Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a IX-a – Regăsirea lui Isus în templu)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a, Ziua a VII-a, Ziua a VIII-a

Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau.  Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilorⁿ, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa^o Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese.  Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor (Evanghelia după sfântul Luca 2,41-51).

În textul acestei evanghelii (pe care Biserica o propune spre lectură în Liturghia sărbătorii sfântului Iosif, care se celebrează azi), Iosif apare numai în treacăt, menţionat de către Sfânta Fecioară Maria. Evenimentul de la 12 ani (vârsta majoratului pentru băieţi, la evrei) arată, pe de o parte, faptul că părinţii lui Isus aveau deja mare încredere în el, eforturile lor educative bazându-se pe încredere (câţi părinţi au azi încredere în copiii lor de 12 ani?), dar, pe de altă parte, ne dezvăluie o serie de sentimente din sânul Sfintei Familii.

Mama lui Isus recunoaşte că „tatăl tău şi cu mine te-am căutat”. Trei zile de căutări arată nu doar semnificaţia teologică (trimiterea la Înviere), dar şi o căutare cu emoţii, cu griji şi preocupări serioase. Cum ar fi azi pentru oricare dintre voi, părinţii de azi, să nu ştiţi unde vă este copilul timp de trei zile?

Este cunoscut că femeile sunt mai emoţionale, astfel încât evanghelia de azi ni-l descoperă pe sfântul Iosif în persoana unui om lucid, care o linişteşte pe Sfânta Fecioară pe tot timpul acestor căutări. Sfântul Iosif este cel care practic „munceşte” la căutarea lui Isus.

Aceasta este ultima mențiune a Sfintei Scripturi cu referire la sfântul Iosif şi cea mai extinsă ca desfăşurare. Această apariţie a Patronului Bisericii Catolice poate fi interpretată ca o încununare a celor şapte momente / mistere menţionate anterior în Cartea Sfântă. 

Dacă în evangheliile precedente aveam secvenţe despre Iosif, acum avem în faţa ochilor un filmuleţ de 3  zile. Şi am putea medita mult mai mult asupra acestui pasaj, despre bucurie, căutare, îngrijorare…

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VIII-a – Prezentarea la templu)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a, Ziua a VII-a

(Simeon) a fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el (Evanghelia după sfântul Luca 2,27-33).

Iosif este cel care a pregătit această prezentare la templu. El a cumpărat o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (nu ştim exact ce anume), a pregătit hainele necesare acestui moment. Avem nevoie şi noi astăzi de Iosif că să ne pregătească pentru a merge în faţa Domnului.

Mirarea faţă de ce a spus despre Prunc bătrânul Simeon se continuă după vestirea păstorilor. Oare chiar nu înţelegea Iosif pe cine creştea el? Un tată are nevoie de păreri din exterior pentru a-şi redescoperi copilul, pentru a-l vedea cu alţi ochi, pentru a-l aprecia mai mult şi a fi împreună binecuvântaţi.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VII-a – A treia apariţie a îngerului)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a

După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif în Egipt şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilul şi  mama lui şi mergi în ţara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau să ia viaţa copilului”. El s-a sculat, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel. Auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său Irod, s-a temut să meargă acolo. Înştiinţat în vis, s-a dus în părţile Galileii şi a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: „Se va chema Nazarinean”  (Evanghelia după sfântul Matei 2, 19-23).

Pe lângă multe veşti primite care i-au creat disconfort, iată că Iosif mai primeşte şi veşti bune. Un tată cu discernământ, care deşi aştepta momentul întoarcerii, se reîntoarce acasă doar când primeşte comanda. Este o familie pribeagă, iar Iosif cu siguranţă ca şi în Egipt şi-a construit prietenii şi relaţii bune cu vecinii şi nu numai.

Bucuria lui Iosif de a se întoarce în Nazaret a cunoscut piedici pentru că a fost nevoie de încă o apariţie în vis pentru a stabili locul aşezării Sfintei Familii. Avem nevoie de ezitări pentru a lua deciziile cele mai bune.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VI-a – A doua apariţie a îngerului)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a V-a

După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt (Evanghelia după sfântul Matei 2,13-14).

Deducem că ar fi acelaşi înger care îi apare lui Iosif, de fiecare dată în vis. Iosif este om al credinţei, care acţionează şi nu amână. A plecat noaptea fără prea mult bagaj. Câtă disponibilitate! Pericolele la care familia sa este expusă nu sunt cunoscute decât prin această veste. Lasă la o parte confortul lui, al părinţilor, pentru binele Pruncului. Copilul este pe primul loc în viaţa unei familii.

Iosif este cel care acţionează în sprijinul protejării familiei. Identifică problema, pericolul, primejdia şi fereşte familia de distrugere.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a V-a – Vizita Magilor de la Răsărit)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau: „Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui”. […] După ce l-au ascultat pe rege, au plecat şi iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit, mergea înaintea lor, până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ^f, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă. După ce au fost înştiinţaţi în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în ţara lor (Evanghelia după sfântul Matei 2,1-2.9-12).

