Prilej sau ispită. Trei idei ignațiene de viețuire pe Facebook


download

Că petrecem foarte mult timp în rețele sociale este o realitate. Dar cum să convertim timpul petrecut pe Facebook, vorba iezuitului Silvano Fausti, din ispită în prilej?

Păi, ia să facem un discernământ onest, ca să identificăm care ar fi ispita majoră, căreia să-i contrapunem apoi idei de agere contra, adică de acțiune contrară, cum ar zice Sf. Ignațiu de Loyola.

Aș spune că mândria, mama tuturor păcatelor, e regină și pe Facebook. Narcisismul, orgoliul, fala, slava deșartă, lauda de sine, autoreferențialitatea, protagonismul, buricomania. Adică, succint, mândria, centrul de control al sufletului alipit de lume, care transmite constant semnale: ispite.

Cum cred că arată trei dintre acestea și ce idei bune are cartea Exercițiilor Spirituale pentru acțiuni contrare, astfel încât să fac din ispita de a mă vesti pe mine prilej de a-l vesti pe Cristos?

Ispita nr. 1: „Sunt cel/cea mai tare din parcare”. Uite ce iubit(ă) am. Uite ce mașină am. Uite ce bine mănânc. Uite ce tare mă distrez. Uite câți bani am spart în concediu. Uite ce copil haios, ce cățel cu fundă, ce casă cu moț am. Uite-mă, uite-mă, uită-te puțin încoa! Și, dacă te uiți în sufletul meu, adică dincolo de pozele cu 1000 de like-uri, ai să vezi cât sunt de disperat după atenție, aprobare, validare. Cât sunt de dependent să par, să apar, nu să fiu. Cât sunt de gol pe dinăuntru și de singur și de lipsit de țintă. Și cum confund mijloacele cu scopurile. Și cum mă prăbușesc și mai tare în gol, umplându-l mereu numai cu mine, cu dependențe, cu măști, cu iluzii.

Agere contra nr. 1: „Omul este creat ca să-L laude, să se I închine şi să-I slujească lui Dumnezeu, Domnul nostru şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletul; iar celelalte lucruri de pe faţa pământului sunt create pentru om şi ca să-l ajute în urmarea menirii cu care este creat. […] Să nu iubim şi să nu vrem, în ceea ce ne priveşte, mai mult sănătatea decât boala, bogăţia decât sărăcia, cinstea decât ocara, viața lungă decât cea scurtă” (ES 23, Principiul și fundamentul).

Ispita nr. 2: „Știu, deci cunosc, deci mă pricep”. Habar n-ai ce vorbești. Nu știi câte știu eu. N-ai fost niciodată în situațiile în care am fost eu. Nu mă contrazice, pentru că știu sigur că am întotdeauna dreptate. Nu mă îndoiesc niciodată de nimic și în niciun caz de mine. Am numai certitudini. Convingeri beton. Știu precis ce aș face dacă aș fi în locul tău și mai știu și că n-aș face niciodată ce faci tu. Nu am în vocabular cuvintele: „nu pot”, „nu știu”, „am greșit”, „iartă-mă”. Problema apare când rămân singur cu mine și-mi dau seama că nu pot să-mi fiu reper până la capăt, că îmi dă cu zecimale când mă raportez la nesfârșit la magnifica mea persoană, care – nu-mi place să recunosc, dar o simt – nu-i chiar așa supremă cum proclam eu pe wall.

Agere contra nr. 2: „Ia-mi, Doamne, şi primeşte toată libertatea mea, memoria, mintea şi voinţa mea toată; tot ce am sau ce posed e din darul Tău; Ţie, Doamne, Ţi le înapoiez; toate ale Tale sunt; dispune de ele după bunul Tău plac; dă-mi numai iubirea şi harul Tău şi mi-e de ajuns” (ES 234, Contemplația pentru a dobândi iubire).

Ispita nr. 3: „Citez mult, ca să pară că și citesc”. Click: share, like. Ce profunzime eman în jur. Ce bine e să fii așa ca mine, preocupat de cultură și de cele înalte. De răspândirea frumosului: poezii de Cioran pe care nu le-a scris Cioran, apoftegme care nu există în Pateric, gânduri ale unora despre care habar n-am cine sunt, dar văd că sunt cool pe toate rețelele (cine-i ăsta Rabindra… cum Tagore?). Dar, vai, ce periculoasă e superficialitatea care mă face să cred că informația e cultură, că maculatura motivațională e semn de progres lăuntric, că am o educație clasică dacă îl citez pe Socrate, că sunt o persoană spirituală dacă știu ce-a zis Osho despre suflet, că am o vastă perspectivă metafizică dacă o știu pe aia cu Kant și cerul înstelat.

Agere contra nr. 3: „Nu multa ştiinţă hrăneşte şi îndestulează sufletul, ci simţirea şi savurarea lăuntrică a lucrurilor” (ES 2).

Nota bene: Dincolo de teorie, toate cele trei idei ignațiene și multe altele de viețuire frumoasă – nu numai pe Facebook, dar și în propria existență – sunt testabile live într-o sesiune de exerciții spirituale după metoda lui Ignațiu. Am curaj de-un log off de Facebook și de-un log on cu Cristos în meditație, în contemplație, în acțiune, dorind „să-L cunosc mai mult, ca să-I slujesc și să-L urmez mai bine” (ES 130)?

Reclame

Cât de păcătos e „sfântul” de mine? – Partea I


Claudia_pagini-iulie-page-002Claudia_pagini-iulie-page-003Claudia_pagini-iulie-page-004Claudia_pagini-iulie-page-005

„Păcatul taie: taie legătura cu Dumnezeu și legătura cu frații, legăturile în familie, în societate, în comunitate; păcatul taie mereu, separă, desparte. […] Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. […] Cine este conștient de propriile mizerii și își apleacă ochii cu umilință, simte cum se așază peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu” (Papa Francisc, Audiența generală, 3 ianuarie 2018).

Invitat: Lect. Univ. Dr. Pr. Emil Moraru (n. 1972), preot romano-catolic, profesor de Teologie Morală, prodecan al Facultății de Teologie Romano-Catolică – Universitatea București

Moderator: Claudia Stan

Păcat: un termen extrem de incomod pentru societatea contemporană. Într-o lume obsedată de perfecționism și de succes, păcatul apare ca un handicap care trebuie ascuns cu grijă în spatele unor aparențe sclipitoare. Nimeni nu se mai recunoaște cu adevărat păcătos; chiar și pentru creștinii practicanți păcatul e o realitate despre care nu se vorbește cu ușurință. Liber-cugetătorii consideră definiția păcatului o îngrădire a libertății, în această societate care refuză să aibă granițe de orice fel, astfel încât a-i spune răului pe nume a ajuns să fie considerată o înregimentare în tagma celor cu ochelari de cal, îndeajuns de înguști la minte ca să aibă nevoie de un zeu care să le spună ce facă și ce să nu facă. Cred că pentru început, e important să clarificăm ce este păcatul, dincolo de definiția lui din Catehism și dincolo de percepția că Decalogul ar fi o listă de „așa nu”-uri.

Pr. Emil Moraru (E.M.): Confuzia esențială cu privire la noțiunea de păcat provine din aceeași sursă ca și aceea cu privire la lege. Pentru a le înțelege pe amândouă este nevoie să avem în vedere două dimensiuni esențiale: dimensiunea teologală și cea morală. Din punct de vedere teologal, păcatul este o realitate care angajează relația noastră cu Dumnezeu, de aceea nu există păcat decât pentru acela care crede. Apoi, dimensiunea morală a păcatului este dată de raportarea la aproapele: orice păcat are impact asupra celui de lângă mine. Se cuvine să observăm și faptul că secularismul actual are o atitudine restrictivă atunci când înclină spre ceea ce aș numi concepția mistică asupra păcatului, luând în considerare latura teologală fără a ține cont de aspectul moral.  Aceasta conduce spre o viziune incompletă asupra păcatului, ca fiind ceva care privește strict o relație pe care societatea contemporană o vrea păstrată la nivel personal (cea între om și Dumnezeu), scoțând din calcul cealaltă relație, dintre oameni.

Rămânând la scară macro, vă propun să vorbim puțin despre ceea ce Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea numea „structuri de păcat”. Mi se pare că aceste structuri nu sunt ușor perceptibile ca atare. Au aceste structuri niște semnalmente aparte?

E.M.: Orice păcat are și o dimensiune socială: așa cum am spus deja, păcatul are repercusiuni asupra semenilor. Mediile sociale promiscue, sistemele politice care exercită o putere nelegitimă și nu-i protejează pe cei defavorizați, urmarea unor scopuri individualiste, toate acestea sunt structuri de păcat. Iată, de pildă, cum un păcat capital precum lenea, să zicem, are impact asupra societății din care faci parte, care va suferi în urma alegerii tale de a nu contribui la bunăstarea ei. Apoi, o structură de păcat extrem de subtilă și de periculoasă este cea generată de infidelitatea față de vocația creștină, de incoerența mărturiei creștine: ca și creștini, noi suntem angrenați în structurile de păcat ale lumii în care trăim, dar nu trebuie să rămânem în capcana lor, trebuie să ne luptăm continuu, cu toată forța, pentru că Isus a venit ca să ne elibereze din închisoarea păcatului.

Avem, în evoluția Bisericii, diverse forme de raportare la simțul păcatului. Excepționalul studiu „Păcatul și frica. Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII)” al istoricului Jean Delumeau inventariază tipologiile de interacțiune a omului cu păcatul, din Evul Mediu până la Iluminism: vedem în acest studiu cum omul secolelor trecute avea o conștiință morală solidă, cum sacramentul Spovezii avea un loc bine determinat în viața cotidiană. Pentru epoca modernă, tot Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea atenționa, încă din 2004, cu privire la un fenomen care ia tot mai multă amploare: acela al pierderii simțului păcatului. Cui îi este datorată această erodare, chiar și în rândul creștinilor, a sensibilității la păcatul personal și social?

E.M.: E limpede, cel mai mare păcat al omului contemporan este că a pierdut simțul păcatului, după cum spunea Papa Pius al XII-lea. Și acesta din cauza noii percepții pe care omul o are despre ființa sa, despre greșeală, despre actul moral ca atare, despre influența societății asupra devenirii umane. Societatea actuală e percepută ca una din care Dumnezeu e absent: deja cu 25 de ani în urmă, Veritatis splendor observa că mare parte din omenire trăiește ca și când Dumnezeu nu ar exista. E o societate preocupată doar de sine însăși, ceea ce duce la alegeri profund contrare evangheliei. Apoi, științele umane au avut o contribuție importantă în pierderea simțului păcatului: psihologia modernă (care operează cu conceptele subconștientului și inconștientului) a găsit justificări pentru înfăptuirea păcatului în care responsabilitatea persoanei umane este diminuată, ajungând să vorbească de boală / bolnav, acolo unde se cuvine să se vorbească despre păcat / păcătos. O altă cauză a pierderii simțului păcatului se poate identifica în involuția moralei: consecința raportării legaliste la Dumnezeu ca judecător, deci la păcat ca încălcare a regulilor e una perdantă, pentru că ia în considerare doar exteriorul (iar cultura actuală devine din ce în ce mai suspicioasă față de conceptele formaliste exterioare); or, simțul păcatului rezultă dintr-o analiză interioară, în adâncul conștiinței, ca exercițiu perpetuu de raportare la iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. O altă eroare care duce la pierderea simțului păcatului este acea concepție mistică asupra păcatului, pe care am mai amintit-o, care generează o atitudine greșită față de harul lui Dumnezeu, aceea că Dumnezeu e bun și iartă orice, oricum; istoric vorbind, la polul opus al acestei atitudini e pastorala fricii și cultivarea exagerată a sentimentului vinovăției din epoca medievală, despre care scrie Jean Delumeau.

Într-o predică din 2017, Papa Francisc vorbește despre corupție ca fiind unul dintre factorii favorizatori ai instalării în lume a „păcatului și a decăderii”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește corupția ca abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Cum să ne ferim să relativizăm moralitatea, cinstea, datoria în scopul găsirii unei justificări pentru păcat?

E.M.: Când vorbim despre moralitate, avem în vedere morala naturală pe care orice om o are înscrisă în inima lui. Apoi, există acea moralitate asumată, a creștinilor care aderă la Evanghelie și-și conformează viața prin raportare la Dumnezeu și la conștiința proprie. Un creștin care acceptă să trăiască spiritul Fericilor, al acestui „decalog” al Noului Testament, este un spirit evoluat, care își conformează viața unei moralități divine, aceea a lui Cristos. Și aici e de subliniat un aspect important: moralitatea nu poate fi relativizată când ea se raportează permanent la izvorul moralității, care este Dumnezeu. Apoi, cu privire la datorie, creștinul care merge duminica la biserică considerând că astfel își face datoria nu înțelege relația cu Dumnezeu ca pe o necesitate, ci ca pe o obligație. Dar obligația dă naștere unei relații de constrângere, nu de prietenie.

Auzim uneori, spunându-se despre oameni care seamănă răul, că nu au conștiință. Și pare credibil ca personaje precum Hitler, Stalin să se circumscrie acestei descrieri. Dar faptul că răul există în stare pură e o prejudecată.  

E.M.: Trebuie făcută distincția între conștiința morală și cea psihologică. Orice om are o conștiință și după ea ne va judeca Dumnezeu: conștiința e norma subiectivă a moralei, iar Legea, norma obiectivă. Dar e drept că este posibil ca această conștiință să fie eronată sau omul să nu țină cont de ea. Pentru a forma și cultiva o conștiință morală sănătoasă, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, participarea la sacramente, lecturile spirituale sunt indispensabile.

Cred că se cuvine să semnalăm și două atitudini diametral opuse, dar deopotrivă de periculoase, în raportarea la păcat: laxismul și scrupulozitatea. Cum se manifestă ele și de ce sunt nocive?

E.M.: Ambele sunt forme patologice ale conștiinței morale. Scrupulozitatea e boala incertitudinii morale, cel care suferă de ea este obsedat în permanență de frica de a nu păcătui. Conștiința scrupuloasă e caracterizată de neliniște și de teama care îl împiedică pe om să aibă siguranță asupra liceității unui act. Pentru scrupulozitatea stabilă, schema clasică de tratament este ascultarea de confesor și invitația de revizuire a valorilor, crearea unui climat de siguranță, precum și o formare teologică mai profundă. Spre deosebire de scrupulos, laxistul vede peste tot îngăduință și permisivitate: ideea că Dumnezeu e bun și ne iartă e o justificare aplicată inclusiv păcatelor foarte grele, pe care alege să nu le spovedească, tocmai din această pricină. Da, Dumnezeu e bun, dar laxistul scapă din vedere faptul că același Dumnezeu bun e și drept și că iertarea e condiționată de mărturisire, de căință și de convertirea inimii și a vieții.

Avem apoi, în falsa smerenie, o altă raportare defectuoasă la păcat: când spui „sunt un mare păcătos” ca să „dai bine” într-un ambient evlavios, dar ești plin de țâfnă la prima correctio fraterna care-ți demolează propria icoană.

E.M.: Când nu ești autentic și porți masca evlaviei, realitatea demontează umilința falsă la primul prilej de manifestare a orgoliului. Păcătoșenia teatrală e paradoxală, fiindcă îi lipsește virtutea umilinței; or, omul e chemat să se recunoască în adevăr: nu ca fariseul de la templu, dar ca vameșul. E drept că acest lucru cere un exercițiu permanent de smerenie curată, fără măști: e un efort constant de a deveni ceea ce suntem în realitate, în cel mai profund locaș al inimii noastre, acolo unde întâlnirea cu Dumnezeu e făcută posibilă tocmai de această smerenie.

O altă atitudine defectuoasă de a relaționa cu păcatul este o raportare aseptică la răul din noi și din lume: cultivăm mai mult dorința de a nu face rău decât preocuparea de a face binele. Acesta este un creștinism schilodit.  

E.M.: Când te preocupi excesiv să nu faci răul, deja ești în eroare, pentru că direcția corectă spre care ești chemat să te îndrepți e aceea a facerii de bine. E drept că păcatele prin omisiune nu se aud prea des în confesional, dar nefacerea binelui e cu adevărat păcat, tocmai de aceea cred că se cuvine o reflecție mai bună asupra ocaziilor de a face binele pe care le-am ratat, de care ne-am ferit, pe care nu le-am valorificat. Să mărturism în spovadă și aceste momente de lipsă de atenție la chemarea lui Dumnezeu e un semn de delicatețe sufletească, de finețe a spiritului, de preocupare serioasă pentru cultivarea unei relații de prietenie cu Cristos.

Isus ne învață să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos. Ce greu pare a fi să urmăm această învățătură, concret, în situațiile grele, în care ni se pare imposibil să-i iubim pe păcătoșii publici, pe dușmani, pe cei care par a legitima păcatul prin modul lor de viață scandalos… Și ne scapă din vedere că: 1. prin condamnarea păcătosului, cădem și noi în păcatul nevederii bârnei din ochiu propriu; și 2. orice condamnare a altuia presupune, subliminal, o foarte bună impresie despre noi înșine: suntem sfinți, noi n-am face niciodată așa ceva…      

E.M.: Creștinul e chemat la compasiune față de păcătos, iar discernământul pentru a nu condamna păcătosul, ci păcatul e unul esențial. Acțiunea rea trebuie distinsă de autorul ei prin aceea că autorul, oricât de păcătos ar fi el, are șansa convertirii. De aceea, compasiunea autentică e una care respectă adevărul, care ține cont de adevăr. Sigur, în practică, nu-i ușor să facem această distincție, dar putem medita, ca sprijin, asupra faptului că Isus a disociat întotdeauna păcatul de păcătos: să-l lăsăm pe Isus să ne fie model de imitat și în această chestiune.

Am trecut în revistă o serie de atitudini neconstructive în relaționarea cu păcatul personal și cu cel social. Care ar fi calea constructivă de urmat?

E.M.: Calea constructivă e aceea a convertirii permanente, a schimbării inimii, a reînnoirii vieții. Când spun convertire, mă gândesc la sensul veterotestamentar al cărții profetului Ieremia, acela de întoarcere de unde am plecat, adică la starea de sfințenie a protopărinților, de dinaintea comiterii păcatului în Grădina Edenului. De asemenea, mă gândesc la  convertire în sensul schimbării de mentalitate, la acea metanoia despre care vorbește Sf. Paul. Trebuie să avem mereu în vedere faptul că această lucrare de convertire e lucrarea harului lui Dumnezeu, în care e implicată și voința noastră, care comportă o mai mare apropiere de Cristos, fidelitatea față de el, trăirea hotărâtă a evangheliei.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2018

Frumosul și urâtul din mersul nostru la biserică


Claudia_pagini-iulie-page-001

E bine și frumos să mergem la biserică, ar zice gura lumii (pioase). Dar cum să ne orientăm toate umblările noastre în casa Domnului spre adevărata Frumusețe?    

