28_AC112017-page-00129_AC112017-page-00130_AC112017-page-00131_AC112017-page-001

Interlocutori:
Dr. Anamaria Iuga (n. 1977) cercetător în domeniul etnologiei, șef secție Studii Culturale, Muzeul Național al Țăranului Român
Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, blogger (https://paxlaur.com/)

Moderator: Claudia Stan

„Dacă trăim uniți cu Isus, fiindu-i credincioși, vom putea înfrunta chiar și moartea cu speranță și seninătate. Dacă viața mea a fost un drum alături de Dumnezeu, cu încredere în milostivirea sa nesfârșită, voi fi pregătit să primesc ultimele clipe ale existenței mele pământești ca fiind abandonarea supremă și plină de încredere în mâinile lui primitoare, așteptând să-l contemplu față în față”. (Papa Francisc, Audiența generală, 27 noiembrie 2013).

Moartea, subiect tabu pentru societatea de consum. Cred că se cuvine să începem dialogul nostru de la fundamentul creștin al ritualului înmormântării și de la învățătura Bisericii cu privire la moarte și la respectul pentru cei răposați.
Pr. Laurențiu Dăncuță (L.D.): Când vorbim despre moarte ne găsim în fața unui adevăr despre care nu ne place să ni se amintească: s-a ajuns până acolo încât, în unele țări, procesiunile funerare au fost interzise, pentru a se evita la maximum interacțiunea cu această realitate. De ce? Printre altele, și pentru că acest adevăr este legat de altul pe care îl refuzăm sistematic: existența diavolului. Nu Dumnezeu a creat moartea, ea a intrat în lume prin păcat, prin diavol. Un alt motiv pentru care ne ferim să interacționăm cu adevărul morții este acela că nu mai știm să ne raportăm corect la Cristos și la rai: decât să trăim speriați că ajungem în iad, atunci mai bine nu mai credem în nimic. Dar moartea nu este trecerea în neființă (după cum anunță inclusiv unii creștini moartea unor persoane), ci o nouă formă de existență: este cimentarea definitivă a alegerii pe care am făcut-o, în viață fiind, între a fi sau nu cu Dumnezeu.
Anamaria Iuga (A.I.): Raportarea la moarte prin teamă este o caracteristică a mediului urban modern, foarte diferit de felul în care se trăiește relația cu realitatea morții în mediul rural. În orașe, copiii nu participă la înmormântare, ceea ce se întâmplă la țară, unde moartea este văzută ca o trecere firească, la care este prezentă întreaga comunitate, iar copiiilor nu li se ascunde faptul că moartea există.

După cum cartea Apocalipsului este greșit interpretată ca fiind o „sperietoare” cu privire la sfârșitul lumii, și nu o carte a speranței în înviere, câți dintre noi mai consideră moartea „un câștig” (Fil 1,21), asemenea Apostolului Paul? De ce ne temem de moarte și nu o mai considerăm câștig?
L.D.: Pentru că trăim fără să mai credem cu adevărat și în mod serios că dincolo ne așteaptă Cristos. Citeam azi un studiu care afirma că un cititor alege dacă să continue sau nu să mai citească o carte pe care a început-o dacă după pagina 17 subiectul ei îi mai trezește interesul. Dacă am citi cartea Apocalipsului nu până la pagina 17, dar măcar până la versetele 17-18 din cap. 1, am afla ce ne spune Isus cu privire la moarte: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel din urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”. Frica de moarte e conectată direct cu netrăirea Botezului nostru: la Botez murim pentru păcat pentru a trăi cu Cristos, iar moartea fizică nu face altceva decât să desăvârșească această moarte de la Botez, încheind încorporarea noastră în Cristos, în actul lui răscumpărător. A trăi cu speranța pe care Isus, pe cruce, i-a dat-o tâlharului cel bun („Astăzi vei fi cu mine în paradis!” – Lc 23,43), iată abordarea creștină a morții.
A.I.: În Grecia, la moartea cuiva se spune nu: „Dumnezeu să-l ierte!”, ci: „Bun venit în rai!”, ceea ce mi se pare exemplar, pentru ca exprimă tocmai această speranță…