Aici avem un moment cheie în care sfântul Iosif este în umbra celorlalte două personaje din familia sa. Magii nu puteau să facă atâta drum doar pentru a lăsa cele trei daruri şi să plece imediat înapoi. Ei au dormit o noapte în apropierea Pruncului. Şi cine putea avea grijă de ei, de aceşti musafiri speciali, dacă nu Iosif? Pentru Iosif a fost cu siguranţă unul din momentele marcante ale vieţii. A avut ocazia să petreacă un timp cu oameni importanţi ai vremii sale. E ca şi cum în zilele noastre ar veni la noi acasă trei ambasadori din ţări diferite.

Chiar dacă Iosif era un simplu tâmplar, iar Magii erau oameni cu multă învăţătură, această întâlnire a lăsat urme în modul în care Iosif l-a educat ulterior pe Isus. Şi noi azi întâlnim persoane speciale, dar rar vorbim despre ele. Iosif a fost ambasadorul familiei sale: el este cel care discută cu Magii şi poartă în timp rezultatele discuţiilor lor.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a IV-a – Vestirea păstorilor către Iosif şi Maria)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a

Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori (Evanghelia după Sfântul Luca 2, 15-18).

Păstorii l-au găsit pe Iosif lângă Pruncul culcat în iesle. Iosif era obosit de căutările anterioare naşterii, iar  acum are ocazia să i se confirme magia momentului. Are înaintea lui niste păstori, oameni simpli care le povestesc ce au văzut şi auzit. Imaginea lui Iosif în faţa lui Dumnezeu care uimeşte şi se dezvăluie prin intermediari/martori.

Sfântul Iosif ne învaţă contemplaţia. O contemplaţie care trece prin meditaţie şi contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a ascultat cu inima deschisă predica păstorilor. Şi ne arată că rezultatul contemplării este bucuria.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a III-a – Naşterea lui Isus în Betleem)

Ziua I, Ziua a II-a

Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei (Evanghelia după Sfântul Luca 2,4-7).

Iosif pregăteşte naşterea lui Isus. Umblă să caute un loc pentru ei, se agită, dar, în acelaşi timp, o linişteşte pe Maria. Tatăl, care interacţionează cu exteriorul familiei, are menirea de a purta de grijă propriei familii,  în ciuda tuturor ostilităţilor, şi de a renunţa la propriul confort pentru interesul Pruncului, al copilului.

Sfântul Iosif este cel căruia îi putem cere ajutor pentru a pregăti naşterea lui Isus în inima noastră. O pregătire bună pentru orice spovadă, ca şi o pregătire bună pentru timpul petrecut în Adoraţie Euharistică. Un ajutor pentru taţi, în conducerea familiei în mijlocul ostilităţii mediului exterior…

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a II-a – Prima apariţie a îngerului)

Ziua I

Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice:Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emmanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui (Evanghelia după Sfântul Matei 1,18-24).

Iosif o ia la el pe Maria. De câte ori înainte de căsătorie, bărbatul (viitorul mire) nu s-a întrebat dacă e bine ce face? Căsătoria este un îndemn al Domnului printr-un înger sau prin alte modalităţi. O vocaţie la „a lua” în grija şi spre creştere împreună…

Sfântul Iosif este un sprijin zilnic în viaţa noastră de familie şi lumină pentru toţi cei care se pregătesc pentru căsătorie, dar în special pentru viitorii taţi.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua I – Introducere)

E uşor de observat că auzim numele de Iosif din ce în ce mai rar în jurul nostru. Iar atunci când îl auzim, aproape întotdeauna suntem siguri că purtătorul numelui este catolic şi că e de prin Moldova.

Documentându-mă despre locurile actuale de pelerinaj pe urmele sfântului Iosif, am remarcat Cotignac (Provence, Franţa), unde se fac pelerinaje speciale pentru taţi, şi Mont-Royal (Canada), considerat cel mai popular din lume. Ştiaţi, de exemplu, că în lume sunt cinci ţări consacrate sfântului Iosif? Printre ele sunt Franţa, Belgia şi Canada.

Însă mai aproape de noi avem Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, care poartă acest nume împreună cu întreaga Arhidieceză Romano-Catolică de Bucureşti şi ne aduce mai aproape figura şi persoana lui Iosif.

Printre sfinţii care obişnuiau să-şi îndrepte privirea către Tatăl purtător de grijă al Mântuitorului se numără Tereza de Avila, care îl considera pe sfântul Iosif îndrumătorul ei spiritual şi patron al tuturor îndrumătorilor spirituali.

În zilele care urmează, pregătitoare pentru celebrarea sărbătorii sfântului Iosif (celebrată în Biserica Catolică la data de 19 martie), doresc să vă invit într-un periplu prin cronologia evangheliilor în care apare figura sfântului Iosif, din dorinţa de a propune familiilor creştine modelul de sfinţenie al acestui tată exemplar din Noul Testament.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Răzvan-Marius Galice – „Domnul te iubeşte, eu nu”

„Domnul te iubeşte”: o simplă propoziţie, un adevăr profund, un adevăr care se cere a fi simţit, crezut, înfăptuit, pentru că altfel nu va putea să rămână adevăr, ci se va transforma într-o caricatură.

