Carlo Carretto – „Dincolo de orice limite”

Vreți să ştiți secretul adevăratei fericiri? Al păcii autentice şi profunde? Vreți să rezolvați dintr-o lovitură orice dificultate în raporturile cu aproapele?

Hotărâți-vă, din acest moment, să iubiți lucrurile şi oamenii aşa cum a iubit Isus, adică până la jertfa de sine.

Iubiți fără contabilitate.

Dacă un om e frumos şi simpatic, iubiți-l, dar iubiți la fel de tare şi pe cel antipatic.

Dacă un om vă salută şi vă zâmbeşte, salutați-l şi voi, zâmbiți-i, dar zâmbiți-i şi celui care vă calcă pe bătături. Dacă un om vă face bine, mulțumiți-i Domnului, dar dacă un altul vă calomniază, vă persecută, vă blestemă, plecați-vă capul, mulțumiți-i de asemenea şi mergeți înainte.

Nu mai spuneți: „Eu am dreptate”, ci doar: „Eu iubesc şi trebuie să iubesc”. Asta e iubirea pe care Isus a vrut să o învățăm, iubirea care toate le transformă, le înviorează, le face să rodească, toate le rezolvă.

Sigur că să iubeşti nu-i uşor şi aş vrea să le spun celor care aleg această cale: „Faceți-vă curaj şi fiți de neclintit”, pentru că drumul va fi lung şi vă va solicita până la sânge.

Fericit cel care va ajunge la țintă cu câteva minute înainte de a muri. Acesta este harul pe carel cer cu ardoare Domnului în fiecare zi: să iubesc şi să învăț să iubesc aşa cum a iubit el!

Să iubesc aşa cum a iubit Isus la Betleem, preferând să fugă în exil mai degrabă decât să se folosească de atotputernicia sa divină pentru a-l ucide pe Irod.

Să iubesc ca Isus la Nazaret, unde a trăit ca ultimul dintre oameni, fără să-şi arate dumnezeirea întrupată şi ascunsă.

Să iubesc ca Isus în fața mulțimii înfometate, ca Isus în Ghetsemani sau la judecată.

Să iubesc precum Isus pe muntele Calvar când, deja sufocat de spasmele morții, va mai striga ultima sa rugăciune către cer: „Tată, iartă-i”.

Aceasta e capodopera vieții, fie ea umană sau eternă: să iubeşti dincolo de orice limite.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Vino cu mine în deşert”

Când i se vorbeşte sufletului despre „deşert”, când i se spune că deşertul trebuie să fie prezent în viața sa, nu trebuie să înțelegi că eşti obligat să mergi în Sahara sau în pustiul Iudeii, ori pe cursul superior al Nilului.

E limpede ca nu oricine poate să îşi permită acest lux sau să pună în aplicare o astfel de desprindere de viața obişnuită. Pe mine Domnul m-a dus în deşert din cauză că eu am pielea groasă. Pentru mine era necesar; şi tot nisipul de acolo abia dacă mi-a ajuns ca să rad noroiul de pe sufletul meu.

Dar nu e aceeaşi cale pentru toți. Şi dacă tu nu poți să te duci în pustiu, trebuie atunci să aduci „pustiul” în viața ta.

Să faci puțin pustiu, să laşi din când în când oamenii, să cauți singurătatea pentru a reconstrui în linişte şi în rugăciune îndelungata țesătură a sufletului tău: asta e o necesitate şi e semnificația „pustiului” din viața ta spirituală.

O oră pe zi, o zi pe lună, opt zile pe an, pentru o perioadă mai lungă dacă e necesar, trebuie să abandonezi totul şi pe toți şi să te retragi singur cu Dumnezeu. Dacă nu cauți acest lucru, dacă nu-ți place, nu-ți fă iluzii: nu vei ajunge la rugăciunea contemplativă; pentru că a te face vinovat de refuzul izolării voluntare – deşi poţi să o faci – ca să guşti intimitatea cu Dumnezeu, e  semn că lipseşte primul element al relației cu Cel Atotputernic: iubirea. Şi fără iubire nu există posibilitatea revelației: „Vino, vino cu mine în deşert; îți voi vorbi ca de la inimă la inimă despre iubire” (cf. Os 2,16).

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Sărăcia”

Prin sărăcie se înțelege să ai sau nu bani, să ai sau nu păduchi. Sărăcia nu-i ceva material. Eo fericire: „Fericiți cei săraci cu duhul”. E un fel de a fi, de a gândi, de a iubi; e un dar al Duhului.

Sărăcia e detaşare, libertate şi, mai ales, adevăr.

