John Donne: „No Man is an Island”

Citesc (de fapt, ascult, fiindcă este audio-book – şi asta datorită bunului meu coleg Liviu, expertul într-ale MP3-ului) una din cele mai tari cărţi de spiritualitate: Thomas Merton, „No Man is an Island”. Şi aşa l-am redescoperit pe John Donne, a cărei poezie care dă titlul volumului lui Merton v-o împărtăşesc în cele ce urmează.

No man is an island entire of itself; every man
is a piece of the continent, a part of the main;
if a clod be washed away by the sea, Europe
is the less, as well as if a promontory were, as
well as a manor of thy friends or of thine
own were; any man’s death diminishes me,
because I am involved in mankind.
And therefore never send to know for whom
the bell tolls; it tolls for thee.

Lucian Blaga – “Psalm”

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântarile mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai tină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepti de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Esti mută, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebatoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

Alexei Mateevici – „Hristos Pruncul”

Fecioara-Mamă Îl umbreşte,
Spre Fiul-Dumnezeu plecată,
Şi sfânta dragoste-i luceşte
În faţa Ei, cea luminată.

Iar El, prevédere adâncă,
Senin se uită înainte,
Şi vede lumea cea nătângă,
Ce pe arginţi la chin îl vinde.

François Villon – „Baladă stihuită de Villon la ruga maicii sale spre a se închina Maicii Domnului”

Stăpână peste ceruri, pre pământ regină,

crăiasă peste-a iadului vâltoare,

primeşte pe sărmana ta creştină

în ceata drepţilor, deşi sub soare

nici cât un fir de praf n-am căutare.

Doar mila ta, Fecioară Preacurată

mai poate izbăvi o vinovată

că fără tine duhul n-are spor,

nici drum spre cer. Mi-e inima curată

vreau în credinţă să trăiesc, să mor!

O, Fiului tău spune-i ca să vină

să-mi dăruie – că roabă-i sunt – iertare.

Ca Egiptencei dă-mi lumina-ţi lină

cum El lui Teofil Monahul, care

s-a învrednicit de dreapta-ţi îndurare,

deşi Satanei s-a vândut odată…

Fereşte-mă de rău viaţa toată,

tu, ce-ai născut spre slava tuturor

Preasfântul Trup, Fecioară luminată;

vreau în credinţă să trăiesc, să mor!

Femeie sunt, bătrână şi puţină,

nimic nu ştiu, nu pot citi scrisoare.

da‘-n mănăstirea de icoane plină,

văd şi un rai cu harfe şi vioare

şi-un iad cu osândiţi puşi la frigare.

Mă tem de iad, iar raiul mă desfată;

doar miluirea lui să-mi fie dată

că celor păcătoşi li-i ajutor

când cred şi se smeresc viaţa toată.

Vreau în credinţă să trăiesc, să mor!

Vlăstarul tău, Fecioară Preacurată,

Isus cel veşnic, Domn pre lumea toată

Luând asupra-şi soarta nouă dată,

La noi veni din cer, mântuitor.

Osânda morţii datu-i-au răsplată,

Noi îl cinstim cu inima curată.

Vreau în credinţă să trăiesc, să mor!

Lucian Blaga – „Lauda suferinţei”

Atâţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.

Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă,
pe frunţi albastru ger,
pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier,
în bulgăre de ţărână
o lacrimă sau sâmbure de cer.

Nu mai calcă pe pământ
cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.

Michelangelo Buonarotti – „Sonetul 259”

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei

speranţa, nu în van fiind râvnirea,

căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,

de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?

Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,

de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,

când Tu ţii sufletul divin, ce firea

mi-o-înnobilează si o dă credinţei?

Speranţa-i vană în acea făptură

ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul

pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.

Speranţa-i dulce în fiinţa pură

necoborând cu trupul, schimbătorul,

ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

Radu Gyr – „Cântec deplin”

N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

Emily Dickinson – „Măsor cu ochi pătrunzător”

Măsor cu ochi pătrunzător
Orice durere-mi iese în cale –
Mă-ntreb de cântăreşte cât a mea
Ori mai uşoară pare.

Mă-ntreb de e răbdată mai de mult
Ori tocmai a început –
De când o am pe a mea – nu ştiu –
A-mbătrânit de mult.

Mă-ntreb – acei loviţi în viaţă
De-ar fi să îndure a doua oară
Şi de-ar putea alege – ar mai încerca –
Ori poate ar vrea să moară –

Pe unii-i văd cum suferă îndelung
Şi-ntr-un târziu, un zâmbet au pe chip –
O imitaţie a Luminii
O pâlpâire de opaiţ sleit.-

Mă-ntreb când anii se adună
Milenii peste răni amare

Mai pot avea cumva puterea
Să le aducă alinare,

Ori ei străbat veacuri de nervi
Răscolind tainiţele firii
Să dea peste dureri mai mari –
Ce-ntrec durerile iubirii

Cei care suferă sunt mulţi
Şi pricini sunt o mie

Moarte e una şi o dată vine
Şi ochii-i bate în cuie.

Există durerea din dor – şi cea a nepăsării –
Durerea ce se cheamă “Disperare”
Există despărţirea de cei dragi –
Despărţirea de locuri natale

Eu nu-mi pot defini durerea –
Dar mă ajută darul
Sfredelitoarea mângâiere –
Să-mi pot răbda Calvarul.

Să văd ce fel de Cruci există
Şi-n ce fel se pot duce
Şi dacă seamănă vreuna
Cu propria mea Cruce.

Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai mare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(Poemele luminii, 1919)