Cuprinşi de teama angajamentului sincer, a exigenţelor ce decurg din acest adevăr sau cine ştie din ce alte motive, ne întâlnim adesea cu persoane, care mult prea lesne ne pun în faţa această sintagmă, dar care prin atitudine si prezenţă, îi aduc o nefericită completare, „Domnul te iubeşte, eu nu”. Acest „eu nu”, atât de subtil inserat în afirmaţie, pare a nu fi sesizat la prima vedere, numai că urechea fin acordată a inimii aude şi cuvinte nevocalizate.

Domnul ne iubeşte cu adevărat şi misterul iubirii lui e depănat o viaţă întreagă, pentru a căpăta o formă bine definită şi personalizată, iubirea lui căpătând sens şi prin manifestarea iubirii aproapelui. Iubirea lui e o iubire ce nu se mulţumeşte să trăiască din sloganuri, cere însoţitoare, iar aceasta nu poate fi decât iubirea mea, a bunei intenţii, a încercării stângace de a fi prezent în mod real în viaţa ta, a faptului că am simţit Iubirea Lui şi iubirea altui semen.

În faţa suferinţei îngrozitoare, în faţa nedreptăţilor umane, în faţa tuturor micilor şi marilor evenimente ce ne înspăimântă, ne revoltă, ne aduc la disperare, caricaturizările nu poate face niciun bine, din contră. Omul, o istorie, un buchet de haruri descoperite sau nu, un călător ale cărui neputinţe le putem doar bănui, merită infinit mai mult decât un o simplă lozincă. În faţa unui astfel de mister adevărul transformat în slogan, nu face decât să ofenseze iubirea Domnului şi sufletul aproapelui. Un gest simplu şi sincer, o sfântă tăcere uneori sunt căi mult mai sigure prin care Iubirea reală a lui Dumnezeu  împletită cu iubirea noastră îl poate atinge pe aproapele nostru. 

Răzvan-Marius Galice – „Iluzioniştii vorbelor”

Printre cele mai des întâlnite realităţi în viaţa de credinţă – şi nu numai – se numără acelea pe care le-aş denumi „iluzionismul vorbelor”. Iluzionismul vorbelor pare că împlineşte destul de fidel un întreg set de proiecţii şi aşteptări ale omului, aşteptări ce se referă la spectaculos, la imposibilul transformat în posibil şi ale cărui secrete sunt bine păstrate, pentru că, odată dezvăluite, ar putea dezamăgi şi îndepărta admiratorii.

Iluzionismul vorbelor în viaţa spirituală  pretinde a oferi panaceul şi falsa mântuire celor care, disperaţi sau doar temători, nu sunt încurajaţi să-şi pună întrebări, să discearnă, să nu accepte răspunsuri facile, să conştientizeze că Mântuitorul a venit să ne ia păcatele, nu minţile. În spatele sintagmelor fals pioase (pentru că adevărata pietate este plină de conţinut), suflete căutătoare se  mulţumesc cu vorbe, ba chiar mai grav, uită de consistenţa cuvintelor, alimentându-şi iluziile şi adâncindu-şi disperarea. Diferenţa enormă dintre vorbe şi cuvinte, pare a nu mai fi parcursă, iar mulţi tind a-şi satisface foamea spirituală cu sărmane coji golite de înţelesul lor profund, cu iepuri apăruţi din joben, cu fantezii pe post de gest real şi sincer.

Iluzionismul vorbelor reuşeşte, prin mulţimea şi conştiinciozitatea adepţilor  (şi din păcate atât de bine o face uneori!), să alunge sufletul căutător de pe tărâmul realităţii, al sincerităţii, al dimensiunii transcendentale, exilând omul în banalitatea artificialului, al simbolului sacru golit de sacralitate, al crucii desenate, şi nu trăite, al tămâii fără de miros, al gestului  suspendat, gest prin care odinioară se transmitea un mesaj, dar care acum nu mai are suportul veridicităţii.

Calamităţi îngrozitoare care ne populează viaţa, suferinţe inimaginabile ale noastre sau ale aproapelui nostru, chinuri şi deznădejdi, par a fi îngropate de-a valma în mormanul vorbăriei pseudospirituale, al preferinţei pentru substanţa spirituală falsă pe al cărui ambalaj nu vedem că scrie clar „identic cu cea naturală”. Aşa cum celebrii iluzionişti fac să dispară, printr-un truc bine mascat, persoane, obiecte şi câte altele, la fel şi  adevărurile vieţii spirituale dispar, pentru ca locul lor să fie luat aparenţe, de aşteptări magice, de falsă mulţumire.  Şi, ca un paradox sau chiar în ciuda falsului grosolan, iluzioniştii vorbelor sunt reali, mai reali decât propria lor vorbărie, prezenţa lor ajutându-ne să punem în practică discernământul spiritual, leacul potrivit împotriva minciunii şi fanteziei păguboase. Colaborând cu harul, primit din abundenţă şi în mod gratuit, vom putea discerne, alegând să nu mai plătim biletul scump pentru un spectacol care nu ne va salva niciodată.

