De ce nu sărbătoresc Halloween? 6 motive pentru care azi refuz să fiu cool

Într-o ordine la întâmplare:

1. Pentru că e atâta rău în lume în toate celelalte 364 de zile ale anului, încât nu-mi vine să fac din asta sărbătoare într-o zi anume. Ce să serbez? Răul e tot rău, chiar maimuţărit în costume trendy-spooky.
2. Pentru că nu pot (ontologic vorbind) să-mi fac (nici măcar pentru o zi și nici măcar în glumă) model dintr-o vrăjitoare ori un vampir. Si tot ontologic vorbind, nu pot să-mi doresc să devin altcineva, fie și numai pentru o zi și fie costumaţia chiar de prinţesă.
3. Pentru că mi se pare că a cocheta cu violenţa, fie și în glumă, e nociv sufletește. E paradoxal că părinţii care își educă odraslele cu desenele animate violente de pe Cartoon Network, cu jocurile cu împușcături și sânge de pe calculator și cu (o dată pe an) vampiri și cadavre ambulante, se miră că ajung să crească niște sociopaţi.
4. Pentru că refuz să răspund automat la toate invitaţiile modei, moftului, consumului, ca o păpușă de cârpă trasă pe sforile păpușarilor creatori de dorinţe stupide și habitusuri deșarte. Culmea e că păpușarii nu-s deloc subtili, dar noi tot ne pretindem liberi în alegerile noastre.
5. Pentru că e încă o ocazie de distracţie ca distragere de la lucrurile cu adevărat importante pentru care toţi oamenii ocupaţi pretind cu emfază că nu-și găsesc timp.
6. Pentru că “a colinda” are, pentru mine altă semnificaţie, de plin, de plinătate, de împlinire și de pace sufletească, nu de gol, de vid sufletesc deghizat în poleială sclipicioasă sub pretextul unor căpăţâni goale de dovleac.
7. Pentru că banii daţi pe tenebroase pânze de tarantule fictive ar putea hrăni nu ego-ul meu trendy, ci o gură înfometată de copil dintr-un sat uitat de lume.

NB: Cum am impresia că mulţi fani ai Halloweenului nu au idee de etimologia cuvântului, mă simt datoare să explic de ce cred eu că majoritatea celor care sărbătoresc azi sunt, sunt, de fapt, autorii unui act ratat în buna tradiţie freudiană. În limba engleză, cuvântul “Halloween” este o contragere a sintagmei “All Hallows Eve”, în care “Hallow” este arhaismul pentru “Saint”. Asadar, Halloween era, la origine (înainte să fie deformat de consumism), o vigilie (veghe) pentru ziua următoare a calendarului catolic, 1 noiembrie, în care se celebrează memoria Tuturor Sfinţilor. Act ratat, deci: oare câţi dintre cei care, în vremurile noastre, iau în râs răul pe 31 octombrie finalizează parcursul prin celebrarea Binelui în sărbătoarea liturgică de mâine? Cu atât mai puţini sunt aceștia într-o ţară declarat ortodoxă, care nu are în calendar această sărbătoare.

66. Martirii greco-catolici remartirizaţi sau umbra lui Stalin în BOR.

Dur titlu, așa-i? Nu reflectă decât o realitate căreia prea mulţi se sfiesc să-i spună pe nume: prin sindrofiile ecumeniste ne pupăm pe toţii obrajii, trăncănim vorbe meșteșugite de la ceaslov, dar practica de zi cu zi a cunoașterii confesiunilor percepute ca fiind concurente (și deci dușmane) lasă mult de dorit. Cu alte cuvinte, ne dă cu zecimale la practicarea teoriei iubirii întru adevăr pe care o predicăm cu mieroase cuvinte de lemn din amvoane poleite cu aur.

Spunea Papa Francisc zilele trecute că din vorbire se deosebesc fiii luminii de cei ai întunericului. M-am dus instant cu gândul la afirmaţia asta după citirea a două articole din blogosfera creștină autohtonă.

Primul (în ordine cronologică) e un articol care celebrează, la 21 octombrie 2014, împlinirea a 66 de ani de la samavolnicia înfăptuită împotriva Bisericii Greco-Catolice de statul stalinist cu asistenţa Bisericii Ortodoxe Române.  Aflăm de aici că și acum, după 24 de ani de la 1989, după  61 de ani de la moartea tătucului Stalin și după 37 de ani de la moartea “Patriarhului roșu” Iustinian Marina, în era Google-ului și a Wikipediei, încă mai există personaje capabile să emită astfel de teoreme (după cum există destule personaje în stare încă să le mai creadă):

• Dorinte de revenire a greco-catolicilor la ortodoxie au fost mai multe, dar momentele politice nu au lasat finalizarea dorita (Ardealul fiind sub ocupatie straina).
• Momentul cel mai important este cel de la 1939 cand ierarhii uniti au semnat in grup revenirea la Biserica din care s-au desprins la 1700. Presiunile si amenintarile papei de la Roma i-a facut sa se razgandeasca.
• La 21 octombrie 1948, la Alba Iulia, intelectuali, preoti, tarani greco-catolici au revenit în masă la ortodoxie

Al doilea (tot cronologic vorbind) celebrează 66 de ani de la începutul martiriului episcopilor greco-catolici, iniţiat de arestările din 27-28 octombrie 1948, și concluzionează cu o întrebare retorică: “Cu ce ne afectează pe noi azi? Nu suntem toți greco-catolici. Veți spune că și alte confesiuni și-au avut tributul lor de martiri. Așa este. Dar aceștia, fiind vizibili prin funcțiile pe care le aveau în ierarhie, au întărit pe mulți prin verticalitatea lor. Să ne uităm în jurul nostru: mai găsim vreo structură în România de azi în care toți capii săi, în unanimitate, să accepte moartea în locul compromisului?”. Documentaristic vorbind, pentru cei interesaţi de adevăr, există multe materiale detaliate pe marginea martiriului episcopilor greco-catolici, dar unul succint se găsește online aici. De asemenea, o rememorare simplă și limpede a momentului de acum 66 de ani, aici. Nu mai știu care papă spunea că Isus a avut 12 apostoli și unul l-a trădat: Biserica Greco-Catolică Română a avut 12 episcopi și niciunul nu a trădat.

Și, tot prin prisma binomului lumină/întuneric, semnificaţia unor locuri precum Dragoslavele și Căldărușani rămâne și acum după 66 de ani dată de perspectiva vizitatorului: pentru un creșţin ortodox pios: loc de închinăciune; pentru un catolic: loc de venerare a pașilor de martiri care l-au sfinţit cu trecerea lor pe acolo, în domiciliu obligatoriu la fraţii ortodocși, predispuși spre propuneri de căpătuială lumească precum cea făcută de Preafericitul Marina Sfântului episcop Hossu, de a-și renega catolicismul în schimbul scaunului mitropolitan ortodox al Iașiului.

Eu zic că acum, la 66 de ani de la acest eveniment, înainte de a rămâne repetenţi la lecţia de istorie, n-ar strica să ne privim în oglinda onestităţii intelectuale și să facem un exerciţiu de umilinţă/caritate/bun-simţ/transparenţă precum acela făcut de Papa Ioan Paul al II-lea când a cerut iertare în numele Bisericii Catolice pentru toate greșelile ei din trecut. How about that, domnule CEO Daniel Ciobotea?

Vizită la Fortul 13 Jilava

Sambata, 11 octombrie 2014, se organizeaza vizitarea Fortului 13 Jilava, pe urmele Fericitului Vladimir Ghika, trecut la Domnul in infirmeria inchisorii, la 16 mai 1954. Subsemnata este ghid, iar turul ghidat este gratuit.
Doritorii sunt rugati sa ma contacteze printr-un comentariu la aceasta postare, pana luni, 6 octombrie a.c.

Foto de la Jilava: kriStudio

Conflictul știinţă-religie, basm sau realitate?

Biserica l-a ars pe rug pe Giordano Bruno. L-a condamnat pe Galileo la domiciliu forţat. L-a cenzurat pe Copernic. Ba, mai mult decât atât, există și în zilele noastre (Anno Domini 2014) cuvioase feţe bisericești care califică heliocentrismul drept erezie (un exemplu, aici). Ergo, admite mare parte a lumii, știinţa modernă este iremediabil incompatibilă cu religia obscurantistă.

De fiecare dată când se aduce în discuţie binomul știinţă-religie, pastișa „Crede și nu cerceta”, asociată cu trioul Bruno-Galileo-Copernic, funcţionează ca un fel de motto al argumentului (eronat la fel ca și motto-ul) că o credinţă într-un Dumnezeu transcendent este incompatibilă cu cercetarea știinţifică avansată. Ambele sunt eronate:

1. Nu numai că „textul” „crede și nu cerceta” nu există în paginile sfinte, nu numai că nici nu ar fi coerent cu învăţătura lui Cristos, dar Învăţătorul însuși ne trimite pe toţi să nu luăm de bun tot ce auzim, prin îndemnul: „Caută și vei găsi” (Mt 7,7), „Cercetaţi Scripturile!” (In 5,39), preluat și de Sfântul Apostol Ioan în acel „Cercetaţi duhurile!” (1In 4,1).
2. Da, Biserica i-a condamnat pe cei trei. Dar în ce context?

–          Giordano Bruno era călugăr dominican, iar, mai presus decât studiile sale cosmologice, Inchiziţia a găsit convingerile lui contrare învăţăturii Bisericii: Bruno credea în reîncarnare, punea la îndoială fecioria Maicii Domnului, transsubstanţierea, divinitatea lui Cristos. Pe lângă toate astea, studiile lui cosmologice erau piece of cake. NB: Aceste convingeri rămân contrare învăţăturii Bisericii (adică erezii) as we speak.

–          Biserica nu i-a interzis lui Galileo dezbaterea heliocentrismului ca ipoteză matematică;

–          Papa Clement al VII-lea a fost chiar fascinat de descoperirile lui Copernic (care era, printre altele, deţinătorul unui doctorat în Drept Canonic).

În plus, Biserica, prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, și-a cerut iertare pentru greșelile din trecut, după ce încă din 1758 a eliminat toate cărţile referitoare la heliocentrism din Index Librorum Prohibitorum.

Am observat că, în general, cu privire la poziţia Bisericii faţă de noile descoperiri știinţifice se vorbește foarte puţin (sau deloc) despre următoarele:

–          Încă din 1935, la Vatican există Academia Pontificală pentru Știinţă (al cărui membru este, printre alţii, Stephen Hawking);

–          Într-un mesaj adresat în 1996 acestei Academii Pontificale pentru Știinţă, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că „noile descoperiri ne conduc spre recunoașterea evoluţionismului ca fiind mai mult decât o ipoteză”;

–          Magisteriul Bisericii Catolice, prin Scrisoarea Enciclică „Fides et Ratio” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea clarifică exhaustiv poziţia Bisericii faţă de știinţă: „Nu este vreun motiv ca să existe vreo competiţie între raţiune şi credinţă” (FR II, 17);

–          Încă din 1950, în enciclica „Humani Generis”, Papa Pius al XII-lea face distincţia între suflet (creat de Dumnezeu) și trup (a cărui evoluţie poate face obiectul unor noi descoperiri știinţifice);

–          Sfântul Scaun are un Observator Astronomic (ale cărui origini se regăsesc pe la 1580), care este condus, în mod tradiţional de iezuiţi, oameni de știinţă care sunt și oameni ai Bisericii – unul dintre aceștia, părintele Guy Consolmagno, reputat astrofizician, a declarat că ar boteza un extraterestru, dacă acesta i-ar cere-o).

Și mai puţin se vorbește despre contribuţia unor oameni ai Bisericii la dezvoltarea știinţelor moderne (unii dintre ei au fost chiar pionieri în domeniul lor de expertiză):

–          Roger Bacon (1214–1294), fizician și matematician, precursorul studiului empiric al naturii, era călugăr franciscan;

–          Cristophorus Clavius (1538-1612), matematicianul care a pus la punct calendarul gregorian (după care ne ghidăm cu toţii astăzi), era călugăr iezuit;

–          Edme Mariotte (1620–1684), fizicianul care a recunoscut validitatea legii enunţate de Boyle, de unde și denumirea ulterioară a legii Boyle-Mariotte, era preot catolic;

–          Gregor Mendel (1822-1884), părintele geneticii moderne, era călugăr augustinian;

–          Giuseppe Mercalli (1850–1914), vulcanolog, “tatăl” scării Mercalli de măsurare a intensităţii cutremurelor, era preot catolic;

–          Pierre Teilhard de Chardin (1881–1955), paleontolog care a contribuit la descoperirea Omului de Pekin, era călugăr iezuit;

–          Georges Lemaitre (1894-1966), precursorul teoriei Bing-Bang, care a formulat (înaintea lui Hubble) teoria expansiunii universului, era preot catolic.

(O listă completă a oamenilor Bisericii și ai știinţei, aici.)

Contribuţia iezuiţilor la știinţa modernă este recunoscută, printre altele, și prin denumirea a 40 de cratere de pe suprafaţa Lunii după savanţi iezuiţi din toate epocile care au știut să ţină în mână deopotrivă Biblia și microscopul/telescopul și alte instrumente de cercetare.

Am vorbit până acum despre persoane consacrate, dar nu aș încheia înainte de a spicui măcar trei povești de viaţă ale unor laici care nu au considerat că ar fi vreo neconcordanţă între cele sfinte și cele știinţifice:

–          Fizicianul André Marie Ampère (1775-1836) participa zilnic la Sfânta Liturghie;

–          În timp ce orbitau în jurul Lunii, în ajunul Crăciunului 1968, membrii misiunii Apollo 8 au citit, într-o transmisiune directă la televiziune, primele zece versete ale cărţii Genezei;

–          Astronautul Buzz Aldrin (n. 1930), participant la misiunea Apollo 11, s-a împărtășit la aselezinare.

Deci, nu prea văd cum un profesor de fizică din școală ar putea susţine, de pildă, că Biserica se opune cercetării, după ce tocmai le-a predat elevilor legea lui Boyle-Mariotte ori i-a învăţat care este unitatea de măsură a curectului electric.