Intrați în casele celor bogați, fie ei şi creştini, şi vă veți convinge că există această „fericire” a sărăciei. Mobilele, obiectele, ansamblul este înspăimântător de asemănător în toate casele; totul e determinat de modă, de lux; nu de nevoie şi de adevăr.

Această lipsă a libertății, mai bine spus, această sclavie față de modă e unul dintre diavolii care ține strâns în gheare un mare număr de creştini.

Să fii sărac cu duhul înseamnă înainte de toate să fii liber de tot ce se numeşte modă, înseamnă libertate.

Nu cumpăr o pătură pentru că e la modă; cumpăr o pătură pentru că fără ea copilul meu tremură în pat.

Pâinea, pătura, masa, focul sunt lucruri necesare în sine. Menirea lor este să realizeze planul lui Dumnezeu. „Tot restul vine de la cel rău”, s-ar putea spune parafrazând un cuvânt al lui Isus cu privire la adevăr. Acest „rest” e moda, obişnuința, luxul, îmbuibarea, bogăția, sclavia, lumea.

Nu vom ajunge însă dintr-o dată la această dulce fericire a sărăciei. Nu ne ajunge o viață de om ca să o realizăm pe deplin; dar e necesar să ne gândim la ea, să ne rugăm.

Isus, Dumnezeul imposibilului, ne va ajuta; va împlini dacă e nevoie minunea de a face cămila din parabolă să treacă prin urechea acului, prin urechea strâmtă şi ruginită a bietului nostru suflet bolnav.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Dăruirea de sine”

Trebuie să-mi fac spovedania: eram nepregătit, atunci, sub bolovanul acela mare, unde am visat că murisem si că mă aflam la judecata lui Dumnezeu, în seara aceea când era frig şi am refuzat să-i dau o pătură unui bătrân sărman. Şi asta de frică să nu tremur de frig toată noaptea. Câteva luni după episodul cu pătura refuzată, m-am întâlnit cu un locotenent, medic în Legiunea Străină, care mi-a spus: „Frate Carlo, dacă treci prin Tazrouk, du-te să vezi tabăra din Uksem: acolo sunt săraci cu adevărat săraci”.

Fără să mă gândesc că Dumnezeu voia să mă învețe ceva nou, cu prima ocazie am căutat corturile pe care mi le indicase medicul. Am ajuns în zori şi încă era frig. M-am dus la un cort izolat în care se afla o femeie pe moarte. Era o sclavă neagră, fără bărbat, dar care avea un copil mic. Am intrat în cort: o mizerie de nedescris. Biata femeie era întinsă pe o rogojină şi tremura. Era acoperită cu o zdreanță de bumbac albastră, culoarea tuaregilor, stăpânii ei. Era toată numai găuri şi sigur nu o putea încălzi. Alături, acoperit cu o jumătate de pătură de lână, dormea băiatul. Chiar şi în fața morții, această femeie săracă preferase să tremure ea, dar să-i fie cald copilului.

Această femeie săracă, necreştină, obligată de stăpâni să se prostitueze, care nu conta nici cât negru sub unghie, care murea aşa cum mor adevărați săraci ai lumii a treia, ajunsese prin fiul ei la iubirea perfectă: îl iubise până la sacrificiu şi cu atâta simplitate ca şi cum n-ar fi fost nimic, ca şi cum ar fi făcut ceva fără importanță. M-am simțit arid ca nisipul pustiului, umilit de această perfecțiune divină, trăită de acea femeie cu o simplitate firească, pe care eu n-am ştiut s-o trăiesc în superioritatea harului.

Dumnezeu era prezent, în acel cort infinit de sărac, cu acea făptură pe care nimeni n-o prețuia ori stima, dar care împlinise un act demn de iubirea lui Isus pe Calvar: dăruirea de sine, simplă, gratuită.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Să-l iubeşti pe aproapele tău”

Într-o seară, în deşert, am întâlnit un om care tremura de frig. Pare ciudat să vorbeşte despre frig în deşert, dar de fapt aşa e; de unde şi definiția deşertului Sahara: „ținut rece unde e foarte cald atunci când e soare”.

Iar soarele apusese şi bătrânul tremura.

Eu aveam cu mine două pături, ale mele, singurele lucruri indispensabile pentru o noapte sub cerul liber. Dacă i le-aş fi dat lui, aş fi tremurat eu.

Mi-a fost frică şi am ținut cele două pături pentru mine.

Nu am tremurat din cauza frugului nopții, dar a doua zi am tremurat de teama judecății lui Dumnezeu. Într-adevăr, am visat că murisem într-un accident, strivit de bolovanul sub care mă culcasem.