Răzvan-Marius Galice – „Galileea noastră”

În urmă cu ceva vreme, invitat fiind la întâlnirea unui grup creştin ce se străduieşte să trăiască şi să-şi înţeleagă chemarea conform carismei franciscane, am trăit un moment plin de semnificaţie prin perspectiva oferită în simplitatea lui şi consecinţele ce au decurs.

Locul de desfăşurare a întâlnirii se afla, la acea vreme, într-unul din cartierele oraşului cu faimă rea, fapt care îmi producea neplăcere şi disconfort doar la gândul că va trebui să merg până acolo. Ajuns la destinaţie, m-am decis în mod spontan să-i dezvălui preotului care se ocupa de respectivul grup, un frate franciscan, neplăcerea pe care mi-o producea doar gândul că trebuia să merg în respectivul cartier. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că răspunsul primit, în simplitatea şi sinceritatea lui, va putea schimba situaţia într-un asemenea mod! „Frate, asta-i Galileea noastră”, mi-a răspuns părintele. Şi de atunci am început să înţeleg.

Da, asta era Galileea mea, acel colţ de oraş, atât de diferit în comparaţie cu aşteptările mele fals perfecţioniste, cu imaginea unei vieţi spirituale trăite într-un laborator aseptic şi zăvorâtă ermetic în faţa realităţii. Galileea mea, tărâm în care desfrânatele, vameşii, fariseii sunt prezenţi şi sunt la fel ca atunci în vremea vieţii pământeşti a Mântuitorului, iar răutatea, nedreptatea şi mizeria de orice fel este prezentă, atât de prezentă că doare… şi, tot asemănător acelei Galilei, Cristos e prezent printre oameni. Apostolii şi ucenicii sunt şi ei prezenţi, răspândind vestea cea bună, o veste care nu e trâmbiţată la orice colţ de stradă, o veste care nu te forţează prin evidenţa ei să o crezi, ci se află într-un fel de anonimat dincolo de pereţii unei case sau de aspectul unui cartier, aşteptând să fie descoperită, o veste bună, purtată de câteva persoane de bunăvoinţă căutători ai adevărului, frumosului, speranţei, iubirii, fără ca vreo clipă să se considere că o deţin, ci că vestea cea bună îi deţine pe ei. 

Da, acum cred că aceasta e Galileea mea, lumea mea, tărâmul meu de misiune sau locul în care îmi aştept misionarii spre a fi convertit, locul concret şi adesea definitoriu a tot ce înseamnă viaţa mea, în cele patru dimensiuni ale ei (fizică, psihică, socială şi spirituală). Acum ştiu că viaţa spirituală nu înseamnă împlinirea unor fantezii, ci redimensionarea prin atenţie, credinţă şi bunăvoinţă a realităţii personale la justa ei valoare.   

Primul articol găzduit de rubrica „Verbum” tipărit într-o revistă

Revista greco-catolică  „Deşteptarea credinţei” editată de Galaxia Gutenberg a preluat în numărul pe luna decembrie 2010 meditaţia „Despietrirea inimii”. Felicitări autorului – Marius-Răzvan – mai cu seamă pentru realizarea de a fi publicat un text într-o revistă după doar cinci texte apărute pe acest blog. Calitatea se face remarcată fără a fi nevoie de cantitate! Bravo, Răzvan!

Răzvan-Marius Galice – „Întâlniri”

„Rădăcina iubirii creştine nu este voinţa de a iubi, ci credinţa că eşti iubit” (Thomas Merton): o frază pe cât de simplă pe atât de profundă în consecinţele pe care le poate stârni în sufletul celui de bunăvoinţă.

În puţinul timp scurs de la sărbătoarea Naşterii Domnului, am fost întâmpinaţi de alte două momente propice contemplării şi actualizării credinţei noastre. Epifania Domnului, şi Botezul, momente în care, cu simplitatea lor uluitoare, ne-am regasit în faţa unor invitaţii ce se repetă de două mii de ani. Spre deosebire de magi, noi cei de astăzi avem răspunsul corect ştiind cine este Pruncul din iesle, ce va face El pentru noi, ce va reprezenta el pentru omenire: aşadar, ar fi de dorit ca noi să ştim, pentru că avem deja răspunsul. Dar ei, ei care l-au privit prima oară, care poate şi-au privit din nou calculele şi au recitit profeţiile, lor cred că nu le-a fost uşor. În momentul când aflându-te în faţa altarului pentru întâlnirea în trup cu Domnul, „Amin”-ul rostit la cuvintele preotului „Trupul lui Cristos” e sinteza întregii noastre credinţe, e o mărturisire a esenţei Crezului şi totodată o provocare, care ne poate da o idee despre cât de greu le-a fost magilor. Este Epifanie, împărtăşire, recunoaştere pentru noi şi prin noi pentru alţii, că simplitatea, pâinea şi vinul, Pruncul din iesle reprezintă mântuirea neamului omenesc. Cu siguranţă nu e uşor pentru că, asemenea lor, la sfârşitul fiecărei Liturghii suntem chemaţi pe un alt drum să ne întoarcem la casele noastre. Alt drum, pentru alt fel de persoane, un drum necunoscut ca şi pentru ei, poate plin de altfel de pericole… şi având, asemenea lor, prezentă în suflet Întâlnirea, toate celelalte vor căpăta un sens nou… Astăzi din nou am avut şansa să-i oferim Domnului, darurile primite de la El:  aurul virtuţilor, tămâia arderii de tot a imperfecţiunilor şi smirna micilor sau marilor noastre jertfe. Suntem ai lui dacă ne lăsăm îmbrăţişaţi de El, suntem ai lui deşi suntem încă nedesăvârşiţi. Noi cei de astăzi, care prea lesne ne sprijinim pe a vedea şi nu pe a crede, putem recunoaşte o altă dimensiune în toate cele pe care aparent le-am văzut şi cunoscut…