Bibliografie suplimentară:

• • „Science Speaks”, o demonstraţie matematică a împlinirii profeţiilor veterotestamentare în persoana lui Isus, pe baza teoriei probabilităţilor, făcută de savantul Peter Stoner, care luând în calcul doar 8 profeţii veterotestamentare cu privire la Mesia (din cele 108, în total) a ajuns la concluzia că există probabilitatea de 1 la 10¹⁷ (adică, practic, zero) ca personajul principal al Evangheliilor să nu fie acest Mesia – demonstraţia, pe scurt, aici;
  • Un dialog fascinant despre creaţionism versus evoluţionism între Richard Dawkins (evoluţionist, ateu militant) și George Coyne (preot catolic iezuit, doctor în astronomie, fost director al Observatorului Astronomic al Vaticanului), aici:
  • „Limbajul lui Dumnezeu”, o carte uluitor extrem de edificatoare, al cărei autor, Francis Collins (Director al Proiectului Genomului Uman) relatează trecerea lui de la ateism la credinţa creștină ca urmare a aprofundării studiilor de biochimie, argumentând extrem de pertinent legătura dintre știinţă și religie;
  • În „Știinţă și religie. Sunt ele compatibile?”, argumentaţia extrem de logică a profesorului de filosofie Alvin Plantinga, care demonstrează că neo-evoluţionismul și credinţa creștină nu sunt nicidecum dușmane, pornind de faptul că teoria evoluţionistă, în esenţa ei, nu presupune lipsa unui proiect iniţial, iar neo-evoluţionismul este conciliabil cu teismul prin faptul că el nu mai susţine mutaţiiile aleatorii.

De final, o anecdotă care îl are ca protagonist pe Sfântul Papă Ioan al XXII-lea (reputat pentru umorul său). Se spune că îl aștepta la Vatican pe Cardinalul Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul Al II-lea) și apropiaţii l-au avertizat că acesta se deplasează cu dificultate, din cauza unei probleme la picior. Când acesta din urmă și-a făcut apariţia, Papa Ioan al XXIII-lea a exclamat: E pur si muove!

NB: Acest text este dedicat în chip special colegului și prietenului Adrian Mihai, un neobosit căutător de adevăr.

Francisc și Bartolomeu: Lumina de la Ierusalim a dialogului catolico-ortodox

Claudia Stan în dialog cu pr. Lucian Dâncă

Un preot, un rabin și un musulman mergeau împreună spre Ierusalim… Ceea ce sună ca o anecdotă, este istorie înfăptuită sub ochii noștri. La finele lunii mai, Papa Francisc a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă, în cadrul căruia s-a întâlnit la Ierusalim cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, pentru a marca 50 de ani de la îmbrăţișarea frăţească a predecesorilor lor, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. În acest pelerinaj, Papa Francisc a fost însoţit de prietenii și colaboratorii săi de o viaţă, rabinul Abraham Skorka și liderul musulman Omar Abboud, ca semn al dorinţei de pace și de unitate. Și pentru că întreg acest pelerinaj a fost pus sub semnul dialogului, vă propun să începem întâlnirea noastră cu un gând al Papei Francisc din volumul „Despre cer și pământ”: „Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană”. Într-un interviu acordat lui Mario Ponti înaintea întâlnirii de la Ierusalim, Patriarhul Bartolomeu evocă momentul din 1964, spunând că acesta a „urmat după un întreg mileniu de neîncredere reciprocă și de înstrăinare teologică între marile noastre tradiţii” și că „în pofida istoriei noastre comune de Scriptură și tradiţie, cele două Biserici ale noastre riscau să fie caracterizate de izolare și de autosuficienţă, mergând pe drumuri diferite încă din secolul al XI-lea”. Părinte Lucian, ce s-a întâmplat în 1054?

Anul 1054 a însemnat apogeul unei perioade de distanţări religioase între Orient și Occident, marcate de trei importante evenimente politico-religioase care, împreună, au condus la ceea ce astăzi numim Marea Schismă. Primul eveniment este legat de conceptul de Pentarhie (care definea cele cinci patriarhii orientale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) și este decretat la Conciliul al II-lea ecumenic desfasurat la Constantinopol, în 381, care așează Patriarhia Constantinopolului pe locul al doilea ca importanţă, după Roma. Constantinopolul devine astfel „Noua Romă”, datorită reședinței imperiale. Al doilea eveniment este destrămarea Imperiului Roman unit, odată cu moartea împăratului Teodosie cel Mare, în 395. Imperiul Occidental rămâne cu Patriarhia Romei, pe când Imperiul Oriental păstrează celelalte patru Patriarhii, care aveau în prima poziție onorifică Patriarhia Constantinopolului, ierarhie confirmată la conciliul al IV-lea ecumenic desfășurat la Calcedon, în 451, prin canonul 28, canon care a făcut obiectul unor aprigi discuții în Biserica Apuseană. Ultimul eveniment este legat de o chestiune teologică, și anume de introducerea în Crez a lui Filioque de către Biserica Occidentală, expresie prin care se afirma purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul, care, urmând Crezul așa-numit al lui Atanasie, formulat în sec. al VI-lea în Spania, avea scopul de a contracara erezia ariană (care susţinea că Isus Cristos nu a existat din veșnicie și că nu era Dumnezeu adevărat), cu intenţia de a clarifica egalitatea dintre primele două persoane ale Sfintei Treimi. Aceste trei evenimente conduc către momentul crucial din 1054, când Papa Leon al IX-lea trimite la Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, o delegaţie care să solicite două lucruri: introducerea lui Filioque în Crezul rostit în Bisericile răsăritene și celebrarea Sfintei Liturghii cu pâine nedospită, ca în tradiţia occidentală. La refuzul lui Cerularie, delegaţia papală depune pe altarul Bazilicii Sf. Sofia, la data de 16 iulie 1054, bula de excomunicare a Patriarhului de Constantinopol. La 24 iulie 1054, Mihail Cerularie convoacă un sinod bizantin în care se emite un document de excomunicare a delegaţiei papale, persoana Papei nefind inclusă pe lista excomunicaților (de altfel, papa murise între timp). Cu toate acestea, excomunicările reciproce nu prea au fost luate în serios nici în Orient nici în Occident, până ce nu a intervenit un alt eveniment istoric nefericit, care a contribuit la adâncirea separării dintre tradiţiile răsăriteană și apuseană: este vorba despre ravagiile produse de cruciații celei de-a patra cruciade în orașul Constantinopol, cruciadă ce avea ca țintă eliberarea Ţării Sfinte, în 1204. Acest eveniment este imputat Bisericii Catolice până în zilele noastre, deși nu numai că peste el s-au așternut atâtea sute de ani de istorie, dar a făcut și obiectul cererii de iertare a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea pentru abuzurile comise de creștini de-a lungul istoriei.

Au existat în istoria Bisericii, de la 1054 până în 1964, alte momente-cheie care să favorizeze reconcilierea pe calea dialogului?

Unica tentativă de unire a Bisericii, după evenimentul petrecut în 1054, a fost Conciliul de la Ferrara-Florența, desfășurat între 1438 și 1439. Pentru prima dată de la 787, când a avut loc Conciliul de la Niceea II, întrunit împotriva iconoclasmului, occidentali și orientali participă activ la un conciliu bisericesc. Pe masa de lucru s-au așternut patru mari dosare, considerate a fi puncte de divergențe majore între răsăriteni și apuseni: exercițiul primatului episcopului Romei; statutul sufletelor din purgatoriu; folosirea pâinii dospite sau nedospite pentru Sf. Liturghie și teologia purcederii Duhului Sfânt. După ample discuții și argumentații biblice și patristice, părinții conciliari au ajuns la concluzia că niciunul din punctele enumerate mai sus nu sunt în contradicție cu învățătura biblică și patristică și nu atacă esența credinței creștine. Prin consecință, fiecare tradiție poate continua obișnuințele și deprinderile specifice, cu o singură condiție: recunoașterea primatului onorific al episcopului Romei, „primus inter pares – primul printre cei egali lui“, succesor al Sfântului Apostol Petru, ca semn de comuniune eclezială între toți creștinii, lucru recunoscut mereu în cadrul dezbaterilor primelor patru concilii ecumenice al Bisericii. Toți fiind în acord, au semnat documentul de unitate a Bisericii Orientale și Occidentale pe data de 6 iulie, 1439, după care au celebrat o Sfântă Liturghie de mulțumire, în rit latin, la Roma și o altă Sfântă Liturghie, în rit bizantin, la Veneția, înainte ca răsăritenii să se reîntoarcă în episcopiile lor. Doar Marcu al Efesului a îmbrăcat haina antiunionistă, părăsind lucrările conciliare în ascuns. Ajuns în Orient a făcut propagandă antiunionistă, câștigând foarte ușor de partea sa aproape întreaga obște monahală. După moartea lui, Ghenadie II Scolasticul devine Patriarh de Constantinopol prin bunăvoința sultanului Mahomed al II-lea, după căderea orașului imperial în mâinile otomanilor, în 1453, promițând să militeze împotriva documentului unionist. Astfel, unirea semnată în 1439 a durat până în anul 1480, după care majoritatea orientalilor au negat ecumenicitatea Conciliului de la Ferrara-Florența, precum și realizările acestui Conciliu. După această dată Bisericile Răsăriteană și Apuseană nu au mai cunoscut momente de întâlnire sau de lucru în vederea depășirii divergențelor pe calea dialogului și a carității creștine.

Nu este prea cunoscut un fapt extrem de important petrecut la întâlnirea din 1964, și anume ridicarea anatemelor reciproce de către Papa Paul al VI-lea și Patriahul Athenagoras. Ce înseamnă concret acest lucru?

Efectiv, știm că ierarhia Bisericii Catolice din România nu a putut fi prezentă la Conciliul Vatican II din cauza împrejurărilor timpului. În schimb, un preot ortodox, pr. Andrei Scrima, membru fondator la mișcării spirituale ortodoxe de rezistență împotriva regimului comunist, „Rugul Aprins”, devenind consilier patriarhal al Patriarhului Atenagoras a participat la unele sesiuni conciliare, reprezentându-l pe Patriarhul Constantinopolului, care și-ar fi dorit el însuși să fie prezent la Conciliu. În această perioadă, pr. Scrima a făcut mai multe drumuri, după mărturia aflată în jurnalul dominicanului francez Yves Congar, între Roma și Constantinopol, pentru a pregăti întâlnirea dintre cei doi întâistătători ai Bisericilor Răsăritene și Apusene. Întâlnirea dintre cei doi a reprezentat un adevărat moment istoric din mai multe puncte de vedere. Cel mai important lucru însă rămâne înlăturarea excomunicărilor din 1054. Decretul comun al celor două înalte fețe bisericești exprimă în trei puncte intenția lor: regret pentru cuvintele de ofensă, pentru reproșurile fără fundament și pentru gesturile condamnabile care au marcat evenimentele acelor timpuri; înlăturarea sentințelor de excomunicare, a căror amintire sunt până astăzi un obstacol în calea dialogului și a trăirii carității creștine; regret pentru evenimentele ce au urmat anului 1054, printre care sunt menționate neînțelegerea și neîncrederea reciprocă ce au condus la ruptura dintre Orient și Occident. Aceasta înseamnă că ambele Biserici s-au angajat concret la depășirea obstacolelor ridicate de-a lungul istoriei între cele două Biserici și angajarea fermă pe drumul reconcilierii, dând ascultare îndemnului lui Isus Cristos în Evanghelia după Matei: „Când prezinți darul tău la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul” (Mt 5,23-24). De asemenea, prin reprezentanții ei, Biserica se angajează să nu mai folosească adjectivul „schismatic” și să dea uitării nefericitele evenimente ce au condus la separații și discuții răuvoitoare.

În aceeași declaraţie a Patriarhului Bartolomeu despre care am vorbit mai înainte, se afirmă că „fraţii primaţi au fost informaţi despre apropiata noastră întâlnire cu papa Francisc la Ierusalim” și ei și-au „exprimat sprijinul lor pentru eveniment și au reafirmat angajarea în favoarea dialogului teologic cu Biserica Catolică”. În persoana Patriahului Teofil al III-lea al Ierusalimului, avem confirmarea acestui sprijin cu privire la întâlnirea dintre cei doi. Cu toate acestea, să fim realiști și să spunem că au existat și voci foarte vehemente împotriva acestei întâlniri, precum cea a Mitropolitului Hilarion din partea Patriarhiei Ortodoxe Ruse, care a discreditat declaraţia Patriahului Bartolomeu cum că acesta s-ar fi consultat cu fraţii primaţi și a ţinut să precizeze că „acţionează în nume propriu, nu ca reprezentant al ortodoxiei”.

După cum s-a putut vedea, Patriahul Teofil a fost prezent pe tot timpul întâlnirii, cu căldură și cordialitate, nefăcând altceva decât să urmeze ceea ce Paul al VI-lea și Athenagoras au declarat în 1964: „regretăm reproșurile care au fost adresate de o parte și de cealaltă, care au condus la ignoranţă și aroganţă și au rupt dialogul dintre Orient și Occident” și „deplângem toate gesturile ulterioare acestui eveniment din 1054”. Mitropolitul Hilarion, prezent fiind la înscăunarea Papei Francisc, alături de Patriarhul Bartolomeu, pe 19 martie 2013, a declarat într-adevăr că întâlnirea de la Ierusalim nu angaja toate Bisericile Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare ca număr de credincioși, iar Moscova a fost numită a „Treia Romă”. Prin consecință, Patriarhul Moscovei ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus în asemenea întâniri, nicidecum Patriarhul Constantinopolului, care nu are decât câteva mii de credincioși în păstorire. Trebuie știut că în interiorul Bisericilor Ortodoxe relațiile bilaterale nu sunt întotdeauna dintre cele mai bune, iar negocierile pentru a ajunge uneori la un consens pot fi destul de lungi și anevoioase.

