Incomoditatea apostolatului

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,16-22

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁶ „Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. ¹⁷ Nu vă încredeţi în oameni, căci vă vor da pe mâna Sinedriului şi vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸
Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine, acest lucru va fi o mărturie înaintea lor şi înaintea păgânilor. ¹⁹ Dar când vă vor da pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. ²⁰ Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui este acela care va vorbi în voi. ²¹ Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. ²² Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui”.

Isus continuă să vorbească despre atributele apostolului autentic. Şi ne dezvăluie astăzi o a patra caracteristică a misiunii aceluia care îl slujeşte cu adevărat: incomoditatea. Apostolatul serios nu se face din fotoliu, nici cu păreri proprii şi nici în formă polemico-intelectualistă. Apostolatul după inima lui Isus e chestie de antrenament dur al spiritului în circumstanțe care mai de care mai extreme.

Cât de „biciuit”, „târât”, „dat la moarte” mă simt? În termeni foarte concreți, nemetaforici, nu cumva credința mea e doar evlavie dulceagă şi nefolositoare? Se rezumă ea la Liturghia parohială de duminică, la câteva cântecele pioase şi la câte-o lectură devoțională? Ori mă las mistuit, la propriu, de apostolatul meu şi îmi las „biciut” ego-ul când sunt umilit de alții, „târât” în cele mai incomode împrejurări, din dorința de a-i sluji pe cei săraci, bolnavi, uitați? Primesc să fiu „dat la moarte”, ucigându-mi poftele, lăsându-mă nimicit de încercări, fiind necruțător cu păcatele mele, dar plin de milostivire cu defectele aproapelui? Măsurat după aceste repere, cât de autentic e apostolatul meu?

Ai cui apostoli vrem să fim?

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,7-15

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁷ „Mergeţi şi spuneţi că împărăţia cerurilor este aproape, ⁸ vindecaţi pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi şi scoateţi-i pe diavoli. Gratis aţi primit, gratis să daţi. ⁹ Nu purtaţi la brâiele voastre nici aur, nici argint, nici monede de aramă; ¹⁰ să nu luaţi cu voi nici desagă pentru drum, nici haină de schimb, nici încălţăminte, nici
toiag, pentru că cel care munceşte are dreptul la hrană. ¹¹ Când intraţi într-o cetate sau într-un sat, interesaţi-vă cine este vrednic să vă primească şi rămâneţi la el până la plecarea voastră. ¹² Când intraţi într-o casă, salutaţi-i pe cei care locuiesc într-însa, dorindu-le pace. ¹³ Dacă acea casă este vrednică, pacea voastră să vină asupra ei, iar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. ¹⁴ Dacă va refuza cineva să vă primească şi să dea ascultare cuvintelor voastre, ieşiţi din casa aceea sau din cetatea aceea, scuturând praful de pe picioarele voastre. ¹⁵ Vă spun adevărul: În ziua judecăţii soarta Sodomei şi a Gomorei va fi mai uşoară decât a acelei cetăţi”.

Cât de exigentă este calea pe care ucenicul e chemat să-l urmeze pe Învățător!  Trei atribute clare ale muncii de apostolat se desprind din evanghelia de azi:
– gratuitatea – a nu aştepta răsplată pentru faptele bune, a lucra cu deplina conştiință că singura motivație e iubirea;
– detaşarea – a uita cu totul de sine însuşi, începând de la nivelul nevoilor umane de bază (adăpost, hrană, imbrăcăminte) şi până la gestionarea nepătimaşă a insuccesului;
– non-violența – a nu impune nimic cu forța, nici măcar binele şi adevărul.

Gratuitate, detaşare, non-violență: trei posibile atribute de folos în discernământul autenticității apostolatului nostru. De fiecare dată când am făcut binele în speranța recompensei (fie ea şi transcendentă), când am acționat fără a ne jertfi propriile idei şi dorințe şi când am încercat chiar cea mai măruntă formă de manipulare, apostolatul nostru n-a corespuns învățăturii lui Cristos, ci standardelor lumii. Întrebarea e: ai cui apostoli vrem să fim?

Puterea misiunii

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,1-7

În acel timp, ¹ chemându-i la sine pe cei doisprezece ucenici, Isus le-a dat putere ca să scoată duhurile necurate şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. ² Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, numit Petru, şi Andrei, fratele său; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele său; ³ Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; ⁴ Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. ⁵ Pe aceşti doisprezece Isus i-a trimis în misiune, spunându-le: „Nu mergeţi la păgâni şi nu intraţi în nici o cetate a samaritenilor. ⁶ Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. ⁷ În drumul vostru vestiţi că mpărăţia cerurilor este aproape”.