La doar câteva zile distanţă, o altă întâlnire, Botezul Domnului reamintind şi de Botezul omului, botezul fiecăruia dintre noi, celebrarea zilei de naştere în creştinism, reamintirea faptului că suntem ucenicii lui, ai Celui care a redimensionat existenţa noastră, ai Celui care ne-a readus Speranţa, Bucuria şi Iertarea, sau, mai simplu spus, Iubirea. Oare să nu fie posibil ca la botezul fiecărui creştin glasul Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt să ne şoptească: „Iată încă un fiu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria?” De ce nu ar fi astfel, pentru că fii şi fiice, împreună moştenitori şi truditori, botezăm în botezul Lui încontinuu, până la a doua venire, întreaga noastră existenţă de călători, sperând „împotriva oricărei speranţe”, suferind strâmtorări, în continuă căutare, pentru ca, la sfârşit, prin harul Lui să cunoaştem pe deplin aşa cum şi noi pe deplin am fost cunoscuţi.

Două momente pe cale, două sărbători, două evenimente, asta doar dacă am conştientizat credinţa că suntem iubiţi… iar dacă nu am făcut-o încă, am putem încerca de acum înainte…

Marius Oanţă – „Stahanovismul religios”

În timpul Adventului, ca de fiecare dată, diverse mişcări religioase organizează zile de reculegere. La una dintre ele am fost invitat şi eu. Am primit cu bucurie invitaţia şi i-am dat curs, mulţumind persoanei care mi-a făcut invitaţia. Ajuns în acel mediu, opac pentru mine, o persoană din exterior, am trăit moment dramatice, pe alocuri, nu greşesc dacă spun hilare. Unele dintre manifestări mi-au amintit de “Marele popor rus”, amintit de “tătucul Stalin”, în intervenţia de la Radio Moskova, după ce s-a sfărşit cel de-al doilea război mondial, în care tătucul, amintit mai sus, mulţumea “Marelui popor rus pentru nenumăratele jertfe şi Bisericii celei de-a Treia Rome” pentru disponibilitatea de care a dat dovadă. Care e similaritatea?… e simplă, aici începe povestea. Biserica Ortodoxă rusă fusese scoasă în afara legii înaintea acestei declaraţii de mulţumire. Pentru a celebra triumful “omului nou de tip sovietic” şi pentru a aduce ceva modificări în peisajul Uniunii Sovietice, Stalin a înlocuit manifestările religioase cu manifestări ale clasei muncitorilor, acum clasa conducătoare. Pe faţetele fiecărei instituţii publice tronau chipuri ale marelui om şi imbolduri revoluţionare. Oamenii era îndemnaţi să se întreacă în muncă şi în propagandă. Aşa apar în marile bazine carbonifere oameni care raportau producţii record în fiecare zi şi erau trecuţi la gazeta de perete. Deoarece creau modele pentru ceilalţi se alegeau, aleatoriu, persoane neînsemnate. Aşa apare şi “personagiul” nostru, rusul Stahanov, un muncitor din minele sovietice. El devine exemplu şi întrecerea socialistă din “Marele lagăr” ajunge să îi poarte numele: “întrecerea stahanovistă”.

Revenind la titlul şi subiectul nostru, am observat în acel mediu religios, unde fusesem invitat, stahanovişti religioşi. Fiecare se întrecea întrecea în a expune, fără vreo noimă, citate din clasici şi sfinţi, din misticii răsăriteni sau din cei occidentali. Aşa s-a transformat acel mediu într-unul stahanovist şi, ce e mai rău, stahanovist religios pentru ca următorii la rând erau îndemnaţi de antevorbitorii lor să folosească acest model. SĂ TRĂIEŞTI TOVARĂŞE STALIN, dar în cuvinte spirituale!

Sursa: http://sfantacruce.ro/myblog/mariusoanta/2011/01/03/stahanovismul-religios/

Răzvan-Marius Galice – „Crăciunul a trecut”

Crăciunul a trecut, „ce repede a trecut ar spune unii”, pe când alţii i-ar contrazice cu sintagma „ce bine că a trecut, s-a terminat în sfârşit cu toată agitaţia”. A trecut şi acest Crăciun şi ceea ce urmează pare a fi la fel de incitant ca timpul sfânt al aşteptării din Advent. Oare ce a rămas după această nouă şi totodată bimilenară sărbătoare? Ce să urmeze după atâta aşteptare, atâta bucurie, sau nu, atât de multă agitaţie?