În ceremonia ecumenică din Biserica Sfântului Mormânt, intervenţiile celor doi protagoniști au subliniat învierea lui Cristos ca element fundamental al unităţii. Papa Francisc a salutat auditoriul cu salutul oriental „Christos anesti!”, iar Patriahul Bartolomeu a subliniat faptul că „mormântul ne invită să alungăm teama de celălalt, teama de diferenţe, teama de adepţii altor credinţe, altor religii sau altor confesiuni”. Prin prisma acestora, vă invit să elaborăm ce înseamnă ecumenismul pentru Bisericile Catolică. Știm că avem un document magisterial al Conciliului Vatican II care clarifică poziţia Sfântului Scaun faţă de ecumenism, „Unitatis Redintegratio”, dar, dincolo de acesta, vă rog să punctaţi pașii concreţi făcuţi în această direcţie.

Un pas este invitaţia Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea, promotorul Conciliului Vatican II, la dialog teologic, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă. Urmează apoi, ridicarea anatemelor în întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, din 1964 (la 910 ani de la Marea Schismă) despre care s-a vorbit deja. Apoi, în 1999, un papă vizitează pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă: Papa Ioan Paul al II-lea vine în România și suntem martorii acelui strigăt al mulţimii: „Unitate! Unitate!”. În 2008, Patriarhul Bartolomeu îl vizitează pe Papa Benedict al XVI-lea la Roma, predicând în Solemnitatea Sfinţilor Petru și Paul. În 2013, același Patriarh Bartolomeu este primul lider ortodox care participă la ceremonia prilejuită de începutul pontificatului unui episcop al Romei, Papa Francisc. Dincolo de aceste evenimente punctuale, există eforturi comune permanente pentru refacerea unităţii și dintre acestea m-aș mărgini să amintesc doar două: comunitatea ecumenică de la Taizé (Franţa) – care practică un ecumenism spiritual, organizând întâlniri de rugăciune între persoane care aparţin unor tradiţii creștine complementare – și mănăstirea de la Bose (Italia) – vizitată în 2013 de Patriarhul Bartolomeu și în care, sub semnul ecumenismului intelectual, monahi catolici, ortodocși și protestanţi editează cărţi, organizează colocvii, plecând de la convingerea că intelectul ne conduce la inimă.

Am asistat cu toţii, la această întâlnire istorică de la Ierusalim, la o sumă de gesturi și de cuvinte cu imensă încărcătură simbolică. Papa Francisc a sărutat mâna Patriarhului Bartolomeu, gest emblematic pentru necesitatea noastră, a tuturor, de a ne face slujitori al aproapelui, asemenea Mântuitorului. Cum comentaţi semnificaţia acestui gest și accentul pe interioritate marcat și de Patriarhul Bartolomeu, care ne îndeamnă „să umplem despărţirea interioară a unora de ceilalţi”.

Apostolii, după învierea lui Cristos, rămân cu toţii uluiţi înaintea mormântului gol, în care nu găsesc tul mic, dar, în același timp, găsesc totul! Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu au făcut aceeași experienţă, de a nu găsi nimic în acel mormânt, dar, totodată, de a găsi (sau a regăsi) speranţa împăcării! Sfântul Augustin spune că, pentru a se umple de Dumnezeu, inima omenească trebuie să se dilate. Iar o inimă umplută de Dumnezeu, nu poate fi decât o inimă unită. Același mare Sfânt Augustin spunea: „Pentru a rămâne uniți, mâncați-L pe cel care este însăși unitatea voastră”. Întâlnirea de la Ierusalim a avut un profund caracter profetic prin gesturile simple și pline de semnificație: am văzut cu toții cum, după discursul Patriarhului Bartolomeu în fața Sfântului Mormânt, Papa Francisc l-a salutat sărutându-i mâna, după care și-au dat acolada frățească; de asemenea, deseori de-a lungul vizitei s-a putut vedea mâna întinsă spre ajutor ce și-o oferea unul altuia, vrând parcă să spună: „suntem frați și avem misiunea de a ne susține reciproc”. Asemenea gesturi subliniază virtutea umilinței și dorința arzătoare a celor doi întâistătători de a face pași concreți împreună pe drumul unității Bisericii, unitate voită de însuși Isus înaintea pătimirii și morții sale pe cruce: „Ca toți să fie una, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 20,20-21).

Lucian Dâncă (n. 1971) este preot-călugăr catolic în Congregaţia Augustinienilor Asumpţioniști, superiorul comunităţii din București și Directorul Bibliotecii Bizantine a Centrului „Sfinţii Petru și Andrei”, redeschis de Părinţii Asumpţioniști în anul 2010. Din anul 2013, este Lector Universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, predând cursuri și la programul de Masterat în studii religioase al Facultăţii de Litere. Domeniul specific de cercetare este teologia patristică și istoria Bisericii.

Claudia Stan (n. 1968) este jurnalist catolic. A publicat cărţile: „9 argumente creștine împotriva «Codului lui Da Vinci»” (2006), „De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe” (2010) și „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” (2014).

Acest dialog a fost publicat în numărul din luna iunie 2014 al revistei „Actualitatea creștină”.

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre rugăciune și manipularea lui Dumnezeu (12)

A te ruga este un act de libertate. Dar uneori apare câte o încercare de a controla rugăciunea, care este același lucru cu a încerca să-­l controlezi pe Dumnezeu. Asta are legătură cu o deformare, cu un ritualism excesiv sau cu atâtea alte atitudini dominatoare. Rugăciunea înseamnă a vorbi și a asculta (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 43).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre credinţă și mondenitate (11)

Există oameni care simt că singuri nu vor avea succes în viaţă și caută corporaţii care să-i protejeze. Una din aceste corporaţii este breasla clericilor. […] În ipoteza în care toţi cei care intră sunt chemaţi, poate apărea, de asemenea, după aceea, lipsa de fidelitate faţă de acea chemare. […] Un exemplu este mondenitatea. De-a lungul istoriei au existat preoţi și episcopi mondeni. Te gândești că a avea o femeie, deși nu este permis, înseamnă a fi preot monden, dar aceasta este doar una din vieţile duble pe care le au de obicei. Sunt unii care caută să schimbe religia cu alianţe politice sau cu mondenitatea spirituală. Un teolog catolic, Henri de Lubac, spune că lucrul cel mai grav care li se poate întâmpla celor hirotonisiţi, chemaţi în slujba religiie, este să trăiască și să se călăuzească după criteriile lumești, în locul criteriilor arătate de Dumnezeu prin tablele legii și prin evanghelii. […] Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viaţa preoţească este să fim mondeni, episcopi sau preoţi light (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 37).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre miraculism (10)

Când apar fenomenele tămăduitoare, se naște în mine o firească neîncredere, chiar și când apar revelaţiile, viziunile; astfel de lucruri mă pun în defensivă. Dumnezeu nu este un soi de Andreani*, care trimite mesaje tot timpul. […] Trebuie să lăsăm un loc celui pe care Dumnezeu îl alege ca proroc, cu toate caracteristicile unui adevărat proroc. Dar nu aceștia sunt cei care spun de obicei că aduc o scrisorică din cer. […] A crede că ceea ce percepeţi dumneavoastră sau eu drept o consolare spirituală, când ne rugăm, este o prorocire sau o revelaţie destinată întregii lumi este o mare naivitate (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 32).

Dacă cineva face un spectacol cu puterile sale, acela nu este un adevărat slujitor al lui Dumnezeu; construiește o minciună (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 33).

* Grup logistic argentinian (transporturi, poștă etc.) (n.trad.).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre credinţă și îndoială (9)

Credinţa reclamă în mod necesar îndoiala. Credinţa trebuie să se manifeste printr-un sentiment de îndoială. Pe Dumnezeu îl presimt, îl simt, am stat de vorbă cu el de multe ori, dar esenţa credinţei este căutarea continuă (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 30).

Cănd cineva este autosuficient, când are toate răspunsurile la toate întrebările, aceasta este dovada că Dumnezeu nu se află alături de el. Suficienţa se observă la toţi falșii proroci, la liderii religioși rătăciţi care utilizează religia pentru propriul lor ego. Aceasta este poziţia liderilor religioși ipocriţi, deoarece vorbesc de Dumnezeu, care se află deasupra tuturor lucrurilor, dar nu pun în practică poruncile sale (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 31).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre îndrumătorii spirituali (8)

Unul dintre modurile în care enoriașul își poate da seama dacă cineva vrea să-i îngrădească libertatea lăuntrică și să­-l înrobească este să înţeleagă dacă liderul vorbește cu o certitudine absolută: „Dumnezeu mi-a spus asta, și asta este așa, și gata”. Așa cum se întâmplă cu dascălii care se poartă de parcă tot ce spun este perfecţiunea însăși. Dacă se întâmplă așa ceva, trebuie să fim neîncrezători. Credinţa se transmite cu umilinţă. Întotdeauna trebuie să lași loc îndoielii. În capitolul 27 al cărţii proorocului Ieremia, unde Dumnezeu îi spune prorocului că poporul trebuie să continue să suporte jugul lui Nabucodonosor, îi poruncește să-și pună un jug pe spate, în semn că poporul nu se va răscula. Pe neașteptate, sosește un alt proroc, Anania, fiul lui Azur, îi scoate jugul și îl fărâmă. Ieremia, în loc să îi spună că Dumnezeu îi zisese altceva, acceptă fapta lui Anania, se întoarce, se retrage în intimitatea lui și stă de vorbă din nou cu Dumnezeu, care îi confirmă iarăși ce îi spusese înainte, și anume că poporul trebuie să suporte în continuare jugul imperiului babilonian. Aceasta demonstrează două lucruri. Primul, faptul că Dumnezeu este dinamic și își poate schimba părerea. Biblia spune: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu ca Dumnezeu să-și schimbe hotărârea”. Acesta este mesajul cărţii lui Iona. Nu putem vorbi de Dumnezeu și de mesajele sale în termeni absoluţi, întotdeauna trebuie să se ivească îndoiala interpretării, care face parte din actul credinţei. Celălalt concept pe care îl evidenţiază această povestire se referă la marele cuvânt care ar trebui să-l definească pe un lider religios – unica virtute explicită pe care Tora i-o acordă lui Moise: umilinţa. Orice lider religios care dă dovadă de mândrie, lipsă de umilinţă, care vorbește în termeni absoluţi și cu aroganţă, nu este un bun lider religios. Liderul arogant, care nu știe să fie alături de oame ni, care spune tot timpul „eu sunt”, n-ar trebuie să fie lider religios (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 29).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre confiscarea adevărului (7)

Niciun credincios nu poate întemniţa credinţa în sânul persoanei sale, al clanului său, al familiei sale, în orașul său. Un credincios este esenţialmente o persoană care iese în întâmpinarea altui credincios sau a altui om care nu este credincios ca să-i strângă mâna (Jorge Bergoglio, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 23).

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre pseudo-cunoscători (6)

Cum este posibil să existe oameni care îi vorbesc de rău pe alţi oameni de altă religie, când aceasta este sinceră sau încearcă să-i apropie pe oameni de Dumnezeu? Cei ce se erijează în cunoscători ai adevărului absolut, judecând cu indiferenţă faptele celorlalţi, practică – în mod frecvent – un crez rușinos de păgân (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 22).

 

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre atei și agnostici (4)

Când cineva spune „sunt ateu”, cred că adoptă o poziţie arogantă. Cel mai bine este să adopţi poziţia îndoielii. Agnosticul crede că încă nu a găsit răspunsul, pe când ateul este convins, sută la sută, că Dumnezeu nu există. Este la fel de arogant ca acela care afirmă că Dumnezeu există, după cum există scaunul acesta pe care stau. Noi, cei religioși, suntem credincioși, nu considerăm existenţa sa drept un fapt dovedit. […] Eu cred cu deplină credinţă că Dumnezeu există. Spre deosebite de ateu – care ne asigură că nu există și elimină orice tip de îndoială –, eu folosec cuvântul „credinţă”, care implicit lasă să se întrezărească o marjă de nesiguranţă. Într-un fel, să zicem, dau un oarecare vot de încredere –minim – textului lui Sigmund Freud, care spune că avem nevoie de ideea de Dumnezeu pentru angoasa noastră existenţială. Dar, după ce am cercetat cu destulă profunzime părerile care neagă existenţa lui Dumnezeu, cred în continuare. Când închid cercul, simt din nou prezenţa lui Dumnezeu. Oricum, rămâne o anumită umbră de îndoială, deoarece e vorba de o chestiune existenţială, nu de o teorie matematică, cu toate că și aici pot apărea îndoieli. Dar, atunci când ne gândim la Dumnezeu, trebuie să o facem într-un mod special, nu din perspectiva logicii comune. Asta a spus-o deja Maimonide. Un agnostic poate formula faimoasele sala paradoxuri: dacă Dumnezeu, de exemplu, este atotputernic, în mod sigur ca fi capabil să creeze o piatră pe care el să n-o poată ridica; dar dacă el creează o asemenea piatră înseamnă că nu este atotputernic. Dumnezeu este deasupra oricărei lofici și a paradoxurilor ei. Maimonide a explicat că el cunoaște lucrurile în forma lor completă. Noi avem doar o cunaoștere limitată. Dacă am avea aceeași cunoaștere ca el, am fi dumnezei (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 18-20).

1. Ce este dialogul

2. Munca, dar și sarcină

3. Despre atei și agnostici

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Despre atei și agnostici (3)

Nu întreţin o relaţie cu un ateu ca să fac prozelitism, îl respect și mă arăt așa cum sunt. În măsura în care se produce cunoașterea, apar aprecierea, afecţiunea, prietenia. Nu am nicio reticenţă, nu i-aș spune că viaţa sa este condamnată, pentru că sunt convins că nu am dreptul să e emit o judecată privind onestitatea acestei persoane. Cu atât mai puţin dacă dovedește că are virtuţi umane, acele virtuţi ce fac cinste oamenilor și îmi fac bine mie. Oricum, cunosc mai multă lume agnostică decât atee, primii au mai multe îndoieli, ceilalţi sunt convinși. Trebuie să fim coerenţi cu mesajul pe care ni-l transmite Biblia: orice om este imaginea lui Dumnezeu, indiferent dacă este credincios sau nu. […] Putem spune ce nu este Dumnezeu, putem vorbi de atributele lui, dar nu putem spune ce este Dumnezeu. […] Teologiile care nu numai au încercat să dea o definiţie clară și exactă a atributelor lui Dumnezeu, dar care au avut pretenţia de a spune pe de-a-ntregul cum este, pot fi calificate, de asemenea, drept arogante (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 18-20).