Două cuvinte rețin atenția în evanghelia de azi: „putere” şi „misiune”. Puterea o dă Isus şi numai prin mijlocirea acestei puteri misiunea ucenicului poate aduce roade. Orice faptă bună îl comunică prin sine pe Cristos, nu vine de la noi. Odată ce începem să credem contrariul, se declanşează, un întreg proces de autoîndreptățire a cărui finalitate e percepția fariseului de la templu, care ne face să spunem (ba chiar să credem), plini de evlavie şi credință: „Mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca vameşul acesta”. Dintr-o dată, ideea de misiune (deci, de slujire) ni se înfățişează ca desuetă, fiindcă noi ne slujim pe noi înşine, cu propria noastră putere atotputernică, şi nu pe Acela care este Puterea însăşi şi a cărui veste am încetat demult să o mai purtăm, fiind prea absorbiți de preocuparea de a ne vesti pe noi înşine şi mărețele noastre fapte de vitejie pământească.

Absurdul necredinței

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 9,32-38

În acel timp, ³² a fost adus la Isus un om mut, stăpânit de diavol. ³³ După ce Isus l-a scos pe diavol, mutul a început să vorbească. Mulţimea a fost cuprinsă de uimire şi spunea: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel!” ³⁴ Dar fariseii ziceau: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. ³⁵ Isus cutreiera toate cetăţile şi satele învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă. ³⁶ Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau istovite şi abătute ca nişte oi fără păstor. ³⁷ Atunci le-a zis ucenicilor săi: „Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini. ³⁸ Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”.

Din evanghelia de azi rezultă clar un atribut al necredinței: din necesitatea de a-şi găsi justificări logice, necredința derapează în ilogic, în absurd. Uneori subtil, alteori foarte evident, ca în cazul acestor farisei, care susțin nici mai mult nici mai puțin că se poate obține binele (vindecarea) apelând la forțele răului („căpetenia diavolilor”). Obstinația noastră de a dovedi cu tot dinadinsul (în ciuda logicii elementare, a bunul-simț, a raționamentului cel mai clar) că albul e negru ne dovedeşte micimea sufletească şi incapacitatea de a rezona la bine, fără a-l diseca pentru a-l încadra convenabil în tiparele noastre mentale. De cele mai multe ori această obstinație deviantă conduce la talibanisme filosofico-religioase şi la interminabile războaie purtate (după cum fariseismul minții noastre ne face să credem) în numele adevărului. Măsura în care credem, necondiționat, în puritatea binelui e dată de transparența încredințării în mâinile Domnului: cu cât credința noastră este mai simplă cu atât suntem mai puțin înclinați să intrăm în polemici pe marginea facerii de bine. Parafrazând faimoasa butadă: „Cine ştie să scrie se face scriitor, cine nu ştie devine critic literar”, în cazul de față cel care crede, face binele pur şi simplu; cel care nu crede, despică firul în patru. Dar „după roade îi veți cunoaşte”, nu-i aşa?

Inima şi mintea

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 9,18-26

¹⁸ În timp ce Isus vorbea, s-a apropiat de el un şef de sinagogă şi s-a prosternat  în faţa lui, spunându-i: „Fiica mea chiar acum a murit; dar vino, pune-ţi mâna  peste ea şi va trăi!” ¹⁹ Isus s-a ridicat şi a mers după el împreună  cu ucenicii săi. ²⁰ Atunci s-a apropiat de el, pe la spate, o femeie care de doisprezece ani suferea de hemoragie şi i-a atins poala hainei, ²¹ căci îşi zicea în sine: „Dacă mă voi atinge cel puţin de haina lui, voi fi vindecată”. ²² Isus s-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Ai încredere, fiică, credinţa ta te-a vindecat”. Şi femeia s-a vindecat în ceasul acela. ²³ Când Isus a ajuns la casa şefului de sinagogă, văzând cântătorii din fluier şi agitaţia mulţimii, ²⁴ a zis: „Retrageţi-vă, copila n-a murit, ci doarme!” Dar ei au început să râdă de el. ²⁵ După ce a dat afară  mulţimea, Isus a prins-o pe copilă de mână şi ea s-a sculat. ²⁶ Şi vestea aceasta s-a răspândit în tot ţinutul.

Personajele centrale ale acestei pericope sunt, fără îndoială şeful sinagogii şi femeia cu scurgere de sânge, exponenții clasici ai unei credințe fără rezerve. Însă astăzi îmi atrage atenția mai curând personajul colectiv: mulțimea care roieşte în jurul casei şefului de sinagogă. Interacțiunea dintre această mulțime şi Isus este uluitoare. Pe de o parte, gloata se „agită” şi „râde de el”; pe de altă parte, Isus le porunceşte cu blândețe: „Retrageți-vă!”. Mulțimea necredincioasă nu asistă nemijlocit la minunea învierii, e sortită să culeagă doar firimiturile relatării de la alți martori oculari (căci evanghelistul ține să ne spună că vestea „s-a răspândit în tot ținutul”). Isus nu înfăptuieşte semne exterioare înaintea celor care oricum nu sunt dispuşi interior să creadă. Care să fi fost reacția interioară ca unuia dintre cei aflați în mulțimea cu pricina, după aflarea minunii? Căință sau indiferență? Credință ori demontare  rațională a celor auzite? Şi oare, această mulțime, dacă ar fi văzut cu ochii ei minunea, s-ar fi oprit pe loc din râs? Ori şi-ar fi văzut de ale ei, fără a da credit inimii în detrimentul minții? Şeful sinagogii şi femeia cu scurgere de sânge gândesc cu inima; gloata judecă totul cu rațiunea alterată de o logică în care supranaturalul n-are ce căuta. Cum micşorăm (până la desființare) distanța dintre minte şi inimă?