Cred că cel puţin o parte din răspunsuri s-ar putea afla în raportarea la Sărbătoarea Naşterii Domnului, la acea dispoziţie interioară şi exterioară în trăirea momentului, a semnificaţiei, a aşteptărilor. Poate că dacă privim Crăciunul ca pe o nouă ocazie de a umple candelele sufletelor noastre cu un nou ulei sfinţit, spre a fi luminaţi încă un an, sau măcar în perioada următoare, acest sfârşit doar temporar al sărbătorii nu va fi perceput cu regret. În fond, oare ce ne poate face să nu ne bucurăm în continuare de Darul primit, de persoana lui Cristos? Desigur, asta doar în cazul umplerii candelei sufleteşti cu tot ceea ce este spre trăinicia noastră, cu ceea ce de fapt contează cu adevărat, dincolo de brazi, globuleţe, cozonaci şi alte elemente ajutătoare în trăirea autentică a venirii în lumea noastră a Mântuitorului. Să contrazicem în practică un prea celebru proverb care spune că o minune ţine doar trei zile, fiind astfel protagoniştii minunii continue, a unui miracol care nu are artificii, nu e zgomotos, nu vrea cu tot dinadinsul să atragă atenţia, ci se insinuează, spre a ne putea trăi viaţa în cu totul alt mod, în a fi la nivel subtil un altfel de oameni.

E deprimant tabloul ce poate urma, în cazul în care sărbătoarea nu e reprezentată decât de furia devorării momentului şi a realităţilor ce o înconjoară. Dezolant e tabloul marii defrişări a brazilor, copaci ce mor a doua oară, şi spun a doua oară pentru că, odată smulşi pădurilor, acum cu un soi de furie vor fi îndepărtaţi din căminele noastre. Întreaga strălucire materială e sortită reîntoarcerii în cutiile bine păstrate pentru anul următor, iar masa îmbelşugată se transformă într-un morman de vase şi vise ce aşteaptă a fi curăţate. Din cadouri rămân doar ambalajele multicolore şi prea vag pare a mai fi momentul emoţionant al descoperirii lor, banalul cotidian putându-se reîntoarce triumfător pentru a-şi depăna povestea. Această realitate valabilă doar celor ce consumă sărbătoarea, fără a o celebra, a celor care seduşi de strălucirea luminiilor materiale, au încercat (pentru a câta oară?!) să facă din Crăciun doar un pretext, golindu-i  sensul de eveniment.

Crăciunul a trecut, dar semnele lui nădăjduiesc să rămână în sufletul fiecărui om şi chiar să se ivească şi în sufletul acelora pe care festivismul lumii i-a păcălit… iar asta depinde şi de noi cei care susţinem că L-am primit cum se cuvine…

Pr. Dan Suciu CSJ – „La început a fost Cuvântul”

Pr. Dan Suciu este un prieten drag în Domnul, ce mi-a fost, pentru o vreme, călăuză discretă pe drumul către El… Este, totodată, călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan” şi blogger fascinat de contemplarea „Întâmplărilor din lumea lui Dumnezeu”, într-un spaţiu virtual ce se constituie într-o antologie de gânduri vii şi poveşti de viaţă autentică din misiunea actuală a părintelui Dan, din Caucaz.

Scriitura părintelui e la fel ca şi persoana lui, aşa cum se cuvine unui călugăr care e mai întâi creştin şi mai apoi scriitor (să luăm aminte, noi toţi cei care încercăm să-l slujim pe Domnul prin cuvântul scris): smerită, concisă, ziditoare, dând întâietate (atât de paulin) în tot şi în toate Creatorului (şi ce mistere splendide descoperă un om al rugăciunii în cele mai elementare fapte de viaţă!)…

Prin mijlocirea primului text al pr. Dan publicat pe acest blog, vă propun să puneţi început bun anului în care am intrat, meditând asupra Începutului pus lumii întregi de Cuvântul lui Dumnezeu…

„La început a fost Cuvântul” (In 1,1). Prologul sfântului Ioan are reputaţia de a fi foarte profund şi… greu de înţeles. Atunci să încercăm să îl citim ca nişte copii care îl aud prima dată din gura bunicului şi întreabă când nu pricep.

„La început”… Dar când a fost acest început? Să fi fost oare începutul lumii, atunci când au apărut stelele şi tot restul? Dar acestea par atât de departe de mine care stau acum în faţa monitorului… Sau poate este începutul meu, acum 20, 30 sau 50 de ani? Ar fi fain să ştim la ce se gândea Dumnezeu în clipa aceea când am început să existăm… Sau poate începutul este astăzi, acum? Dar dacă este mâine? Căci astăzi multe lucruri sunt atât de imperfecte în mine şi poate doar mâine voi începe să trăiesc pe deplin…