1. Ce este dialogul

2. Munca, dar și sarcină

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Munca, dar și sarcină (2)

1. Ce este dialogul

Munca omului faţă de Dumnezeu și faţă de el însuși trebuie să se menţină într-o tensiune constantă între dar și sarcină. Când omul rămâne doar cu darul și nu-și îndeplinește sarcina, nu împlinește porunca și rămâne primitiv; când omul se entuziasmează prea tare în a-și îndeplini sarcina, uită de dar, creează o etică constructivistă: crede că totul este rezultatul mâinilor sale și că darul nu există. Este ceea ce eu numesc sindromul Babel (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 13)

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Ce este dialogul (1)

Erau odată un rabin și un preot catolic… Nu, nu e un banc. Așa începe scrierea unei cărţi de spiritualitate vie, ancorată în realităţile lumii contemporane, de la dialogul respectuos și onest dintre doi prieteni: rabinul Abraham Skorka și cardinalul Jorge Bergoglio (devenit, ulterior, Papa Francisc). O carte frumoasă și bună, din care am de gând să vă împărtășesc zilnic o mostră de trăire firească și transparentă a credinţei în Dumnezeu, așa cum numai oamenii cu inima curată întru Adevăr o pot experimenta.

Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant, și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 9).

Spovedania Papei Francisc și cutremurarea maneliștilor teologiei. Un fel de scrisoare deschisă pentru toţi Eugen Tănăseștii din presa românească

Urmăresc de ceva vreme scriitura din „Adevărul” a unui domn pe nume Eugen Tănăsescu, care susţine că este preot și jurnalist. Nu am căderea să-i contest prima calitate (deși în modul în care ia foc prin comentarii și în condescendenţa expertă cu care își declamă opiniile din toate domeniile posibile, mi-e greu să-­l regăsesc pe Cristos cel blând și smerit cu inima al cărui ucenic se presupune că este preotul). Dar, în virtutea faptului că am o vagă idee cu ce se mănâncă jurnalismul, consider că pot să atrag atenţia asupra câtorva cerinţe minimale ale jobului de scriitor prin ziare cu care se laudă dl. Tănăsescu.

În clasa întâi la școala de jurnalism se învaţă două lucruri elementare ale abecedarului acestei meserii. Primul este verificarea unei informaţii din minimum 3 surse. A doua, înainte ca jurnalistul să treacă dincolo de știre pentru a emite o opinie personală cu privire la evenimentul luat în discuţie, bunul-simţ comun, smerenia intelectuală și deontologia profesională, toate la un loc sau luate separat, îl obligă să se documenteze din surse oficiale cu privire la subiectul abordat. Ca să fim foarte direcţi și clari, nu vorbești despre dogmatica catolică având ca bibliografie „Times New Roman” (am mai scris despre aceste cutume aberante de informare și rezultatele lor catastrofale, aici). Dacă jurnalistul silitor, elev în clasa întâi, a îndeplinit conștiincios ambele cerinţe de mai sus, va produce un articol care prezintă o opinie informată și echidistantă. Cu alte cuvinte, va fi jurnalist, nu scenarist de ficţiune.

Bag seamă că domnul auto-intitulat jurnalist Tănăsescu nu a trecut clasa la lecţia asta fundamentală, fiindcă altfel nu văd cum ar fi putut să producă o asemenea manea teologică precum cea publicată în „Adevărul” de azi: „Spovedania Papei Francisc atacă infailibilitatea papală”. Domnul preot-jurnalist-comentator-de-tot-și -de-toate face niște afirmaţii care dacă n-ar fi abracadabrante și pretins expert exprimate, ar fi numai bune de „Cascadorii Râsului”. În rezumat, domnul Tănăsescu pretinde că spovedania Papei Francisc anulează dogma infailibilităţii papale. Cum ziceam, tot scenariul e atât de ridicol, încât mă rezum să comentez doar câteva afirmaţii ale domnului Tănăsescu:

1. „Papa Francisc a surprins din nou întreaga lume prin gestul de a se spovedi în Biserica Sf. Petru de la Vatican. Evenimentul pune în discuţie însă infailibilitatea papală”. Poate doar pentru maneliștii teologiei, care comentează dogmatică lăutărește pe forumuri, fără să fi înţeles prea bine nici fundamentele Crezului. Şi de când gestul unui creștin de a se spovedi poate fi calificat drept „surprinzător”?

2. „Iată cum, un gest public al Papei Francisc va pune jar în discuţiile teologice din Biserica Catolică… Sunt convins însă că gestul nu va rămâne fără urmări în cercurile teologice. Căci, dacă un papă merge şi se spovedeşte, se naşte o întrebare: Cum rămâne cu infaibilitatea papală?”. Domnule Tănăsescu, îndrumătorul meu spiritual (iezuit, ca papa – ce să-i faci, nimeni nu-i perfect!) are o vorbă tare faină: „Mi-e frică de oamenii cu convingeri prea ferme, pentru că sunt lipsiţi de umor și de creativitate”. Dincolo de asta, vă asigur că în mintea teologilor serioși (indiferent de confesiune) nu se va naște deloc întrebarea de care pomeniţi, care intră în fieful neguros al întrebătorilor habarneavuţi ce-și dau cu părerea academic despre mere în discuţii în care toată lumea vorbește despre… banane. Cu alte cuvinte dilemele de felul celei iscate de dumneavoastră din pură confuzie și dezinformare sunt pentru diletanţi și activiști anonimi de pe forumuri, nu pentru teologi, fie ei chiar șî începători.

3. „Un posibil răspuns am găsit pe Internet, pe un site de apologetică romano-catolică, ce spune aşa: «…infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă»” (O credinţă fără dubii, profamilia.ro). Bingo! Trebuia să mergeţi și mai departe de atât ca să înţelegeţi până la capăt, adică trebuia să fi citit documentul oficial care proclamă această dogmă: Constituţia Dogmatică „Pastor Aeternus”, proclamată în 1870 la Conciliul Vatican I. De acolo jurnalistul din dumneavoastră ar fi aflat ca, pentru ca o învăţătură a papei să fie considerată infailibilă trebuie să îndeplinească 3 condiţii fundamentale:

–         să fie exprimată de Pontiful Roman ex cathedra (adică în exercitarea autorităţii sale apostolice supreme) – faptul că papa se fotografiază cu trecătorii prin Roma purtând nas de clovn nu e o exprimare a infailibilităţii sale;

–         să definească doctrine de credinţă sau morală – dacă papa vorbește într-un discurs despre încălzirea globală și despre dispariţia croncobaurului din fauna ecuatorială, asta nu e declaraţie infailibilă;

–         doctrine care sunt urmate de întreaga Biserică – cu alte cuvinte, dogma Ridicării la Cer a Sfintei Fecioare Maria (care, by the way, e singura formulare dogmatică infailibilă din 1870 și până în zilele noastre) nu se adresează doar Bisericii Catolice din Groenlanda, ci întregii Biserici, de pe tot cuprinsul lumii.

4. „Cine poate spune cât cântăreşte opinia personală a Papei în decizia lui solemnă? Poate Papa să se «autoconcedieze» din postura de papă, pentru a a avea opinii personale? Ce se întâmplă când acestea intră în conflict cu postura papală?” Păi, domnule Tănăsescu, dincolo de faptul că mi se pare că îngerul contabil a fost pus pe liber, aș spune că aceste îngrijorări sunt mult prea scolastice pentru o faţă bisericească pravoslavnică. Apoi, parafrazând o binecunoscută pericopă evanghelică, dacă dumneavoastră îmi răspundeţi la întrebarea asta: „Ce se întâmplă când arivismul intelectual intră în conflict cu calitatea de preot al lui Cristos?” promit să vă răspund și eu, contabil, la toate întrebările de mai sus.

5. „Dar noi, românii, cred că suntem obişnuiţi cu această stare de lucruri. La noi, aproape toţi şefii se cred infailibili”. Trebuie să recunosc, încheierea articolului e apoteotică. La așa bazaconie, așa final.

Stimate domnule Tănăsescu,

În încheiere, vă invit să reflectaţi asupra faptului că nu orice bărbat care are în dotare un patrafir și-o cădelniţă devine automat preot după inima lui Cristos, după cum nici orice om înzestrat cu reportofon și tastatură nu se cheamă musai jurnalist.

Papa Francisc, omul care a adus marginea în centru

Claudia Stan în dialog cu Marius Taloș, preot-călugăr iezuit, Superior Regional al „Societăţii lui Isus” în România, pe marginea elementelor de spiritualitate ignaţiană din Exortaţia Apostolică „Evangelii Gaudium”

 Înainte de toate, ce înseamnă a aduce marginea în centru?

Acest concept redă o imagine biblică. Să ne gândim unde era situat pomul vieţii din cartea Genezei și unde este târâtă femeia adulteră din capitolul 8 al Evangheliei după Sfântul Ioan. Așezăm în centru ceea ce ni se pare mai important în vieţile noastre. Dar să observăm ce pune Dumnezeu în centru (viaţa) și ce pune omul (condamnarea, ura, excluderea). Sfântul Părinte Fracisc, asta face: ne reamintește optica lui Dumnezeu și readuce în centrul atenţiei ceea ce omul tinde să excludă. Nu întâmplător, această imagine se regăsește în Imnul Învierii, extras din Psalmul 117/118: „Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului”. Ce înseamnă asta? Ceea ce în optica umană a devenit marginalizat, dispreţuit, este readus prin misiunea, discursurile și exemplul Sfântului Părinte în centrul atenţiei, în lumina bucuriei evangheliei, evangelii gaudium.

 Este un pontificat început sub semnul unei declaraţii care ar putea fi catalogată drept surprinzătoare pentru un Sfânt Părinte: „Sunt un mare păcătos”, declaraţie repetată șase luni mai târziu, în interviul acordat iezuitului Antonio Spadaro pentru „Civiltà Cattolica”. Cum vine asta, un papă păcătos?

Un papă păcătos este, întâi de toate, un creștin fără rest. Orice creștin se simte un păcătos iertat: așa îi definește și pe iezuiţi Congregaţia Generală a XXXIV-a a Societăţii lui Isus. Această expresie pune în lumină smerenia omului sincer cu sine însuși în faţa Domnului, căreia nu-i este rușine să admită că e greșitor. Însă, același papă care spune „păcătos, da!” declară cât se poate răspicat: „corupția, nu!”, prin „corupție” înțelegând de fapt starea omului care a obosit să ceară iertare, pe când Dumnezeu nu obosește niciodată ierte! (cf. Corupție și păcat, ARCB, 2013) Tot el se opune cu aceeași înverșunare calomniei, considerând-o explicit „mai rea decât păcatul. Calomnia este expresia directă a lui Satan, fiindcă se naşte din ură. Iar cel care creează ura este Satan” (Omilie din 15 aprilie 2013, Domus Sanctae Marthae). În fine, ipocrizia completează triada malefică a realităților inacceptabile de aceia care se recunosc păcătoși: „Dar să ne ferească Dumnezeu să devenim ipocriți. Ipocriții nu cunosc însemnătatea iertării, a iertării și a iubirii Domnului” (Mesaj pe Twitter, @Pontifex). De fapt, ceea ce încearcă Sfântul Părinte este să ne dezmorţească dintr-o înţelegere catehetică teoretică, abstractă a păcatului,  care a încetat să ne mai interpeleze, să ne mai atingă efectiv conștiinţa.

Filiera ignaţiană a gândirii Sfântului Părinte așa cum este ea reflectată în Exortaţia Apostolică „Evangelii Gaudium” devine extrem de transparentă încă din primele rânduri ale documentului, care conţin câteva cuvinte care constituie cheia de boltă a spiritualităţii iezuite: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puţin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare” (EG,3).

Așa cum numele de creștin se referă la persoana lui Cristos, la fel și iezuitul are în centrul etimonului său aceeași persoană. Așadar, Sfântul Părinte propune o valoare a spiritualităţii ignaţiene având convingerea că ea reprezintă o valoare pentru toţi creștinii, nu doar pentru un ordin călugăresc, în virtutea vocaţiei spre universalitate a fiecărei carisme. În spiritualitatea ignaţiană este esenţială înţelegerea rugăciunii ca întâlnire, adresarea către Mântuitorul „așa cum un prieten se adresează altui prieten”, după cum spune Sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţiile spirituale: este vorba despre o colocvialitate în rugăciune pe care Sfântul Părinte și-o asumă ca stil de relaţionare și în societate, și în Biserică, și în spiritualitate.

Şi totodată este o abordare a rugăciunii diferită de acel „creştinism alcătuit din devoţiuni, propriu unui mod individual şi sentimental de a trăi credinţa” (EG, 70), pe care Papa îl descalifică, plin de umor, când afirmă, într-o predică din noiembrie 2014, că Fecioara este o Mamă, nu „responsabila Oficiului Poştal, pentru a trimite mesaje în fiecare zi”.

Devoţiunile sunt bune și necesare, însă, în primul rând, ca expresie a întâlnirii directe, personale și imediate cu Mântuitorul, cu Preasfânta Fecioară și cu sfinții în rugăciune. Or, Sfântul Părinte nu obosește să spună că „singura cale pe care-l întâlnim pe Isus sunt rănile sale. Nu există altă cale” (Omilie din 25 iunie 2013, Domus Sanctae Marthae). Dacă facem abstracţie de acest adevăr fundamental, putem cădea într-unul din cele două derapaje posibile: gnosticismul – care ne va conduce să-l căutăm pe Dumnezeu în meditație sau cunoaștere, dar să fugim de el în realitate – sau pelagianismul – care ne va determina să-l seducem pe Dumnezeu prin practici ascetice, refuzându-i însă iniţiativa harului și a întâlnirii concrete în viaţa de zi cu zi. Sfântul Părinte nu condamnă nici practicile devoţionale, nici pe cele ascetice, dar le cere situate în faţa rănilor lui Cristos, pe care le regăsim în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica foarte concretă, împlinind lucrarea milostivirii „având grijă de trupul și de sufletul, dar subliniez încă o dată, de trupul aproapelui care este rănit, fiindcă este flămând, fiindcă e însetat, fiindcă e gol în frigul iernii, fiindcă e umilit, fiindcă e înrobit, fiindcă e închis, fiindcă se află în spital” (Omilie din 2 iulie 2013, Domus Sanctae Marthae). De aceea, o credinţă autentică se verifică prin conjugarea rugăciunii cu angajarea în lume.

