educația copiilor se făcea prin prezentarea unei identități negative, prin antagonism: creştinul nu e musulman, musulmanul nu e evreu și așa mai departe. Când creştem cu astfel de clişee, ajungem la… identități asasine. Extrapolând, este ceea ce, la altă scară, fac mulți intelectuali de astăzi, încercând să sustragă orice fundament religios din Constituția Uniunii Europene. De cealaltă parte, musulmanii fundamentalişti încearcă să impună unui Occident corupt şi îndepărtat de Dumnezeu propria lor perspectivă asupra divinității. Or, a da o motivație religioasă unui conflict care este, la bază, de altă natură constituie o încălcare a poruncii a doua („Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar”), pe care nu o conştientizăm ca atare.

Un concept inedit pe care Sfântul Părinte îl propune în acest mesaj pentru pace este acela al războiului „pe bucăți”, ca flagel al lumii contemporane.

F.-L.I.: E drept că în istorie nu s-a mai văzut un astfel de război, dar asta şi pentru că globalizarea este un fenomen al ultimilor ani. Pe un ţăran din Moldova, la 1800, nu l-ar fi interesat că se ciomăgeau chinezii între ei, să spunem; dar astăzi imaginea violenţei din orice colţ de lume intră în casele tuturor, prin mass-media. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, după două războaie mondiale catastrofale, lumea (şi mai cu seamă lumea occidentală) cunoaşte, de câteva decenii, o perioadă destul de lungă de pace. Cu atât mai şocantă este apariţia fenomenului terorismului, mai ales pentru societăţile care s-au obişnuit cu un anume tip de confort, care adesea include abandonarea valorilor, a credinţei, cultivând o jenă faţă de referirea directă la creştinism, care e desconsiderat ca depăşit, demodat. În mediul universitar francez, spre exemplu, uriaşi cărturari precum istoricul Pierre Chaunu ajung să fie priviţi ca nişte excentrici de către comunitatea ştiinţifică, la simpla mărturisire a ataşamentului faţă de creştinism: consolidarea unor astfel de atitudini în zilele noastre e tot mai accentuată, fără a fi conştientizată ca violenţă, şi face parte din acest război „pe bucăţi” despre care vorbeşte Papa Francisc.

M.T.: Războiul „pe bucăți” este simptom al unei realități mult mai profunde şi mai îngrijorătoare, pe care Sfântul Părinte o menționează: fărâmițarea lumii contemporane. Este extrem de periculoasă lipsa unui liant care, în condițiile globalizării, să asigure o coeziune socială acestei lumi.

Papa Benedict al XVI-lea, citat de Papa Francisc, afirmă că nonviolența este, în ciuda tuturor, obstacolelor, „o cale realistă”. Cum putem da mărturie concretă despre acest realism în viața noastră cea de toate zilele?

M.T.: Punând „faza lungă”, prin rugăciunea din zori, peste drumul care ni se aşterne în față, înainte de a intra în coliziune cu persoanele şi evenimentele zilei cu pricina. Să nu ne aruncăm în vâltoarea zilei fără a cere lumină pentru a vedea cu cine ne întâlnim, cu ce ne confruntăm, dar mai ales în lumina Cui trăim. În sensul acesta, nu e întâmplător că momentul păcii la Înviere este asociat gestului aprinderii unei lumini, care se răspândeşte. Nu putem evita conflictul decât dacă luăm lumină de la Lumânarea pascală!

F.-L.I.: Să nu răspundem fără discernământ stimulilor care ne propun soluții violente. Să încercăm să fim molipsitori, să nu punem lumina „sub obroc” (Mt 5,15). De la noi trebuie să plece străduința care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea da rod.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, ianuarie 2017