„… a fost Cuvântul”. Oare ce cuvânt a fost la început? Să fi fost unul de-al nostru, „iubire” sau „pace” sau „lumină”… nu cred. Sau, mai probabil, un nume  Numele meu, sau al tău? Probabil că şi ăsta e doar un vis, dar… apropo de vise: uneori visăm cum va fi sfârşitul nostru şi am vrea ca ultimul nostru cuvânt să fie numele celui (celei) pe care îl (o) iubim cel mai mult. Un cuvânt care să rezume toată dragostea noastră, toată viaţa noastră, totul. Logodnica se gândeşte la numele iubitului, tatăl sau mama – la numele copilului pe care îl iubesc cel mai mult…

Ceea ce pentru noi e un vis (un singur cuvânt nu va rezuma niciodată totul), Dumnezeu poate. Dumnezeu are şi El un cuvânt care spune toată dragostea Sa, tot ce trăieşte, tot ce este El. Acest cuvânt este Cuvântul său. Dumnezeu îl grăieşte cu toată iubirea sa şi cu toată înţelepciunea. Acest Cuvânt este Fiul său. Acesta a fost la început, în sânul Tatălui şi în gândul său. El ne este dat nouă de la Naştere încoace. Ascultaţi-l!

Răzvan-Marius Galice – „Drum către Casă”

Cu paşi siguri, şi mult prea alerţi parcă în ultima vreme, ne îndreptăm spre timpul şi locul sacru al Naşterii Mântuitorului. Asemenea magilor, în această călătorie spaţial-temporală, plini de speranţe sau doar sătui de osteanală, în orizontul aşteptărilor noaste , ne străduim să urmăm Steaua călăuzitoare. Prea multe stele populează orizontul nostru, şi prea adesea parcă uităm, sau doar nu mai ştim cum să facem un exerciţiu de discernământ. De fapt dincolo de odihnă, de promoţii şi cadouri, stau mărturie faptele unui eveniment, care prin simplitatea şi căldura lui ne fascinează încă.

În ciuda tuturor aşteptărilor noastre, a setei de odihnă, totuşi Crăciunul pare a fi unul din cele mai dinamice momente ale spaţiului credinţei, iar tihna binecuvântată e prezentă doar preţ de câteva momente. Imaginea călătoriei, care cuprinde numai răgazul venirii în această lume a Regelui regilor, ocupă locul central al întregii descrieri. Magii veniţi din depărtarea Răsăritului, călăuziti de calcule exacte şi precise, de observaţia atentă a stelei, călătoresc  spre întâlnirea cu un eveniment. Şi, totuşi, timpul binecuvântat nu-şi face simţită prezenţa cu zgomotele  şi festivitatea sărbătorilor obişnuite, mai mult discreţia îşi oferă veşmântul, pentru ca acest ceva cu adevărat unic şi irepetabil să se producă într-o lume preocupată şi atunci de devorarea clipei prezente. Dintr-un alt loc ce avea să rămână în istorie, Familia Sfântă parcurge anevoie drumurile Ţării Sfinte, căutându-şi locul în care să poată primi Darul Celui Preaînalt, locul în care să se bucure de o binemeritată odihnă de-o clipă.

Un timp şi un loc, pentru o clipă par a fi inaccesibile călătorilor istoriei sacre, un timp şi un loc în care Pruncul, să fie primit. Evenimentele se succed ameţitor de repede, iar întâlnirea cu Domnul în persoană schimbă total şi definitiv atât clipa prezentă, cât şi istoria ulterioară ei. Magii se regăsesc în faţa Persoanei, a unui Rege cu totul altfel decât lăsau să se întrevadă calculele. Steaua călăuzitoare, a cărei prezenţă pe bolta aşteptărilor umanităţii, cât şi a celei cereşti, putea fi observată doar privind cu maximă atenţie, străluceşte, în sfârşit, cu totul altfel timp de câteva momente.  Păstorii aflaţi în vecinătatea evenimentului, ei, cei  obişnuiţi cu frigul şi întunericul nopţii, primesc căldura şi lumina binecuvântată a Veştii celei Bune, consolarea celor de bună voinţă, devenind cei dintâi părtaşi ai zorilor noii ere. O tânără şi Sfântă Familie, ostenită de drum şi de evenimente, dar deplin încrezătoare, se bucură de Prunc, care îşi începe domnia stând pe tronul smereniei şi simplităţii, un altfel de tron, un altfel de Rege pentru o altfel de Viaţă. Puţin timp de bucurie şi odihnă, atât , pentru ca mai apoi pe un alt drum exterior, dar mai ales interior, cu toţii să repornească în  călătoria către adevărata Casă.  Un singur personaj rămâne,  impasibil în toată scena descrisă de Scripturi,  Irod, un rege pământesc, un rege cum au mai fost alţii, mai sunt şi din păcate pare că vor mai fi, doar el rămâne prizonierul prezentului său efemer, incapabil de de a părăsi  puterea, faima şi cruzimea pentru credinţă, speranţă şi iubire.

Mai mult decât orice simbol, fie ca ziua de Crăciun să ne aducă realitatea prezenţei Domnului sub chip de Prunc, pentru ca mai apoi, pe un alt drum, să ne reluăm călătoria spre Casă.