 Un iezuit se definește ca fiind un contemplativ în acţiune. Iar în „Evangelii Gaudium” abundă indiciile către această opţiune de trăire a credinţei. „Avem nevoie să recunoaştem oraşul pornind de la o privire contemplativă, adică o privire de credinţă care să-l descopere pe Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale” (EG, 71). Este posibilă această privire a liniștii în zgomotul de fond în care trăim astăzi?

Sfântul Ignaţiu propunea o primă rugăciune meditativă / contemplativă în care să ne imaginăm persoanele Sfintei Treimi privind suprafaţa pământului, luând aminte la mulţimea oamenilor și la vrajbele dintre ei, hotărând apoi să acţioneze. Sfântul Părinte spune că adesea avem dreptate în discernământul pe care îl facem, însă greșim prin șovăire în loc să trecem la fapte. Cea de-a doua rugăciune care ia în serios realitatea urbei o regăsim în contemplaţia Bunei Vestiri, acolo unde Ignaţiu propune vizualizarea drumul Arhanghelului Gabriel către Preasfânta Fecioară: parcă vedem, într-un zoom continuu pe Google Earth, cum, la început, globul pământesc este îmbrăţișat în privirea dumnezeiască, pentru a focaliza apoi un oraș, o casă, o încăpere dintr-o casă, o tânără care se roagă și, înlăuntrul acestei persoane, o inimă sensibilă, atentă.

 „Ce bine este a sta în faţa unui crucifix sau în genunchi în faţa Preasfântului Sacrament, pur şi simplu a sta înaintea privirii sale!” (EG, 264) Mai știm noi să stăm, pur și simplu să stăm?

Viaţa spirituală cunoaște o logică inversă aceleia a computerului, pe care, pentru a-l opri trebuie să apăsăm același buton ca și pentru pornire (start): dacă nu ne oprim, nu putem porni, nu putem trăi cu adevărat nimic. Acesta este, în definitiv, rostul contemplaţiei, care precede acţiunea și rămâne coextensivă cu acţiunea în sine. Maria poate deveni Marta, însă foarte greu, în practică, Marta se poate opri din îndeletnicirile ei pentru a fi asemenea Mariei: există o precedenţă a rugăciunii asupra acţiunii, dar, după aceea, slujirea se cere a rămâne în permanentă legătură cu acţiunea contemplaţiei. Cu o expresie a Sfântului Grigore de Nyssa, „mâna a fost făcută pentru ochi” pentru a duce la îndeplinire ceea ce contemplă și își propune privirea. În prima generaţie a Însoţitorilor lui Isus, părintele Jerónimo Nadal a folosit expresia „contemplativ în acțiune” pentru a caracteriza dinamismul evanghelic al iezuiţilor, însă el se poate aplica oricărui creștin angajat în lume printr-un stil de viață care conjugă rugăciunea și lucrarea.

  „Adevăratul misionar, care nu încetează niciodată să fie discipol, ştie că Isus merge alături de el, vorbeşte alături de el, respiră alături de el, munceşte alături de el” (EG, 266). Devine din ce în ce mai complicată dobândirea conștiinţei acestei Prezenţe reale în viaţa noastră?

Spunea Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia, că Dumnezeu nu ne cere lucruri grele, ci de-a dreptul imposibile. Iar conștiința Prezenței intră în această categorie, întrucât este un har, pentru orice om, inclusiv pentru misionar. De fapt, nu există misiune fără transformare iar aceasta  vizează, înainte de toate, persoana discipolului. Putem spune că discipolul își împlinește vocaţia umană cuprinsă în cea dintâi poruncă lăsată de Creator seminţiei omenești: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Această sentinţă nu privește doar categoria de viaţă a celor chemaţi să se căsătorească, ci, în primul rând, revelează vocaţia omului de a-l descoperi pe Dumnezeu prezent în viaţa sa. Un om fără Dumnezeu este un om singur, în accepțiunea letală a cuvântului. Există o foarte interesantă divergenţă etimologică între cele două rădăcini culturale ale  cuvântului „prezență”. Imaginea latină sugerată de alcătuirea cuvântului ni-l prezintă pe discipol urmându-l pe Învăţătorul său, prezent literalmente „înaintea lui” (prae-esse). În schimb, limba greacă, prin care evangheliile au ajuns la noi, ne vorbește despre prezență ca parusie, care ca rădăcină para eimi, „Cel care este lângă mine, alături de mine”, ceea ce reprezintă intuiţia discipolului preaiubit, din capitolele 4 și 5 ale Evangheliei lui Ioan, și care se regăsește în Contemplaţia pentru a dobândi iubirea a lui Ignaţiu. Această contemplaţie îl descoperă pe Creator nu doar ca fiind izvorul tuturor darurilor, ci și cel care trudește alături de mine, care mă călăuzește prin semnele care mi le oferă. Pentru a ajunge aici, e suficient să ne deschidem ochii, pentru a sesiza prezenţa lui Dumnezeu în lucrurile mărunte ale zilei, pe care le descifrăm în rugăciunea Examenului de conștiinţă, esenţială pentru Ignaţiu.

 Examenul de conștiinţă ca rugăciune este un concept tipic ignaţian. Ce presupune el, concret, și care este elementul de rugăciune pe care îl exploatează, în mod inovator, Ignaţiu?

Fondatorul iezuiţilor nu a inventat roata în privinţa acestui examen: există studii care ne lasă să credem că Ignaţiu a avut acces la Convorbirile spirituale ale Sfântului Ioan Casian, fiind familiarizat cu o întreagă tradiţie patristică asupra discernământului și a reculegerii. Așadar, Răsăritul creștin are un aport la această rugăciune ignaţiană. Meritul lui Ignaţiu este acela de a fi cristalizat prin practică o formulă pentapartită care a marcat generaţii întregi de oameni. Iar această formulă începe prin recunoașterea luminii dumnezeiești în viaţa noastră, lumină care ne permite să ne bucurăm de viață, dar și să ne recitim ziua sau momentul asupra căruia revenim în rugăciune. Examenul este, prin excelenţă, o rugăciune a luminii, și insist asupra acestui element tocmai pentru a contracara o prejudecată care se concentrează maladiv asupra păcatului, asupra răului, prin obsesia ombilicală a propriei identităţi. Cercetarea cugetului este, la rândul ei, o întâlnire cu Dumnezeu: premisa Examenului este aceea că nu pot ști cine sunt dacă nu mă întâlnesc cu El, fiindcă numai în faţa Lui – sau în prezența Sa – mă pot descoperi cu adevărat.

 „Prefer o Biserică lovită, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri unei Biserici bolnave din cauza închiderii în ea însăși şi a comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenţiei şi care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii şi proceduri” (EG, 49). Aceasta pare a fi o exigenţă extrem de dură!   

Aș evoca o imagine din Cântarea Cântărilor, aceea a chemării miresei în căutarea Mirelui, dispărut afară, în noapte: ea nu-l va găsi decât după ce-și va murdări picioarele abia spălate și după ce va fi lovită de străjeri și străini, pe întuneric. Adesea suntem înclinaţi să spunem „da” grijii și „nu” crucii, însă Sfântul Părinte inversează această polaritate, spunând un „da” ferm și senin drumului pe care credem că am fost mântuiți! Am mai spus-o, până nu dăm de rănile lui Cristos din trupului său mistic, care este Biserica de azi, lumea de azi și situațiile cele mai precare, cădem în ideologie. Şi Papa Francisc înfierează cu o insistenţă șocantă clericalismul și derapajele la care acesta poate conduce. Da, este exigent acest text, dar este exigent pentru că evanghelia însăși este exigentă, iar meritul Sfântului Părinte este de a ne redeschide această pagină a Noului Testament în care Sfântul Paul ne vorbește despre întâlnirea cu Cristos prin cunoașterea crucii.

 Dar, pe de altă parte, „ceea ce Duhul pune în mişcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenţie îndreptată spre celălalt” (EG, 199). E facil să ne lăsăm prinși în capcana unui activism al cărui motor este unul pios, dar ce înseamnă, fundamental, această atenţie pe care o reclamă Sfântul Părinte?

Îmi vin acum în minte niște versuri ale lui Marin Sorescu (și citez din poeţii noștri încurajat de pilda Papei Francisc, care citează din poeţii argentinieni): „Astfel, atenţi la tot și la toate, am învăţat mereu să fim veșnici”. Această intuiţie poetică are o acoperire neașteptată în limbajul spiritual biblic și patristic, pentru care rugăciunea de mijlocire se cheamă proseuche, iar atenţia este proseche, ca și cum atenţia ar fi ruda cea mai apropiată a rugăciunii. Rostul rugăciunii nu  este acela de a ne rupe de lume, ci de lumesc, deschizându-ne dimpotrivă  ochii, ca să iubim oamenii, urând păcatul. Sfântul Toma de Aquino spune ubi caritas, ibi oculus, adică acolo unde este iubirea, acolo se naște și atenţia. De multe ori, formulele sunt expuse riscurilor caricaturizării sau înţelegerii greșite. Când vorbim despre „contemplativi în acţiune”, ne imaginăm poate fără să vrem două mâini: stânga și dreapta. Însă la început nu era așa, ca să parafrazez Predica de pe munte. La început „apostolic” nu însemna activism, nici măcar eclezial, ci însemna să trăiești precum apostolii, rugându-te ca ei, făcănd misiune ca ei și trăind în familie și împărțind totul în comunitate asemenea lor. Așadar, prin modul de viaţă apostolic se înţelegea o totalitate. Pe de altă parte, când se deosebea între rugăciune și lucrări, ultimele se refereau la așa-numitele nevoinţe sau asceze, pentru ca și trupul să fie acolo unde este sufletul. Trebuie să avem în vedere această origine a celor două cuvinte, care nu sunt două realităţi separate: când merg să-l întâlnesc pe aproapele nu fac altceva decât să duc la îndeplinire ceea ce am trăit în rugăciune. Şi, din punctul acesta de vedere, Pontiful roman reprezintă o punte deopotrivă antropologică și ecumenică, pentru că reușește să concretizeze o identitate dogmatică într-o ortopraxie, având o deschidere ecumenică în măsura în care dezvăluie sensul anteconfesional al identităţii catolice („potrivit cu întregul” destinului de creștin și cu chemarea la universalitate).

 Este valid un creștinism trăit fără a fi evanghelizator, misionar, în sensul explicitat de „Evangelii Gaudium”: „Evanghelizatori cu duh înseamnă evanghelizatori care se roagă şi muncesc. Din punctul de vedere al evanghelizării, nu sunt de folos nici propunerile mistice fără o puternică angajare socială şi misionară, nici discursurile şi practicile sociale şi pastorale fără o spiritualitate care să transforme inima” (EG, 262)? Care este echilibrul corect între contemplaţie și acţiune?

Un răspuns ni-l dă Sfântul Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Însă același apostol, face la un moment dat o mărturisire copleșitoare: „M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câștig măcar pe unii” (1Cor 9,22). Cu alte cuvinte, dacă pe o de o parte recunoaște imperativul categoric în contextul urmării lui Cristos fără rest, pe de altă parte recunoaște și misterul de nepătruns al voinţei lui Dumnezeu, care face ca nu toată lumea să se lase cucerită de credinţa propusă de misionari. Acceptarea primatului voinţei tainice a lui Dumnezeu și a libertăţii omului: tu faci tot ceea ce depinde de tine, dar primești cu libertate ceea ce se întâmplă, iar aceasta este deopotrivă bucuria și suferinţa oricărui misionar. Îmi place mult echilibrul Sfântului Părinte când portretizează misionarul în opoziţie cu cei care fac prozelitism ori provăduiesc ideologii: este un om al dăruirii totale, fără reţineri, dar și fără garanții lumești. Ajungem din nou la o dimensiune intrinsecă a spiritualităţii ignaţiene, exprimată de un iezuit maghiar din secolul XVIII, Hevenessy, care spunea că suntem chemaţi să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi, însă cu încrederea că totul ţine, în ultimă instanţă, de Dumnezeu.

 Este paradoxal că anumite afirmaţii din acest document, „Evangelii Gaudium”, i-au dus Papei calificarea drept marxist. „Poate să fie misionar numai cel care se simte bine în căutarea binelui aproapelui, cel care doreşte fericirea altora” (EG, 272). Într-o societate hedonistă, există o modalitate de cultivare a acestei dorinţe de a căuta binele aproapelui? Şi de unde provine confuzia între dezideratul ca toţi oamenii să aibă condiţii decente de trai și marxism?

Există o nestemată a limbii române, reprezentată de sinonimul „aproapelui”, mă refer la termenul „semen”. Aproapele este acela care „îmi seamănă”, pentru că împărtășim aceeași asemănare fundamentală cu Dumnezeu. Cu privire la eticheta de „marxist” atribuită Sfântului Părinte, aș îndrăzni să spun: da, este „de stânga”, adică de acolo de unde este și inima. Eticheta aceasta are un singur viciu, acela că se oprește la jumătatea drumului. Cine merge până la esenţă, până la măduva realităţii, depășește întotdeauna etichetele; acestea se pun numai când nu vrem să ajungem la miezul lucrurilor. În acest sens,  e ușor să descoperim afirmaţii ale Sfântului Părinte încă de dinaintea ocupării Scaunului Pontifical, din calitatea sa de Arhiepiscop de Buenos Aires, prin care el se împotrivește vehement ideologiilor, deopotrivă de stânga și de dreapta. Şi este remarcabil faptul că Papa nu s-a lăsat confiscat de niciuna dintre etichetele ideologice, recunoscând însă, dacă îmi este permis acest oximoron, „marxismul” evangheliei. Este absurd și împotriva onestităţii intelectuale să etichetezi de „marxist” pe cineva care proclamă adevărul evangheliei, este un anacronism strigător la cer! Din contră, ar fi mai corect să se spună despre marxism că, la un anumit moment, a îmbrăcat o formă de surogat al creștinismului și să fie acuzat marxismul de cripto-creștinism! Sfântul Părinte este un „original” inclasabil în clișee, tocmai pentru că se întoarce la origini: nu inventează ceva nou, nici nu se lasă influenţat de modă, ci ne atrage atenţia asupra esenţialului, care a fost spus de la început.