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Post Scriptum

Cuvânt înainte

Ziua I-a

Ziua a II-a

Ziua a III-a

Ziua a IV-a

Ziua a V-a

Astăzi Postul s-a terminat!

Astăzi începe Săptămâna Mare!

Cum spune sfântul Ioan Gură de Aur (citez liber):

„Astăzi, Dumnezeu a înjunghiat pentru noi viţelul cel gras!…

Cei care aţi postit, veniţi să vă ospătaţi!…

Cei care n-aţi postit, veniţi şi voi să vă ospătaţi!…

Căci Cristos a murit pentru toţi!”

Să nu lipsiţi de la acest praznic!

Mergeţi la Liturghia de Florii!

Mergeţi să vă spovediţi!

Mergeţi la Liturghia Cinei de Taină şi la noaptea de priveghere!

Mergeţi la Drumul Crucii şi la oficiul Pătimirii lui Cristos!

Trăiţi tăcerea lui Dumnezeu în Sâmbăta Sfântă!

Mergeţi la Înviere şi înviaţi cu Cristos!

Ziceţi atunci o rugăciune şi pentru mine. Şi eu mă voi ruga pentru voi. Lăudat fie Isus!

Părintele Dan

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Ziua a V-a: Învierea lui Lazăr (In 11,1-44)

Cuvânt înainte

Ziua I-a

Ziua a II-a

Ziua a III-a

Ziua a IV-a

Evanghelia după Ioan 11,1-44

Evanghelia se termină cu o scenă imposibil de uitat pentru cei care au văzut-o: „Şi a ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era înfăşurată cu o maramă.” Până şi noi ne cutremurăm când ascultăm această Evanghelie bine citită; cu atât mai mult, cei care asistaseră la scenă probabil că s-au întors la casele lor cu sufletele pline de un amestec de teamă şi de bucurie dumnezeieşti.

Cine poate spune bucuria Mariei şi a Martei, mulţumirea din sufletul lor? Dar oare cum a fost pentru Lazăr? Greu de spus… dar cu siguranţă, n-a fost numai bucurie…

Cui dintre noi i-ar fi uşor să plece să trăiască într-un loc în care viaţa îi este în pericol? Cine vrea să-şi vândă totul şi plece definitiv în Libia sau în Coasta de Fildeş, mai ales dacă ar şti că este căutat acolo pentru a fi ucis? Or, Lazăr urma să fie căutat de arhierei ca să fie omorât (In 12,10). Ne putem gândi deci că nu i-a fost întru totul uşor să se întoarcă din bucuria cerului în lumea asta, tocmai în mijlocul conflictului…

Dar s-a bucurat totuşi şi Lazăr să răspundă la glasul Prietenului şi al Dumnezeului său. Da, Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii. Iar Cristos este cel care ne dă această viaţă pe care nimic, nici măcar moartea, nu o poate atinge: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, chiar de va muri, va fi viu. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veac”. Fără Cristos, viaţa noastră e sortită pieirii. Sau, chiar dacă omeneşte suntem vii, scânteia de dumnezeire din noi nu o duce prea bine…

Ne sculăm uneori dimineaţa şi nu avem niciun gând către Dumnezeu. Sau ne vine un gând, îi aruncăm o privire (gândului) şi, obosiţi, plictisiţi, îl lăsăm repede să treacă… De ce? Pentru că nu avem în inimă această iubire. Fără o iubire mare de Dumnezeu, viaţa noastră creştină se prăbuşeşte. Dacă mai vedem ce trebuie să facem, nu mai avem cheful şi forţa necesare; iar dacă ne facem datoria, ea nu mai aduce nici un rod în viaţa noastră. Deşertăciunea deşertăciunilor… Inima noastră, pe undeva „miroase deja”, ca Lazăr din Evanghelie!

Iubirea aceasta vine de la Dumnezeu şi numai Cristos o poate pune în inima noastră. De aceea, trebuie să i-o cerem în rugăciune. Uneori, când un bolnav îşi trăieşte ultimele zile de viaţă, îl auzim, la fiecare respiraţie, chemându-l în ajutor pe Dumnezeu: „Doamne, ai milă de mine!”. Noi înşine, atunci când suferim mult, putem descoperi spontan această „rugăciune a lui Isus”. Aşa cred că a fost şi rugăciunea Martei şi a Mariei pentru fratele lor. Aşa să ne rugăm şi noi, tot timpul, cerând ca iubirea dumnezeiască să ne cuprindă inima.