Cu trupul imobilizat sub tone de granit, dar cu sufletul viu – oh, şi cât de viu! am fost judecat.

Am fost găsit nepregătit pentru împărăție. Totul era clar. Eu, care refuzasem fratelui meu, o pătură pentru că îmi fusese frică de frigul nopții, încălcasem porunca lui Dumnezeu: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți”. În realitate, am tinut mai mult la pielea mea decât la a lui.

Şi, mai mult decât atât. Eu, care acceptasem să-l imit pe Isus până la a deveni membru al Ordinului Micilor Frați – eu care avusesem revelația faptului că iubirea lui Isus nu înseamnă doar să­-ți iubeşti aproapele ca pe tine însuți, ci depăşeşte infinit acest lucru, căci Isus şi-a iubit aproapele până la „a muri pe cruce” pentru el – eu nu mi-am făcut datoria de a-l urma.

Cum puteam intra în împărăția iubirii în aceste condiții?

Şi aşa intrasem în purgatoriul meu.

Trebuia să învăț să-mi dăruiesc amândouă păturile. Prima ca să arăt că-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi; a doua ca să arăt că, imitându-l pe Isus, sunt capabil să iau pe umerii mei şi durerile altora.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Primul pas”

Sunt momente în care, oricâte eforturi ai face, ți se pare imposibil să-ți iubeşti fratele.

Şi asta din cauza păcatelor lui, a răutății lui, a superficialității de care dă dovadă.

Aminteşte-ți atunci că e ceva supranatural să ştii să iubeşti când vezi pe chipul fratelui tău răul, minciuna, delăsarea; iar noi, în schimb, suntem teribil de îngropați în omenesc.

Atunci trebuie „să faci ca şi când” tu l-ai iubi cu aceeaşi iubire ca a lui Isus pe cruce.

Nu-i vorba să-ți schimbi sentimentele, n-ai să reuşeşti.

Sentimentele sunt posterioare, nu anterioare adevărului rațional sau supranatural.

Ar fi imposibil să impui un sentiment de iubire unei inimi răvăşite de durere din cauza unei ofense suferite, sau mai rău.

Dar se pot pune întotdeauna fapte care să mizeze pe voință şi rugăciune.

Să mă explic.

O rudă te-a jignit, sau cel puțin aşa crezi. Între voi e o mare lipsă de înțelegere. Tu crezi că ai dreptate. Nu contest; cred că ai dreptate, lucrurile pe care ți le-a spus au fost spuse din egoism, ca să-şi apere comoditatea sau chiar să-ți facă rău. Asta nu discutăm. Dar, tocmai pentru că ai dreptate, îți spun: ține de tine să te învingi, ține de tine să faci primul pas, ține de tine să oferi iertarea, în adâncul inimii.

Cine nu iubeşte se simte superior tuturor.

Cine iubeşte se simte egalul tuturor.

Cine iubeşte mult se face inferior tuturor.

Cine nu iubeşte se află în moarte.

Cine iubeşte se află în viață.

Cine iubeşte mult se află în sfințenie.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Calea iubirii”

În fața fratelui care păcătuieşte, care mă răneşte, care mă insultă, care mă jefuieşte, nu mă pot abține să nu spun că „am dreptate”. Nu mă pot face că nu văd, căutându-i scuze. Da, e adevărat: el îmi face rău, mă jefuieşte, mă pălmuieşte. Şi o spun şi o gândesc la rece: ce-i adevărat, e adevărat! Dar tot la rece continuu: chiar dacă-i clar că tu ai greşit şi eu am dreptate, nu invoc dreptatea, nu invoc justiția, ci mă angajez pe drumul dificil al iubirii. Altfel nu voi putea ieşi din dilemă, pentru că la motivele mele el, fratele, ca veni cu propriile lui motive, şi tot aşa la infinit.

Şi aici să ne amintim un lucru: războaiele s-au făcut în numele dreptății; şi în apărarea adevărului au fost căsăpiți atâția oameni, pentru ca fiecare are propriul adevăr de apărat.

Dar Isus gândeşte altfel şi va trebui să înțelegem acest lucru în cele din urmă.

Isus a depăşit dreptatea prin iubire, a câştigat adevărul prin jertfa de sine.

Acum e rândul nostru să folosim acelaşi „truc”, aceeaşi măsură, cu frații noştri, a căror putoare ne-ar face iertarea insuportabilă.

De azi înainte, când întâlnim vreun tâlhar, vreo Magdalenă, vreun Petru cărora trebuie să le iertăm laşitatea, furturile sau destrăbălarea, vom şti cum să ne comportăm.