Mergem la biserică pentru a ne întâlni cu frumusețea Cerului dacă:

  • dăm relației noastre cu Isus șansa veșniciei, făcându-ne inima locuință vrednică de El: spovedim de fiecare dată ce e de spovedit, ca să nu-i refuzăm darul neprețuit la Euharistiei, ne pregătim pentru rugăciune și pentru Liturghie ca pentru o întâlnire cu o persoană dragă, de a cărei iubire vrem să fim demni și a cărei verticalitate ne cere curajul adevărului;
  • scoatem împărtășania noastră în lume, revărsând asupra ei același balsam de curat de nard pe care l-am primit, la rândul nostru, de la Isus: bunăvoință, binecuvântare, pace, tihnă, răbdare, milostivire, iertare, lumină, încredere, curaj – pe toate le-am primit în dar și pe toate suntem chemați să le dăruim și noi;
  • ascultăm mai mult decât vorbim, dăm mai mult decât primim, căutăm fără încetare pe Acela care ne-a chemat cel dintâi și nu avem niciodată pretenția că l-am găsit, că îl posedăm, că l-am prins de picior, că l-am făcut al nostru, pe El, cel care ne caută el cel dintâi ca să ne facă ai Lui.

  Vizităm biserica pentru a revizita urâtul din noi când:

  • venim pentru că vrem ceva, nu pe Cineva: ne vânturăm prin biserică în timpul Sfintei Liturghii, facem temenele adânci pe la statuile și icoanele sfinților necinstindu-l prin ignorare pe Isus care vine pe altar, aprindem lumânări și pupăm moaște și cerem mii de chestii mercantile, dar nu dăm doi bani pe prezența Dumnezeului cel viu în Euharistie, în Spovadă, în cel de lângă noi, în inima noastră;
  • în loc să ne cercetăm lăuntric pentru a vedea unde nu corespundem iubirii lui Cristos, îi băgăm sub microscop pe toți cei din jur: ia uite cum se roagă ăla, ce zici ce fustă are aia, cine e ăla cu fata lui Vasile și ce caută mama cu copilul ăla care zbiară la slujbă? Toate le știm face mai bine decât toți din biserică, nu pricepem cum de oamenii ăștia sunt așa de… pe alături de cele sfinte;
  • facem analiză și politică eclezială (fie și la nivel de radio-șanț) mai aprig decât ne facem exercițiile de umilință: suntem experți în ultimele luări de poziție ale Vaticanului ori măcar în ce mănâncă parohul la prânz, avem opinii cu privire la ce a zis bine/prost și ce la ce ar mai fi putut zice vicarul la predică, disecăm obsesiv fiecare privire și vorbuliță și elaborăm scenarii complexe pornind de la ce ni se pare că am văzut, am auzit, am aflat cu privire la membrii comunității noastre.

Bonus! Intră în biserică doar pentru Frumusețea lui Isus: cu inima la El, cu mintea la El. Lasă-te pe tine și urâțenia ta la poarta bisericii, dacă vrei, măcar în casa Lui, să te întâlnești cu El, și nu cu tine.

„Prea multă lume merge la biserică așa cum merge la piață” (Fer. Vladimir Ghika).

„Ispășire”. O reflecție despre adevăr și căință.



atonement

O fetiță de 13 ani cu veleități literare se rătăcește cu totul pe linia de demarcație dintre real și imaginar. Sub imperiul interpretării greșite a unui gest, etichetează eronat o persoană. Etichetarea se combină cu imaginația și conduc la un deznodământ catastrofal: fetița spune o minciună care va distruge definitiv viața a doi oameni, dintre care unul e sora ei mai mare. După ce răul s-a produs, fetița-scriitoare inventează un happy end literar care obliterează drama din realitate, cu iluzia de a ispăși astfel greșeala comisă și de a face dreptate în ficțiune unei situații căreia nu i-a putut face dreptate în realitate. Cam asta-i, pe scurt, povestea din „Ispășire”, admirabila ecranizare a foarte bunului roman omonim al lui Ian McEwan.

Cum l-am găsit eu pe Dumnezeu în filmul acesta, care nu vorbește explicit despre El? Subiectul mi-a oferit un prilej de reflecție asupra unor chestiuni de morală creștină care transcend subiectul și personajele filmului/cărții.

Mai întâi, asupra alegerii între minciună și adevăr:

  • Minciuna are întotdeauna consecințe. Asupra acelora care-i cad victime. Dar și asupra autorului ei. Minciuna are consecințe asupra lumii întregi. Stigmatizează, anihilează, face prăpăd. Nu există minciună fără consecințe. Minciuna e o lipsă de iubire. Fiindcă „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1Cor 13,6).
  • Minciuna e pusă în mișcare de patimi. Două sunt roțile dințate ale acestui mecanism: mândria și invidia. Un suflet curat nu distorsionează adevărul, nu-și închipuie, nu face scenarii în biografia altora, nu brodează pe baza unor presupuneri, nu dă girul adevărului unor impresii amplificate de imaginație. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecos. Așadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc [va fi] întunericul!” (Mt 6,23).
  • Alegerea exterioară pe care ființa umană o face între adevăr și minciună se transferă, paradigmatic, în plan interior, metafizic: omul e fie cu Dumnezeu („Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,6), fie cu dracul („el era un ucigaș de la început, […] în el nu este adevăr, el este tatăl minciunii” – In 8,44). Nu se poate și cu minciuna și cu Isus. Și nici nu există mai multe căi, ci o singură Cale și diverse alte fundături.

Apoi, asupra diferenței dintre vinovăție și căință:

  • Vinovăția nu ne repară pe noi, ăia de am călcat pe bec. Oricâte tone de vinovăție am avea, nu ne vom simți mai bine. Ba chiar ne vom simți tot mai rău, fiindcă vinovăția ne devorează, ne desfigurează chipul lăuntric, aruncându-ne în prăpastia deznădejdii. Vinovăția se concentrează, steril, asupra noastră, în vreme ce căința îl are drept reper pe Dumnezeu: de aceea, căința e podoabă acolo unde vinovăția e urâciune, e înviere acolo unde vinovăția e moarte, e lumină acolo unde vinovăția e întuneric.
  • Vinovăția nu repară nici mizeria generată de greșeala noastră. Putem să ne dăm cu capul de pereți toată viața, asta nu răscumpără durerea produsă celuilalt și nici impactul ei existențial asupra noastră. Iar creativitatea nu repară nici ea nimic în domeniul vinovăției. Căința, în schimb, ne împacă – în ordinea asta – cu noi, cu lumea și cu Dumnezeu. Ne dă seninătatea de a ne accepta așa cum suntem fără mască și fără ficțiune.
  • Ispășirea pentru păcat nu e a noastră. Lumea are un Mântuitor și nu suntem noi acela. Dar când ne raportăm rana păcatului la El, și nu la noi, căința ne dă forța de a ridica, de a nu ne mai învârti în jurul cozii în privința prostiilor deja comise, de a trăi ca păcătoși iertați, de a ieși de sub apăsarea tenebroasă a vinovăției și a intra pe tărâmul luminos al iertării și păcii.

Briony Tallis, personajul principal al filmului (și al cărții) „Ispășire” alege minciuna și vinovăția, justificând amărăciunea acestei alegeri printr-o înșelare: aceea că ar putea face posibil ca un final dramatic din realitate să fie ispășit printr-un happy end ficțional. Artistic, dilema aceasta etică are forță și e cuceritoare. Dar spiritual, ideea că ispășirea și-ar putea trage seva dintr-o plăsmire a imaginației e perdantă, câtă vremea ea respiră doar prin confruntarea cea mântuitoare a sinelui cu Dumnezeu întru adevăr și căință.

„Atonement” („Ispășire”), regia: Joe Wright, cel mai bun film la Gala Academiei Americane de Film din 2008. Ecranizare a romanului omonim al scriitorului britanic Ian McEwan, distins cu Booker Prize. https://www.imdb.com/title/tt0783233/

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, mai 2018 (tema numărului: „Filmul care mi-a vorbit de Dumnezeu”)

Ce interes avem la sfinți?


pag-23-page-001

Bine și drept este să ne cinstim cum se cuvine sfinții. Dar oare se cuvine să-i abordăm pe sfinți mai cu seamă cu interes decât cu evlavie, să alergăm la ei mai mult ca la niște „rezolvători” de toate cele decât ca la niște modele de jertfă, de umilință, de iubire? 

Avem cu sfinții o relație așa ca și ei, adică sfântă și orientată spre Cer, dacă:

  • le imităm, în viața de zi cu zi, virtuțile și spiritul de jertfă: suntem săraci ca Sărăcuțul din Assisi, veseli ca Filip Neri, slujitori ai celor bolnavi și părăsiți ca Tereza de Calcutta, educatori buni ca Ignațiu de Loyola, statornici în credință ca Dominic, neclintiți în fața suferinței ca Tereza de Lisieux, curați trupește și sufletește ca Iosif;
  • le căutăm prietenia pentru a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeul nostru cel blând și smerit cu inima, care, în umilința lui veșnică, vine pe altarele noastre pentru a ne mântui de răul din noi și pentru a-și face locuință în inimile noastre curățate de patimi, de urât, de întuneric;
  • le cerem mai mult sfatul și mai puțin rezolvarea problemelor, mai curând îndrumare lăuntrică decât soluționarea chestiunilor exterioare, mai întâi mântuirea și apoi toate celelalte, având mereu prezentă realitatea că ei, sfinții, sunt mijlocitori, nu dătători ai harurilor.

Ne folosim de sfinți în chip circumscris intereselor pământești când:

  • cultivăm o relație superficială, raportată strict la interfața devoțională a sfântului respectiv: pupăm sandalele Sfântului Anton, pipăim poalele Sfintei Rita, ne atingem baticurile de moaștele lor și bolborosim ritualic câteva „dă-ne”, „fă-ne”, dar dăm bir cu fugiții când vine vorba să fim experți în Scriptură ca Anton și să-l rugăm pe Domnul mai curând să ne ia copiii mai înainte ca ei să facă păcate de moarte așa cum s-a rugat Rita;
  • parafrazându-l pe Nicolae Steinhardt, așa cum ne place să fim cu Cristos pe Tabor, dar nu și pe Golgota, și în legătura noastră cu sfinții vânăm cu aviditate extraordinarul flamboaiant și fugim de simplitatea frustă a suferinței: ce ne mai plac stigmatele lui Francisc, darul bilocației al lui Padre Pio, levitația lui Iosif de Cupertino, dar cine se riscă să traverseze noaptea întunecată a spiritului alături de Ioan al Crucii, să îmbrățișeze ciumații ca Alois Gonzaga ori să plece în celălalt capăt al lumii ca să vestească evanghelia ca Francisc Xaveriu?
  • îi înzestrăm cu nelipsita baghetă de magician, supusă poftelor și ideilor noastre: știm precis ce ne trebuie în viață și le forțam mâna să pună o vorbă bună pe lângă Șefu’ ăl mare ca să ne fie și nouă bine în termeni lumești de succes, avere și prestigiu, adică fix în termenii în care nu au trăit ei: nu sesizăm cât de incongruent e să cerem mijlocirea lor, a celor săraci, caști și ascultători, pentru a ne îmbogăți, a ne iubi cu nevasta vecinului ori a ne uzurpa șeful.

Bonus! Caută-i pe sfinți cu un singur interes: împărăția cerului. Și toate celelalte, dacă îți sunt spre mântuire, „ți se vor adăuga” (cf. Mt 6,33).

„Cea mai potrivită de a-i sărbători pe sfinți este aceea de a le semăna lor” (Fer. Vladimir Ghika).

(Re)convertirea la Învierea lui Cristos – partea a II-a


23-28-31-page-00223-28-31-page-00323-28-31-page-00423-28-31-page-005 „Schimbarea modului nostru de gândire, a modului nostru de a simți. Inima noastră, care era lumească, păgână, devine acum creștină prin puterea lui Cristos: schimbare, asta înseamnă convertirea. Schimbarea modului de a acționa: lucrările tale trebuie să se schimbe. E o schimbare, dar nu una făcută superficial. E o schimbare pe care o operează Duhul Sfânt, dinlăuntru. Și pe care sunt chemat să mi-o însușesc, pentru ca Duhul Sfânt să poată acționa. Asta înseamnă bătălie, luptă! Creștinii indiferenți, care nu luptă, nu există”. (Papa Francisc, predică la Casa Sf. Marta, 26 octombrie 2017)

Invitat: Pr. Iosif Tiba (n. 1969), preot romano-catolic, doctor în teologie, autor al volumelor: „Ingredientele fericirii. Ce trebuie să știm ca să fim fericiți” (2007), „Limitele revoltei în fața suferinței” (2014), „Recurs la normalitate” (2015), „Dumnezeu coboară în suferința omului” (2015)

Moderator: Claudia Stan

Convertirea nu e automântuitorism. Cred că se cuvine să clarificăm asta, pentru că trăim într-o cultură a eficienței, a măsurării obsesive a succesului personal. Nu noi suntem principalii autori ai convertirii noastre, iar a înțelege asta e un semn de maturitate spirituală. Pe de altă parte, vorba Sfântului Augustin, „Acela care ne-a creat fără voia noastră nu ne va mântui fără voia noastră”. Cât e har și cât e participare personală în lucrarea de convertire?   

I.T.: A se converti nu înseamnă perfecționism, nu înseamnă a face totul prin forțele proprii, nu înseamnă să nu ai fragilități sau căderi, nu înseamnă să-ți arăți mușchii personali. A se converti înseamnă a se lăsa atins de Dumnezeu și iubit de el, căci, de multe ori, nu ne lăsăm iubiți de el, nu știm să ne lăsăm iubiți de el și avem nevoie de harul său, de vindecarea sa ca să ne lăsăm iubiți. După ce primim iubirea lui Dumnezeu, vom putea și noi, la rândul nostru, iubi cu iubirea lui Dumnezeu, iar atunci viața noastră se va schimba puțin câte puțin, trecând de la egoism la dăruire de sine.

Aș spune că evanghelia ne oferă o cheie de abordare a procesului convertirii personale la Cristos și la Învierea sa în episodul vindecării lunaticului, relatat de toate cele trei texte sinoptice. Un prim punct de vedere din acest episod este cel al lui Isus, care li se adresează ucenicilor: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo» și el s-ar muta. Și nimic nu v-ar fi imposibil” (Mt 17,20). Deci, nu ne convertim pentru că nu avem cu adevărat credință (chiar dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem mari creștini)?   

I.T.: Omul, în mod structural, poartă în el nevoia de a crede în ceva și, mai mult de atât, de a crede în cineva. Nevroza epocii noastre este vidul existenţial, adică sentimentul că viaţa materialistă şi trepidantă în care trăim nu mai are sens. Lumea de astăzi suferă de o lipsă de sens, de o boală a sufletului şi a inimii. Există creştini care se refugiază în spiritualul pur şi idealismul deconectat de realitate, care într-un fel neagă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi care conduce la o prăbuşire brutală şi bruscă, după ani de falsă credință și falsă perfecţiune virtuoasă. În viaţa spirituală există un pericol subtil de a voi mai mult sau mai puţin conştient să fugi de uman, pentru a te refugia într-un univers spiritual pur, care este fals. Credința despre care vorbește Cristos este credința ancorată în real, credința care nu fuge de realitate, credința care asumă realitatea și o oferă puterii transformatoare al lui Dumnezeu. Este important să nu uităm că ea, credința, este un dar, este un har dat de Dumnezeu și care trebuie cerut în rugăciune. Credința nu este credulitate, nu este un act magic, nu este o baghetă magică, ci este un act liber de abandonare față de iubirea atotputernică al Celui Răstignit și Înviat. Credința nu înseamnă renunțare la efortul și acțiunea personală, ci oferirea propriei acțiuni providenței lui Dumnezeu.

Al doilea punct de vedere, în aceeași pericopă a vindecării lunaticului, e cel al tatălui acestuia: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Mc 9,24). Spune Nicolae Steinhardt despre această invocație: „Mai amețitoare vorbe nu s-ar rostit niciodată. […] Dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului”. Cum pot să ne ajute vorbele acestea să ne convertim?

I.T.: După cum spuneam, credința este un dar, un har oferit de Dumnezeu omului. Desigur, este nevoie și de conlucrarea omului, este nevoie de deschiderea inimii sale. Credința este răspunsul omului la inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu  pentru a-l mântui pe om. Când omul realizează cât este de slab și neputincios – chiar și în ceea ce depinde de el – pentru a răspunde lui Dumnezeu, atunci această conștiință a slăbiciunii sale îl face să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul în toate etapele demersului său. Credința este un act uman care în toate etapele desfășurării sale are nevoie de susținerea și de acțiunea harului lui Dumnezeu. Credința omului are nevoie de multe ori să fie purificată, are nevoie să se maturizeze, iar acest lucru se face tot cu ajutorul harului și acțiunii lui Dumnezeu. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” reprezintă un act de totală umilință și abandonare în mâinile lui Dumnezeu, care nu poate să nu miște inima lui Dumnezeu.

Lumea contemporană e una care prețuiește mai mult acțiunea (a face) decât contemplația (a fi). Suntem într-atât de ocupați încât nu mai avem timp să trăim. Cum ne convertim faptele la adevărul Învierii, cum să fim Marta neuitând să fim Maria?