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Ziua a IV-a: Orbul din naştere (In 9,1-41)

Cuvânt înainte

Ziua I-a

Ziua a II-a

Ziua a III-a

Evanghelia după Ioan 9,1-41

Da, este o Evaghelie mai lungă, dar e bine în Post să citim un pic mai mult Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţumesc celor care aţi făcut-o.

Capitolul conţine mai întâi un fapt – Isus l-a vindecat pe orb – urmat de o enormă discuţie. Mulţi vorbesc, doar Isus tace, iar dintre cei care vorbesc, paradoxal, doar orbul vede bine situaţia.

Vecinii nu sunt siguri că ce s-a întâmplat s-a întâmplat. „Acesta este orbul? El este… ba nu, nu este el…”

Părinţii văd, dar se tem să spună ce văd şi, de aceea, evită discuţia.

Fariseii ştiau dinainte ce a fost şi ce nu a fost, ce are voie să fie şi ce nu. Apoi încearcă toate explicaţiile care să le confirme teoria.

Orbul singur primeşte faptul aşa cum a fost, cu tot ce implică. Chiar dacă nici el nu pricepe totul, spre deosebire de ceilalţi, se lasă trasformat de noua situaţie.

Discuţia pune problema adevărului. Or, e important de văzut cum Isus îi lasă pe oameni să hotărască singuri „care este adevărul”! El nu caută să convingă, să impună cu forţa varianta sa. Aici Isus diferă foarte mult de farisei, care apăsau balanţa cu toată autoritatea lor: „Dă slavă lui Dumnezeu! Noi ştim că omul acesta este păcătos!” altfel spus: „Zi şi tu ca noi!” Isus arată adevărul, apoi lasă oamenii liberi să-l primească (sau nu) şi se întoarce doar la cel care l-a primit, pentru a-l duce mai departe în adevăr.

Vindecarea orbului are ceva simbolic pentru fiecare dintre noi. Isus ne deschide ochii în privinţa celor dumnezeieşti, pe care nu le putem vedea singuri. El a dezvăluit oamenilor adevărul lui Dumnezeu. În El, de la Betleem la cruce, adevărul a devenit vizibil. Iar acum adevărul mă aşteaptă. Depinde de mine cât îl voi primi. Şi trebuie să ştim că avem zeci de scuze şi de mecanisme interioare ca să nu ne schimbăm viaţa şi să nu ne lăsăm transformaţi de adevăr. Dacă vreau ca totul să fie clar (ca vecinii), dacă vreau să-mi fie bine (ca părinţii) sau dacă ţin mai mult la ideile şi poziţia mea (ca fariseii), adevărul nu se schimbă, doar eu voi trăi „pe lângă”. Într-un fel, e problema mea…

Papa Ioan-Paul al II-lea spunea că aceasta este splendoarea adevărului: „Adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului”. În viaţa creştină, fiecare îşi stabileşte singur măsura în care îşi schimbă viaţa după cuvântul lui Cristos. Fiecare îşi stabileşte măsura în care se avântă să trăiască porunca iubirii lui Cristos. Dumnezeu însă va folosi măsura mea pentru a-mi măsura harul pe care mi-l va da.

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Ziua a III-a: Samariteanca (In 4,5-42)

Cuvânt înainte

Ziua I-a

Ziua a II-a

Evanghelia după Ioan 4,5-42

Trăise cu cinci bărbaţi şi nici măcar cu ultimul nu se înţelegea! Îşi pierduse probabil ceva din prospeţimea iniţială, după atâtea experienţe conjugale. În plus, o ştia tot satul… (poate de la primii patru soţi? Nu ştim, dar asta n-are importanţă.)

Se întâlneşte cu un Străin la fântână. După câteva replici, discuţia devine cât se poate de personală şi Călătorul se dovedeşte a fi mult mai puţin străin de viaţa ei decât părea la început.

Samariteanca nu se ruşinează, nu se explică şi nu dă vina pe nimeni. Ea îl întreabă pe Isus despre adoraţie: „Doamne, văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte şi voi spuneţi că la Ierusalim trebuie să ne închinăm”. Vedeţi ce gânduri avea păcătoasa noastră? Vedeţi ce întrebări avea în inimă? Cine s-ar fi aşteptat la asta? Probabil toată lumea credea că se gândeşte la bani şi la probleme casnice, iar ea? „Cum să-l adorăm pe Dumnezeu?” Extraordinar!

Mai departe devine şi mai frumos, căci vedem cât de adâncă e inima omului! Viaţa samaritencei, din multe puncte de vedere, era un eşec, dar în adâncul inimii ei vedem căutare, dorinţă de adevăr, de Dumnezeu. La suprafaţă: furtună, tsunami şi naufragiu, dar la 10 000 de metri adâncime: tăcere, taină şi aşteptare. De ce inima omului este un abis? Pentru că e făcută pentru Dumnezeu. Este atâta loc în ea cât să încapă Domnul. De aceea o presimţim atât de adâncă!