 Un gând preferat din „Evangelii Gaudium”?

Îndemnul de a deschide întotdeauna, nu una ci două cărţi: Cartea Sfintei Scripturi și cartea lumii, cea din urmă fiind înţeleasă ca o carte în care cuvântul lui Dumnezeu se întrupează, o carte a oamenilor, dar și a animalelor, a pământului, dar și a cerului, pe scurt o carte a Creației ca răsfrângere a Revelației. Se confirmă astfel o intuiţie cu o lungă carieră patristică și scolastică (spunea un adagiu latin: „Mă tem de omul unei singure cărţi”), splendid revalorizată în această exortaţie.

 L-aţi pomenit pe Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, care are o definiţie fabuloasă a creștinismului ca fiind „aventură, cel mai formidabil happening”. Şi „Evangelii Gaudium” ne oferă o definiţie inedită a credinţei: „O credinţă autentică implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea” (EG, 183). Cu ce au schimbat istoria recentă a lumii Sfântul Părinte Francisc, „Evangelii Gaudium” și, în ultimă instanţă, spiritualitatea iezuită de care este impregnat acest document?

M-aș întoarce la prima parte a acestei Exortaţii, care vorbește despre misiunea transformatoare, încurajându-ne să credem că aceasta este posibilă. Şi, dacă îmi permiteţi o rimă copilărească, „nu ne putem transforma / decât de dragul Cuiva”.  E singurul fel în care mai avem o șansă  la transformarea noastră și a lumii. Cine ne dă această garanţie? Evanghelia, care ne spune: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). „Transformarea” aceasta este o certitudine, exprimată în forma sub unui adevăr de credinţă, devenind temeiul și speranţa noastră că și noi ne putem schimba. Prin acest document, Papa Francisc reformulează o intuiţie asociată testamentului spiritual al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea atunci când vorbea despre Biserica ce se naște din Euharistie și Euharistia care se naște, la rândul ei, din Biserică: credem că lumea se poate schimba, fiindcă credem în realitatea Sfintelor Taine!

Marius Taloș (n. 1970) a fost hirotonit preot iezuit în 2004. Este absolvent al Facultăţii de Electronică (Universitatea Politehnică București). Este licenţiat în Filosofie (studii la Padova) și Teologie fundamentală (studii la Paris și Frankfurt). Între anii 2005-2009 a activat în cadrul Centrului Cultural „Xaverianum” din Iași. Este autorul unei teze doctorale în domeniul Teologiei spirituale la „Universidad Pontificia Comillas” din Madrid. În prezent, este Superior Regional al „Societăţii lui Isus” din România și lucrează la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați (JRS) din București.

Papa Francisc și curajul de a spune lucrurilor pe nume

Claudia Stan în dialog cu Marius Taloș, preot-călugăr iezuit, Superior Regional al „Societăţii lui Isus” în România

Pontificatul Sfântului Părinte Francisc începe sub auspiciul unei afirmaţii pe care o face despre sine (și pe care o repetă ulterior cu mai multe prilejuri, printre care și în interviul acordat iezuitului Antonio Spadaro pentru „Civiltà Cattolica”): „Sunt un păcătos”. Oare nu cumva acest autoportret ne oferă o lentilă prin care, dacă privim toate declaraţiile Papei Francisc pe care, în acest prim an de pontificat, presa le-a calificat drept șocante, acestea devin foarte naturale și coerente? Şi cum se conciliază „sunt un păcătos” cu formularea dogmatică a infailibilităţii papale?

„Sunt un mare păcătos” este o expresie extraordinar de densă și nu poate fi limitată numai la o înţelegere strict religioasă ori confesională; atunci când o interpretăm în contextul ei, îi descoperim forţa, și nu pasivitatea, care se transformă într-o interprelare vehementă a societăţii de astăzi. Dacă îmi permiteţi, aș face o scurtă radiografie a acestei afirmaţii: „Sunt un păcătos”, care-i permite Sfântului Părinte nu doar să se recunoască în realitatea sa, dar și să spună lucrurilor pe nume. Există cel puţin trei contexte în care afirmă că este un păcătos și cere tuturor semenilor să se recunoască păcătoși, dar cu trei mari „nu”-uri: „sunt un păcătos, dar nu sunt un corupt”, „sunt un păcătos, dar nu am voie să calomniez” și, poate cel mai acut, „sunt un păcătos, dar nu îmi este îngăduit să fiu un ipocrit”. Cu alte cuvinte, vedem cum această recunoaștere a unei slăbiciuni – declinate și în alte contexte sub forma „recunosc că am greșit”, „admit că atunci nu știam” sau „de atunci am învăţat că…” – nu se contrapune infailibilităţii dogmatice a Sfântului Părinte, fiindcă aici el vorbește despre persoana sa, despre individul Jorge Mario Bergoglio. El transformă această slăbiciune într-o armă, dar nu într-o armă polemică, ci într-o armă a parresiei, adică a curajului de a spune lucrurilor pe nume. Şi pornind de la recunoașterea acestei păcătoșenii, spune că nu avem voie să fim corupţi, adică ne mobilizează, ne smulge din atrofierea simţului păcatului, afirmând că încă se mai poate face ceva, iar corupţia este un lucru inacceptabil, mai ales în dimensiunile pandemice prin care este atacată societatea umană la nivel global… Este importantă recunoașterea unei slăbiciuni personale precum și gravitatea păcătoșeniei inclusiv pentru mediile necreștine, chiar dacă păcatul ca atare înseamnă o îndepărtare sau abatere de la Dumnezeu. Este relevant pentru toată lumea – și pentru cei care cred și pentru cei care nu cred – faptul de a se recunoaște că suntem greșitori și că este inacceptabil, în schimb, să cădem într-una din cele trei forme de păcat considerate ca fiind intolerabile. În cartea „Corupţie și păcat” (Editura ARCB, București, 2013), Sfântul Părinte vorbește despre legătura dintre corupţie și păcat pe de o parte, însă menționează la un moment dat mai multe forme ale corupţiei, dintre care calomnia și ipocrizia, care, repet, reprezintă niște etape agravante, teribile. Lucrurile acestea sunt adresate, strigate tuturor oamenilor, credincioși sau necredincioși, fiindcă nimeni nu poate să spună: „Corupţia și ipocrizia nu mă privesc, pentru că nu fac parte din Biserica Catolică sau Ortodoxă sau sunt de altă confesiune”…

Este interesant că aţi amintit infailibilitatea papală, care, pentru credincioșii catolici, constituie adevăr de credinţă. Dintr-o confuzie uzuală, se pune adesea întrebarea aceasta: cum este posibil ca o persoană infailibilă să fie, totodată, păcătoasă? Cred că se cuvine punctată esenţa dogmei infailibilităţii, pentru a se înţelege cum aceasta nu poate să contravină păcătoșeniei individuale a persoanei Sfântului Părinte.

Întâi de toate, insist în a spune că actualul Sfânt Părinte continuă mai multe intuiţii providenţiale ale predecesorilor săi. Iar atunci când se recunoaște pe sine ca păcătos, Sfântul Părinte Francisc se înscrie în descendenţa iniţiativelor de recunoaștere onestă a limitelor și a păcatelor inclusiv din istoria Bisericii; Papa Ioan Paul al II-lea, care va fi canonizat pe 27 aprilie anul acesta, și-a cerut iertare, în numele Bisericii, pentru greșelile comise de multe ori, în istoria războaielor religioase, în istoria exploatării omului de către om, în sclavagism și așa mai departe… Actualul Pontif roman continuă, așadar, această tradiţie a recunoașterii greșelniciei omenești, însă o asumă într-o formă personală și existenţială: nu cere iertare numai pentru greșelile Bisericii din trecut și la nivel global, ci spune: „Eu sunt un om păcătos, eu am greșit în anumite etape din viaţa mea” și o face raportându-se la persoana sa, la experienţele sale umane. Aici ajung la distincţia la care vă refereaţi și care este una cât se poate de clară în istoria dogmaticii și a Bisericii. Dogma infailibilităţii papale este proclamată cu ocazia Conciliului Vatican I, între anii 1869-1870, prin constituţia „Pastor Aeternus”, și susţine că atunci când Sfântul Părinte, împreună cu Magisteriul ordinar sau obișnuit al Bisericii, face o afirmaţie de credinţă explicită, în mod oficial, ex-cathedra (adică fie în cadrul unui Conciliu sau printr-un document apostolic important), atunci se poate vorbi despre angajarea infailibilităţii pontificale. Este o infailibilitate care privește Magisteriul Bisericii și, într-un fel, Biserica întreagă, în sensul că Sfântul Părinte face o afirmaţie de credinţă nu în nume propriu, ci implicând întreaga Tradiţie, întreaga Biserică și învăţătura acesteia. Dacă înţelegem corect aceste condiţii și aceste situări ale infailibilităţii pontificale, așa cum este ea formulată dogmatic de către Biserica Catolică, înţelegem și că ele nu exclud faptul că persoana, individul, creștinul care se află pe scaunul pontifical rămâne tot un suflet care are nevoie să se spovedească și să-și mărturisească greșelile din viaţa personală.

Acest „sunt un mare păcătos” se revendică din „miserando atque eligendo”, motoul episcopal pe care Cardinalul Bergoglio și l-a păstrat și ca papă?

Moto-ul episcopal este inspirat dintr-o pagină de evanghelie: istoria chemării la credinţă și la convertire a unui vameș, Levi, care devine Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. El pune în evidenţă două momente din derularea filmului biblic al acestei convertiri: chemarea (diligendo) din privirea iubitoare (miserando) a lui Isus aţintită asupra vameșului (moment splendid reprezentat de Caravaggio!). Este un moment de reflecţie asupra privirilor lui Isus din evanghelii, puse în evidenţă mai cu seamă de Luca: să ne gândim doar la privirea lui Isus îndreptată către Petru în curtea Sinedriului și la aceea cu care se uită la Zaheu cel cocoţat în copac! Există o deosebire abisală între felul lumesc și cel divin de a înţelege iubirea; de cele mai multe ori, noi ne dorim să fim iubiţi pentru calităţile noastre, însă Dumnezeu ne iubește în pofida lipsurilor și a păcatelor noastre! Asta este milostivirea, a iubi persoana dincolo de ceea ce ea este sau face. Spunea Kurt Cobain, un cântăreţ care s-a sinucis înainte să împlinească 30 de ani: „Un prieten este acela care îţi rămâne prieten și după ce te-a cunoscut cu adevărat”. Şi mi se pare că aici se regăsește o intuiţie a Sfântului Augustin, care spune același lucru, precum și a Sfântului Pavel, în acel adagio magistral din Scrisoarea către Romani: „Cu greu moare cineva pentru un om drept. […] Dar Dumnezeu și-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, încă de când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,7-8).

În cursul acestui prim an de pontificat al Papei Francisc, mai multe declaraţii ale sale au ţinut primele pagini ale presei seculare. Poate cea mai titrată este cea legată de persoanele homosexuale, declaraţie făcută în iulie 2013 jurnaliștilor aflaţi în avionul cu care Sfântul Părinte se întorcea de la Rio de Janeiro: „Dacă o persoană este homosexuală și-l caută cu bunăvoinţă pe Domnul, cine sunt eu să-l judec?”. Partea a doua a acestei declaraţii, care explicitează sensul acestei întrebări retorice, e trecută adesea de presă sub tăcere: „Catehismul Bisericii Catolice învaţă că persoanele homosexuale nu trebuie discriminate, ci trebuie să fie primite. Problema nu este de a avea această tendinţă, problema este de a face propagandă”. Într-o cultură agresiv individualistă și egolatră, „a primi” nu pare a mai face parte din opţiunile noastre cotidiene. Ce mai semnifică „a primi”?

Aș spune că este important să facem o dublă contextualizare. În primul rând, să vedem în ce împrejurare a rostit Sfântul Părinte acele cuvinte în legătură cu – atenţie! – judecarea homosexualilor, și nu cu aprecierea lor obiectivă sau cu recunoașterea lor sau cu legitimarea lor ca atare. În cadrul aceleiași declaraţii, Sfântul Părinte condamnă vehement lobby-ul, propaganda homosexuală. Este o primă delimitare și recontextualizare pe care o consider importantă. Cea de-a doua privește Scrisoarea Sfântului Apostol Iacob, care vorbește despre judecarea aproapelui: „Aşa să vorbiţi şi aşa să faceţi ca nişte oameni care vor fi judecaţi după legea libertăţii, căci judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător; dar îndurarea învinge judecata” (Iac 2,12-13). Iată o posibilă cheie hermeneutică a afirmaţiei Sfântului Părinte: prin faptul că Papa Francisc spune „cine sunt eu să judec?”, el nu face altceva decât să admită că unul singur este judecător, Dumnezeu, însă prin aceasta nu inocentează opţiunea homosexuală de orice calificare morală sau etică. Repet, este nevoie de o dublă contextualizare: pe de o parte, ca om, nu-și permite să judece o opţiune a unei persoane care, dealtfel, este îndreptată spre Dumnezeu, însă, pe de altă parte, această suspendare a judecăţii nu invalidează problematica unei evaluări teologice și antropologice creștine. Dovadă o faimoasă luare de poziţie cu privire la unirile homosexuale, care, pe vremea când era Arhiepiscop de Buenos Aires, i-a atras din partea președintei statului, Cristina Kirchner, calificativul de obscurantist de Ev Mediu!

În plus, poate un aspect mai puţin vehiculat de presă, dar care este grăitor în privinţa poziţiei Sfântului Părinte în chestiunea aceasta, este faptul că, la două luni după declaraţia din avion, în septembrie 2013, l-a excomunicat pe preotul american Greg Reynolds, care susţinea căsătoria homosexualilor și hirotonirea femeilor.