I.T.: În civilizația noastră hiperactivă şi bazată pe randament, rugăciunea pare un comportament atât de puţin natural! Fără a fi prea conştienţi noi, creștinii, acceptăm ideea că este mai important să facem lucruri, să organizăm activităţi decât să ne rugăm. Esenţialul este să dăruim timp lui Dumnezeu, chiar dacă ne plictisim. A ne ruga înseamnă înainte de toate a nu face nimic particular, ci a persevera şi a fi statornic în această atitudine de rugăciune. Rugăciunea este locul descoperirii şi prieteniei cu sărăcia noastră. În faţa lui Dumnezeu trebuie să fim ca un vas gol care așteaptă să fie umplut. Rugăciunea e chemată să fie apostolică, iar apostolatul să fie contemplativ. Noi căutăm sfințirea noastră proprie prin sfințirea aproapelui nostru. Se poate întâmpla să ne rugăm privind chipurile persoanelor din faţa noastră, pe care nu le cunoaştem, în metrou sau pe stradă. Aici este vorba de rugăciunea în marile oraşe, de a ne ruga în gălăgia lumii. Dar pentru a ne ruga în gălăgia lumii trebuie să perseverăm în a acorda timp singurătății, tăcerii, rugăciunii. De fapt, nu putem să ajungem la o reală intimitate cu Dumnezeu fără un timp de rugăciune în tăcere, de rugăciune a inimii. Putem începe prin 15 minute pe zi, apoi 30 de minute, apoi o oră. Există tați de familie care seara, după ce îşi culcă copiii, își iau o jumătate de oră de tăcere numai pentru a-l întâlni pe Dumnezeu care se află în inima lor. Dacă ne decidem, de pildă, pentru o jumătate de oră de rugăciune, e bine să ne ţinem de acest lucru, ceea ce presupune o oarecare disciplină, căci tot timpul ni se pare că avem lucruri mai urgente de făcut. Dar dacă noi suntem fideli acestui timp de rugăciune în tăcere, ne vom da seama că acest timp ne transformă… Vom observa că şi activitatea noastră apostolică devine rodnică. Ispita noastră de astăzi este de a voi să facem prea multe lucruri pentru Cristos, dar fără Cristos. Cineva spunea că rugăciunea este asemenea a două priviri de foc care se consumă în tăcere din iubire: de aceste priviri avem nevoie pentru ca faptele noastre să fie convertite.

Nu știu cât de des conștientizăm și mărturisim păcatele prin omisiune. Dar cred că atunci când avem prezentă în inimă Învierea, ar trebui să ne fie ceva mai greu să nu facem binele pe care îl putem face.

I.T.: Dumnezeu ne dăruiește toată ființa lui, dorește să fie al nostru cu totul. Fericirea lui Dumnezeu este să se dăruiască cu totul, pentru ca noi să îl posedăm cu totul. Refuzul omului de a primi iubirea lui Dumnezeu este înainte de toate suferința lui Dumnezeu înainte să fie suferința omului: pentru acest refuz, Dumnezeu a suferit pe cruce. Când omul refuză iubirea, nu omul este acela care moare, ci Dumnezeu. Acela care ne iubește este Dumnezeu. Iar iubirea lui a explodat, ca să folosesc un termen șocant, în Învierea lui Cristos, prin care Dumnezeu se face prezent fiecărui om. Nu există alt păcat decât acela de a refuza această iubire oferită și dăruită gratuit. A fost nevoie ca apostolii să aștepte și să transpire ca să ajungă în Paradis, în timp ce tâlharul cel bun nu a trebuit să aștepte, el s-a oferit iubirii și a fost primul sfânt, a deschis porțile Paradisului. Nu este ușor să credem în iubirea lui Dumnezeu, căci dacă ar fi ușor toți am fi sfinți, ca Sfânta Fecioară Maria: numai ea a crezut și s-a abandonat în mod total iubirii lui Dumnezeu. Deci ceea ce ne ajută și ne dăruiește putere să facem binele pe care îl putem face și să evităm păcatele de omisiune este exercițiul prezenței și al abandonării în brațele Celui Înviat. Primirea, experimentarea din ce în ce mai mult și fără rezerve a acestei iubiri infinite a lui Dumnezeu pentru noi este ca un medicament ce ne ajută să conștientizăm păcatele de omisiune și ca un combustibil ce ne dăruiește puterea să facem binele pe care-l putem face.

Convertirea nu este o cetate care se cucerește o dată pentru totdeauna. Nu putem spune niciodată: „Gata, sunt pe deplin convertit, nu mai am ce lucra la capitolul ăsta”. Și, cu toate astea, cădem adesea în ispita de a ne autoîndreptăți precum fariseul din templu: ce buni suntem noi, cum mergem noi în fiecare duminică la biserică, câte rugăciuni facem noi… Adică ne considerăm pe deplin convertiți. Oare ne putem stabili câteva mecanisme zilnice de atenționare cu privire la neconvertirile noastre, la împietririle noastre?

I.T.: Prin infinitatea iubirii lui Dumnezeu, prin atotputernicia crucii lui Cristos, toate păcatele oamenilor sunt distruse, tot abisul păcătoșeniei omului este umplut și nu rămâne decât iubirea lui Dumnezeu. Ce sunt păcatele oamenilor în balanță cu iubirea infinită a lui Dumnezeu?  Dar omul crede mai mult în el însuși și în propriile sale virtuți. De aceea, rămâne singur cu virtuțile sale și, în final, nu găsește în mâinile sale decât frunze moarte. Oamenii cred în tot și în toate mai puțin în Dumnezeu. Dar niciun om și nici un lucru nu poate mântui. Cauza principală a împietririi inimii noastre este lipsa de încredere și de abandonare în Dumnezeu. Să reflectăm un pic. Cine este acela care ne iubește? Nu este o simplă creatură, fie ea și cea mai desăvârșită. Acela care ne iubește este Dumnezeu, este Infinitul, este Cel Veșnic. Nu putem să fugim mereu de iubirea lui Dumnezeu, căci este obositor. Dumnezeu nu vine după noi să ne facă reproșuri, el nu așteaptă decât să-i deschidem inima, să-i facem din ea un loc de odihnă. Așadar, un alt antidot pentru împietrirea inimii noastre este să-i deschidem inima lui Cristos și atunci el va deveni pentru noi unica prezență de iubire. Adesea suntem blocați de eul nostru, de orgoliul nostru. Credem încă în noi înșine, și nu în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, în ciuda sărăciei noastre. Iată un alt medicament împotriva neconvertirii: umilința.

Spus fără menajamente, neconvertirea e semn al necredinței în Înviere, după cum convertirea permanentă nu e altceva decât o înviere zilnică, de fiece clipă, cu Isus. Nu ne e ușor să recunoaștem, dar uneori abandonăm lupta convertirii. Spiritualitatea răsăriteană are termenul aceasta deosebit de expresiv: trezvie. Cum să rămânem conectați conștient la convertirea noastră?   

I.T.: În mod spontan îmi vine un răspuns foarte simplu, dar care este cel mai dificil de pus în practică și diavolul face tot posibilul să nu-l punem în practică. Este vorba despre viața de rugăciune și nu vorbesc doar despre niște acte repetitive și formule rostite zilnic, uneori în mod mecanic. Viața de rugăciune este mult mai mult de atât, este o atitudine, un spirit, un mod de a fi prin care inima noastră este orientată zilnic spre dialogul, vorbirea cu Dumnezeu. Este important să alegem în fiecare zi să dăruim un timp rugăciunii, să alegem să ne rugăm așa cum alegem zilnic să facem atâtea multe alte lucruri. Cu cât mă voi ruga mai fidel zilnic, va crește în mine și dorința de rugăciune și voi savura tot mai mult gustul dialogului cu Dumnezeu. Rugăciunea este respirația zilnică a sufletului, fără de care, încetul cu încetul, sufletul moare. A ne ruga zilnic înseamnă, într-un fel, a-l respira zilnic pe Dumnezeu, a ne face prezenți prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea ca prezență la prezența lui Dumnezeu ne face să fim conectați și să ne reconectăm mereu la Cristos, la Învierea lui, conștientizându-ne nevoia de convertire permanentă.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, mai 2018  

Olimpic la religie / premiant la credință?


23-28-31-page-001

Oare multa știință de carte într-ale teologiei e neapărat o rampă de lansare spre o viață cu adevărat creștină sau pot exista și circumstanțe în care teoria mai mult încurcă practica?

Premianții la disciplina „credința în Isus Cristos” au trecut cu brio examenele la trei cursuri din orar care nu sunt niciodată facultative:

  • Rugăciune – adică dialogul cu Dumnezeu asumat ca mod de viață, nu ca practică mecanică fără racord interior, ca întâlnire mereu nouă, emoționantă, plină de viață, de lumină, de curaj, de forță, și nu doar în cuvintele rugăciunii orale, ci mai ales în jertfa Liturghiei și în prezența lui Isus în sacramentele Spovezii și Euharistiei;
  • Post – carevasăzică înfrânarea de la mâncare și băutură, dar mai cu seamă de la neiubire, de la vorbitul prost și fără rost, de la facerea de rău, de la gândire care nu rimează cu pacea lăuntrică, de la orice nedreptăți, dușmănii, invidii, orgolii, egoisme și protagonisme care ne risipesc, ne împiedică să ne adunăm întru Domnul;
  • Milostenie – ce nu mâncăm pentru că postim le aparține săracilor lui Dumnezeu, timpul pierdut în deșertăciunea distracțiilor poate fi luminat de Duh dăruindu-l cuiva care nu are pe nimeni ori dând o mână de ajutor prin casă vecinului singur sau vizitându-i pe cei uitați în spitale, închisori, azile și orfelinate.

Suntem tobă de teologie și nu știm cine-s Rahner, Marrou și Špidlik doar din vreun search pe Google, doar că suntem repetenți la materia predată de Învățătorul Isus când:

  • folosim știința de carte (inclusiv Evanghelia) ca armă împotriva oricui nu ne împărtășește opinia și ne trezim, intempestiv, conducând cruciade împotriva „necredincioșilor” și tribunale inchizitoriale care care l-ar face gelos pe Torquemada însuși – noi știm și trebuie să le spunem tuturor cum stau lucrurile cu Dumnezeu;
  • absolutizăm învățăturile care corespund șabloanelor noastre de gândire, înghesuindu-l pe Dumnezeu, raiul și mântuirea în niște concepte umane limitate, în baza căror ne legitimăm ca unicii distribuitori ai harului și locurilor din paradis – ne facem pe noi înșine autoritatea supremă în materie de religie;
  • ne lăsăm orgoliul gâdilat de reacțiile efervescente ale publicului la maniera solemnă și calificată în care ne declamăm deșteptăciunea teologică prin conferințe, luări de poziție, comentarii, analize, interviuri – suntem iluminați, aleși, modele; dar cât din ceea ce predicăm e teorie și cât e practică?

Bonus! Ca să fim deopotrivă olimpici la religie (adică bogați în trofee academice) și premianți la credință (adică săraci în duh), suntem chemați să citim teologie și cu inima, nu doar cu capul. Premiul final? Mântuirea. În comparație cu care, orice alt trofeu (fie el un master, un doctorat ori altă distincție care ne validează cunoașterea literei Scripturii) e „goană după vânt” (Qoh 1,17) neconvertită la Duhul ei.

„Să dorim sfințenia nu pentru a ne plăcea nouă înșine, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, mai 2018  

Helicopter view din cer. Exerciții de Înviere


helicopter-737743_960_720.jpg

 „Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; 

dar cine seamănă în duh va culege din duh viața cea veșnică” (Gal 6,8).

În cursurile de public speaking și de vânzări, cursanților care își gestionează cu dificultate emoțiile în relaționarea cu un auditoriu impresionant sau cu un client imposibil li se sugerează să-și imagineze interlocutorul într-o postură mundană, care să-l aducă, fie și doar subliminal, la același numitor comun cu restul lumii: coboară-ți clientul de la înălțimea piedestalului pe care îl așează funcția, banii, orgoliul, autoritatea lui și fă-l egalul tău, imaginându-ți-l, de pildă, în lenjerie intimă. Coboară-l la tine, ca să-l vezi ca egal și să nu te mai timoreze.

Recitind zilele trecute Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Galateni, pare-mi-se că am găsit în ea propunerea unui exercițiu taman invers celui de mai sus (că doar „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” – 1Cor 1,25). Să privești totul prin prisma asta: vremelnicie versus veșnicie. Extrapolând, nu să cobori oamenii și situațiile la nivelul tău, ci să te ridici tu la un nivel superior tuturor dificultăților. În fond, orice situație, oricât de tensionată și insurmontabilă, oricât de dramatică și imposibilă, este insignifiantă, complet relativă, atunci când este privită de la o anumită înălțime. Leadership-ul modern vorbește despre helicopter view, despre acea capacitate a oamenilor vizionari de a se ridica deasupra problemelor, pentru a avea o privire de ansamblu asupra lor și a le gestiona mai eficient: de acolo, de sus, toate par mici, inclusiv problemele gigantice și oamenii mari. Ei bine, creștinul are și un bonus la acest helicopter view: poate să urce cu el până la înălțimea – amețitoare și cuceritoare – a Învierii.

Învierea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, din morți: de la înălțimea acestui eveniment, toate (dar absolut toate) celelalte, oricât de grave ar părea, nu sunt, în realitate, decât o furtună într-un pahar cu apă. „Cine seamănă în Duh va culege viața veșnică”.

Imaginează-ți o ședință din aceea interminabilă, în care trâmbițele apocalipsei vestesc o EBITDA mai mică decât în buget și un cash-flow forecast mai negru decât soarele de după deschiderea celei de-a șapte peceți. Se prevăd downsizing-uri și cost cutting-uri cât turnul Babel. Orgoliile se inflamează. Fiecare ține cu dinții la părerea lui, care e cea mai bună, cea mai corectă, cea mai deșteaptă. Tuturor le place să se audă pronunțând cuvinte mari, să-și declame cu emfază competența infailibilă. Ia distanță. Du-te în helicopter view. Urcă până la Înviere. Și vezi ce valoare au toate astea de la înălțimea ei. „Cine seamănă în trup, va culege din trup putrezire”.

Imaginează-ți că mașina te-a lăsat în drum și ai întârziat la o întâlnire de care depinde cariera ta. Nu ai de lucru, ai un kilometru de datorii, nu-ți permiți să mai stai pe bară încă o lună. O întâmplare ca asta te demotivează și mai tare: nu sunt bun de nimic, toate nenorocirile mi se întâmplă numai mie. Ia distanță de autocompătimire și de deznădejde (care nu-s nicidecum de la Domnul) și urcă până la Înviere, ca să culegi „din Duh viața veșnică”. Poate ăsta e felul lui Dumnezeu de a-ți educa răbdarea, poate angajatorul cu pricina nu era ce-ți trebuie, poate e cazul să mai lași și mașina în parcare (că tot n-ai bani de benzină) și să ieși în lume mai atent oameni, la copaci, la păsări… la tine însuți, care ești mult mai mult decât suma tuturor problemelor tale.

Imaginează-ți că ai pierdut avionul de Bali pe care dădusei 2000 de Euro, că ți-au fost înșelate așteptările pe care le aveai din partea celui mai bun prieten, că ți-ai rătăcit inelul de logodnă cu o zi înaintea nunții, că ți s-a furat portofelul cu toate actele și cardurile în el, că te enervează la maximum muzica din mașina colegului, că te roade invidia că vecinul și-a luat o mașină nouă. Du-le pe toate la înălțimea Învierii și, de acolo, vezi că toate astea nu valorează nici cât o ceapă degerată. Eliberează-te de anxietăți, de așteptări, de atașamentul de obiecte și de relații, de plăcerile tale și de micimile tale sufletești pe care le hrănești cu felul în care semeni în continuare în trup ca să culegi putrezire. Ridică-le la înălțimea Învierii și ai să vezi cum, acolo, importanța lor pălește definitiv.

Toată suferința noastră, toate neliniștile și îngrijorările noastre provin din lipsa curajului de a ne ridica la înălțimea Învierii. De aceea, antrenamentul zilnic de înviere în micile necazuri ale vieții ne dobândește o perspectivă luminoasă inclusiv asupra întunericului de proporții: prin lentila Învierii, altfel se văd moartea cuiva drag, boala incurabilă a unui prieten, despărțirea de mentorul tău, nedreptatea unei sentințe care te lasă pe drumuri. Se văd ca părtășie la crucea lui Cristos (tot dureroasă, sfâșietoare și nedreaptă), fără de care nu există părtășie la Învierea lui. Înviere care, in the big picture of things, e singura care contează cu adevărat.

Cristos a înviat! Ce altceva ar mai putea conta?

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, aprilie 2018 (tema numărului: „Emausul poate fi pe orice cale”)

(Re)convertirea la Învierea lui Cristos – partea I


23-28-31-page-002

23-28-31-page-00323-28-31-page-004.jpg23-28-31-page-005

„Nu suntem niciodată îndeajuns de orientați către Dumnezeu și trebuie să ne îndreptăm continuu mintea și inima spre el. Este o datorie serioasă și plină de bucurie aceea de a ne dezbrăca de egoism, de «omul vechi» și de a ne reînnoi conform harului primit la Botez”. (Papa Francisc, Angelus, 18 februarie 2018)

Invitat: Pr. Iosif Tiba (n. 1969), preot romano-catolic, doctor în teologie, autor al volumelor: „Ingredientele fericirii. Ce trebuie să știm ca să fim fericiți” (2007), „Limitele revoltei în fața suferinței” (2014), „Recurs la normalitate” (2015), „Dumnezeu coboară în suferința omului” (2015)

Moderator: Claudia Stan

Învierea, evenimentul central al creștinismului, e văzută, din ce în ce mai mult, ca simbol, nu ca eveniment istoric concret, care a schimbat fața lumii. Dar, în mijlocul urâțeniei neiubirii noastre, maiestuiozitatea austeră și luminoasă a Învierii – mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenirea coruptă de rău, de păcat – rămâne reperul la care suntem chemați să ne raportăm pentru a trăi normalitatea compasiunii, a binelui, a frumuseții.

Pr. Iosif Tiba (I.T.): Învierea este un eveniment istoric, dar este și un eveniment dincolo de istorie care cuprinde și îmbrățișează toată istoria. Tocmai pentru că Domnul Isus este înviat, el este invizibil. După cum Dumnezeu este invizibil în natura sa divină, la fel natura umană a lui Cristos este învestită cu gloria lui Dumnezeu și participă la proprietățile divinității, iar una dintre aceste participări este tocmai invizibilitatea. Pentru că Domnul Cristos este înviat, noi trăim în prezența sa, Biserica este condusă de prezența sa, lumea în care trăim este însoțită de prezența lui Cristos, chiar dacă ea nu este conștientă. Isus ne este la fel de prezent nouă cum le era prezent apostolilor, doar că noi nu-l vedem cu ochii noștri fizici. Pentru că prezența este o experiență umană săracă, nu numai că lucrurile nu ne sunt prezente, nu numai că persoanele nu ne sunt prezente, dar chiar noi înșine nu ne suntem cu adevărat prezenți nouă înșine. O mare parte din noi înșine ne rămâne ascunsă, este în noi fără să reușim să o sesizăm cu totul.

Fața lumii contemporane se lasă tot mai puțin schimbată de Înviere: violența, ura, lăcomia, cruzimea războaielor, a bolilor, a foametei, amplificată de nepăsarea în fața suferinței umane, toate acestea ne arată că nu mai trăim demult într-o civilizație a milostivirii, a inimii convertite la iubirea lui Cristos, că până și creștinii preferă să întoarcă privirea, să tacă, să nu mai proclame vestea cea bună.