De obicei, la începutul Postului se iau câteva hotărâri: voi mânca mai puţină carne şi renunţ la prăjituri; nu mă mai uit la filme şi fumez doar 5 ţigări (pe zi); nu-l mai înjur pe vecin şi voi da ceva pomană la bătrânii de pe stradă etc. Dar ce mici par toate acestea, dacă le privim un pic de la distanţă! Şi Postul Mare, ce mic şi centrat pe noi înşine ar putea deveni!

Vedeţi, Postul nu este un examen psihologic pentru a trăi un pic mai corect, pentru a depăşi câteva defecte şi a ne înfrumuseţa puţin sufleteşte. Postul nostru va fi Mare numai dacă este Dumnezeu în el! Numai Dumnezeu e Mare. Când recunoaştem asta, când îngenunchem în faţa Lui cu tot ce suntem, când toată fiinţa noastră rămâne în tăcere în prezenţa fiinţei Lui, adorându-l, iubindu-l, aşteptându-l, atunci omul creşte vertiginos şi sufletul îşi dezvăluie întreaga măreţie. Încercaţi şi voi, şi veţi vedea!

Samariteanca noastră a uitat şi de găleată, şi de tot, şi a fugit în sat să-l vestească pe Isus. A uitat chiar şi să-i dea lui Isus cana de apă pe care i-o ceruse! …dar nu cred că Domnul s-a supărat. Probabil că şi El uitase de sete, văzând acest suflet care se umpluse de viaţă!

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Ziua a II-a: Schimbarea la Faţă (Mt 17,1-13)

Cuvânt înainte

Ziua I-a

Evanghelia după Matei 17,1-13

„Isus s-a urcat pe un munte mare şi acolo s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor săi”. De fiecare dată când aud această Evanghelie, partea cu urcatul pe munte o înţeleg, dar apoi, când Isus se schimbă la faţă, totul devine obscur pentru mine, deşi e vorba de lumină… Ce s-a întâmplat de fapt acolo ? Cum s-a schimbat la faţă, cum era acea lumină ? Şi, mai ales: ce legătură are asta cu mine? Eu n-am văzut pe nimeni devenind strălucitor, aşa, dintr-o dată… Nici măcar sfinţii…

Paranteză. Copil fiind, i-am întrebat pe părinţi de ce toţi cei desenaţi în icoane aveau ceva ca un soare în jurul capului. Mi-au răspuns „pentru că sunt sfinţi”! Am reţinut deci că aşa sunt sfinţii şi apoi, pe stradă, mă tot uitam la capul oamenilor să văd cine are nimb… Tare vroiam să văd măcar un sfânt aşa, în carne şi oase! Eram sigur că trebuie să mai existe!

Închidem paranteza. Ce vrea deci această Evanghelie? Să credem în slava lui Isus. Mai precis, să credem că această slavă este aproape de noi. De fiecare dată când ne rugăm. Ce înseamnă asta?

Cred că toţi am avut această experienţă: unii oameni au o privire luminoasă, un chip luminos. Atunci când ne întâlnim cu ei, ceva din seninătatea lor ne face bine, ceva din lumina lor ni se transmite şi nouă. Aţi văzut cum se joacă o mamă cu pruncul ei? Amândoi sunt numai zâmbet, de se face lumină în cameră! Sau o fată care îşi zăreşte logodnicul, aţi văzut cum nu-şi poate împiedica faţa să radieze bucurie, lumină?…

Când ne rugăm, Dumnezeu zâmbeşte şi lumina Feţei sale este asupra noastră! Ce Tată credeţi că nu s-ar lumina la faţă dacă şi-ar vedea puştiul de doi ani bolborosind câteva cuvinte neclare la picioarele lui, privind în sus şi aşteptând să fie luat în braţe ?

Desigur, lumina Feţei Sale nu o vedem în lumea aceasta, Taborul a fost o excepţie. Într-o zi o vom vedea, dar asta e o altă poveste. Ea există însă şi trebuie să credem că este atât de aproape de noi!

Aceasta este secretul creştinilor. Să nu vezi slava lui Dumnezeu – asta nu e greu şi nu e nici o taină! Dar noi să nu uităm că atunci când totul pare uman, prea uman în viaţa noastră, atunci când totul e greu, de fiecare dată când ne rugăm Dumnezeu se luminează şi chipul său străluceşte asupra noastră!

„Luminează Doamne faţa Ta spre noi”, se roagă psalmul. Ce ziceţi, încercaţi?