În loc să aruncăm cu pietre şi şă facem ceea ce-i propuneau evreii lui Isus, în fața femeii adultere, va fi rândul nostru să spunem: „Femeie… nu te-a condamnat nimeni?” „Nimeni, Doamne”. „Nici eu nu te condamn, mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11).

Dacă nu ne menținem pe această linie în interpretarea faptelor şi a vieții, vom recădea nu în acea „Biserică legalistă”, „închistată”, „moartă” (cum spun unii), ci în… inima noastră mizerabilă, care în loc să-l asculte pe Isus, continuă să urască, asemenea fariseilor din toate templele şi sanctuarele lumii acesteia.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Fiți milostivi”

Am căutat şi am găsit… Lucrul care m-a convins de existența lui Dumnezeu a fost contemplația.

Ce m-a convins în legătură cu viața şi inima sa a fost milostivirea.

M-am simțit convertit la Dumnezeu în rugăciune, dar am descoperit prietenia lui profundă în capacitatea sa de a ierta.

Cel mai mult pot să spun despre el că este „cel milostiv” şi cred în mântuirea universală.

Capacitatea lui Dumnezeu de a iubi, setea sa de dreptate, lupta sa împotriva răului, dorința sa de a-l îmbrățişa pe om ca pe fiul său preaiubit, împreună cu puterea pe care o are de a înnoi toate lucrurile, toate acestea se rezumă în următoarele cuvinte ale lui Isus: „Milă vreau, nu jertfă” (Mt 9,13).

După acest adevăr putem măsura perfect adevărata noastră adeziune la învățăturile sale.

Dacă aş şti doar să contemplu, dar nu să iert, n-aş fi dintre ai săi.

Dacă m-aş consuma din iubire pentru el, în toate penitențele, dar n-aş şti să deschid uşa fratelui meu, chiar dacă mi-e duşman, n-am înțeles împărăția sa.

Dacă-mi dau foc pentru triumful dreptății, dar las ca un colț al inimii mele să fie dominat de antipatie fie şi pentru unul singur dintre frații mei, sunt departe de învățăturile lui Isus.

„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milă” (Mt 5,7).

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Adorația”

Marea bogăţie a noviciatului saharian e, fără îndoială, singurătatea şi bogăţia singurătăţii, tăcerea. O tăcere, cea adevărată, care pătrunde prin orice, care-ţi invadează toată fiinţa, care-i vorbeşte sufletului cu o minunată şi nouă putere, cu siguranţă necunoscută omului distrat.

Ca să învăţăm să trăim această tăcere, superiorul novicilor ne lăsa să plecăm câteva zile „în pustiu”.

Un coş cu pâine, câteva curmale, apă, Biblia. O zi de mers, până la o peşteră. Un preot celebra Sfânta Liturghie; şi apoi pleca, lăsând în peşteră, pe un altar făcut din pietre, Euharistia. Şi aşa, timp de o săptămână, rămâneai singur cu Euharistia, expusă zi şî noapte. Tăcere în deşert, tăcere în grotă, tăcere în Euharistie. Nicio rugăciune nu-i aşa de grea cum e rugăciunea de adorare a Euharistiei. Firea ţi se răzvrăteşte cu toată puterea ei.

Ai prefera să cari bolovani în soare. Sensibilitatea, memoria, fantezia, totul este mortificat. Doar credinţa triumfă; şi credinţa e dură, întunecoasă; e nudă.

Să te pui în faţa a ceva care are aspect de pâine şi să spui: „Acolo e Cristos cel viu şi adevărat”, asta e credinţă pură.

Dar nimic nu ne hrăneşte asemenea credinţei pure; şi adevărata rugăciune e rugăciunea în credinţă.

E întâlnirea cu Dumnezeu dincolo de lumea simţurilor, dincolo de fantezie, dincolo de fire. Şi e primul semn al despuierii. Atâta timp cât rugăciunea mea rămâne legată de plăcere, vor apărea suişuri şi coborâşuri, depresiile se vor succeda entuziasmelor efemere.

„Trebuie să-ţi despoi rugăciunea”, îmi spunea superiorul novicilor. „Trebuie să simplifici, să dezintelectualizezi. Să vii în faţa lui Isus ca un sărăntoc, fără idei, dar cu o credinţă vie. Rămâi nemişcat într-un act de iubire în faţa Tatălui. Nu încerca să-l atingi pe Dumnezeu cu inteligenţa: nu vei reuşi; atinge-l în iubire: asta se poate”.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Să fii privit”

Când – ostenit să tot faci altare pe care să pui vreun chip cioplit al lui Dumnezeu, făcut după închipuirea ta sau, mai rău, după raționamentul tău sau, încă şi mai rău, după frica ta – când, în sfârşit, ajungi pe nisipurile aride care despart finitul de infinit, timpul de veşnicie, atunci îți mai rămân puține lucruri de spus sau de gândit.