I.T.: Dumnezeu singur este prezență, este Prezența prin excelență. Iar convertirea noastră constă în a ne întoarce fața către această Prezență care însoțește Biserica, omenirea, popoarele, oamenii și pe fiecare dintre noi. Cu toții continuăm să fim iubiți de Dumnezeu în ciuda faptului că-i întoarcem spatele. Este adevărat că sunt zone din societate, că sunt oameni care trăiesc cu spatele la Cristos cel înviat, dar Domnul nu-și pierde speranța: asemenea Tatălui din parabola fiului rispitor are răbdare, așteaptă și, prin intermediul Bisericii sale, invită lumea la convertire, la a intra în spațiul Celui Înviat, care este un spațiu de iubire, de comuniune și de relaționare în iubire. Încă nu suntem în paradis. Biserica în care trăim este Biserica peregrină, și nu cea triumfătoare, suntem încă în timpul de dinaintea „pământului nou și al cerurilor noi” (cf. Apoc 21,1), când totul va fi supus lui Cristos. Și, da, vedem în lume, alături de iubire, și violență, ură, lăcomie, boli, foamete, indiferență, căci trăim în timpul luptei spirituale inaugurate de Principele Păcii împotriva principelui acestei lumi.

Mai avem forța de a ne (re)converti fără rezerve la Înviere ori suntem luați de valul lumii nebune în care trăim?      

I.T.: Omul singur nu are această forță, iar valul lumii nebune, pe lângă aspectul său negativ, poate avea și un efect care poate să-l zguduie pe om, să-l trezească la realitate,  să-l facă să realizeze că ceva nu merge, că are nevoie de Cineva și acest Cineva este Cristos cel înviat. Dumnezeu are căile sale, are răbdarea și metodele sale, care trec dincolo de ceea ce putem gândi și imagina noi. Important este să nu ne pierdem speranța și să nu încetăm de a avea o privire de speranță asupra omenirii, căci, în fond, chipul și asemănarea omului cu Dumnezeu îl însoțește și îl interoghează pe om tot timpul. Se poate observa astăzi că fiinţa umană nu poate să trăiască foarte mult timp mergând împotriva legilor spirituale înscrise în fiinţa sa. La un moment ajunge să simtă vidul, neantul din sine. Cineva spunea că nu există suficient alcool, droguri, îmbrăcăminte şi bani pentru a umple vidul din noi.

Cuvintele lui Isus de la începutul predicării sale sunt reluate de ritul impunerii cenușii la începutul Postului Mare: „Convertiți-vă (gr. metanoite) și credeți în evanghelie” (Mt 1,15). Ce înseamnă a ne converti și ce e metanoia?

I.T.: A ne converti în primul rând înseamnă a crede că Dumnezeu iubește lumea, că Dumnezeu ne iubește, că Dumnezeu mă iubește, înseamnă a crede în vestea bună adusă de Cristos prin care Dumnezeu „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3,16). Cred că primul aspect al convertirii este acesta: când descoperi cât de mult ești iubit, când cunoști în sensul biblic de experiență această iubire a lui Dumnezeu pentru tine, tocmai această iubire divină devine combustibilul care îți dă puterea să-ți schimbi viața, să te ridici ori de câte ori cazi, să rămâi atașat de Cristos în ciuda sărăciei și mizeriei proprii, căci Dumnezeu te iubește gratuit, așa mizerabil și sărac cum ești.

Câți dintre noi se mai convertesc cu adevărat, zi de zi? Mulți creștini se complac adesea într-o practică formală, căldicică, fără imbold de profunzime care să declanșeze metanoia. Cum să ne facem curaj pentru o convertire radicală și de unde am putea primi ajutor? 

I.T.: Convertirea este adesea descrisă ca un fel de drum mereu în ascensiune spre perfecţiune. Or, este tocmai invers: convertirea și scara sfinţeniei nu se urcă aşa cum au lăsat de înţeles filosofii, ci ea se coboară. Secretul convertirii conform evangheliei constă în faptul de a intra într-o lume răsturnată, adoptând o nouă scară de valori care merge împotriva înţelepciunii acestei lumi. Este vorba, mai întâi, de a coborî în sărăcia proprie. A fi mic nu înseamnă a nu face binele, ci înseamnă a nu ne atribui virtuţile pe care le practicăm. A fi mic înseamnă a ne bucura de slăbiciunea noastră, înseamnă să iubim faptul că suntem mici.

Complet contrar mentalității seculare, care se luptă să iasă în evidență, să apară într-un anume fel mai curând decât să cultive autenticitatea, să-i impună până și lui Dumnezeu cum trebuie să fie lucrurile, mai curând decât să se abandoneze harului.

I.T.: Câţi creştini își iubesc sărăcia lor interioară? Nu preferăm oare mai degrabă să părem personaje virtuoase, pline de forţă şi de voinţă, decât nişte săraci şi slabi pe care Dumnezeu a venit să-i mântuiască? Isus spune clar că evanghelia, vestea cea bună este destinată săracilor, ceea ce înseamnă că sfinţenia este oferită şi este accesibilă celor mai răniţi şi mai mizerabili oameni. Şi aici nu trebuie să confundăm convertirea, sfinţenia cu realizarea perfecţiunii morale prin virtuţile naturale. Orice persoană, oricât de săracă, oricât de lovită de viaţă, poate să aspire la sfinţenie plecând de la situaţia sa reală, fie ea şi cea mai marginală. Desigur, nu trebuie niciodată să ne resemnăm în faţa păcatului, dar pericolul opus este şi mai teribil, şi anume acela al orgoliosului virtuos şi puternic, care vrea să devină sfânt prin puterile şi forţa voinţei lui.

„Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice” (1Cor 1,26-27). „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25).

I.T.: Adesea noi gândim în mod eronat atunci când credem că avansând spre Dumnezeu devenim mai puternici, când, în realitate, lucrurile stau tocmai invers: Dumnezeu ne despoaie, ne goleşte de noi înşine, pentru a ne umple de darurile şi de iubirea sa. El ne despoaie puţin câte puţin de toate pretenţiile noastre şi face să se spargă carapacea falselor virtuţi. Convertirea și sfinţenia încă nu sunt ceea ce noi am crezut. Cu cât o fiinţă se convertește și avansează spre sfinţenie, cu atât mai mult se descoperă mai vulnerabilă şi mai fragilă, căci ea ştie din experienţă că este incapabilă să trăiască evanghelia prin propriile sale forţe. Când suntem în forţă lucrăm cu forţa pe care o avem, când ne simţim fără forţă şi săraci suntem obligaţi să-l chemăm încontinuu pe Dumnezeu. Trebuie să ne simţim săraci pentru a-l chema pe Dumnezeu. Sărăcia şi despuierea fac parte din formarea pe care Dumnezeu o impune sufletelor care vor să se convertească și să se apropie de el. Lumea de astăzi are nevoie de martori care nu sunt puternici decât acceptând că sunt slabi, care nu sunt mari decât atunci când acceptă că sunt mici. Trebuie să fim deposedaţi de tot pentru a începe să iradiem lumină în jur.

În Confiteor, la Liturghie, mărturisim că „am păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea”. Pesemne, astea sunt locurile în care ar trebui să lucrăm la convertirea noastră. Să le luăm pe rând. Cum ne convertim gândurile?

I.T.: Gândurile fac trimitere și se referă la interioritatea și la inima omului, căci acolo, în interiorul său, omul dă viață actelor sale interne, înainte de a fi puse în aplicare prin actele externe. Dar deja actele interioare, adică gândurile de ură, de dușmănie, de dorință de răzbunare etc., sunt adevărate acte care deja îl ucid pe aproapele nostru și ucid și viața sufletului propriu. De aceea, este importantă intrarea în sine, coborârea în interiorul nostru, căci acolo vom întâlni și lucruri frumoase, dar și lucruri mai puțin plăcute. Va trebui să deschidem tot felul de uși interioare și să intrăm în diferite camere, dar niciodată singuri, căci ne vom descuraja, ci împreună cu Cristos-medicul, care va intra cu lumina sa și va vindeca rănile, va scoate afară ceea ce ne blochează să iubim cu adevărat. Gândurile rele care apar în inima noastră pot avea diferite cauze și important este să vedem care este rădăcina lor, care este motivul apariției lor și să învățăm să nu ne luptăm singuri cu ele, ci să-l luăm pe Cristos cu noi, să-l invităm să locuiască interiorul nostru cu prezența sa. Pe urmă, trebuie să acceptăm că ispita este o realitate normală în viața creștinului și ispita nu este păcat. Important este să ne păstrăm calmul și pacea, să nu dăm mare atenție acestor gînduri și să ne orientăm atenția spre alte lucruri frumoase și edificatoare. Există uneori riscul de a ne închide în gândurile noastre, de a rumega gândurile negative, ceea ce este foarte dăunător, iar atunci este bine să căutăm un fel de liniște mentală, o tăcere a minții, care ne ajută să ne eliberăm. Să-i cerem lui Cristos să pătrundă, să îmbrățișeze interiorul și gândurile noastre, să locuiască și să lucreze în ele. Numai așa vom trăi o experiență nouă, deoarece Dumnezeu este prezent și vom putea să asumăm interiorul ființei noastre cu gândurile sale, fără ca ele să ne risipească, să ne fie povară sau să ne distrugă. În aceste momente, suntem ca în zilele care separă moartea lui Isus de Învierea sa, când Cristos a coborât în infern. El va lucra în mod misterios în inima răului nostru.

Cuvintele: pe de o parte, le rostim adesea înainte de a le acorda credinței noastre; pe de altă parte, trăim într-o mare de zgomot, nu mai știm să prețuim liniștea, tăcerea. Tradiția monastică a silentium-ului ar face tare mult bine zgomotului din noi și din jurul nostru, precum și înfrânării limbii.

I.T.: Trăim într-o societate în care se vorbește foarte mult, în care se comunică foarte mult… În mod paradoxal, deși au crescut mijloacele și performanțele de comunicare, se observă o creștere a lipsei de capacitate în a fi prezent, deși suntem unii lângă alții ne simțim tot mai singuri și experimentăm multe alte efecte din sfera izolării și înstrăinării. De multe ori, vorbim fără să comunicăm cu adevărat, fără să realizăm o comuniune autentică și fără să fim prezenți pentru persoana de lângă noi. Prin vorbire, dorim să comunicăm, să împărtășim, să ne dăruim într-un fel, dar este important să facem și tăcere ca să-l auzim și pe celălalt. A vorbi fără să asculți este o dovadă de egoism și de închidere în sine, este un mod de a nu-l lăsa pe celălalt să existe și să se dăruiască. Să nu uităm că în Vechiul Testament răsună mereu un cuvânt din partea lui Dumnezeu: „Ascultă, Israele!” (Dt 6,4). A asculta înseamnă a dărui spațiu celuilalt, înseamnă să fii prezent cu totul la prezența semenului nostru și să-l primești cu bogăția lui. Felul în care vorbim și comunicăm spune foarte mult despre noi înșine, despre modul egoist sau plin de iubire în relaționarea cu cei din jurul nostru. A ne acorda vorbirea la credință înseamnă a permite cuvîntului nostru și al celuilalt să realizeze comuniunea, dăruirea și, în final, iubirea.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, aprilie 2018

Ce sărbătorim de Paști?


23-28-31-page-001

Nu, răspunsul nu e evident pentru toată lumea. Putem sărbători iepurașul, cozonacul, friptura de miel, călcatul pe (și în) picioare la „luat lumină”. Ori Învierea lui Cristos. Ce alegem?

Sărbătorim Învierea lui Cristos, Acela care „s-a răstignit, a pătimit și s-a îngropat, a înviat și s-a suit la cer, șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va veni cu mărire să-i judece pe cei vii și pe cei morți, a cărui împărăție nu va avea sfârșit” când:

  • trăim lăuntric Învierea Domnului, așa cum am trăit și pătimirea, și răstignirea: participând cât mai des la jertfa Sfintei Liturghii, spovedindu-ne ori de câte ori inima noastră nu corespunde iubirii lui Dumnezeu, împărtășindu-ne cât mai des cu Acela a cărui viață, moarte și înviere ne sunt repere constante ale drumului nostru prin lumea aceasta;
  • facem din rugăciune un dialog în care ascultăm și dăm, mai mult decât vorbim și cerem: ascultăm ce vrea El de la noi, cum ne cheamă să-i fim apostoli, ce avem de dăruit în numele Lui (timp, răbdare, încurajare, sfat), întrebându-l neobosit: „Ce pot să fac pentru Tine, Doamne?”;
  • contemplăm chipul Celui Înviat în frații noștri care nu întrezăresc lumina Învierii prin bezna de nepătruns a foamei, frigului, fricii, durerii, bolii, singurătății și-l vizităm pe Cristos dăruind acestor suflete din puținul nostru (o bucată de pâine, o cutie cu medicamente, o haină, o vorbă bună, o privire în ochi).

Ne închinăm zeului burdihan, zeiței superstiția și incomensurabilului nostru ego dacă:

  • luăm cu asalt supermarketul, trebăluim obsesiv-compulsiv la spălatul perdelelor, împletirea cozonacilor, elaborarea unei fripturi de miel după rețeta celui mai șmecher chef, benchetuim până la epuizare și aruncăm o tonă de mâncare în săptămâna care urmează acestei orgii culinare – ca și când mântuirea sufletului ar fi un soi de premiu la olimpiada shopping-ului, curățeniei și gătelii;
  • între zbânțuiala deșucheată din club și ultimele mondenități de la televizor, ne repezim câteva clipe și pe la biserică „să luăm lumină”, fiindcă trebuie să ne etalăm și pe acolo mașina de fițe și țoalele de firmă – odată bifată aprinderea prețioasei lumânări, merităm să ne întoarcem urgent la preocupările noastre presante (gen ce ne-a mai adus iepurașul), că Liturghia e prea lungă și e numai pentru babe;
  • mini-vacanța e făcută să fie semn vizibil al chiverniselii noastre: ouăle se ciocnesc mai fancy pe o plajă în Hawaii, lumina e mai veritabilă dacă expediată par avion direct de la Ierusalim –refuzăm sistematic să pricepem că aceste elitisme sunt în flagrant dezacord cu umilința, sărăcia și suferința lui Cristos.

Bonus! Ignoră-l pe Vasilică (jertfit în cuptorul gospodinelor) și ia-l în seamă pe Mielul lui Dumnezeu (cel jertfit pentru păcatele lumii). Ignoră totul și contemplă simplitatea, adevărul și bucuria celei mai mari minuni care s-au înfăptuit vreodată în universul ăsta zbuciumat în care trăim cu toții: Învierea din morți a Fiului lui Dumnezeu. Cristos a înviat! Restul (totul) e detaliu.

„Doamne, ești atât de aproape de mine; iar eu, de Tine, atât de departe”. (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, aprilie 2018

Îndrumarea spirituală: un Lux necesar (partea a II-a)


 

28-31-page-00128-31-page-00228-31-page-00328-31-page-004

„Îndrumarea spirituală nu este o carismă exclusivă a preoților. Este o carismă a laicilor. […] Un director spiritual este una, un confesor este alta. Mă duc la confesor, îi spun păcatele mele, apoi el îmi iartă totul și merg mai departe. Dar cu un îndrumător spiritual vorbesc despre ceea ce este în inima mea. Examinarea conștiinței nu este aceeași pentru spovadă și pentru îndrumare. Pentru spovadă, mă uit să văd care-mi sunt lipsurile, unde mi-am pierdut răbdarea, dacă am fost lacom – lucruri concrete de felul acesta, care sunt păcate. Dar la îndrumarea spirituală, examinez ce se întâmplă în inima mea, încotro mă mișcă Duhul, dacă am simțit dezolare sau consolare, dacă sunt obosit sau de ce sunt trist: acestea sunt lucruri de vorbit cu bărbatul sau cu femeia care-mi este îndrumător spiritual” (Papa Francisc, 2015).  

Interlocutor:

Pr. Iulian Budău SJ (n. 1973), preot-călugăr iezuit, licențiat în Filosofie (Padova), Teologie (Paris) și Litere (București), Master în Psihologie (București), paroh al Bisericii Calvaria („Preasfânta Inimă a lui Isus”) – Satu Mare

Moderator: Claudia Stan

Mulțumiri părintelui Marius Taloș SJ și Cristinei Grigore pentru sprijinul acordat în realizarea acestui dialog.

Când am un îndrumător, unul din instrumentele de interacțiune cu Dumnezeu și cu oamenii pe care simt nevoia să-l aprofundez mai serios este rugăciunea. Un îndrumător este călăuză nu spre rugăciunea citită, mecanică, bifată ca îndatorire, ci spre rugăciunea de profunzime, în care te așezi înaintea lui Dumnezeu fără calcule preliminare: o rugăciune care nu e devoțiune, ci mod de viață. Contemporaneitatea, agitată și zgomotoasă, risipită în neesențial, reproșează rugăciunii contemplative că ar fi o formă de evadare din realitate. 

I.B.: Cel care gustă din viața spirituală experimentează nemijlocit un adevăr tulburător, acela că în interiorul nostru există o lume atât de vie și atât de plină de mișcare, încât n-ai nevoie pe veci de televizor ca să simți adrenalina! Lumea noastră lăuntrică e atât de bogată și de populată, încât, atunci când intri în contact cu ea, realizezi cât de stupid e termenul modern de „distracție” (francezul divertisment, cum scria Pascal, care nu e altceva decât distragerea atenției de la lucrurile esențiale și concentrarea ei către cele superficiale). Dacă omul contemporan are avea curajul să tacă, să șadă și să se uite înlăuntrul lui, ar descoperi această lume fascinantă. Nu suntem atât de urâți pe interior cum ne închipuim, nici atât de frumoși cum ne place să ne prostim singuri. În esența noastră suntem buni și în esența esenței noastre, cum zicea Sfântul Augustin, este El și o este lume întreagă care nu poate fi viciată, coruptă, violată nici de vremuri, nici de oameni, nici de întâmplări.

Cel care-și caută un îndrumător trebuie să își asume, în relația cu acesta, adevărul despre sine, să accepte să se trezească. Este celebră spusa lui Anthony de Mello: cei mai mulți oameni își trăiesc toată viața adormiți.  

I.B.: Cel care își caută un îndrumător are o viață spirituală vie și gustă toate aceste frumuseți vii ale lumii vii care sălășluiește în inima lui. Din păcate, văd peste tot, vorba lui Eminescu, mulți „morți frumoși cu ochii vii”: asta e lumea noastră, o colecție de morți frumoși cu ochii vii. Sau, parafrazând liturgia bizantină, robii lui Dumnezeu vii, dar adormiți. Când simți nevoia să te trezești, atunci începi să cauți un îndrumător; și aici trebuie spus că acesta nu trebuie să fie preot, nu trebuie să fie călugăr trăitor în sihăstrie sau mai știu eu ce guru ori șaman, trebuie să fie doar un om cu o viață spirituală trăită în mod treaz, asumat, care se roagă cu seriozitate, un suflet pe care-l „miroși” că a făcut o experiență spirituală adevărată. Îndrumătorul e și el un păcătos, îndrumătorul are și el un îndrumător.