În zilele noastre, zeci de tradiții, care mai de care mai complicate, sufocă efectiv orice urmă de creștinism din cultul celor răposați. Un prim set de tradiții fac apel la superstiție: acoperim oglinzile (ca să nu se uite nimeni în ele și să moară și el), alungăm pisicile (ca răposatul să nu devină strigoi), măsurăm mortul cu ață roșie (ca să nu ne ia norocul cu el), ne spălăm pe mâini la venirea de la cimitir (ca să nu luăm cu noi păcatele mortului).
A.I.: Obiceiurile sunt niște reguli de viață transmise din generație în generație și care sunt strategiile unei comunități de a face față unui eveniment. Motorul care transmite obiceiurile este ritualul. Societățile tradiționale sunt foarte conservatoare și de aceea păstrează credințe populare care ajung la cota maximă a conservatorismului în privința obiceiurilor de înmormântare. Antropologul Arnold van Gennep vorbește despre nevoia de a „consacra” riturile de trecere (nașterea, nunta, înmormântarea). O explicație plauzibilă pentru ritualizarea excesivă a înmormântării poate fi dorința omului de a obține o siguranță psihologică pe care îndeplinirea unui ritual precis i-o conferă.
L.D.: Superstițiile sunt un păcat împotriva poruncii întâi, fiind o deviere periculoasă a sentimentului religios. Ele apar când nu avem o credință bine înrădăcinată în adevărul Evangheliei, al Bisericii și încurajează ritualuri prin care ratăm esențialul. Iar esențialul este acesta: nu suntem noi stăpânii vieții și nimic din ceea ce facem noi nu poate avea vreo influență asupra iertării păcatelor celui răposat. Unele superstiții sunt atât de flagrant contrare credinței creștine încât este evident că nu poți crede deopotrivă în ele și în Cristos: cum pot conviețui, de pildă, ideea că bunicul s-ar putea transforma în strigoi dacă prin preajmă la înmormântare e vreo pisică și credința că Dumnezeul nostru a înviat din morți ca să înviem și noi împreună cu el?

Un alt set de tradiții sunt reminiscențe ale unor credințe precreștine: de pildă, punem bani în sicriu (ca plată pentru trecerea peste râul Acheron, cum credeau romanii, ori peste Styx, cum credeau grecii), dăm de pomană peste groapă un cocoș (păgânii credeau că acesta alungă duhurile rele).
A.I.: În perioada comunistă exista aproape o manie (perpetuată de ateismul contemporan) în demonstrarea faptului că obiceiurile creștine au fost, de fapt, calchiate pe tradiții precreștine și este adevărat că, la început, Biserica primitivă a fost destul de permisivă cu credințele locale. Ulterior, unele obiceiurile precreștine au îmbrăcat un format încadrabil în anumite credințe creștine, cum este de pildă obiceiul banilor în sicriu pentru plata vămilor.

Chiar dacă și vămile văzduhului sunt o teologumenă în Biserica răsăriteană, și nu un adevăr de credință… Dar cred că e corect să admitem că, pe fondul unei catehizări insuficiente sau inexistente, oamenii nu amestecă lucrurile din rea-credință, ci chiar nu înțeleg că a crede că ne plătim cu bani păcatele este o erezie gravă.
A.I.: În cele mai multe cazuri, nu cred ca oamenii își pun problema că fac ceva contradictoriu cu credința creștină, ci performează niște ritualuri, pe care „așa le-au apucat”. Apoi, multe gesturi de felul acesta sunt făcute mai mult pentru alinarea celor rămași în viață decât pentru cel plecat dintre ei. E drept însă și că oamenii le fac având și convingerea că îl ajută pe cel răposat.
L.D.: Creștini fiind, nu trebuie decât să citim parabola săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv (Lc 16,19-31) ori criteriile Judecății de Apoi din Matei 25,31-46 pentru a pricepe clar că toate „taxele” se plătesc aici, cât suntem în viață. Aici e important și rolul Bisericii de a interveni mai ferm, dar cu delicatețe și înțelepciune, și mai ales cu mult respect față de suferința celor care deplâng moartea cuiva apropiat.

Asistăm și la pervertirea a două practici ale evlaviei creștine cu privire la cei răposați. Adesea, milostenia făcută săracilor pentru sufletul cei răposat s-a transformat într-un prilej de îmbuibare pentru cei care deja au din plin ce mânca, din care lipsește preocuparea pentru cei nevoiași și caracterul de comuniune întru rugăciune pentru sufletul celui plecat dintre cei vii. Apoi, rugăciunea pentru cel răposat a fost înlocuită cu bocitul (care vine în contradicție cu învățătura creștină care ne îndeamnă: „Nu vreau, fraților, să voi să rămâneți în neștiință cu privire la cei morți, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au speranță” (1Tes 4,13).
A.I.: Bocitul poate fi o eliberare, o eliberare a emoției, o modalitate de exteriorizare a durerii pe care refuzăm să o reprimăm. Uneori, prin bocit, se comunică în mod simbolic cu toți răposații familiei, ceea ce poate fi un act de sensibilitate.
L.D.: Trebuie să spunem că bocitul este un obicei păgân, care adesea perturbă însăși esența ritualului creștin de înmormântare, care este rugăciunea pentru cel răposat. Disperarea în fața morții, teatrul acesta al bocitului este ceva nociv, pentru că alungă speranța creștină care se presupune că există în sufletul celui credincios: speranța că răposatul poate ajunge în cer, la Dumnezeu. Nu e rău să plângem pentru cei dragi, este o eliberare, dar e greșit să disperăm în fața morții, despre care Sf. Ambrozie spune că e un remediu, cauză de mântuire.