Şi simți că, de-ar fi contemplația ceva de la tine, ar fi un lucru sărac şi trist.

Golită de fantezie şi de imaginație, frântă şi învinsă de suferință şi de dezgust, ființa ta n-ar mai fi capabilă să scoată decât un geamăt, iar contemplarea s-ar rezuma la fixarea unui orizont cenuşiu precum cerul nordic într-o iarnă fără sfârşit.

Nu eşti tu răsăritul; eşti tu pământul care aşteaptă răsăritul. Dumnezeul tău este ivirea zorilor, apoi răsăritul tău şi mai târziu amiaza ta. Tu eşti pământul care aşteaptă lumina, tabla neagră în aşteptarea cretei albe a desenatorului care vine spre tine cu creta în mână.

Aşează-te şi încearcă să rămâi nemişcat, aşează-te şi încearcă să speri.

Lasă în urmă timpul, spațiul, numărul, conceptul, rațiunea, cultura şi priveşte înainte.  Priveşte dincolo de tine; dincolo de neputința şi de limitele tale, şi aşteaptă.

Lasă ca inima ta încercată de suferință şi de întuneric să nu-şi mai pună nicio speranță în țara din care ieşi.

Lasă-ți lacrimile să ude uscăciunea credinței tale. Rezistă.

Nu te gândi la altceva: Dumnezeu e în fața ta. Dumnezeu vine la tine.

Să contempli nu înseamnă să priveşti, ci să fii privit.

El e acolo şi te priveşte. Şi, dacă te priveşte, te iubeşte şî, iubindu-te, îți dă ceea ce cauți: pe el însuşi.

Oh! N-ar putea exista dar mai mar, pentru cel care a căutat atâta.

Inima noastră e de nesăturat.

Numai Dumnezeu ne e de ajuns. Lucrurile, niciodată.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „E timpul să dăm socoteală”

Omul care, după primii paşi în viaţa spirituală, se lansează în bătălia rugăciunii şi a uniunii cu Dumnezeu, este uimit de ariditatea drumului.

Cu cât avansează, cu atât se face mai întuneric în jurul lui; pe măsură ce merge, totul în jur devine mai amar. Trebuie chiar, pentru a afla un pic de alinare, să-şi reamintească vechile bucurii, cele de la început, pe care Dumnezeu i le dădea ca să-l atragă la el.

Câteodată e tentat chiar să strige: „Dar, Doamne, dacă ne-ai ajuta un pic mai mult, ai avea mai mulţi ucenici care să te caute”.

Dar Dumnezeu nu ascultă astfel de invocaţii, mai mult, în locul plăcerii, sporeşte plictiseala; şi în loc de lumină, pune întuneric. Şi asta tocmai când suntem la jumătatea drumului, când nu ştim dacă să mergem mai departe sau să ne întoarcem înapoi; ba chiar… simţim că mergem înapoi.

Dar abia atunci atunci începe adevărata bătălie şi lucrurile devin serioase. Da; devin serioase, înainte de toate pentru că devin adevărate. Începem să descoperim câte parale facem: zero sau puţin peste. Credeam, duşi de sentimente, că suntem generoşi; şi ne descoperim egoişti. Gândeam, la lumina falsă a estetismului religios, că ştim să ne rugăm; şi descoperim că nu mai suntem în stare să spunem: „Tată”. Eram convinşi că suntem umili, săritori, ascultători; şi descoperim că întreaga noastră fiinţă este invadată de orgoliu, până în rădăcinile ei cele mai profunde. Rugăciunea, raporturile cu oamenii, activitatea, apostolatul: totul e corupt în noi.

E timpul să dăm socoteală de ce-am agonisit; şi suntem aproape lefteri.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Ceasuri cu Dumnezeu”

Nu mi-a fost niciodată greu să-mi petrec ziua printre oameni, dar seara… da, seara am făcut întotdeauna în aşa fel încât să-mi pun cortul cât mai departe posibil, ca să mă bucur de puțină reculegere, să gust „tăcerea cea mare”.

Când soarele apune după lupta de peste zi, în pustiu vântul se domoleşte şi arşița de asemenea. Parcă începi iar să trăieşti.

E ceasul păcii! Aprinzi focul. E primul lucru pe care trebuie să-l faci, ca să fierbi apa în care să-ți moi pâinea. Întărit de supa caldă şi de câteva curmale, poți lăsa ca focul, peste care ai aruncat restul lemnelor, să ilumineze de o lumină fantastică biserica ta de sub cerul plin de stele.