Asumarea adevărului despre sine e urmată o dezgolire extraordinar de profundă a persoanei, care-și pune inima cu totul în mâna îndrumătorului. Mărturisesc că am avut uneori sentimentul, aproape fizic, a inimii mele bătând în mâna îndrumătorului-chirurg de mare finețe, care mi-a reparat-o și mi-a pus-o la loc (și nu întotdeauna cu anestezie).  

I.B.: Din punct de vedere cultural, românul e o ființă capabilă să vorbească despre toți și despre toate, dar are dificultăți majore în a vorbi despre sine. Ne putem exprima revolte, temeri, mânii, prejudecăți, dar ne vine foarte greu să vorbim despre ceea ce este frumos, autentic, delicat în viața noastră. Suntem marcați de un complex de inferioritate, de aceea ni se pare că a ne dezvălui înaintea cuiva chipul nostru sensibil ne va face să fim considerați sentimentali, emotivi, slabi. Asta și pentru că în mentalitatea comună, omul care-și cultivă viața spirituală este considerat posesorul unui IQ puțin superior aceluia al unei găini. Impedimentul acesta cultural mă împiedică să descopăr frumusețea faptului că, atunci când pun înaintea cuiva latura mea vulnerabilă, eu trăiesc cu acea persoană o legătură care e mai puternică decât legătura dintre Micul Prinț și floarea lui, pentru că noi doi ne-am împărtășit un lucru care nu ne aparține niciunuia dintre noi: ne-am împărtășit o bucată de Dumnezeu. Iar legătura care se creează e mult mai puternică decât orice alt tip de legătură posibilă.

E o legătură care facilitează o altă Legătură. 

I.B.: Sfântul Ignațiu spune că îndrumatorul nu trebuie să se interpună între creatură și Creatorul ei. Procesul de îndrumare nu face decât să scoată la iveală creativitatea fiecăruia în drumul lui unic și personal către Dumnezeu. Iar Dumnezeu lucrează prin creativitatea persoanei, pentru a o atrage, a o călăuzi, a o cuceri, a o seduce, până într-acolo încât să facă parcursul spiritual cu plăcere: dar „acadelele” sunt pentru începători.  După plăcerea despre care vorbeam mai înainte, urmează partea de deșert, în care se purifică tot mai profund iluziile. Și când suntem în deșert simțim mai bine ce este îndrumătorul. Ce poate să facă el este să ne încurajeze, să ne dea tăria de a suporta bărbătește ariditatea, întunericul, de a suporta relația cu un Dumnezeu care nu mai mângâie, care nu mai este prezent sub forma „acadelelor”. Maica Tereza trăiește o noapte a spiritului vreme de 50 de ani, dar asta nu o face să-l slujească pe Cristos cu mai puțină dedicare.

Pentru că tot Exercițiile Spirituale ne învață să nu fim atașați de nimic, nici măcar de consolarea primită în contemplație. Și ne indică posibile soluții de suportare a dezolării. 

I.B.: Consolarea e, după Sfântul Ignațiu, orice mișcare lăuntrică prin care cresc în mine credința, speranța și dragostea față de Dumnezeu și față de orice creatură a lui Dumnezeu. Dezolarea este exact opusul. Există consolare sensibilă, percepută ca mângâiere, ca prezență vie a lui Dumnezeu-Persoană. Dar există și o consolare de fond, în care îmi continuu rugăciunea fără să mai simt emoțional nimic, dar îmi dau seama că e bine așa și primesc răbdarea de a-i lăsa lui Dumnezeu inițiativa de a da consolarea atunci când crede El de cuviință. Acesta este începutul drumului de maturizare spirituală, pentru că voi numi consolare orice perioadă în care mă pot angaja față de ceilalți, pot face binele în numele lui Dumnezeu, nu-mi repugnă niciun fel de practică spirituală, pot face meditație și contemplație chiar dacă „nu simt” nimic. Consolarea de fond este importantă pentru că îmi modifică fundamental structura lăuntrică, predispunând-o spre una de tip evanghelic. Pe acest teren, spiritul lui Dumnezeu lucrează liber: momentul de secetă, în care mi se retrag harurile, e timp de purificare, e Purgatoriul pe care îl trăim aici, pe pământ. Când practica religioasă mi se pare fără sens, rămân statornic și le fac pe toate ca și cum aș avea grijă de un bolnav, de un bolnav drag: nu-mi plac mirosurile, nu-mi plac tristețea, durerea și chinul prin care trece, dar stau acolo și fac toate lucrurile care trebuie făcute. Fiindcă dragostea se manifestă prin fapte, nu prin emoții.

Sfântul Ignațiu vorbește despre importanța ținerii unui jurnal „al mișcărilor lăuntrice”, esențial în perioada Exercițiilor Spirituale. Acest jurnal este și un martor important al vieții spirituale în general, pentru cei aplecați asupra lumii lor interioare. 

I.B.: Un jurnal este un instrument cel puțin recomandabil. Fiindcă se poate întâmpla, de pildă, să am o zi proastă când merg la îndrumare și atunci îi voi expune îndrumătorului o imagine mai ternă a procesului meu lăuntric decât este el de fapt. În momentul în care reușesc să-mi însemnez experiențe spirituale de consolare, de dezolare, o pornire, un vis care se naște în strânsă legătură cu viața mea spirituală, atunci îi pot oferi îndrumătorului meu o imagine mai obiectivă a celor trăite, fără ca aceasta să fie marcată de starea mea de spirit din ziua respectivă. Da, un jurnal spiritual ajută în relația cu îndrumătorul, dar, și mai mult, ajută în relația cu propria persoană, pentru că-mi dă posibilitatea de a face discernământ, întrevăzând constantele asupra cărora sunt chemat să deschid ochii mari, pentru că din acele constante emană un sens, un drum pe care Dumnezeu mă îndeamnă să-l apuc într-un anumit moment al vieții.

Cum își păstrează luciditatea, sângele rece chirurgul care ține în mână o inimă care bate? 

I.B.: N-ai cum să urci un munte fără să transpiri pe lângă cel pe care îl îndrumi. Ești afectat, suferi, te doare când vezi că ați găsit împreună o direcție și omul nu poate s-o urmeze, când vezi că direcția pe care a ales-o nu este cea bună și că nu poți să-l tragi de păr ca să crească mai repede… Sunt oameni pe care i-am așteptat și zece ani să priceapă că nu se face îndrumare decât cu toată inima pusă pe masă… Ca îndrumător trebuie să ai o pipotă de struț și o răbdare de anacondă, ca să poți aștepta momentul în care omul vine cu adevărat la tine (nu doar fizic), să-ți înghiți mereu frustrarea că nu poți face pașii în locul celui îndrumat și, în același timp, să-ți păstrezi sângele rece ca să-l poți ajuta să facă anumite salturi pe care el se teme să le facă. Rezonezi cu frica lui, ai, la rândul tău, fricile tale pe care ți le dictează responsabilitatea. Îndrumarea nu e o profesie matematică, e o căutare împreună a unor direcții.

Când ții în mână inima cuiva nu ești ispitit să te crezi Dumnezeu?

I.B.: Ispita poate exista, dar ceea ce mă preocupă întotdeauna este uriașa responsabilitate pe care o am față de acel suflet. Un îndrumător care începe să se simtă un mic Demiurg deja a pierdut tot și s-a pierdut pe sine, un îndrumator care devine dictator nu mai are ce căuta în peisaj. Eu cred că există ispite mult mai subtile de atât în îndrumare. De pildă, să-i dai celuilalt ceea ce ai tu nevoie, pentru că nu asculți până la capăt. Un îndrumător bun este unul care ascultă și care-l ajută pe cel îndrumat să-și facă propriul lui drum, nu pe al îndrumătorului. Exercițiul permanent al îndrumătorului este acela de conștientizare a faptului că el nu e pus acolo pentru că ar fi vrednic în vreun fel ori pentru că ar avea vreo calitate de mare specialist, ci doar pentru ca să facă o bucată de drum alături de cel îndrumat.

Drumul pe care cel îndrumat și îndrumătorul îl parcurg împreună are, ca orice drum,  și un punct terminus, pe care ambii și-l asumă. Libertatea față de îndrumător e prima și cea mai importantă lecție a îndrumării: deși spiritual suntem legați într-un chip absolut special, pentru totdeauna, de îndrumătorul nostru, a dezvolta față de el o dependență emoțională (cum ar spune Sfântul Ignațiu, un atașament dezordonat) este o eroare gravă în viața spirituală. 

I.B.: A-ți propune a priori să mergi alături de un îndrumător pentru toată viața este o viziune greșită, care încarcă relația cu îndrumătorul cu o grămadă de proiecții care, de cele mai multe ori, se arată a fi înșelătoare, neconforme cu realitatea și generează niște așteptări care pot fi supradimensionate sau profund eronate. Am spus-o întotdeauna: un ucenic bun ajunge să-și „ucidă” maestrul. Chiar dacă relația dintre ei va rămâne pentru totdeauna una foarte specială, unică, irepetabilă, extraordinar de frumoasă… Și întotdeauna după ce ne-am „ucis” maestrul, Dumnezeu are grijă să ne trimită, în fiecare etapă a vieții spirituale în care suntem, îndrumătorul de care avem nevoie.

Pr. Iulian Budău: De partea cealaltă a mesei, la ce crede cineva care are un îndrumător c-ar fi bună îndrumarea?

Claudia Stan: Îndrumarea spirituală mi-a sugerat (și continuă să-mi cultive) trei idei de convertire zilnică a propriei persoane: la adevăr, la libertate și la curaj. La adevăr – nu poți să-l privesc în ochi pe Cristos dacă nu mă privesc mai întâi, până la capăt, în oglinda adevărului pe mine însămi: cine sunt cu adevărat, care sunt rănile mele profunde, ce-mi dă bucurie și ce mă sperie, ce greșesc și ce fac bine; de fiecare dată când îmi cosmetizez imaginea de sine, ratez șansa unei întâlniri autentice cu El. La libertate – ca să-l întâlnesc pe El mai înainte de toate trebuie să mă eliberez de mine și de tot balastul de amăgiri, de judecăți gata făcute, de păreri de care mă țin cu dinții, de ispita de a mă lua mai în serios decât e cazul; oricât de importantă m-aș crede, nu sunt eu Mântuitorul lumii (și ce bine că-i așa!). La curaj – rugăciunea „pe bune” nu-i o dulcegărie pioasă, ci e aruncare în gol fără plasă de siguranță, vulnerabilizare de bunăvoie care conduce la îndrăgostirea de Persoana aceea care te așteaptă să te prindă în brațe după ce-ți faci curaj să te arunci. Și cred că, mai presus de toate, exercițiul de fiece zi pe care l-am primit și continuu să-l primesc permanent din îndrumare e acela că, atunci când privești lumea cu ochii lui Dumnezeu, ai mii de motive pentru a spune „mulțumesc” și o poți iubi de-adevăratelea, chiar dacă (sau tocmai pentru că) nu este întotdeauna frumoasă și bună.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”,  martie 2018

Ținem post sau regim?


Pagini-Claudia_23-28-31-page-001

Cercetăm înfrigurați etichetele alimentelor prin hipermarketuri ori căutăm cu perseverență voința lui Dumnezeu în inimile noastre? Postul nostru e heirupism gastronomic ori ingredient al convertirii lăuntrice la Domnul?

Postim ca ucenici ai lui Cristos când:

  • renunțăm nu doar la ceea ce e în plus, ci la ceea ce e necesar și la ceea ce ne place foarte tare – mâncare, băutură și orice alte îndeletniciri care ne amplifică automatismul lăuntric și ne alienează de Dumnezeu și de frați (telefonul, televizorul, Facebook-ul, părerile personale), dar, mai cu seamă, renunțăm vehement la apucăturile care nu ne califică drept creștini, darămite drept postitori în adevăr: bârfa, mânia, orgoliul, atotștiutorismul, neliniștea, invidia, protagonismul, egoismul;
  • îndreptăm renunțarea noastră spre folosul fraților: friptura pe care n-o mănânc poate salva ziua unui copil care n-are de niciunele, după cum timpul pierdut pe internet poate fi dăruit unui bolnav uitat într-un spital. Degeaba nu mănânc și degeaba nu pierd vremea cu distracții dacă nu convertesc renunțarea mea spre binele altuia. După cum degeaba postesc și fac milostenie, dacă nu le fac în numele Aceluia căruia mă rog să-i mângâie, folosindu-se de mâinile mele, pe toți cei care-mi ies în cale;
  • toate renunțările noastre sunt generoase, libere, bucuroase, umile și discrete, făcute cu încredințarea că nici postul, nici milostenia, nici rugăciunea nu sunt scopuri în sine, ci mijloace pentru a ajunge nu la împlinirea dorințelor noastre (oricât de evlavioase ar fi ele), ci la unificarea cu Acela în numele căruia se face tot binele.

Ținem regim cu accente pioase dacă:

  • obsesia noastră temporară și unidirecțională de a nu mânca de dulce eclipsează total dimensiunea interioară fundamentală nu numai a postului, dar a întregii vieți creștine, care este a trăi conectat permanent, în iubire, cu Dumnezeu și cu aproapele, nepăcătuind cu vorba, cu gândul, cu fapta ori omisiunea – dacă așteptăm să se termine timpul postului ca să ne dăm drumul la gură în trafic, atunci am ținut, scrâșnind din dinți, un regim șchiop, fără niciun impact în orientarea noastră lăuntrică spre Domnul;
  • facem publicitate cu orice prilej cuvioșiei noastre gastronomice: în locul refuzului condescendent: „Mulțumesc, nu mănânc, țin post”, Domnul primește mai bine smerenia de a mânca, din iubire, ceea ce ți se pune în față, pentru ca, apoi, fără surle și trâmbițe, să-ți reiei postirea, în taină (căci asceza adevărată e doar între tine și El);
  • nemâncatul nostru de fripturi și omlete n-are finalitate sacramentală, ci e un fel de olimpiadă gastronomică a cărei linie de finiș e îmbuibarea din cele de la care ne-am abținut cu atât îndârjire – ce sfinți am fi dacă am pune în curățarea inimii cu sacramente același zel pe care-l punem în curățarea colonului cu fierturi!

Bonus! Postește nu ca să te întâlnești pe tine, aplaudat de egoul tău reflectat în admirația oamenilor, ci pe Dumnezeu în persoană, oglindit în inima ta simplă și curată.

„Ascunde-ți jertfele, asemenea Învățătorului tău, într-o pâine de viață” (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, martie 2018

Îndrumarea spirituală: un Lux necesar (partea I)


28-31 (3)-page-00128-31 (3)-page-00228-31 (3)-page-00328-31 (3)-page-004

„Așa ca întotdeauna, și astăzi, Biserica continuă să recomande practica îndrumării spirituale nu doar acelora care vor să-l urmeze pe Domnul mai îndeaproape, ci fiecărui creștin care vrea să-și trăiască responsabil Botezul, adică noua viață în Cristos” (Papa Benedict al XVI-lea, 2011).

Interlocutor:

Pr. Iulian Budău SJ (n. 1973), preot-călugăr iezuit, licențiat în Filosofie (Padova), Teologie (Paris) și Litere (București), Master în Psihologie (București), paroh al Bisericii Calvaria („Preasfânta Inimă a lui Isus”) – Satu Mare

Moderator: Claudia Stan

Mulțumiri părintelui Marius Taloș SJ și Cristinei Grigore pentru sprijinul acordat în realizarea acestui dialog.

Îndrumarea spirituală, împreună cu Exercițiile Spirituale după metoda Sfântului Ignațiu de Loyola, sunt pilonii carismei iezuite. Într-o lume care alege să fie spirituală, dar nu religioasă (adică alege superficialitatea și sincretismul în detrimentul profunzimii), conceptul de îndrumare spirituală creștină este „marele neînțeles”, inclusiv în rândul creștinilor care se consideră practicanți. De aceea, cred că se cuvine să începem dialogul nostru prin a lămuri, mai înainte de toate, ce este și mai ales ce nu este îndrumarea spirituală. 

Pr. Iulian Budău (I.B.):  Multă lume, când caută un îndrumător spiritual, îl caută pentru că are probleme, iar îndrumătorul spiritual este încărcat în imaginarul multor oameni cu capacitatea de a le rezolva problemele. Dar îndrumarea spirituală nu înseamnă nici terapie psihologică, nici consiliere maritală, nici un un om prin gura căruia Dumnezeu își revelează automat planurile legate de persoana ta ori de la care primești soluții la problemele care te frământă. Îndrumarea spirituală înseamnă, mai mult decât orice altceva, a parcurge o bucată de drum împreună cu cineva. Din care drum? Din drumul spiritual. Îndrumarea e însoțirea cuiva în călătoria de căutare statornică a prezenței, voinței și acțiunii lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, în așa fel încât, în prezentul persoanei, să se descopere felul în care lucrează Dumnezeu și încotro o conduce El prin ceea ce sunt semnele timpului.

Îndrumarea, așadar, e un Lux necesar. Lux, așa, cu majusculă, nicidecum în sensul încetățenit (acela de costisitor, prețios, select), ci în sensul prim de „lumină”, dat de etimologia latină a cuvântului, și în sensul unității de măsură a iluminării în fizică. De ce e bine să primim această Lumină de la altcineva, de ce nu o putem produce singuri?

I.B.: Pentru că, în mod firesc, suntem subiectivi. Și, subiectivi fiind, avem un talent deosebit de a ne îmbăta cu apă rece. Adică ne facem tot felul de iluzii, investim energie în lucruri lipsite de importanță majoră, ne risipim în preocupări secundare: pierdem timp, viață și bucurie, ne rătăcim de la direcția fundamentală a vieții, care este unirea cu Dumnezeu. Uităm că, așa cum zice Sfântul Ignațiu, „omul este creat ca să-l laude, să i se închine și să-l slujească pe Dumnezeu, Domnul nostru; și prin aceasta, să-și mântuiască sufletul” (Exerciții spirituale nr. 23). Când mergi pe munte cu un montagnard experimentat, el îți va sugera traseul cel mai indicat pentru a ajunge pe Vârful Moldoveanu, de exemplu, și-ți va semnala și dificultățile: la fel, un îndrumător spiritual îți spune cum să te pregătești și cum să înfrunți momentele dificile, pentru că el a trecut deja pe acolo. Și atunci știi ce fel de bocanci trebuie să-ți iei, ce fel de pelerină de ploaie, înveți că nu trebuie să rămâi în creastă când trăsnește… Busola e acțiunea lui Dumnezeu în viața mea, acum, aici, ca să nu mă rătăcesc pe drum… Iar ghidul o să-mi zică încotro ar fi bine s-o apuc, ca să nu cad în prăpastie.