P.S.: şi nu uitaţi să zâmbiţi, când toţi şi toate sunt gri în jurul vostru…

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog – Ziua I-a: Ispitirea lui Isus (Mt 4, 1-11)

Cuvânt înainte

Evanghelia după Matei 4,1-11

După 40 de zile şi nopţi trăite în post, rugăciune şi singurătate, Isus are oaspeţi: diavolul se apropie să-i vorbească şi începe să-i sugereze un comportament nou, diferit de cel pe care îl are.

„Uite”, îi zice el, „poţi să procedezi un pic altfel, ca să-ţi fie mai bine. Îţi arăt eu cum”. Şi e tare interesant de văzut cum diavolul este concret în propunerile lui. Chiar mai concret decât Isus, ar spune unii…

„Ţi-e foame? Mănâncă!”, sfătuieşte Satana. Isus răspunde despre Cuvântul lui Dumnezeu, despre „lectio divina”.

„Eşti în pericol? Fă un miracol şi scapi, rezolvi problema!”. Isus zice să avem o rugăciune curată, să nu-l ispitim pe Domnul cerând tot felul de rezultate precise.

„Vezi bogăţia şi slava lumii? Stăpâneşte-o! Ia puterea!”. Isus preferă adoraţia Dumnezeului unic şi adevărat.

Dacă traducem în limbaj actual felul în care diavolul abordează problemele, găsim o logică de viaţă perfect şi imediat aplicabilă. Supravieţuirea, satisfacerea nevoilor, eficienţa cu orice preţ, puterea şi influenţa sunt foarte căutate în supermarketul valorilor contemporane. Le găsiţi la intrare, la raionul „concret-practic-util”. Isus însă riscă să se regăsească undeva pe etajera de sus, la raionul „spiritualitate”… Citirea Bibliei, rugăciunea pur şi simplu, chiar fără rezultate, adoraţia în genunchi sau chiar prosternaţi… toate aceste lucruri nu ni se par pe undeva abstracte, îndepărtate, obscure ?

Vedeţi, diavolul e concret şi Isus e adevărat! Iar ce e concret nu e întotdeauna adevărat, pentru că de multe ori lasă sufletul deoparte şi, astfel, persoana e ciuntită. Dacă trăim numai în urgenţe, în imediat şi în material, cum o să-l descoperim pe fiul lui Dumnezeu care este în fiecare dintre noi? Cum o să-l simţim, dacă nu-l cunoaştem pe Isus, dacă nu-l ştim din Evanghelii? Cum să crească în noi viaţa fiului lui Dumnezeu, dacă nu ne rugăm, dacă nu petrecem timp în prezenţa Lui, dacă nu-i vorbim şi nu încercăm să-l ascultăm în tăcere ? Cum să ne cuprindă cu totul, dacă nu-l adorăm, dacă nu-i dăm toată viaţa noastră ?

Altfel spus, haideţi să vedem: După ce principii ne mişcăm ? Şi atenţie, dacă ne regăsim numai la categoria „concret” şi viaţa Fiului lui Dumnezeu nu ne spune nimic…

Pr. Dan Suciu CSJ – Reculegere pe blog (Cuvânt înainte)

Am mai scris despre pr. Dan Suciu, călugăr în Comunitatea Sf. Ioan. Am făcut câteva trimiteri către blogul lui, „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, un „jurnal de bord” al misiunii sale din Caucaz. Şi el mi-a mai făcut bucuria de a scrie aici, pe blog. De data asta, însă, pr. Dan vă propune ceva cu totul special: o reculegere online, înspre pregătirea marii sărbători a Învierii, prin mijlocirea unui text evanghelic pe care îl va indica părintele şi asupra căruia ne va oferi câteva puncte de meditaţie. Nădăjduiesc ca această reculegere pe blog să fie una interactivă, drept pentru care vă încurajez să scrieţi ce simţiţi, cum v-a vorbit personal bucata de evanghelie propusă, ce rezonanţă a avut în inima voastră întâlnirea cu Isus în meditaţie.

Cuvânt înainte

Trăim într-o lume rapidă… Până şi Postul trece repede! Zilele au zburat şi iată-ne deja aproape de Săptămâna Mare. Probabil că cei mai mulţi dintre noi au trăit Postul ca la carte, împlinindu-şi toate obligaţiile, hotărârile şi nevoinţele. Mulţumim lui Dumnezeu! Dar s-ar putea, de asemenea, să existe şi alţii care au ratat startul… sau n-au reuşit să-şi ţină promisiunile… sau, pur şi simplu, au revenit la ocupaţiile şi viaţa obişnuită, deşi aveau dorinţa să postească. În special pentru aceştia scriu!