Răzvan-Marius Galice – „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru aproapele”

Prea rar am conştientizat faptul că toată aventura numită viaţă, pe care am trăit-o până la acest moment, a fost înţesată cu aproapele. El, aproapele meu, venit din lumea lui în a mea, uneori poate fără să-şi dorească, alteori căutând înadins, mi-a populat, influenţat şi luminat drumul. Nu am parcurs deşertul decât în anumite momente şi spaţial doar în interiorul meu, dar am trăit binecuvântarea sau nefericirea aproapelui în fiecare zi; fie că a fost vorba de el cel care m-a ridicat sau a încercat să mă îngroape, el aproapele meu a fost zi de zi lângă mine. Ca o substanţă de contrast uneori sau alteori ca un incinerator, am parcurs cu el şi el cu mine, cele mai diverse momente, cele mai profunde experienţe, cele mai adânci prăpăstii. A fost aici lângă mine, paradoxal şi în momentele în care eu îmi eram străin, a fost glasul lui Dumnezeu sau glasul răului, dar permanent prezent, permanent dispus să-mi dovedească, cu sau fără voie, ce înseamnă să fii viu, ce înseamnă să suferi sau să fii alinat, ce înseamnă să fii om.

În viaţa spirituală, am fost ucenici ai Cinei, alteori companioni pe drumul atât de des întâlnit al Emaus-ului, eu şi aproapele meu, căruia în anumite momente reuşesc să-i fiu recunoscător, iar în altele să-l alung din minte; lui mă adresez acum. Chipuri diverse, atitudini diferite, trăiri opuse sau complementare, eu şi aproapele trăim, ne mişcăm şi suntem, călători, rătăcitori spre acelaşi ţel recunoscut şi asumat sau nu.

Aproapele meu, oricare ai fi tu şi orice ai fi facut, îţi mulţumesc astăzi, pentru că ai fost, eşti şi vei fi cu mine, îţi mulţumesc pentru ca mă abandonezi pe cruce sau eşti bunul samaritean, pentru că mă critici şi conteşti, pentru că mă susţii şi-mi preiei o parte din probleme, pentru că mă condamni şi mă achiţi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine aproapele meu, pentru că îmi vorbeşte şi prin tine, pentru ca nu sunt singur chiar de mă simt uneori aşa, pentru că mântuirea mea depinde de cum mă voi fi comportat şi faţă de tine.

Răzvan-Marius Galice – „Despietrirea inimii”

Cât de greu pare a fi să ne tratăm cu adevărat de una dintre cele mai perfide şi grave afecţiuni, numită împietrirea inimii. Sub masca pietăţii, a corectitudinii, a unui soi de activism religios, ne găsim argumentele, sau mai curând pretextele, pentru a face din adevărul nostru, sau adevărul la care ne raportăm, lancea care să străpungă sufletului aproapelui.

Am fost învăţat că împietrirea inimii cunoaşte trei  etape până a se instaura, prima fiind atracţia, apoi urmează obişnuinţa, pentru ca în cele din urmă să se instaureze dependenţa. Una din formele pe care împietrirea le poate căpăta o reprezintă şi moralismul rigid. Dependenţi de bigotism moralist, uitând faptul că în faţa noastră se află un om, chip şi asemănare al aceluiaşi Dumnezeu în care şi noi credem, ne lăsăm purtaţi spre o judecată relativă şi dăunătoare. Aproapele nostru pare a se transforma treptat în  ţinta noastră, spre care ne exersăm adesea tirul, folosind drept muniţie propriile noastre inimi transformate în pietre. Oare Domnul pe care îl primim în sufletele şi trupurile noastre să fie de acord să locuiască într-o celulă rece a sufletului, să-i dorească să locuiască în piatră, fără să ne transforme în cămine primitoare? Şi oare de ce suntem atât de dispuşi să acceptăm iertarea femeii adultere, a tâlharului convertit, a paraliticului, a vameşului, descrise în evanghelii, fără a avea o relaţie personală cu vreunul dintre aceştia, dar în schimb faţă de aproapele nostru vizibil – aproape până într-acolo încât îi putem simţi respiraţia -, nu suntem dispuşi să folosim aceeaşi unitate de măsură, preferând discursuri moralizatoare, decupând persoana pentru a se potrivi îngustimii concepţiilor noastre?

Să merite mai mult respect aproapele imaginar decât o persoana atât de vie, încât ne deranjează cu prezenţa lui reală, trezind în noi o formă caricaturală de dreptate? Ascunşi în spatele perceptelor lipsite de iubire, a moralismului şi intoleranţei, judecăm şi împărţim micul nostru univers în răi şi buni pornind de la iluzia că suntem posesorii adevărului absolut, doar pentru că lipim etichete şi emitem sentinţe. De-am fi măcar asemenea femeii desfrânate căreia multe i s-au iertat pentru că mult a iubit!

Acum călători pe drumul Adventului, în aşteptarea Mântuitorului, Regele care a ales grajdul şi mai târziu Crucea pentru a ne salva, să ne rugăm şi pentru cel de lângă noi, aproapele nostru real, pacătos şi incomod, cu speranţa ca inimile noastre să redevină măcar iesle, dacă nu pot fi deocamdată un cămin primitor.