Se face deseori confuzia între îndrumătorul spiritual și confesor/duhovnic. 

I.B.: Rolurile nu sunt contradictorii, dar, pe de altă parte, cum zice Sfântul Ignațiu, cel care conduce Exercițiile Spirituale nu trebuie să fie curios cu privire la păcatele celui pe care îl îndrumă, prioritatea îndrumătorului este modul în care își organizează omul căutarea lui de Dumnezeu.

Cultivarea relației îndrumat-îndrumător are un anumit ritm.

I.B.: Ritmul e dat de ritmul lăuntric al fiecărei persoane îndrumate, care este stabilit de etapa de viață pe care aceasta o străbate. Frecvența necesară se află împreună cu îndrumătorul, după o bucată de drum făcută împreună: cineva aflat la început poate avea nevoie de întâlniri săptămânale, după care ele pot deveni lunare, pentru ca, într-o viață spirituală mai evoluată, întâlnirile să poată fi stabilite și trimestrial sau semestrial.

În relația îndrumat-îndrumător, este evident că persoana îndrumată primește o mulțime de lucruri bune de la îndrumătorul ei. Dar îndrumătorul? Oare primește și el ceva de la cel pe care îl însoțește pe drumul către Dumnezeu?

I.B.: Cu siguranță. În momentul în care intri cu cineva într-o relație de îndrumare, Domnul lucrează din ambele direcții, în ambele persoane. Și nu o dată se întâmplă ca bunul Dumnezeu să-ți trimită mesaje prin gura celui pe care îl însoțești. Când și îndrumătorul și cel îndrumat dau tot ce se poate da, în adevăr și curaj, între ei doi se naște o legătură fenomenală, a cărei delicatețe și frumusețe e imposibil de pus în cuvinte.

De altfel, tradiția îndrumării spirituale începe în evanghelii și are o istorie îndelungată și frumoasă. Cred că trebuie menționați aici cel puțin trei iezuiți care le-au fost îndrumători unor mari sfinți: Sf. Francisc Borgia pentru Sf. Tereza de Avila, Sf. Claude de la Colombière pentru Sf. Margareta Maria Alacoque, Celeste Exem pentru Sf. Tereza de Calcutta. Care să fie motivul pentru care, în zilele noastre, nu e sesizată nevoia unui îndrumător, nici măcar de către aceia care consideră că au dorința cultivării unei vieți spirituale?

I.B.:  După părerea mea, un om care nu simte nevoia de a fi îndrumat în viața spirituală are o viață spirituală leșinată sau moartă. Dacă avem o viață spirituală redusă la niște practici religioase, nevoia de îndrumător nici măcar nu se simte: ne-am făcut sfintele devoțiuni (trei rozarii, cinci novene, fără a voi să spun că acestea nu ar fi bune și demne de laudă, dimpotrivă), ne-am spovedit regulat, am bifat toate datoriile religioase și gata; la ce ne-ar trebui un îndrumător, câtă vreme știm exact cum se fac lucrurile? Dar, chiar dacă nu vrem să ni-l asumăm, adevărul că drumul spiritual serios nu se face de unul singur rămâne un adevăr. Ucenicii lui Isus încep o nouă viață împreună cu Maestrul lor, care, de-a lungul celor trei ani de ucenicie le îndrumă pașii, îi ajută să facă alegeri. Ucenicii au, la rândul lor, ucenici pe care îi îndrumă, ucenicii au alți ucenici și așa mai departe, de-a lungul secolelor. Și mie mi se pare că o astfel de legătură cu Învățătorul nostru nu este doar o metaforă frumoasă, ci este ceva care, la nivel practic, se manifestă sub forma îndrumării sau, cum îmi place mai mult să zic, a însoțirii spirituale. Există această legătură directă de ucenicie cu Maestrul, iar noi suntem cu toții ucenici.

Spunea cineva că împărăția lui Dumnezeu va veni atunci când fiecare om va avea un îndrumător spiritual. Așadar, toată lumea are nevoie de îndrumare spirituală.

I.B.: Cei care vor să meargă în profunzime nu pot merge singuri; și atunci când ne luăm în serios viața spirituală, când intrăm în profunzime, nevoia de a avea un îndrumător se naște de la sine. Vedem asta la marii mistici. Sf. Tereza de Avila începe să aibă tot felul de experiențe mistice și nu știe ce să facă, pentru că este chinuită de tot felul de îndrumători fără experiența îndrumării. Și iată cum e salvată de Francisc Borgia, un iezuit tânăr, care nu avea nici pe departe profunzimea ei mistică, dar care o ajută să discearnă ceea ce se întâmplă în sufletul ei. Fiindcă, după cum zice Sfântul Ignațiu, nu-i obligatoriu ca îndrumătorul meu să fi trecut neapărat și el pe acolo pe unde sunt eu, este suficient ca el să aibă destulă știință în materie de viață spirituală și capacitate de a discerne.

În afara unei acelei mentalități mecanicist-devoționale pomenite deja, probabil că un alt motiv pentru care nu căutăm un îndrumător este acela că îndrumarea solicită două atitudini care nu mai sunt la îndemâna omului postmodern: ascultare și onestitate, ambele fără rezerve. Într-o lume în care fiecare face ceea ce vrea, ce valoare mai poate avea ascultarea? 

I.B.: Cu toții ne trăim viața în iluzii, de multe ori foarte pioase. Iar în ceea ce privește viața spirituală, e foarte ușor să ne facem iluzii: dom’ne, eu sunt creștin practicant, care merge la biserică, se roagă dimineața și seara. Dar pentru toată practica mea există un singur banc de probă: ca să văd prin lentila adevărului care este relația mea cu Dumnezeu, trebuie mă uit mai întâi să văd care este relația mea cu aproapele. Un iezuit maghiar îmi propunea cândva să mă gândesc că, în 100 de relații cu 100 de oameni diferiți, pe 20 îi iubesc, altora 20 le-aș da cu ceva în cap, iar restul de 60 îmi sunt indiferenți. Atunci, onest vorbind, relația mea cu Dumnezeu este tocmai asta: 20% îl iubesc, 20% i-aș da cu ceva în cap și 60% îmi este indiferent. Dacă ne uităm la criteriile Judecății de Apoi din Evanghelia după Matei, ar trebui să ne fie clar că n-o să ne întrebe Cristos pe niciunul dintre noi dacă am avut viziuni, ci doar despre lucruri palpabile: „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,35-36). Atât! Prin urmare, dacă, după ce am înlăturat iluziile și m-am privit cu sinceritate, mă mulțumesc cu aceste procente în relația mea cu Dumnezeu, nu am nevoie de nicio îndrumare și pot să-mi trăiesc viața frumușel și mai departe în aceasta înșelare cum că aș avea o relație adevărată cu El și că aș fi „creștin practicant”. Pentru că, e drept, dacă dau ochii cu mine în adevărul meu, iluzia mea că aș fi o persoană „de bine” se va dezintegra, atunci când fac discernământ „pe bune” împreună cu îndrumătorul meu.

Revenim la onestitate. Într-un ambient autosuficient, cine mai are curaj să dea ochii cu el așa cum este cu adevărat, așa cum îl vede ochiul lui Dumnezeu, nu al lumii? Discernământul, cheie de boltă a spiritualității ignațiene, e un instrument de reflecție fidelă a propriei persoane (dincolo de măștile de zi cu zi), care are drept consecință nevoia unei simplificări tot mai profunde și mai ferme. Nu ne putem întâlni cu Dumnezeu dacă nu ne întâlnim mai înainte cu noi, dezgoliți de toate falsele noastre imagini de sine. 

I.B.: Drumul spre unirea cu Dumnezeu este unul de simplificare. Pentru asta, e nevoie să mă uit cu atenție cât din energia mea vitală investesc în lucruri care au o importanță capitală, adică mă conduc spre mântuire, și cât din această energie o investesc în prostii ori o risipesc în visări. Nouă ne este frică de prezent, ne este frică de noi, pentru că nu ne cunoaștem. Și, în momentul în care te uiți înlăuntrul tău în căutarea lui Dumnezeu, mai întâi o să iasă la suprafață toate gunoaiele. Și trebuie să ai curaj și hotărâre să privești, într-un moment de trezie, tot gunoiul pe care îl cari zi de zi, ceas de ceas. Curaj și hotărâre să suferi. Și asta e întrebarea pe care o adresează iezuitul Franz Jalics: cât sunt dispus să sufăr ca să mă întâlnesc cu Isus? A vedea gunoiul din mine nu e o formă de masochism, ci o asumare liniștită a existenței lui, fără judecată, fără dorința de a-l eradica violent din viața mea. Mai mult, ne este frică de o privire înlăuntrul nostru pentru că acolo vom descoperi o grămadă de neiertare a lui Dumnezeu din partea noastră: eu n-am avut sănătatea lu’ cutare, eu n-am avut șansele lu’ cutare. Apoi, neiertarea celor dragi: nu ne putem ierta părinții din cauză că am avut o copilărie nefericită. Iar victimizarea asta nu e decât o formă de violență față de propria persoană: nu pot să pricep că, la vârsta adultă, nevoia mea fundamentală nu este aceea de a primi, ci de a da dragoste. Și apoi, neiertarea de sine: când vedem propriile noastre prostii, ne catalogăm cu jumătate din grădina zoologică; or, smerenia de a accepta faptul că atâta m-a dus mintea la momentul cu pricina este o privire senină asupra adevărului din mine. Privirea corectă asupra neiertărilor din viața mea devine terapeutică atunci când mă doare să văd că ele există, dar mă pot lăsa vindecat de greșelile mele, sub privirea lui Dumnezeu. Când eu nu mă pot ierta pe mine, nu-lpot ierta pe aproapele și nu-l pot ierta pe Dumnezeu, atunci nici nu-mi nu-mi pot permite, sub nicio formă, să mă las învăluit de milostivire, în așa fel încăt să-mi trăiesc viața cu libertate, în adevăr. Lipsa acestui curaj de a lăsa gunoiul să iasă la suprafață ne împiedică să ajungem la o relație simplă, contemplativă, odihnitoare cu Dumnezeu, pentru că suntem prea ocupați să ne batem cu noi, cu ceilalți, cu El. Pentru a avea forța de a suporta această privire lăuntrică, avem nevoie de însoțire. Doare, chiar tare, dar e foarte frumos.

Îndrumătorul e ghid care nu doar te ține pe cale, dar îți și clarifică ceea ce trăiești în rugăciune. 

I.B.: Cu cât viața spirituală este mai profundă, cu atât înșelăciunile spiritului rău devin mai subtile, mai ascunse, mai greu de discernut de unul singur. Și atunci, nu se poate face drumul spiritual fără a cădea în capcane enorme, de care sunt ferit atunci când mă duc și confrunt experiențele mele spirituale de consolare sau dezolare cu îndrumătorul meu. În afara acestor experiențe reale, mai sunt și experiențele pe care le facem în propria fantezie, pentru că atunci când mergem spre rugăciunea profundă avem de străbătut straturi dense de subconștient. Iar în aceste straturi, înșelăciunile sunt de toate formele și culorile. Atunci faptul de a confrunta tot ce ni se arată sub formă de idei, de imagini, de sentimente cu cineva care a trecut pe acolo, ne ajută să ținem drumul drept, spre Adevăr, nu spre iluzie, oricât de frumoasă ar fi ea.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2018

În căutarea timpului pierdut


23-page-001

„N-am timp”: un refren pe care îl auzim zilnic. O să merg la biserică începând de luna viitoare, o să mă rog de luni, o să mă spovedesc cândva anul ăsta. Oare chiar nu avem timp sau îl pierdem cu lucruri lipsite de importanță?

Avem întotdeauna timp pentru suflet când:

  • percepem relația noastră cu Dumnezeu nu ca pe o obligație / datorie cu accente superstițioase („trebuie să mă duc la biserică” / „e bine să ții post”), ci gustăm bucuria întâlnirii cu o Persoană vie, mereu nouă, de care ne lăsăm fascinați și cuceriți, nu constrânși și puși la zid – rugăciunea e un dialog în care știm să ascultăm mai mult decât să vorbim, să căutăm răspunsuri mai mult decât să le luăm de bune pe cele prefabricate, să vedem mai mult voia Lui decât pe cea a noastră;
  • așezăm pe primul loc în agenda personală căutarea lui Cristos în toți și în toate – atunci Liturghia și Euharistia devin centrul absolut și punctul fierbinte al fiecărei zile, iar clipele de meditație / contemplație / adorație nu mai sunt bife pe care le punem pe lista cuvioșiei noastre șchioape, ci chemări profunde de a păși alături de Isus pe drumurile Galileei noastre personale, lăsându-ne tămăduiți, mângâiați, odihniți la pieptul lui;
  • vedem cum lucrează Dumnezeu în viețile noastre și îi mulțumim pentru asta mai mult decât să-i cerem una și alta care credem noi că ne-ar fi de trebuință – revederea „filmului” oricărei zilei care a trecut e prilej de recunoștință că lucrurile au stat așa și nu altfel, că El le-a chibzuit după înțelepciunea lui, și nu după neghiobia și lăcomia noastră și că ne-am lăsat, câtuși de puțin, inspirați de El, în ce am făcut, am vorbit, am gândit.

Nu ne găsim timp să ne construim sufletul fiindcă ni-l pierdem (și timpul, și sufletul) cu amănunte derizorii precum:

  • ruperea de realitate prin „distracții” care doar par nevinovate: jocuri, rețele de socializare (ce ironie că se numesc așa, când nu sunt decât o cale spre alienare), vorbitul mult și fără rost (la telefon, dar nu numai), „petrecăreala” până în zori de zi – ei bine, dacă avem timp să pierdem nopțile la televizor sau în oraș, sigur putem găsi și un ceas măcar duminica pentru Liturghie;
  • construirea obsesivă a unui trup de reclamă – ce body-building pe cinste am putea face cu sufletul nostru dacă i-am dedica măcar o oră pe zi, adică jumătate din timpul pe care îl dedicăm trupului ca să-l ducem la sală, la cosmetică, la coafor, la pus unghii și gene false, la machiaj și la masaj; ce departe am fi pe calea mântuirii dacă ne-am trezi cu jumătate de oră mai devreme ca să ne curățăm sufletul, nu ca să ne spoim fețele!
  • fabricarea și întreținerea unor măști care ne împiedică să fim autentici, adevărați, onești, cu noi înșine și cu cei din jur, așadar cu Dumnezeu – cât de bine ne-ar fi dacă în loc să ne pese ce cred alții despre noi și să ne dăm cu capul de pereți ca să fim într-un anume fel pentru a corespunde așteptărilor lumii ne-ar păsa ce crede Dumnezeu despre noi și ne-am strădui să corespundem pe dinăuntru chemării Lui!

Bonus! Fă-ți timp pentru Dumnezeu, pornește în căutarea timpului pierdut, ca să-l convertești în clipe de har! Fiindcă El, Dumnezeu, își face, în fiecare secundă, timp pentru tine. La urma urmelor, timpul nici măcar nu-ți aparține: tot El ți l-a dat.

„Credința ne învață să așezăm eternitatea în timp și timpul în eternitate” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2018

Cât (mai) suntem de eretici?


dialog ianuarie-page-001

dialog ianuarie-page-002

dialog ianuarie-page-003

dialog ianuarie-page-004

„Apa care dăruiește viața veșnică a fost revărsată în inimile noastre în ziua Botezului nostru; atunci Dumnezeu ne-a transformat și ne-a umplut cu harul Său. Dar se poate întâmpla ca acest mare dar noi să-l fi uitat sau să-l fi redus la o simplă înregistrare în condică; și poate că mergem în căutarea unor «fântâni» ale căror ape nu ne potolesc setea. Când uităm de apa adevărată, mergem în căutarea de fântâni care nu au ape curate”. (Papa Francisc, Angelus, 19.03.2017)

Interlocutor:
Pr. Lucian Dîncă (n. 1971) călugăr asumpționist, doctor în teologie patristică al Universității Laval (Quebec – Canada), director al Școlii Doctorale de Teologie și Științe religioase, Facultatea de teologie romano-catolică, din Universitatea București.

Moderator: Claudia Stan

Teoretic, asociem ereziei o conotație negativă, dar, practic, o amestecăm fără probleme cu așa-zisa noastră credință creștină: din amestecul ăsta iese o ciorbă acră, numai bună să otrăvească și puținele adevăruri în care chiar merită să credem. Poate că ar fi bine să începem prin a clarifica ce este erezia.
Pr. Lucian Dîncă (L.D.): În antichitate, termenul „erezie” nu avea nicidecum un sens peiorativ, el era asociat unui anumit curent de gândire. Transpus în creștinism, termenul a fost asociat unei abateri de la norma de credință (regula fidei) a cărei definiție a fost inițiată la primul Conciliu Ecumenic de la Nicea, din anul 325, prin formularea Crezului. Piatra de poticnire a tuturor ereziilor este Sfânta Scriptură: erezia nu reflectă adevărul revelat, ci o distorsionare a acestuia; este și motivul pentru care erezia atrage după sine excomunicarea, adică scoaterea în afara comunității de credință, a „Bisericii Mari”, cum o numește Sf. Augustin.