Unul din lucrurile frumoase pe care ni le arată Evanghelia este că faţă de Dumnezeu putem recupera timpul pierdut. Avem multe episoade despre asta: lucrătorii de la ceasul al unsprezecelea, tâlharul cel bun, femeia păcătoasă, fiul risipitor şi multe altele. Cu condiţia să ne mişcăm! Lucrătorii au muncit totuşi un ceas, tâlharul l-a mărturisit pe Isus ca Mântuitor, femeia păcătoasă a venit să-i mulţumească, iar fiul risipitor s-a întors cu coada între picioare…

Aş vrea să recitim împreună Evangheliile din cele cinci duminici ale Postului. Cinci reflectoare care se vor aprinde unul după altul asupra noastră, surprinzându-ne pe scenă, nefardaţi… pentru a veni în faţa lui Isus aşa cum suntem, să primim iertare, iubire şi viaţă de la El.

Aţi înţeles, treaba voastră va fi să citiţi în fiecare zi un fragment din Evanghelie, pe care îl voi indica. Apoi vorbim. De-acord ?

Pe mâine !

Al şaselea simţ

Îmi place mult „definiţia” (dacă îmi este îngăduit s-o numesc aşa), pe care Isus i-o dă Tatălui în evanghelia de azi: „Cel care există cu adevărat” (In 7,28). Ne-am obişnuit să percepem realitatea ca fiind direct conectată cu vizibilul, cu pipăibilul, în fine, cu cele pe care le putem experimenta prin cele cinci simţuri. Însă mare parte din această realitate e iluziorie, e balon de săpun. Cei care cred în Dumnezeu (nu în sensul superstiţios, ci înspre îndreptarea întregii vieţi către divinitate) au, cum spune Andrei Pleşu, un al şaselea simţ: cel metafizic. Cu ajutorul acestuia, toate celelalte simţuri îşi găsesc un corespondent interior: ochii lăuntrici văd o realitate neperceptibilă celor fizici, urechile receptează ceea ce nu le dat să audă din afară şi aşa mai departe… Prin mijlocirea acestui al şaselea simţ se intră în rezonanţă cu Acela care, doar el, în chip absolut, există cu adevărat.             

Primirea şi căutarea

„Cum aţi putea să aveţi credinţă voi, care primiţi slava, pe care v-0 daţi unii altora, dar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutaţi?” (In 5,44). Întrebarea aceasta retorică, adresată de Isus iudeilor, evidenţiază o antinomie, nu prea uşor sesizabilă la o primă vedere: aceea între „a primi” şi „ a căuta”. Prima e facilă, alegere superficială: să primeşti vorbe de laudă, perieri şi ridicări în slăvi, să te laşi idolatrizat (chiar şi în doze mici) este, nu-i aşa, la îndemna oricui. Dar slava cea adevărată, aceea care nu are legătură cu lumea, cu părerea oamenilor, care nu e toană, interes, bunăvoinţă umană, ci i se cuvine numai lui Dumnezeu, ei bine,  slava aceea e de căutat. Adică presupune efort activ, luptă din răsputeri, nu pasivizare neghioabă. Iar cine nu caută, nu are cum găsi. Ce se dobândeşte din căutarea slavei lui Dumnezeu? Credinţa în el. Ce se obţine din primirea slavei oamenilor? Deşertăciune.

Binele făcut şi nefăcut

Criteriile judecăţii din evanghelia de azi sună ca o sinteză a celor relatate de Matei, în discursul lui Isus despre ajutorul dat celor mici: „Cei care au făcut binele vor învia pentru a primi viaţă,  iar cei care au făcut răul vor învia pentru a primi osânda” (In 5,29). Am vorbit şi ieri despre înfăptuirea binelui. Azi vă propun sa medităm asupra acestui criteriu extrem de simplificat al judecăţii finale. Isus nu face proiecţii complicate asupra factorilor de care depinde viitorul sufletului nostru. Nu tu grafice de rugăciune, nu tu target-uri la nivel de mătănii, nu tu deadline-uri drastice în privinţa îndeplinirii prescripţiilor legale. Nu, Isus nu vrea de la noi decât un singur fel de „raportare”: cât bine am făcut azi, dar şi cât bine am fi putut face şi nu am făcut. Examenul zilnic de conştiinţă care are aceste două repere nu poate da erori de raportare. Poate nu ne-am rugat prea conştiincios, poate ne-am lăsat prea mult furaţi de peisaj şi l-am uitat pe El în timpul zilei, poate nu am dat cât de mult ne-am stabilit (noi, cu criteriile noastre de eficienţă total diferite de ale lui!). Poate că acum, că suntem în post, ne reproşăm zilnic inconsecvenţa în a urmări propunerile făcute (de cele mai multe ori din lăcomie spirituală şi fără acordul îndrumătorului nostru). Cu toate astea, singurul lucru care contează, at the end of the day, este binele pe care l-am făcut aproapelui nostru, în numele lui Cristos.