Apoi te îndepărtezi puțin, te aşezi pe o dună sau pe o piatră primitoare şi, fără frică, fără orgoliu, fără program, începi să te rogi. Fraților, nu ştiu cum să vă spun cu destulă forță ce înseamnă să rămâi aşa, ceasuri în şir cu Dumnezeu, în imensitatea nopții. Nu vă lipsiți de acest lucru, chiar dacă vă va costa ceva efort la început şi va trebui să rupeți răceala primelor întâlniri cu ascuțişul credinței voastre.

Nu veți fi singuri în această luptă. Câteodată mi-a trebuit o oră până să mă regăsesc, înainte să intru cu adevărat în rugăciune. Am învățat şi eu ce înseamnă să lupți cu îngerul, cum i s-a întâmplat lui Iacob în noaptea trecerii. Am învățat să înțeleg cât de necesară e purificarea, în rugăciune, şi că nu avem motiv să ne descurajăm în fața primelor dificultăți. Dar am învățat şi să simt ce vine după primele momente de răceală, să recunosc primele simptome ale păcii lui Dumnezeu, să trăiesc prezența lui Dumnezeu, să mă bucur de descoperirea lui.

Dulceața rugăciunii nu are limite, după cum nu are limite nici uscăciunea ei: acestea două sunt semnele inconfundabile ale acțiunii lui Dumnezeu în noi şi niciodată nu le veți putea controla, nici nu veți fi capabili să controlați ceea ce ca să vie. Acțiunea e mereu în mâinile lui Dumnezeu.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „În brațele lui Dumnezeu”

Iubirea ne-a redus la nimic. Ne-a luat orice mândrie că am şti ceva, că am fi cineva; ne-a redus la o adevărată copilărie spirituală. „Mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înțărcat de mama lui…” (Ps 130,2).

Iată starea cea mai înaltă a rugăciunii: să fim ca pruncii în brațele lui Dumnezeu. Să taci, să iubeşti, să te bucuri.

Şi dacă te macină dorința asta de a spune ceva, de a face ceva, şi chiar trebuie să deschizi gura, atunci fă aşa: alege un cuvânt, o frază scurtă care exprimă bine iubirea ta pentru el; şi apoi repet-o, repet-o în pace, fără să încerci să formulezi gânduri, fără să te mişti, redus la un mic punct de iubire în fața Dumnezeului Iubire.

Şi transformând acest cuvânt sau această frază într-o săgeată de oțel, simbol al iubirii tale, loveşte, loveşte în norul gros al necunoaşterii de Dumnezeu.

Nu te lăsa distras, orice s-ar întâmpla. Alungă chiar şi gândurile bune: nu servesc la nimic. Cea mai înaltă treaptă a contemplației la care se poate ajunge în această viață se află în întregime în această obscuritate, în acest nor al necunoaşterii, iar cu un elan de iubire şi cu o privire oarbă ajungem la ființa nudă a lui Dumnezeu, în el însuşi şi doar a lui Dumnezeu.

Un avânt orb de iubire care se îndreaptă spre Dumnezeu, privit în el însuşi şi care apasă tainic asupra norului necunoaşterii e mai folositor sufletului tău şi ma imeritoriu decât orice alt exercițiu.

Aceasta este urarea mea pentru tine, frate, sinteză a tuturor darurilor pe care mi le-a făcut pustiul.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Carlo Carretto – „Străduieşte-te să iubeşti”

Pustiul e mereu la fel: cerul e mereu frumos, drumul pustiu.

Singurul lucru mereu nou e Dumnezeu, dar ca să vorbim despre el trebuie să fim secretari foarte pricepuți şi atenți şi nu întotdeauna obținem ceva. În plus, îi place să ne dăruiască lungi perioade de credință pură, în timpul cărora nu poți decât să faci linişte şi să te străduieşti să iubeşti, să iubeşti aşa cum poți cu această biată inimă de carne veche şi râncedă, din care nu poți stoarce nimic, decât răutate şi mizerie.

Cum adică?

Dar azi am inima plină de Isus şi aş putea să-ți scriu un roman. Câte lucruri mi-a spus Domnul în această noapte! Mai ales unul vreau să ţi-l spun imediat.

Vrei să ştii secretul tuturor lucrurilor? Vrei rezumatul condensat-condensat al evangheliei? Vrei formula mică-micuță, uşoară ca fulgul, ca să alergi, să zbori pe calea sfințeniei?

Iat-o: „străduieşte-te să iubeşti”.