Iată! Eu consider că informaţii de felul acesta sunt necesare pentru formarea unei înţelegeri adecvate asupra unor afirmaţii nefericit extrapolate din contextele lor. Sfântul Părinte nu propune o învăţătură nouă, ci ne cere o înţelegere și o milă reînnoită în spirit evanghelic. Sigur, aceasta nu exclude interogarea mai mult decât stringentă a recunoașterii obiective a unor astfel de opţiuni, în contextul, de pildă, al acestei gender ideology care a capătat o amploare nebănuită în ultimii ani. De aceea, Sfântul Părinte pregătește un răspuns și aș spune, de data aceasta, magisterial, adică oficial. Pentru Sinodul din toamna anului 2014, pe tema vieţii de familie, Sfântul Scaun a adresat parohiilor din întreaga lume întrebări cu referire la diferite realităţi nu numai din viaţa familiei în sensul clasic, pe care-l cunoaștem, dar și cu privire la noile evoluţii din societatea civilă care împing spre acceptarea și recunoașterea unor forme necunoscute până acum, de convieţuire și raportare între personane de același sex etc. Cred că trebuie să așteptăm acest Sinod, pentru conturarea unei viziuni pastorale a Sfântului Părinte Francisc cu privire la homosexualitate. Repet, viziune pastorală nu înseamnă o schimbare a înţelegerii dogmatice și a moralei creștine. Pastoral înseamnă o altă raportare a Bisericii și a creștinilor la o realitate care capătă amploare. În ce măsură și în ce termeni? Nu sunt în măsură să anticip răspunsul Sfântului Părinte, dar pot să cred că acesta nu se va lăsa așteptat! Şi aici, din nou, vreau să atrag atenţia asupra unei particularităţi a stilului magisterial al Sfântului Părinte actual. În mod obișnuit, Pontiful roman, atunci când face o afirmaţie de credinţă sau morală, înţelege s-o exprime printr-un document explicit al Magisteriului sau într-un document pontifical, în care adevărurile de credinţă și afirmaţiile sunt declarate, argumentate în scris, în mod explicit, și apoi difuzate. În cazul acesta, Sfântul Părinte nu a avut intenţia de a angaja o afirmaţie de credinţă în sensul explicit și solemn al unui Magisteriu extraordinar. În schimb, gândirea sa este exprimată acum aproape zilnic prin luări de poziţie în cadre mai puţin convenţionale sau mai puţin oficiale, cum sunt predicile zilnice de la Casa „Sfânta Marta”, cum sunt acele faimoase mesaje pe Twitter, cum sunt articole, interviuri date nu neapărat în „L’Osservatore Romano”, care este oficiosul Vaticanului. Deci, toate acestea constituie niște noutăţi la nivelul modalităţilor de expresie și trebuie luate ca atare: să știm că ceea ce se spune în astfel de situaţii exprimă cu siguranță convingerile Sfântului Părinte, dar nu reprezintă niște afirmaţii magisteriale extraordinare în toată complexitatea lor și cu toată încărcătura lor dogmatică. Nu înseamnă că unele se opun celorlalte, însă afirmaţii extraordinare în materie de credinţă și morală nu se fac în fiecare zi și în orice cadru.

Legat de aceeași problematică, într-un interviu acordat publicaţiei iezuite „Civiltà Cattolica” în septembrie 2013, Sfântul Părinte afirmă că „Biserica se poate prăbuși ca o casă de cărţi de joc, dacă nu renunţă la obsesia pentru avorturi, homosexualitate și contraceptie”. „Obsesie” pare a un cuvânt dur.

Sfântul Părinte nu aprobă o reducere a problematicii din viaţa de familiei sau din sfera moralei la astfel de aspecte, care, desigur, sunt grave, dar care nu pot caracteriza întreaga complexitate a moralei creștine și a vieţii de familie. Deci a numi „obsesie” aceste trei subiecte nu înseamnă a le minimaliza gravitatea, ci a le reintegra într-un cadru mai amplu, care să ţină cont și de lumea în care persoana umană trăiește și își mărturisește credinţa. Este mai degrabă o resituare decât o tentativă de a spune „lucrurile acestea nu sunt importante”. Lucrurile acestea sunt importante, sunt grave, iar pentru asta este suficient să analizăm și alte luări de poziţie ale Sfântului Părinte în favoarea vieţii, în favoarea familiei, pentru salvarea unităţii familiei și pentru recunoașterea demnităţii femeii.

O altă declaraţie pe care presa seculară a considerat-o controversată este cea referitoare la atei, enunţată într-o predică din luna mai 2013: „Ateii ar trebui văzuţi ca oameni buni dacă fac binele. Cu toţii avem datoria de a face binele. Faceţi fapte bune și vom găsi un punct de întâlnire”. Au existat chiar voci care au comentat ca Sfântul Părinte, prin această afirmaţie ar fi legitimat mântuirea ateilor.

Cred că în toate declaraţiile de felul acesta e important să vedem un „fir roșu”, comun, care este favorizarea unei apropieri cu îndurare și respect omenesc de noile categorii care fac obiectul excluziunii religioase sau sociale în contemporaneitate: homosexualii, ateii ș.a.m.d. Sfântul Părinte înţelege să se facă aproape și de cei care nu cred și de cei care au au un anume simț religios, practicând alte religii. Înţelege să aibă respect și să recunoască demnitatea umană a celor cu opţiuni sexuale diferite. Şi toate acestea trebuie integrate cu atenţie faţă de toţi marginalizaţii din punct de vedere social. Biserica, atunci când a continuat să trăiască și să predice opţiunea preferenţială pentru cei săraci nu s-a limitat niciodată la o înţelegere materială sau economică a acestei sărăcii, dar a recunoscut întotdeauna multiplele sale dimensiuni și faţete. Există o sărăcie materială, după cum există una ideologică, una socială, una a discriminării… Sfântul Părinte, când încearcă să se facă aproape acestor categorii, nu înseamnă imediat că sanctifică aceste precarităţi, dimpotrivă, arată prioritatea vieţii și a demnităţii umane ca o exigenţă evanghelică indiscutabilă, iar lucrul acesta nu invalidează judecata sau aprecierea obiectivă care este dată de Magisteriu așa cum este exprimat în catehism sau tradiţie. Este bine să nu confundăm aceste planuri: planul dogmatic și strategia pastorală de a se apropia de oameni. Nu aruncăm copilul odată cu apa murdară din lighean!

Pentru că am vorbit despre legătura cu alte religii, dincolo de faptul că fost numit persoana (și nu personalitatea!) anului de către „Time”, mi se pare foarte interesant faptul că a fost menţionat între cei 50 cei mai importanţi evrei ai anului! Cred că este o premieră și, în sensul acesta consider emblematică prietenia Sfântului Părinte cu rabinul Abraham Skorka, prietenie al cărui rod este o fabuloasă carte de dialoguri „Despre cer și pământ”, care, în opinia mea, ar putea funcţiona oricând ca manual de dialog, lecţie de eleganţă intelectuală și spirituală. La întâlnirea din martie 2013 cu reprezentanţii diferitelor religii și confesiuni, Papa Francisc vorbea despre „unitatea între toate persoanele care cred în Cristos” și despre „legătura spirituală specială” care-i uneşte pe creştini şi evrei. Pentru un pseudo-creștinism care cultivă dezbinarea, în care se poartă o adevărată cruciadă confesională pentru confiscarea mântuirii și care nu ezită în a califica poporul evreu, și acum, după două mii de ani, drept ucigaș de Dumnezeu, această afirmaţie a Sfântului Părinte poate fi etichetată drept curată erezie.   

Cred că trebuie să înţelegem originalitatea Sfântului Părinte ca pe o întoarcere la origini. La originile identităţii noastre de creștini și, aș spune, la originile chemării noastre de oameni. Vedeţi, prietenia atât cu rabinul Skorka, cât și cea cu Arhiepiscopul greco-catolic de Buenos Aires, actualul Sfânt Părinte le-a cultivat încă înainte să fie papă și lucrul acesta mi se pare semnificativ dintr-un motiv cât se poate de precis: ne arată că a rămas același om, iar opţiunile, convingerile sale îl caracterizează încă dinaintea alegerii ca Pontif suprem. Dacă-mi permiteţi, aș împrumuta titlul filmului despre Papa Ioan Paul al II-lea: e „un papă care a rămas om”! A rămas același om! În sensul de recunoscător al creaţiei lui Dumnezeu care se extinde la toate culturile, religiile și îmbrăţișează toate diferenţele. Nu este profesiunea de credinţă a unui relativist, ci mai degrabă profesiunea unuia care crede în cultura întâlnirii împotriva culturii exclusivităţii. Sunt două teme recurente în discursurile și luările de poziţie ale Papei Francisc: cultura întâlnirii înseamnă să-l întâlnesc pe cel diferit de mine, iar recunoașterea acestei diferenţe presupune la rândul ei recunoașterea propriei identităţi și a identităţii aproapelui. Cu alte cuvinte, această pledoarie pentru unitate nu înseamnă în niciun fel ocultarea sau ștergerea cu buretele a diferenţelor, a specificităţilor, a tradiţiilor religioase, confesionale și culturale. Lucrul acesta este valabil atât în dialogul ecumenic, cât și în dialogul interreligios. Şi, vedeţi, rabinul Skorka nu a încetat să fie nici rabin, nu a încetat să fie nici prieten prin această apropiere. După cum nici Jorje Mario Bergolio nu a încetat să rămână catolic în deschiderea sa și în cultivarea prieteniei și cu rabinul, dar și cu alţii: atei, marxiști, reprezentanţi ai unor păreri atât de diferite de a sa. Dacă este o interdicţie în mesajul Sfântului Părinte, aceea este îndreptată împotriva închiderii persoanei într-o enclavă care să ignore complexitatea acestei lumi.

Într-o declaraţie din ianuarie 2014, Papa Francisc califică internetul drept un „dar de la Dumnezeu”, lucru de bună seamă scandalos pentru anumite facţiuni ultratradiţionaliste, care demonizează tot ce ţine de comunicarea virtuală. Însă cred că altceva este mult mai puternic și mai demn de atenţie în această declaraţie, și anume faptul că Sfântul Părinte e foarte tranșant când spune că „dialogul nu înseamnă renunţarea la propriile idei și tradiţii, ci doar la pretenţia că acestea sunt unice și absolute”. Așadar, dialog fără monopolizarea adevărului?

Este o întrebare foarte importantă și pentru a da un răspuns, cred că trebuie să ţinem cont de avertismentul atât de realist al Fericitului Vladimir Ghika, acela de a nu complica lucrurile simple și, în același timp, de nu simplifica excesiv realităţi complexe în sine. Pornind de la acest avertisment sapienţial, aș spune că deschiderea pentru dialog, așa cum este înţeleasă de Sfântul Părinte, nu presupune, în nicio circumstanţă, sacrificarea adevărului în numele căruia se iniţiază dialogul. Este o ispită să extrapolăm acele citate sau afirmaţii care vorbesc despre deschidere, uitându-le pe celelalte care vorbesc despre identitate: identitatea creștină și identitatea care hrănește finalmente misiunea. Același papă care îndeamnă la dialog susţine în „Evangelii Gaudium” ideea de misiune. Sfântul Părinte Francisc este o personalitate simbolică nu în sensul unei reprezentativităţi exterioare, ci în sensul etimologic al cuvântului care îngemănează aspecte care par contrarii unora celorlalte. Papa dialogului este și papa mărturisirii de credinţă. Acest lucru răzbate în cuvintele sale despre adevăr: „nu există adevăr fără iubire”, „iubirea este cel dintâi adevăr”, „dacă nu există iubire, nu există niciun adevăr” (Omilie rostită în Casa „Sf. Marta”, 4 iunie 2013). Cred că în această perspectivă putem să înţelegem pledoaria pentru adevăr a Sfântului Părinte, atât de conectată la Magisteriul Bisericii Catolice, în care se afirmă: „dacă iubirea are nevoie de adevăr, atunci și adevărul are nevoie de iubire; iubirea și adevărul sunt inseparabile” („Lumen Fidei”, 27).

Cum să interpretăm corect acel tranșant: „Cred în Dumnezeu, nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic”, care poate părea un soi de reformulare a Crezului mai mult decât laxistă din partea șefului suprem al catolicismului?

Ca orice bun catolic, noi știm că atunci când rostim Crezul, că trăsătura catolicităţii este atribuită Bisericii. De aceea, nu spun „cred într-un Dumnezeu catolic”, ci într-o Biserică definită prin patru trăsături: una, sfântă, catolică și apostolică. Este vital să înţelegem catolicitatea (adică universalitatea) ca pe un atribut al Bisericii lui Cristos, deci în sensul acesta strict devine comprehensibilă afirmaţia Sfântului Părinte, care se delimitează de un Dumnezeu confiscat confesional. Atenţie, însă, că acest lucru nu invalidează afirmaţia din Constituţia apostolică „Lumen Gentium”, în care Magisteriul oficial al Bisericii Catolice exprimă convingerea că adevărul subzistă, adică sălășluiește în Biserica Catolică. Pe marginea acestui „în” există o întreagă discuţie hermeneutică asupra posibilelor sensuri: exclusiv, primordial, intensiv. Dar dincolo de asta, cred că ceea ce este important de reţinut, atât din „crezul” Papei Francisc, cât și din Magisteriul Bisericii Catolice este că ambele îl lasă pe Dumnezeu să fie un Dumnezeu al tuturor oamenilor: nu doar al catolicilor, nu doar al unei singure confesiuni, nu doar al unei religii! Este Dumnezeul tuturor!

Într-un interviu acordat lui Eugenio Scalfari pentru „La Repubblica” în octombrie 2013, spune că atunci când întâlnește o persoană clericalistă, devine brusc anticlerical. Iarăși, o astfel de afirmaţie, făcută de un preot, Episcop al Romei, sună foarte șocant! Aș spune că Sfântul Părinte nu se sfiește absolut deloc să pună degetul pe rană, iar clericalismul este una din rănile Bisericii Catolice contemporane. Cu aceeași onestitate, admite că femeilor ar trebui să li se acorde un rol mai important în Biserică (și aici, feministele s-au grăbit să întrevadă, în mod greșit, o posibilă deschidere spre o viitoare hirotonire a femeilor). Iată niște subiecte delicate, pe care Sfântul părinte la abordează direct, fără false pudori ecleziale.