Așa cum ați spus deja, ca să știm dacă suntem în erezie, de fapt, nu trebuie decât să știm care este felul nostru de raportare la adevăr. Deși poate părea superfluă această întrebare, v-o adresez tocmai pentru a ne lămuri cum stăm în privința falselor noastre siguranțe cu privire la ceea ce credem: ce cred creștinii?
L.D.: Dacă citim Crezul în limba greacă (așa cum a fost el compus la Nicea, în 325, și completat la Constantinopol, în 381) vedem că primul termen este pisteoumen, „noi credem”. Pentru ca eu să fiu creștin e necesar să fie împlinite simultan două condiții: să fac experiența personală a lui Cristos cel viu și să trăiesc această experiență într-o comunitate. „Eu am credința mea, eu mă rog singur”: aceste atitudini, din păcate tot mai des întâlnite, invalidează dimensiunea creștină a credinței. Biserica mea de acasă, în care eu îmi modelez un Dumnezeu care-mi convine mie și iau din Biblie doar ce-mi e pe plac, nu e Biserică. Fundamentul credinței creștine se găsește în Crez, prin care ne afirmăm credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Biserică, în învierea morților, în iertarea păcatelor și în viața veșnică. Dincolo de această formulare dogmatică, de-a lungul secolelor, în Biserică s-au conturat și variante ale exprimării credinței – precum practicile evlaviei populare, pelerinajele, venerarea moaștelor etc. – care în niciun caz nu trebuie puse pe picior de egalitate cu credința în adevărurile fundamentale: pot fi creștin dacă nu cred într-o viziune particulară (chiar validată de autoritatea bisericească), dar nu pot fi creștin dacă nu cred în învierea lui Cristos. Orice practică devoțională care nu mă conduce la Cristos, care nu împlinește cunoașterea Adevărului (care este persoana lui Cristos) este zadarnică. Sf. Augustin, când dădea Sfânta Împărtășanie credincioșilor, spunea: „Primiți ceea ce sunteți, adică Trupul și Sângele lui Cristos”, la care credinciosul răspundea: „Amin”, adică „așa este”. Când preotul încheie Liturghia cu îndemnul: „mergeți în pace!”, Liturghia, pentru noi, toți de-abia începe! Să ne întrebăm și noi dacă suntem una cu Cristos, cristofori, adică purtători de Cristos în lume, nu spectatori ai Euharistiei, și atunci vom avea adevărata măsură a credinței noastre. Nu de câte ori am spus o rugăciune, nu câte ore am stat la coadă la moaște, ci de câte ori ne-am împărtășit cu Adevărul, asta e esența credinței noastre.

Biserica ai cărei fii ne considerăm a fi l-a condamnat pe Arie în 325, noi în 2017 nu avem o problemă cu arianismul: cu mâna putem să ne închinăm lui Cristos și, în același timp, cu mintea să gândim că poate nu e chiar atât de Dumnezeu…
L.D.: Este emblematic faptul că, în jurul anului 318 când preotul Arie (dealtfel, un mare învățat) predica la Alexandria, abaterea lui de la adevăr a fost semnalată chiar de proprii enoriași (pe vremea aceea, credincioșii chiar ascultau predica preotului!). Ce susținea Arie? Isus nu este Dumnezeu adevărat, ci un Dumnezeu mântuit, subordonat Tatălui. Cum am spune noi astăzi, Isus e un personaj formidabil, un show-man, care spune lucruri interesante, dar cam atât. Mai mult, arianismul contemporan ne prezintă un Isus băiat simpatic, cu care ne tragem de șireturi, care ne scoate din încurcături: se pierde necesitatea ca eu să mă apropii de el în credință, gratuit, fără a cauta favoruri și recompense. Modelul trăirii cu Cristos și a predicării Adevărului este, așa cum ne spune Sf. Augustin, Sf. Ioan Evanghelistul, care pune întotdeauna împreună umanitatea și divinitatea Mântuitorului. A vorbi despre Isus Cristos doar limitând-ne la un limbaj al umanității și a vorbi despre el doar limitându-ne la un limbaj al divinității sunt, în aceeași măsură, erori doctrinare în creștinism.

Opuse arianismului, manifestările monofizite contaminează și ele creștinismul zilelor noastre: nu ne vine foarte greu să credem că Isus este doar Dumnezeu. Și parcă nici nu ne e prea clar de ce o astfel de convingere „de bine” ar veni în contradicție cu învățătura Bisericii: Isus e acolo sus, în cer, noi aici, jos, pe pământ.
L.D.: Monofiziții, discipoli ai lui Eutichie, arhimandrit al Constantinopolului în sec. al IV-lea, susțineau că umanitatea lui Cristos a fost absorbită de divinitatea sa, așa cum oceanul absoarbe un strop de apă. Este evident cât de contradictorie este această viziune cu adevărul revelat doar dacă citim versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan: „Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, unul născut”. Din concepția monofizită derivă și convingerea că suferința lui Isus pe cruce n-a fost atât de mare, pentru că el era Dumnezeu și, ca Dumnezeu, avea altă capacitate de a interacționa cu suferința decât cea a omului. Adesea, creștinii se folosesc de această convingere când refuză să se raporteze la suferință prin unire cu suferința lui Cristos: eu nu pot să sufăr ca Isus, el era Dumnezeu, eu nu sunt. A-l considera pe Cristos doar sub aspectul divinității e o cale facilă de a ne auto-absolvi de chemarea de a-l imita. O eroare și mai subtilă decât aceasta, foarte frecventă în evlavia populară, este aceea că nu îndrăznim să-i vorbim direct lui Isus, pentru că el e Dumnezeu, și ni se pare mai respectuos să ne adresăm lui prin mijlocirea sfinților și a Fecioarei Maria, pentru că ne este foarte evident că ei au fost oameni asemenea nouă. Acesta e un respect greșit înțeles, a cărui sursă este exacerbarea divinității lui Cristos în detrimentul umanității lui. Dealtfel, el însuși spune: „Veniți la minte toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

Care e calea de mijloc între arianism și monofizism? Cum să nu cădem nici în eroarea de a-l considera pe Isus unul din gașca noastră, nici în aceea de a face din el o divinitate intangibilă?
L.D.: Contactul direct și regulat cu Sfânta Scriptură ne familiarizează cu Isus Cristos, cu natura lui umană și cu cea divină. Sf. Ambroziu de Milano spune că necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos, iar Sfântul Ieronim (traducătorul Bibliei în latină, Vulgata) punctează și mai ferm că ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos. Scriptura nu este o ficțiune, ci este o poveste despre viața noastră, este istoria noastră scrisă cu „mâna” lui Dumnezeu, iar a ne ruga înseamnă, înainte de toate, după cum spune Sf. Augustin, a tăcea și a-l lăsa pe Dumnezeu să vorbească vieții noastre.

Donatismul, o altă erezie a antichității creștine foarte frecventată în contemporanitate: Biserica nu poate fi sfântă pentru că prea mulți păcătoși fac parte din ea. O replică fabuloasă a dat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea unei astfel de atitudini exprimate de un tânăr care spunea că nu vrea să facă parte dintr-o Biserică de păcătoși: „Ce bine că Biserica asta pe care tu o numești păcătoasă este suficient de mare pentru ca în ea să încapă și sfinți ca tine și păcătoși ca mine”.
L.D.: Donatus, episcop al Cartaginei în sec. al IV-lea, a abordat o poziție rigoristă cu privire la reprimirea în Biserică a creștinilor deveniți apostați ca urmare a persecuțiilor, considerând că biserica schismatică a donatiștilor, alcătuită din oameni puri, care au rezistat persecuțiilor, e singura îndreptățită să celebreze sacramentele în mod valid. Sub această justificare, donatiștii rebotezau creștinii deja botezați. Această perspectivă o întâlnim în practica anumitor confesiuni și culte creștine ale zilelor noastre, care rebotează credincioșii convertiți (este, de pildă, și cazul unor abuzuri liturgice ale unor preoți ortodocși care nu subscriu recunoașterii reciproce a validității sacramentelor de către Bisericile Ortodoxă și Catolică, procedând la rebotezarea catolicilor care trec la ortodoxie). Argumentul Sfântului Augustin împotriva acestor abordări este următorul: cel care administrează un sacrament nu este preotul, ci însăși Cristos, care acționează în Biserica sa; în consecință, sfințenia ori nesfințenia preotului nu influențează în niciun fel nici validitatea sacramentului, nici sfințenia Bisericii. Fraza clasică a lui Augustin – care a traversat secolele – este aceasta: „Dacă Petru (care s-a lepădat) botează, Cristos este cel care botează; dacă Paul (care persecuta creștinii) botează, Cristos este cel care botează; chiar dacă Iuda (trădătorul Învățătorului său) botează, tot Cristos este cel care botează”. Creștinul care este scandalizat de anumite comportamente flagrant contrare evangheliei afișate de clerul, de ierarhia ori de credincioșii de rând ai Bisericii e chemat să creadă cu tărie în acea asigurare dată de Cristos cu privire la viitorul Bisericii sale, că puterea celui rău nu o va birui (cf. Mt 16,18).

Suntem cu toții evident pelagieni când atribuim însușiri magice unor practici de credință: „spunem” un Rozariu ca să „ne meargă bine”, 40 de lumânări și 160 de „Tatăl nostru” ne garantează îndeplinirea celor mai năstrușnice dorințe…
L.D.: Este erezia cea mai pregnantă a zilelor noastre și cea mai perfidă, pentru că ne este aproape imposibil să sesizăm incompatibilitatea credinței curate în Dumnezeu cu modul acesta de relaționare superstițioasă și interesată cu el. Monahul Pelagius, un ascet foarte sever al secolului al IV-lea, considera că omul se mântuiește nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin meritele proprii, dobândite prin cantitatea rugăciunilor, posturilor, pomenilor, prin care îi forțează mâna lui Dumnezeu să-i acorde mântuirea. Mercantilismul relației cu Dumnezeu transformă divinitatea într-un automat de împlinit dorințe: bag o fisă (adică fac, de pildă, o novenă), Dumnezeu e obligat să-mi livreze ce i-am cerut. Această abordare este complet opusă harului gratuit al lui Dumnezeu, despre care Ioan ne spune: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu nu ne iubește pentru că facem (rugăciuni, pomeni, biserici etc.), el ne iubește pentru că existăm.

În apetența pentru revelațiile particulare, pentru milenarismele de tot felul, pentru frecventarea anumitor locuri și persoane „cu har” garantat, regăsim montanismul secolelor II-III?
L.D.: Montanus credea că, dacă Dumnezeu s-a întrupat în Cristos, atunci e posibil ca și Duhul Sfânt să se întrupeze într-o persoană, și aceea era chiar Montanus. Tendința tot mai actuală de a modela un Dumnezeu după ideile omului este clar montanistă: fie un Dumnezeu-judecător, care aici îmi contabilizează toate greșelile, pentru a-mi scoate ochii cu ele Dincolo, fie un Dumnezeu care ne permite totul pentru că, nu-i așa?, el este iubire. Zicea Sfânta Tereza de Lisieux că-l iubește pe Dumnezeu pentru că nu știe să socotească păcatele și greșelile ei. Noi nu mai vrem să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu (cum spune Sf. Augustin), noi vrem să-l informăm cum trebuie să fie ca să ne iasă nouă socotelile noastre cu privire la el. Asta se vede în felul în care ne rugăm, în felul în care credem, în felul în care ne interpretăm istoria personală în relație cu el: îi explicăm lui Dumnezeu care sunt nevoile noastre precise (cel mai adesea, financiare) sau cum vecinul care ne enervează ar merita o pedeapsă divină și ne considerăm experți în voia lui, când aplicăm eticheta „așa a vrut/l-a răsplătit/l-a pedepsit Dumnezeu”. Or, Dumnezeul revelat de Cristos, de Scriptură este cel care nu doar cunoaște nevoile noastre, ci, mai mult, vorba Sfântului Augustin, ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

Ce-ar fi de cerut în rugăciunea eliberată de erezii?
L.D.: O inimă curată, care să ne ajute să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2018

Practic sunt nepracticant?


articol ianuarie-page-001

Creștin practicant sau nepracticant? Întrebarea e la fel de absurdă ca afirmația: iubesc, dar nu-mi practic iubirea. În realitate, nu există decât oameni care iubesc și oameni care nu iubesc.

Suntem practicanți ai credinței noastre, adică ucenici ai lui Cristos, adică vestitori ai evangheliei, adică oameni îndrăgostiți de o Persoană vie atunci când:

  • întâlnirea cu Iubitul inimii noastre e prioritatea numărul unu a fiecărei zile (care îndrăgostit iubește o singură zi pe săptămână?): îi căutăm compania nu numai în cuvânt (căci ne place să-l auzim vorbind) și la masa euharistiei (fiindcă a-i gusta iubirea e tot ne poate face mai întregi și mai adevărați), dar și în chipul lui desfigurat de suferință în cei răstigniți pe toate crucile lumii noastre;
  • toate faptele noastre vorbesc despre cât suntem de îndrăgostiți, pentru că atunci când iubim, vedem lumea cu ochii Iubitului nostru: oamenii sunt mai buni, mai luminoși, mai calzi, noi suntem mai răbdători și mai înțelegători cu greșelile lor, înclinați mai mult spre dialog și mai puțin spre judecată, căutători ai păcii și izgonitori ai discordiei, făcători de bine în numele Lui, nu al nostru;
  • ne strigăm iubirea în toate zările, căci suntem atât de plini de ea, de fericiți, de împliniți, încât a tăcea e absolut imposibil: trebuie să alergăm, să spunem tuturor, să împărtășim cât suntem de îndrăgostiți, iar ceilalți văd cum ochii noștri au o strălucire aparte, vorbele noastre au o tonalitate nouă, toate preocupările ne sunt concentrate asupra credinței noastre în Iubire.

Nu suntem îndrăgostiți de Dumnezeu dacă:

  • inventăm toate scuzele posibile ca să nu-l onorăm cu augusta și preasfânta noastră prezență în rugăciune (care e plictisitoare pentru că pălăvrăgim singuri), ca să refuzăm primirea Iubirii lui în sacramente (ca și când am putea să trăim iubirea doar în teorie și de la distanță), când de fapt, cum spunea cineva, nu Liturghia e prea lungă, ci iubirea noastră e prea scurtă;
  • îi cerem să ne satisfacă toate poftele, ca și cum El n-ar fi Iubit, ci sponsor al mofturilor noastre vanitoase și hedoniste. Dă-mi, fă-mi, ia-mi, adu-mi, și hai odată mai repede: care dintre noi îi poruncește astfel omului pe care-l iubește? Atunci cum de-i dăm comenzi din astea utilitariste Dumnezeului nostru, care e însăși Iubirea și pe care nu avem decât să-l adorăm, să-l ascultăm, să-l contemplăm?
  • punem condiții iubirii noastre: l-aș iubi pe colegul, dar cum s-o fac, când el mă bârfește? i-aș da o farfurie de ciorbă caldă cerșetorului din fața casei, dar merită? mi-aș iubi din nou soția dacă ar avea greutatea de când era mireasă; l-aș iubi pe Dumnezeu dacă mi-ar da un serviciu bun, succes în afaceri, o vilă cu piscină. Toate astea când El, Dumnezeu, Iubirea ne iubește chiar păcătoși fiind, chiar răi fiind, chiar împietriți fiind, adică no matter what.

Bonus! Lasă-te fascinat de Iubire, aventurează-te s-o practici din toata inima și fără calcule. Iar Iubirea, la rândul ei, îți va îngădui să o simți, să o guști, să o trăiești: pe viu, în practică, în toată splendoarea ei.

„Credem chiar mai mult decât am crede, dar nu credem destul ceea ce credem” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2018

Prefață la cartea Cristinei Grigore, „Cu zâmbetul în suflet. Papi și sfinți cu simțul umorului”


Cu zambetul in suflet

A așeza în aceeași propoziție termenii „umor” și „creștinism” poate părea, pentru unii, o treabă temerară, dacă nu chiar necuviincioasă. Asta pentru că se întâmplă ca reculegerea inimii, buna chivernisire a conștiinței, cumințenia lăuntrică să fie abuziv asociate fizionomiei compus serafice, frazării căutat moralist-omiletice, umblatului studiat cu privirea în pământ, cultivării unui soi de pustnicie autoflagelantă: râsul e off-limits, umorul e sub demnitatea statuară a celui care caută calea Domnului. Pururi-serioșii apăsați de povara sisifică a mântuirii proprii, încordați în veșnica scurmare scrupuloasă în gunoiul păcătoșeniei personale, întunecați de posturile încrâncenate și ispitiți de mândria evlavioasă de a fi mai vameși decât fariseii au ca mentor un personaj de-al lui Umberto Eco din Numele trandafirului: pe sumbrul ascet Jorge din Burgos, care decretează intrasingent râsul drept slăbiciune și izvor de îndoială, parafrazând scoaterea din context a primului verset din Psalmii 53/52 și 14/13: „Cu râsul, nebunul zice în inima sa: «Nu este Dumnezeu»”.

Dar e limpede că acest fel crispat de trăi creștinismul e în profundă contradicție cu realitatea din terenul Evangheliei. Mai înainte de toate, din punct de vedere semantic: grecescul evangélion (εὐαγγέλιον) înseamnă Veste Bună; bună, nu rea. Dumnezeu s-a făcut om nu ca să ne întristeze, ci ca să arate cum să intram în bucuria lui (cf. Mt 25,21). Pătimirea lui Isus n-a fost spre moarte, ci spre viață, și spre viața veșnică. Zâmbetul lui Cristos în agonie pe crucifixul din Javier e un semn al Iubirii triumfătoare asupra durerii, întunericului, răului, morții…

javier

Apoi, îndrăznesc să spun că un creștin care nu știe sau refuză să surâdă, să zâmbească, să râdă, păcătuiește dintr-un foc împotriva tuturor celor trei virtuți teologale, căci umorul și buna-dispoziție sunt semne clare de credință, speranță și dragoste: credință că Domnul nostru trăiește, speranță că și noi vom trăi veșnic cu el, dragoste pentru el și pentru frați. Și, nu în cele din urmă, Cartea Apocalipsului, scary movie pentru ucenicii lui Jorge, dar revelație a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru prietenii lui Cristos, e clar cu happy-end și pare-mi-se că s-ar cădea să ne repetăm mai des în inimă ultimul ei verset (care e și ultimul cuvânt al Sfintei Scripturi): „Harul Domnului Isus [să fie] cu toți” (Apoc 22,21). Și atunci, mă întreb: când avem credință, speranță, iubire și, bonus, harul lui Cristos, cum ne-ar da mâna să fim altfel decât semne și instrumente ale bucuriei?

„Isus n-a râs niciodată”, zice Jorge în romanul lui Eco. Dar, în Evanghelii, un fin simț umorului transpare din multe ziceri ale Domnului. Iată, de pildă, cum, la o chestiune gravă precum propunerea lui Ioan și Iacob care fac apel la divinitatea lui ca să coboare foc din cer asupra samaritenilor care nu le ascultă predica (Lc 9,53-54), Isus reacționează aducându-i cu picioarele pe pământ când îi numește „frații tunetului” (Mc 3,17). „Radio-șanț”-ului vremii, veșnic nemulțumit de situație, îi zice: „A venit Ioan care nu mănâncă și nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului care mănâncă și bea, iar voi spuneți «Iată un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii!»” (Mt 11,18-19). Fariseilor care umblă să-l perie cu vorbe meșteșugite pentru a-l prinde la cotitură cu răspunsul la o întrebare dilematică (dacă trebuie sau nu plătit impozit cezarului) le zice: „Arătați-mi moneda tributului. […] Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?” (Mt 22,19-20). Ipocrizia o asociază unei imagini caricaturale: „Strecurați țânțarul și înghițiți cămila” (Mt 23,24), iar autosuficienților le prescrie o rețetă pentru acuitatea vederii: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea bine să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5). Chiar în pragul pătimirii sale, la Ierusalim, chestionat de cărturari, farisei și bătrâni de unde și până unde face tot ceea ce face, Isus le răspunde cu o întrebare: „«Vă voi întreba un lucru, şi dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. Botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni? Răspundeţi-mi!» Dar ei […] i-au răspuns lui Isus: «Nu ştim». Atunci, Isus le-a spus: «Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea»” (Mc 11, 29-33). De bună seamă, Domnul ne dă, prin toate, și pildă că umorul de calitate e cu totul altceva decât bășcălia, zeflemeaua, malițiozitatea, luatul peste picior: poate fi suport pentru o correctio fraterna destinsă, prilej de reflecție asupra greșelii, adjuvant în tratamentul egolatriei.