Ne interesează ce spune gura lumii de faptul că n-am împărțit nu știu câte vase, dar ne interesează prea puțin sau deloc Spovada, Împărtășania, singurele lucruri importante pentru suflet înainte de moarte. Credem că e suficient să-i dezlegăm răposatului sforile de la mâini și de la picioare și, gata, e dezlegat și de păcate. Iar dacă am avut grijă să moară „cu lumânare”, sigur Dumnezeu îl primește în lumină. E o insultă la adresa inteligenței lui Dumnezeu și o substituire blasfematoare a sacramentelor cu surogate babești.
L.D.: Am fost capelan de spital în Iași vreme de vreo doi ani și am interacționat serios cu această convingere. Îmi amintesc că m-a șocat o doamnă care m-a chemat să rostesc o rugăciune la căpătâiul tatălui ei foarte bolnav. După ce m-am rugat, am întrebat-o dacă nu dorește să-i dau tatălui Sfântul Maslu și Viaticul, la care ea s-a aplecat așa, protector, asupra lui (nu-mi iese din cap scena) și m-a întrebat vehement: „Ce, vreți să-l omorâți pe tata?” E bine de știu că Isus nu numai că n-a omorât niciodată pe nimeni, dar nu a făcut niciodată nimic altceva decât binele. Sacramentul Sfântului Maslu, atât de puțin frecventat și explicat în catehezele noastre, se administrează spre vindecare, nu spre moarte.

Credința în eficacitatea unor gesturi ancorate în superstiție și ritualuri exterioare precise este adesea mai mare decât aceea în puterea lui Dumnezeu: alocăm locurile în rai în funcție de numărul de colaci pe care îi împărțim și felului în care am bifat toate tradițiile, uitând că nu trebuie să „ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, cel care-i învie pe cei morți (1Cor 9,1) și că „morții au fost judecați […] potrivit cu faptele lor” (Apoc 20,12). Putem spune că avem de-a face cu o instrumentalizare periculoasă a lui Dumnezeu, căruia încercăm să-i forțăm mâna prin înfăptuirea unor gesturi exterioare considerate aproape magice? Oare nu este un păcat grav împotriva Duhului Sfânt a crede că împlinirea unor ritualuri spală toate păcatele cuiva?
A.I.: Îmi amintesc de pilda fariseului și a vameșului care se roagă împreună în templu: primul se crede drept și în regulă pentru că îndeplinește toate ritualurile prescrise, celălalt își recunoaște cu umilință păcătoșenia și nu se simte vrednic să ridice ochii spre Dumnezeu. Cine pleacă îndreptățit de Domnul: fariseul ori vameșul?
L.D.: Trebuie să spunem clar și fără niciun echivoc: orice facem noi după moartea unui om care a murit fără a fi în starea de har sfințitor, fără a trăi cu Dumnezeu, nu poate răscumpăra păcatele nemărturisite ale acelui om. Poți obliga pe cineva să trăiască alături de o persoană pe care n-a iubit-o niciodată? Dacă toată viața am stat departe de Cristos, depărtarea asta (pe care noi singuri am creat-o) nu se micșorează după moarte, împotriva voinței noastre din timpul vieții. Niciun gest de-al nostru nu poate schimba veșnicia unui om care nu a dorit să trăiască cu Cristos cât timp a fost în viață. Ar fi o încălcare a libertății acelui om, a liberului arbitru prin care, în viață fiind, a făcut alegerile pe care le-a făcut.

Care este cel mai mare și cel mai de nelipsit bine pe care îl putem face unui suflet care a trecut pragul morții?
A.I.: Rugăciunea.
L.D.: Rugăciunea. A noastră pentru el, dar și, pentru cei trecuți la Domnul în stare de har, a lor pentru noi. Mi se pare ciudat că uităm că un suflet care a murit în stare de har îl vede acum pe Dumnezeu față în față, că sfinții nu sunt numai cei din calendare, ci și rude ale noastre care au trăit cu Cristos și cărora acum le putem cere mijlocirea, în virtutea credinței, pe care o mărturisim în Crez, în comuniunea sfinților.

Avem povestea aceea din Pateric cu avva care, fiind pe moarte, își trimite ucenicii la un alt avvă, să-i dea de veste că vrea să-l vadă înainte de a muri. Cel de-al doilea avvă le spune ucenicilor: „Zice-i așa: că dacă ajung, bine, dacă nu, ne vedem dincolo”. Apoi, avem imaginea lui Cristos care privește moartea zâmbind de pe crucifixul din castelul Javier din Navarra (Spania). Ne permitem să avem umor în privința morții?
L.D.: Martirul al cărui nume îl port, Laurențiu, le spunea călăilor care îl ardeau în foc să-l întoarcă și pe partea cealaltă, că pe partea asta s-a făcut destul. Thomas More cere să fie ajutat să urce pe eșafod: „Vă deranjez doar la urcare, la coborâre nu mai deranjez pe nimeni”. Filip Neri, la bătrânețe, refuză să fie creat cardinal, zicând: „Prefer paradisul”. Când crezi cu adevărat în Cristos și în viața veșnică, îți poți permite să ai o astfel de atitudine în fața propriei morți.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2017