A traduce înfierarea clericarismului într-o atitudine anticlericală ar fi reducţionist și incorect faţă de părerea globală a Sfântului Părinte despre preoţia catolică. Anticlericalismul nu este viziunea sa, căci pe Twitter îndeamnă: „Sprijiniţi-i pe preoţi cu iubirea și rugăciunile voastre, astfel încât să poată fi păstori după Inima lui Isus”. Însă clericarismul reprezintă o denaturare, o caricaturizare a imaginii originare a preotului înţeles ca păstor. Şi de câte ori nu spune că acești păstori trebuie să fie unși, și nu unsuroși, să miroasă mai degrabă a oaie decât a parfumuri fine! Sfântul Părinte își dorește preoţi după chipul și asemănarea lui Cristos, iar denaturările se cer corectate, nu tagma preoţească eliminată. Acesta este punctul de plecare decisiv în atitudinea sa. La fel, când se vorbește rolul femeii, pe de o parte recunoaște discriminarea la care a fost supusă nu numai în istorie, ci și în contemporaneitate, nu numai în societate, ci și în Biserică. Dar este cât se poate de ferm în privinţa posibilităţii de hirotonire a femeilor: „Preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos Mirele care se dăruiește pe sine în Euharistie, este o problemă care nu se pune în discuţie” („Evangelii Gaudium”, 104). Vedeţi, există o imagine mediatică a Sfântului Părinte, o imagine care subliniază și uneori scoate din context anumite afirmaţii, trecând cu vedere alte afirmaţii care redimensionează și ce a spus și ceea ce nu a spus. Această imagine nu reprezintă decât o frântură de realitate. Prietenul său, rabinul Skorka, spune că, în pofida percepţiei generale, Sfântul Părinte nu este omul care să facă spectacol televizat dintr-o Liturghie, nu are nici vocea, nici gesturile unui om de scenă. Ceea ce este cu adevărat spectaculos este profunzimea intuiţiilor sale, originalitatea sa întemeiată pe Scriptură și dimensiunea evanghelică și profund cristologică a tuturor afirmaţiilor sale.

Dimensiunea aceasta evanghelică tinde uneori să se rutineze, să nu mai fie trăită în parametrii iubirii totale. Şi atunci, Sfântul Părinte îi aduce pe oamenii lui Dumnezeu cu picioarele pe pământul Galileii contemporane, unde sunt chemaţi să slujească în iubire și umilinţă, așa cum a slujit Cristos: în acest context, li se adresează preoţilor care circulă cu mașini scumpe și îi îndeamnă pe membrii Curiei Romane să asculte spovezi. Şi pentru  atitudini care tind să iasă din logica evangheliei și să se insereze în logica lumii, genul acesta de luări de poziţie încetează a mai fi truisme. Iarăși, papa are curajul de spune lucrurilor pe nume, de a pune degetul pe rană, de a ne smulge pe toţi din confortul și locșorul nostru călduţ, pentru a ne expedia pe uliţele prăfuite ale Galileii…   

Cred că este emblematic felul în care vorbește despre sărăcia evanghelică în raport cu opulenţa lumii. Spune așa: „Mi se rupe inima când văd un preot cu o mașină de ultimul tip”. Deci nu interzice, nu se focalizează asupra scandalului pe care îl produce un preot care coboară dintr-o limuzină, ci asupra realităţii inimii sale. Poate că nici Isus nu le-a fi interzis apostolilor ceva, dar, cu siguranţă, derapajele lor de la misiunea încredinţată i-au produs suferinţă. Asta nu înseamnă că, de acum înainte, apostolii zilelor noastre trebuie să meargă pe bicicletă! Vedeţi echilibrul între cele două extreme? Mașina este necesară, dar alegeţi-vă un model mai umil și folosiţi restul banilor pentru săraci! Iată cum se lărgește perspectiva, care nu cuprinde numai exigenţa asupra preoţilor și asupra sărăciei lor, dar și motivaţia acesteia. Este o sărăcie evanghelică radicală, dar cu profunde valenţe de dreptate și de realism. Omul are nevoie să se deplaseze, are nevoie să ajungă între oameni, dar pentru a împărtăși aceeași conditie, și a nu pentru se diferenţia de alţii. Şi continuă, spunând: „Măsura măreţiei unei societăţi e dată de felul în care îi tratează pe cei mai nevoiași membri ai săi, pe cei care nu au nimic altceva decât sărăcia lor”. Așadar, afirmaţiile nu sunt îndreptate împotriva preoţilor, ci împotriva unei societăţi nedrepte în ansamblul ei, care îi ignoră și îi strivește și mai tare pe cei lipsiţi de apărare. Acesta este vârful de lance al mesajului pontifical care se răsfrânge, in extenso, nu numai asupra preoţilor, ci asupra întregii societăţi.

Andrei Pleșu vorbește magistral, într-un text în care îi analizează pe „cei care cred că cred”, despre „gesticulaţia religioasă”, despre o credinţă care „se epuizează in ritualism bigot și superstiţie coregrafică”. Papa Francisc descrie și el „un creștinism alcătuit din devoţiuni propriu unui mod sentimental de a trăi credinţa, care în realitate nu corespunde unei autentice evlavii populare” („Evangelii Gaudium”, 70 )> Sancţionează inflaţia devoţională înclinată spre miraculism și golită de conţinut, când spune că Sfânta Fecioară „este mamă, și nu responsabila oficiului poștal, pentru a trimite mesaje în fiecare zi”. Este posibil ca din cauza copacilor să nu mai vedem pădurea? Adică, excesul devoţional, ca „gesticulaţie religioasă”, poate sufoca realitatea credinţei vii într-un Dumnezeu care ne iubește și pe care prea adesea în tratam ca pe un automat de împlinit dorinţe?

Pe când era Arhiepiscop de Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio a încurajat și a participat în numeroase rânduri la pelerinaje, una din devoţiunile mariane cele mai populare (și susţinute de el) fiind „Aparecida”, loc din Brazilia al unei apariţii Sfintei Fecioare, cu mare impact asupra pietăţii populare. Sfântul Părinte nu este reprezentant al unui curent gnostic, care, de înălţimea unei înţelegeri superioare a credinţei, ar dispreţui evlavia populară, nici vorbă de așa ceva! El nu dezavuează practica devoţiunilor, ci un anume „devoţionism” care este o pervertire a rugăciunii, survenită în urma izolării de angajamentul social și prin ruperea de învăţătura Evangheliei. Spune: „Învăţaţi să vă rugaţi în fiecare zi! Aceasta este calea prin care îl cunoști pe Isus și-l înviţi în viaţa ta. Rugăciunea, umilinţa, caritatea faţă de toţi sunt esenţiale în viaţa creștină. Viaţa creștinului nu se limitează la rugăciune, ci necesită permanentă dăruire de sine și curajul născut din rugăciune”. Cu alte cuvinte, nu face altceva decât să te întrebe ce faci după ce preotul anunţă: „Liturghia s-a sfârșit”, după ce ţi-ai făcut semnul crucii și ai ieșit din Biserică, pentru a intra în viaţa de zi cu zi. Nu devoţiunea este blamată, ci incoerenţa unui unui spirit care una se roagă și alta trăiește, care s-a rutinat în fractura dintre viaţa de credinţă și cea din lume.

În încheierea acestui dialog, în care am încercat să citim cuvintele și tăcerile de dincolo de cuvinte ale Sfântului Părinte Francisc din primul său an de pontificat, din calitatea dumnevoastră de preot iezuit (aparţinând, așadar, aceleiași familii monahale din care face parte și Pontiful roman), care consideraţi că este mesajul fundamental pe care Papa Francisc îl transmite lumii, dincolo de pripeala promovării unor declaraţii devenite spectaculoase prin decontextulizarea lor? Cu alte cuvinte, care este cheia pentru a face exegeza cuvintelor Sfântului Părinte, în loc să facem eisegeză, adică să forţăm sensuri care nu există decât prin decontextualizare?  

Eu cred că personalitatea Sfântului Părinte poate fi rezumată cel mai bine apelând la situarea persoanei sale în raport cu Dumnezeu și cu aproapele. Se definește pe sine ca fiind un om descentrat, pentru că are aceste două centre în afara sa și tocmai de aceea evanghelia îl izbăvește de propriul egoism. Cele două centre sunt Cristos și Biserica: altfel spus, este un om care-și cunoaște centrul, dar nu și-l identifică cu propria persoană, căci unul din păcatele cele mai grave pe care le poate săvârși un credincios este autoreferenţialitatea, adică să se privească pe sine în virtuţi, convingeri și opinii, în loc să se raporteze la ceea ce este esenţial în viaţa sa creștină: urmarea lui Cristos, și aceasta nu oricum, ci în Biserică, împotriva oricărui relativism. Este imposibil să înţelegem felul în care Sfântul Părinte își trăiește misiunea fără permanenta evocare și invocare a săracilor, a celor marginalizaţi, a celor ignoraţi. Ei sunt rănile lui Cristos! Şi până când nu-i întâlnim pe aceștia – nu în discursuri, nu în ideologii, ci în realitatea concretă –, nu putem spune că l-am întâlnit pe Cristos. Orice simplificare este riscantă. Urmarea lui Cristos se întrupează în alinarea rănilor sale din săracii de astăzi (fie ei săraci material sau spiritual, îndepărtaţi din cauza opţiunilor lor sexuale ori religioase), săraci care sunt pete tot în jurul nostru și care sunt niște profeţi, în măsura în care ne descoperă tuturor rănile unui Cristos înviat. Aceasta consider că este moștenirea cea mai preţioasă pe care o avem din primul an de pontificat al Papei Francisc.

Marius Taloș (n. 1970) a fost hirotonit preot iezuit în 2004. Este absolvent al Facultăţii de Electronică (Universitatea Politehnică București). Este licenţiat în Filosofie (studii la Padova) și Teologie fundamentală (studii la Paris și Frankfurt). Între anii 2005-2009 a activat în cadrul Centrului Cultural „Xaverianum” din Iași. Este autorul unei teze doctorale în domeniul Teologiei spirituale la „Universidad Pontificia Comillas” din Madrid. În prezent, este Superior Regional al „Societăţii lui Isus” din România și lucrează la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați (JRS) din București.

Pontificatul Papei Francisc în 5 cuvinte

Ştim cu toţii că Papa Francisc a fost desemnat de către revista „Time” persoana anului 2013. Şi m-aș lega de acest concept de persoană pentru a spune că persoana Sfântului Părinte este cea care imprimă un anume ton pontificatului și face asta prin 5 opţiuni personale fundamentale:

1.      Smerenia: „Sunt un mare păcătos!”, acestea sunt primele cuvinte ale Papei Francisc, rostite în ziua alegerii sale. Nu este vorba despre o smerenie găunoasă, care își  pune cenușă în cap de dragul unui soi de PR evlavios, ci o smerenie autentică, care se revendică din gândul acela al lui Thomas Merton, care spunea: „A fi smerit înseamnă a fi tu însuţi”.

2.     Sărăcia: „Cât mi-aș dori o Biserică săracă pentru cei săraci!”. Sărăcia aceasta este alimentată din sărăcia spirituală a primei Fericiri evanghelice enunţată de Isus Cristos în predica de pe munte, înţeleasă ca simplitate a inimii, ca libertate profundă a duhului.

3.     Iertarea: „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte, noi suntem aceia care obosim să-i cerem iertare”, spune în Evangelii Gaudium, o exortaţie apostolică eveniment, care poate fi calificată drept un best-seller al magisteriului pontifical.

4.     Slujirea: Prin câteva gesturi emblematice, papa Francisc se înfăţișează ca ucenic umil al Domnului, umblător pe uliţele Galileii contemporane și prin sinagogile lumii noastre de azi: spală picioarele unei femei în Vinerea Mare, în Advent îi îndeamnă pe membrii Curiei Romane să asculte spovezi, suferă la vederea preoţilor lui Cristos cel sărac coborând din mașini luxoase.

5.     Iubirea (întru adevăr): Sfântul Părinte trăiește iubirea caritabilă a celor marginalizaţi nu numai social și financiar, dar marginalizaţi prin opţiunile lor de viaţă. Din această iubire întru adevăr îzvorăște și deschiderea spre dialogul interconfesional (papa apreciază profund tradiţia bizantină a Bisericii), spre dialogul interreligios (este primul papă numit între primii 50 cei mai importanţi evrei ai anului 2013) și spre dialogul cu necredincioșii (este binecunoscută deschiderea sa faţă de ateii care fac binele).

Avem, așadar, în urma acestor opţiuni, o Biserică smerită, săracă, îndreptată spre iertare și slujire, gata să iubească întru adevăr? Poate nu încă, dar eu cred că aceasta este exigenţa pe care persoana actualul papă i-o cere, cu blândeţe, dar și cu fermitate, prin puterea exemplului personal.  Fiindcă suntem cu toţii martorii unui pontificat profund cristologic, în care contemplaţia și acţiunea se îngemănează extrem de firesc, ca în viaţa cotidiană a oricărui alt iezuit. Iar finalitatea acestei integrări este aceea că avem un papă este extrem de realist și de onest cu privire la rănile lumii și ale Bisericii contemporane, pe care le așează în rănile Mântuitorului aflat pe cruce, aflat în agonie până la sfârșitul lumii, după cum spunea Pascal.

Dragă cititorule,

Dacă ar fi să califici pontificatul Sfântul Părinte Francisc, care este consideri că este caracteristica lui esenţială, care se adresează vieţii tale, de om trăitor în lumea noastră, cu bunele și relele ei? Răspunde acestei întrebări printr-un comentariu la această postare, până pe data de 31 martie 2014, și vei intra automat în tragerea la sorţi care are ca premiu, oferit de acest blog, prima carte scrisă de un român despre actualul Pontif: „Papa Francisc, o întreită premieră” de Ecaterina Hanganu.