Nu-ți spun „iubeşte”, pentru că nu-i uşor. Să iubeşti anumite „surori” antipatice care trăiesc şi prosperă lângă noi, e un lucru aproape imposibil. Îți spun, în schimb, „străduieşte-te” să iubeşti, pentru că traducerea în faptă a unei intenții se face aproape întotdeauna pe cruce. Nimic din ceea ce e cu adevărat bun şi sfânt nu ne este uşor. Se cere un efort. E crucea aplicată peste biata noastră inimă şi la contactul cu ea viața începe să pulseze.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Pr. William Riley despre rugăciune (V)– Rugăciunea către „Dumnezeu-pe-care-îl-găsim-în-misterul-suferinţei”

Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele” (text complet aici).

Al doilea model se află la extrema cealaltă şi ar putea denumit „Dumnezeu-care-nu-intervine” (text complet aici).

„Dumnezeu-pricina-necazurilor-mele” este, în mod suprinzător, un model biblic (text complet aici).

Unii au modelul „Dumnezeu-a-cărui-voinţă-se-împlineşte-întotdeauna” (text complet aici).

Şi iată-ne ajunşi la cel din urmă model, „Dumnezeu-pe-care-îl-găsim-în-misterul-suferinţei”. Sunt atâtea variante ale acestui model, încât cu greu îl putem considera un model. Nu încearcă să explice de unde vine suferinţa sau de ce a venit. Recunoaşte doar că suferinţa face parte din experienţa umană. Dar insistă întotdeauna că Dumnezeu e prezent în suferinţa altei persoane, nu tăcut sau absent, cum socotea Iob. Variantele acestui model par a se îndrepta în direcţii felurite: acceptarea unei cruci, reacţia de a uşura sau înlătura suferinţa altora, unirea cu suferinţa lui Isus, rugăciune asiduă către Domnul care e aproape de cei cu inima zdrobită sau încredere în Acela care toate le lucrează spre bine. În ciuda varietăţii de forme pe care le îmbracă acest model la diverşi oameni în situaţii diferite, ele au ca numitor comun încrederea că Dumnezeu are un plan de iubire care nu este împiedicat de cutare eveniment sau nenorocire. Tot ce se întâmplă, oricare ar fi cauza, oferă un prilej de a-l căuta – şi a-l găsi – pe Dumnezeu în evenimentul respectiv.

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70, 72-73)

Pr. William Riley despre rugăciune (IV)– Rugăciunea către „Dumnezeu-a-cărui-voinţă-se-împlineşte-întotdeauna”

Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele” (text complet aici).

Al doilea model se află la extrema cealaltă şi ar putea denumit „Dumnezeu-care-nu-intervine” (text complet aici).

 „Dumnezeu-pricina-necazurilor-mele” este, în mod suprinzător, un model biblic (text complet aici).

Unii au modelul „Dumnezeu-a-cărui-voinţă-se-împlineşte-întotdeauna”. Orice dezastru, orice catastrofă devine, fără excepţie, voinţa lui Dumnezeu. Acest model evită, desigur, optimismul simplist care insistă că Dumnezeu e întotdeauna „de treabă’, dar cu preţul învinuirii lui de toată suferinţa. Acest model este aplicat mai ales tragediei altora decât tragediei mele şi îşi găseşte expresia în gura celor care încearcă să îi aline repede şi fără osteneală pe alţii în momente de adâncă frustrare şi pierdere. Cei care susţin acest model nu observă faptul că se întâmplă multe lucruri în lume care, în mod evident, nu sunt voinţa lui Dumnezeu, ci voinţa omului. Nu fac distincţia corectă între bine, care vine de la Dumnezeu, şi rău, care nu vine de la el. Voinţa lui Dumnezeu nu poate fi folosită ca o ştampilă pentru a aproba tot ce se întâmplă sau pentru a eticheta ceva rău drept acţiune divină.

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70, 72)

Pr. William Riley despre rugăciune (III) – Rugăciunea către „Dumnezeu-pricina-necazurilor-mele”

Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele” (text complet aici).

Al doilea model se află la extrema cealaltă şi ar putea denumit „Dumnezeu-care-nu-intervine” (text complet aici).

„Dumnezeu-pricina-necazurilor-mele” este, în mod suprinzător, un model biblic. In găsim în pasaje ca Psalmul 88, în care Dumnezeu e învinuit pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra autorului psalmului. Nu contează dacă-l numeşti pedeapsă, mustrare sau încercare; multe texte biblice vorbesc despre Dumnezeu care pricinuieşte suferinţă şi necaz – uneori ca în Ieremia 20,7-8, chiar pentru cei care trudesc cel mai mult în slujba sa. Acest model îşi are expresia cea mai izbitoare în Cartea lui Iob. Iob nici măcar nu acceptă ideea că e pedepsit sau încercat – Dumnezeu pur şi simplu îi face lucruri îngrozitoare din capriciu. Puţini oameni merg astăzi atât de departe, dar acest fel de a gândi se vădeşte ori de câte ori strigăm către cer: „De ce tocmai eu?” (şi puţini sunt cei care nu au înălţat măcar o dată un astfel de strigăt). Acest model îşi are limitele sale evidente, dar cel puţin recunoaşte cinstit că experienţa noastră în ce priveşte partea neplăcută şi dificilă a vieţii face parte din trăirea noastră cu Dumnezeu. 