Discreţia binelui

Isus îl vindecă azi pe ologul de la Betsaida. Şi îndată după înfăptuirea minunii, Isus „se îndepărtează” (Lc 5,13), se retrage, cu discreţia lui dumnezeiască. Face binele şi dispare, nu aşteaptă laude, răsplăţi, nu vrea să fie remarcat nicidecum. Binele, ca să fie bine în cheie evanghelică (şi nu lumească), trebuie făcut în taină, ca şi rugăciunea. Să evităm cât ne stă în putere ca destinatarul binelui pe care îl facem să ne poată identifica. Îmi place mult vorba asta: „Zgomotul nu face bine, binele nu face zgomot”. Ştim să dispărem, să uităm noi înşine, pe dată, binele făcut, astfel încât să nu ajungem nici să ne credem mai buni decât suntem, nici să nu regretăm cumva? Miguel de Unamuno spune că nu e de ajuns să facem binele, trebuie să fim buni. Şi pare-mi-se că pentru o dobândi bunătatea, nu strică nicidecum fix asta: să facem binele neştiuţi de nimeni.          

Semne şi minuni

Trăim într-o lume a semnelor, a  simbolurilor. Cu toate astea, mă întreb uneori dacă nu cumva, după cum exista atâtea derive în lumea noastră, nu cumva există una şi la nivel semiologic. Nu cumva ne folosim exclusiv doar de semnele care s-au integrat în cultura şi mentalul colectiv, ca făcând parte din „carnea” lor? Şi nu cumva, şi în cazul acesta, neglijăm – previzibil –  spiritul? Ochii noştri de carne sunt sensibili la diverşi stimuli externi: vedem reclamele, obiectele care ne atrag atenţia, poleiala tuturor lucrurilor, oamenilor şi întâmplărilor, interpretându-le superficial, la nivelul primei impresii. Uneori mi se pare că, din grabă (sau din alte considerente subsecvente acesteia), nu trecem decât foarte rar dincolo de „ambalaj”. Probabil că obiceiul ăsta de a judeca pe bandă rulantă şi la nivel vizual „pompieristic” ne-a deformat un anume simţ interior de a vedea semnele lăsate de divin în existenţa noastră cotidiană. Întrebaţi ce înseamnă minune, semn, ne ducem instant cu gândul la icoane care lăcrimează, la vindecări de cancere terminale şi la altele de felul acesta. „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi” (In 4,48), spune azi Isus. Ce fel de semne şi de minuni avem în fiecare clipă în viaţa noastră şi, din insensibilitate metafizică, am încetat a le mai cataloga ca atare, luându-le ca dat, ca lucruri care ni se cuvin? Când ne-am oprit ultima dată să vedem cu ochii inimii frumuseţea unui copac, a unei flori, a unui răsărit de soare? Când am mulţumit ultima dată pentru minunea că Domnul ne-a mai da încă o zi de răgaz înspre mântuire? Când am contemplat recent, cu iubire, miracolul divin care sălăşluieşte în sufletul fiecărui aproape al nostru?     

Răsplătirea orbului din naştere

Mărturisesc că evanghelia de azi, care redă vindecarea orbului din naştere, este una din marile mele favorite. Şi cred că pe marginea ei se poate medita / contempla, vorbi / scrie la nesfârşit. Vă propun o interpretare extraordinară, a lui Nicolae Steinhardt din volumul „Dăruind vei dobândi”, o viziune minunată asupra răsplăţilor Domnului, aici.

Mândria evlavioasă

În parabola fariseului şi a vameşului care se roagă în templu, îmi atrag atenţia azi destinatarii mesajului: „unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi” (Lc 18,9). Există, chiar şi în etapele cele înalte ale parcursului spiritual, fenomenul oximoronic al mândriei evlavioase. Simptomatologia fariseului de la templu începe, ca-n parabolă, cu: „Eu nu fac x şi Y lucru (pe care le fac, desigur, păcătoşii)”, pentru ca, ulterior, această afirmaţie să  se reformuleze şi mai absolutist: „Eu n-aş face niciodată aşa ceva”. Prozaicul never say never oare îşi pierde funcţionalitatea în sfera spirituală sau nu cumva tocmai acolo e el mai în elementul său? Ce mai vedem din evanghelia de azi e că mândria nu rămâne fără consecinţe, căci „dreptul” cel trufaş trece la next level al parcursului său pseudo-spiritual: dispreţuirea aproapelui. Între mândrie şi dispreţ nu prea există linie clară de demarcaţie. Aceste două patimi se hrănesc reciproc, ajungând până într-un punct în care conştiinţa noastră, vlăguită de atâta autojustificare, se lasă păcălită c-am fi vameşul, când, în viaţa reală, până şi fariseul în parabolă e mai bun decât noi.                

Cât de departe?

O, cât n-am da să auzim şi noi din gura Mântuitorului cuvintele acestea, pe care el i le adresează cărturarului: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu” (Mc 12,34).  Vă propun să rămânem împreună în tăcere pentru a scormoni în inima noastră în căutarea răspunsului la următoarea întrebare: Dacă ar fi ca azi Isus să dea acelaşi tip de verdict asupra mea, ce ar spune? Cât de departe sau de aproape sunt de împărăţie? Şi ce-aş putea face pentru a micşora distanţa?