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70, 71-72)

Pr. William Riley despre rugăciune (II) – Rugăciunea către „Dumnezeu-care-nu-intervine”

Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele” (text complet aici).

Al doilea model se află la extrema cealaltă şi ar putea denumit „Dumnezeu-care-nu-intervine”. Lumea, şi mai ales lumea oamenilor, funcţionează după propriile sale reguli şi nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să intervină când se întâmplă lucruri rele. Rugăciunea are o funcţie, dar aceasta este să mă ajute să mă centrez şi să fiu deschis la evenimente şi situaţii într-o lume ce se autoguvernează. Acest model a fost foarte răspândit cu o generaţie în urmă la un anumit tip de teologie şi este foarte atractiv pentru aceia pentru care libertatea şi demnitatea omului sunt principii filosofice centrale. Însă deficienţa acestui model se vădeşte în legătură cu rugăciunea. După cum observa un teolog acum douăzeci de ani, dacă maximum ce poate face rugăciunea este să mă împace cu inevitabilul, un pahar de tărie s-ar putea dovedi mai rapid şi mai eficient.

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70, 71)

Pr. William Riley despre rugăciune (I) – Rugăciunea către „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele”

Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele”. Funcţia lui Dumnezeu e foarte clară în acest model: lucrurile rele pur şi simplu se întâmplă, şi atunci, treaba Atotputernicului este să răspundă rugăciunilor mele chiar şi printr-o minune, dacă este necesar. Acest model are dreptate să afirme puterea autentică a rugăciunii, dar, din păcate, priveşte această putere prin ochelari de cal. Acele părti ale Veştii celei Bune care vorbesc de suferinţă şi cruce sunt ignorate şi rolul lui Dumnezeu se reduce la îndeplinirea cererilor noastre. Uneori, cei care gândesc astfel simt că au o mare credinţă în Dumnezeu, dar nu este vorba de credinţa teologală. Când o rugăciune care este pentru ei foarte importantă nu primeşte răspuns, intră în criză. Acest model se poate ivi când tiparele de rugăciune tind spre superstiţie, când se caută formula sau exerciţiul de pietate care să acţioneze ca o cheie pentru declanşarea răspunsului dorit. Variante ale acestui model au fost denumite „Dumnezeul-automat-cu-fise” (dacă bag rugăciunile care trebuie, răspunsul vine negreşit) şi „Dumnezeul târguielilor” („fac asta pentru tine, Doamne, dacă faci şi tu asta pentru mine”). Încrederea în Dumnezeu e una, iar încrederea că Dumnezeu va face întotdeauna ce vreau eu e alta.

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70-71)

Pr. Charles (franciscan) şi contemplaţia (ignaţiană)

Am mai spus în câteva rânduri cât de mult îmi place blogul fr. Charles, preot franciscan de peste Ocean. E realist şi de mult bun-simţ, fără false pioşenii şi pudori evlavioase, echilibrat, plin de umor, fără a fi lipsit de o sobrietate discretă şi elegantă, finalmente… foarte uman.

Am dat peste o postare mai veche în care am găsit o definiţie a contemplaţiei pe care vreau să v-o împărtăşesc. Deci, cum vede un franciscan această practică spirituală legată în mod tradiţional de numele sfântului Ignaţiu de Loyola?

„Rugăciunea contemplativă constă în a consimţi ca voinţa noastră să urmeze în chip total scopul ei Fundamental şi Ultim, care este Dumnezeu. Prin această practică, ajungem să ne cunoaştem propria identitate profundă, ca rod şi expresie a iubirii care ne cheamă la viaţă şi care ne renaşte ca făpturi minunate, revărsându-se pe sine în umanitatea noastră întru Cristos. Contemplaţia este recunoaşterea tainică a faptului că aceste două năzuinţe de iubire sunt, în cele din urmă, identice. Aşadar, Cristos, în unirea desăvârşită a celor două naturi distincte, este contemplaţia desăvărşită însăşi. Persoana lui Cristos reprezintă modelul şi scopul rugăciunii contemplative”.

(întreaga postare, aici)