Nu e lucru de mirare, așadar, că și Viețile Sfinților (canonizați oficial sau nu) abundă în exemple de solid simț al umorului. Diaconul Laurențiu, ucis în vremea împăratului roman Valerian, le spune călăilor care-i ardeau trupul pe cărbuni încinși: „Întoarceți-mă și pe partea cealaltă, că pe asta sunt făcut!” Episcopul Augustin de Hippona, cel convertit la Cristos de la o viață de erezie și desfrâu și devenit piatră de temelie a filosofiei creștine, își amintește, în Confesiuni, de rugăciunea tinereții sale zburdalnice: „Dă-mi, Doamne, castitate, dar nu chiar acum”. Patericul egiptean povestește că unor ucenici trimiși de avva Iosif aflat pe patul de moarte, să-l cheme degrabă pe avva Theodor pentru a-l vedea pentru ultima oară, aceasta din urmă le răspunde: „Dacă rămâi până sâmbătă, voi veni, iar dacă pleci, ne vedem Dincolo”. Francisc de Assisi (apostol al bucuriei desăvârșite, într-o pildă memorabilă din Fioretti) sărută leproșii și se proclamă pe sine, cel cu înfățișare de cerșetor, Crainic al Marelui Rege. Tereza de Avila scrie în prefața Castelului interior (care va deveni un text de referință al misticii universale): „Atâtea cărți au fost scrise de bărbați învățați și sfinți încât n-a mai rămas nimic de scris pentru o femeie”. Thomas Morus, condamnat la decapitare de Henric al VIII-lea, îi roagă pe călăi să-l ajute să urce pe eșafod: „Am nevoie de ajutor doar la urcare, la coborâre mă descurc singur”. Episcopul Francisc de Sales îi zice proaspetei văduve Francisca de Chantal, care purta o rochie cam prea decoltată pentru promisiunea de castitate pe care o făcuse: „Doamnă, aceia care nu doresc să primească musafiri, n-ar trebui să-și țină nici casa deschisă”. Nicolae Steinhardt, evreul care descoperă lumina lui Cristos în întunericul temnițelor comuniste, scrie, paradoxal, Jurnalul fericirii: o carte-manifest a strălucirii bucuriei în mijlocul suferinței, mizeriei, urâciunii. Și îl citează pe Sfântul Filip Neri (cel care-a preferat paradisul beretei de cardinal) cu acel memorabil: „Ține-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Primul lucru pe care îl face iezuitul Mihai Godo, în ziua eliberării din pușcăria comunistă, e să-și cumpere o carte de bancuri.

Într-un interviu din noiembrie 2016, Papa Francisc spune că: „simțul umorului e înălțător, te ajută să vezi vremelnicia vieții și să iei lucrurile cu seninătatea unui spirit eliberat. E o atitudine omenească, dar e atitudinea cea mai apropiată de harul divin […], e capacitatea de a fi copil în fața lui Dumnezeu. Lăudați-l pe Dumnezeu cu un zâmbet și o glumă bună”.

La ce bun, așadar, umorul în viața spirituală? E bun, e foarte bun, pentru că ne ajută în cultivarea unei vieți lăuntrice sănătoase, verticale, vii, prin aceea că:

  • Ne vindecă de noi înșine. Luatul în serios a propriei persoane, buricomania egolatră, obstinația alipirii de propriile păreri / idei / convingeri nu sunt doar semne de crispare interioară, ci și de gravă imaturitate spirituală. A ști să râzi de tine însuți, a-ți autoironiza lipsurile și căderile, a face haz de necazul propriilor limite e începutul smereniei negheboase.
  • Ne abonează la libertate lăuntrică. Dacă refuzi sistematic să-ți exersezi simțul ridicolului pe propria persoană, nu ești liber de măștile pe care lumea înconjurătoare ți le impune (dar, pe care nu ești defel obligat să ți le asumi) și trăiești veșnic împovărat de spaima „ce-o să zică cutare despre mine”. Thomas Merton spune că a fi smerit înseamnă a fi tu însuți: adică a te accepta în adevăr, a fi liber, a-ți păsa numai de „gura” lui Dumnezeu și deloc de gura lumii.
  • Ne facilitează detașarea în suferință. Despicarea în patru a firului durerii e neconstructiv, ba chiar distructiv. Dacă te zbați când ești rănit, nu faci decât să-ți agravezi buba: umorul e un balsam care calmează și destinde locul, grăbește vindecarea.
  • Ne conectează la duioșia privirii lui Dumnezeu asupra noastră. Când la soare te poți uita, dar la tine ba, lumina lui Cristos e pusă sub obroc (cf. Mt 5,15) și ești prea orbit de măreția propriei persoane pentru a te vedea așa cum ești, cu ochii Făcătorului tău. Simțul umorului te ferește de deznădejde când dai ochii cu tine cel adevărat și te deschide cu atât mai mult milostivirii și mângâierii lui Isus.

În Numele trandafirului, franciscanul partizan al umorului Guglielmo din Baskerville conchide astfel disputa lui cu Jorge din Burgos: „Diavolul este credință fără zâmbet”. De acest demon al seriozității încruntate își propune să ne elibereze cartea de față, care nu e doar un inedit Pateric catolic al zilele noastre, ci și un mic îndrumar de serenitate, detașare și pace, fiindcă, așa cum spune Sfântul Filip Neri, „unei inimi plină de bucurie îi este mai ușor să ajungă la desăvârșire decât uneia triste”. E o carte care ne propune să ne conducem sufletul mai des după acea rugăciune a iezuitului Daniel Lord, în care umorul și smerenia sunt sinonime:

„Doamne, dă-mi un profund simț al umorului,
nu al înfumurării.
Dă-mi să cunosc absurditățile,
înainte de a face fapte absurde.
Ajută-mă să înțeleg că atunci
când acționez cu umilință,
ființa mea e mai umană,
mai demnă de încredere
și mai vrednică de prețuirea Ta”.

 

Bucuria, îndemn la profunzime


Bucuria, indemn la profunzime-page-001Bucuria, indemn la profunzime-page-002Bucuria, indemn la profunzime-page-003Bucuria, indemn la profunzime-page-004

„Dumnezeu este adevărata bucurie” (Papa Francisc, predică la Santa Marta, 9 iunie 2017)

Interlocutor:
Pr. Dr. Wilhelm Dancă (n. 1959), preot romano-catolic, doctor în Filosofie, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică (București)

Moderator: Claudia Stan

Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Cristos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?
Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?
W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?
W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie?
W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Cristos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?
W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Cristos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Cristos.

În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.
W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?
W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Cristos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.
W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?
W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință.
W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului. Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?
W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ediția de Crăciun, 2017

Redă-l pe Cristos Crăciunului tău!


Reda-l pe Cristos Craciunului tau-page-001

 

În preajma zilei de 25 decembrie, lumea întreagă e cuprinsă de o frenezie vecină cu nebunia: prea adesea uităm Cine e sufletul sărbătorii și luăm de bune surogatele. Mai știm să trăim Crăciunul cu Cristos?

Ne pregătim pentru un Crăciun cu Isus dacă:

  • facem curățenie generală în sufletul nostru, cu Spovadă serioasă, cu Liturghie, cu Împărtășanie, cu rugăciune, cu reculegere tihnită înaintea incomensurabilului mister al Întrupării, prin care (ce puțin atenți suntem la asta!) Dumnezeu cel sfânt vine în mijlocul nostru al celor atât de puțin sfinți, ca să ne iubească și să ne facă ai Lui, pe noi, cei care ne încăpățânăm să rămânem ai noștri și ai lumii;
  • punem la crescut drojdia cea care lucrează în taină, aceea prin care ne simplificăm după modelul lui Cristos, cel care se naște într-o iesle, neștiut de nimeni: lucrăm mai cu atenție la dezlipirea de noi înșine, de părerile noastre, de prejudecățile noastre, de micimea noastră sufletească prin care ne lăsăm infestați de narcisism, de perfecționism, de nevoia obsesivă de a controla totul și, în locul acestora, alegem să ne facem, asemenea lui, mici, tăcuți, vulnerabili, adică ne golim sufletul de „aluatul fariseilor” care suntem (cf. Mt 16,6), ca să-i facem loc să crească aluatului Iubirii;
  • chemăm invitații la ospățul în care ne dăruim mai înainte de toate pe noi înșine: timpul irosit cu preocupări inutile, toate hainele și mâncarea ce ne prisosesc nu ne aparțin, sunt furate de la Isus care trăiește pe stradă, de la Dumnezeu care n-are un colț de pâine, de la Pruncul fără părinți pe lume, de la Domnul săracilor care n-au cui să-și strige suferința, de la Cristos uitat de toți ai săi; iar dacă nu le înapoiem degrabă, „zadarnică este credința noastră” (cf. 1Cor 15,14), degeaba am postit și-am bolborosit o tonă de rugăciuni pioase.

Trăim ziua de 25 decembrie cu lumea și cu ultimele ei tendințe și discount-uri când:

  • alergăm bezmetici după cadouri, cozonaci, brazi, fripturi, băuturi, într-un maraton al nervilor, claxoanelor, înjurăturilor, cozilor, înghiontelilor, în care invocăm tot felul de alți dumnezei (cardul, îmbuibarea, grosolănia, individualismul);
  • ne însușim șabloane care ne garantează imaginea de oameni de succes („Anul ăsta facem Crăciunul în Tour Eiffel”), importanți („Mă întorc la birou pe 27, lucrăm la închiderea de an”), onorați de companii selecte („O să fie și CEO-ul nostru la petrecerea de Crăciun a companiei”);
  • facem daruri prețioase, sclipicioase, „de firmă”, care substituie neputința de a ne păsa cu adevărat de altceva decât de portofelul nostru și de masca pe care o purtăm ca să ne ascundem goliciunea din suflet, fobia de singurătate, groaza de a rămâne, cu sinceritate, față în față cu Dumnezeu (oglindă în care ne-am vedea cum suntem cu adevărat).

Bonus! Redă-l pe Cristos Crăciunului tău și El îți va reda bucuria vieții. A întregii tale vieți.

„Dacă vrei să ajungi la Dumnezeu prin mijloacele sale, la căpătul drumului, din nefericire, te vei întâlni pe tine. Dacă vrei să ajungi la El prin mijloacele Sale, tocmai pe tine, din fericire, nu te vei mai regăsi”. (Fer. Vladimir Ghika)

 Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ediția de Crăciun, 2017

Adventul: drum de speranță, credință, bucurie și iubire


dialog decembrie-page-001dialog decembrie-page-002dialog decembrie-page-003

dialog decembrie-page-004

Interlocutori:

Pr. Dr. Daniel Iacobuț (n. 1979), preot romano-catolic, doctor în Liturgică, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” (Iași)

Sr. Marta Andro (n. 1968), responsabilă a Mișcării Focolarelor, lector la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității București

Moderator: Claudia Stan

„Adventul e o călătorie spre orizontul speranței” (Papa Francisc, Angelus, 1 decembrie 2013)

Adventul, timp de har și de liniște, timp pentru a ne lăsa priviți de Dumnezeu care vine, timp pentru a aștepta în tăcere înfăptuirea miracolului Întrupării. Etimologia termenului în limba română vine din latinescul „adventus” care traduce grecescul „parousia” (a doua venire a lui Cristos). Termenul liturgic este caracteristic spațiului latin al Bisericii și este sinonim Postului Crăciunului din spațiul bizantin. Ce și cum este Adventul?

Pr. Daniel Iacobuț (D.I.): Pentru a descrie Adventul, aș pleca de la o imagine, aceea a unei porți maiestuoase de intrare într-o catedrală, într-un sanctuar: Adventul e poarta, Crăciunul e sanctuarul. Ca să trecem dincolo de poartă, avem nevoie de un timp de pregătire deopotrivă pentru a rememora cele întâmplate (întruparea lui Dumnezeu) și pentru a privi în viitor către cele așteptate (a doua venire a lui Cristos). Pe această poartă de intrare ar putea fi inscripționate trei cuvinte: așteptare, convertire, speranță. Așteptare: ne rugăm pentru venirea Domnului în slavă, o rugăciune în care regăsim atât ieslea, cât și icoana judecății de pe urmă. Convertire: Sf. Ioan Botezătorul, personaj-cheie al Adventului, ne invită să ne îndreptăm privirea spre cel care, iată, vine (lat. advenit). Speranță: trăim o speranță vie, mereu actuală, plină de bucurie.

Sr. Marta Andro (M.A.): Fecioara Maria, care a știut să aștepte și să contemple în tăcere înfăptuirea miracolului întrupării, este o icoană a Adventului: așteptarea ei nu e nici pe departe una pasivă, căci ea pleacă în grabă spre verișoara ei Elisabeta, ca să-i povestească, prin imnul Magnificat, minunile Domnului și să-i stea alături în perioada de așteptare de dinainte de naștere. Fecioara Maria ne invită pe toți la un exercițiu de tăcere în această perioadă de post, în care propriul eu să amuțească, pentru a-i da spațiu de exprimare Pruncului care vine, care se naște… şi care creşte înlăuntrul creştinului prin viaţa omului nou.

Care sunt semnele liturgice distinctive ale Adventului?

D.I.: Culoarea violet a veșmintelor liturgice (pe care o mai întâlnim și în Postul Paștelui și cu prilejul altor celebrări penitențiale) ne amintește invitația la convertire. În a treia duminică a Adventului (numită Gaudete, a bucuriei), violetul Postului Crăciunului se lasă transformat de lumina lui Cristos-soarele dreptății și Biserica se înveșmântează în roz, pentru a conduce inimile credincioșilor spre sărbătoarea Nașterii. Cele patru lumânări ale coroanei de Advent sunt simbol al profeților Vechiului Testament care au luminat treptat așteptarea lui Mesia. Adventul propune și lecturi liturgice încărcate de semnificație. Până la 16 decembrie, avem texte care ne îndreaptă spre parusie, spre venirea împărăției lui Dumnezeu în mijlocul nostru, pentru ca între 17 și 24 decembrie să citim pericope care ne pregătesc pentru întruparea Domnului. Extrem de frumoasă e simbolistica evangheliilor propuse în cele patru duminici ale Adventului: 1. Veghere pentru a doua venire a lui Cristos; 2. Invitația la convertire formulată de Sf. Ioan; 3. Mărturia lui Ioan despre Isus; 4. Bunavestire.

M.A.: Putem vedea în coroana de Advent un simbol ecumenic: inițiativa acestui obicei, care a aparținut unui pastor evanghelic, e una care cheamă la comuniune între creștini, la unitatea și pacea pe care Isus le-a dorit și le-a propovăduit. Când aprindem o lumânare din coroniţă ne putem ruga Tatălui Ceresc să ne arate modalităţi noi de apropiere între Biserici pe calea dialogului interconfesional.

D.I.: Un alt element liturgic interesant este că începând cu 17 decembrie, liturgia include așa-numitele „antifone mari” sau „antifone O” (care încep cu interjecția omonimă), texte ale profeților folosite la rugăciunea Vesperelor și ca vers la evanghelia de la Sf. Liturghie, texte-invocații centrate pe recapitularea titlurilor mesianice veterotestamentare: Înțelepciune, Adonai (Domnul, Stăpânul), mlădița din rădăcina lui Iese, Cheia lui David și sceptru al casei lui Israel, Luceafăr, Rege al neamurilor, Emanuel (Dumnezeu cu noi). Inițialele tuturor acestor titluri în limba latină (Emanuel, Rex gentium, Oriens, Clavis David, Radix Jesse, Adonai, Sapientia) alcătuiesc un acrostih interesant: [ego] ero cras, eu voi veni mâine. Este răspunsul dat unei alte invocații a Adventului, Maranatha! (Vino, Doamne Isuse!).

Vă propun să comentăm puțin rugăciunea tradițională a acestui timp, Rorate Coeli. De când face ea parte din liturgia latină și ce ne spune această rugăciune?

D.I.: Rorate este un cânt gregorian specific Adventului, al cărui text provine din profetul-simbol al acestui post, Isaia („Coboare roua din senin” – Is 45,8): în vremea Sfântului Grigore cel Mare (sec. al VI-lea), această rugăciune funcționa ca antifonă la intrare în Liturghia Sfintei Fecioare Maria. Rorate însuși este, în esență, o cinstire a Sfintei Fecioare: în roua care ajunge pe pământ, Sfinții Părinți au văzut o trimitere la zămislirea feciorelnică a lui Cristos; norul e asociat prezenței lui Dumnezeu; pământul care trebuie să se deschidă pentru a-l zămisli pe Mântuitorul e o aluzie la Maica Domnului. Invocația finală din Rorate e un semn concret al speranței: „Fii mângâiat, poporul meu meu, căci e aproape mântuirea ta!”

M.A.: Am o amintire foarte vie a participării la Liturghia Rorate în copilărie. Eram fascinată de momentul acela de pace, de tăcere, când se cânta imnul, în întunericul din biserică brăzdat doar de pâlpâirea lumânărilor: un moment plin de mister, care ne ajută să interiorizăm mai profund această așteptare, această bucurie de a fi copii ai lui Dumnezeu. Bucurie pe care o putem aprofunda la fiecare Advent…

D.I.: Prima mea amintire legată de o trăire specială asociată lui Rorate e din clasa a IX-a de seminar, când, într-o dimineață în dimineața primei duminici a Adventului, ne-am trezit în acordurile calde ale unui cor splendid care intona, pe culoarele dormitoarelor, la început foarte încet, apoi din ce în ce mai puternic, acest imn: erau colegii noștri din clasele mai mari, care, după o tradiție mai veche, așa îi trezeau pe „boboci”…

Care e caracteristica cea mai pregnantă a Adventului? Asceza sau mistica? Altfel spus, cum să găsim echilibrul corect între post/pocăință și meditație/rugăciune? 

M.A.: Pentru a pătrunde în taina întrupării, e nevoie deopotrivă de asceză și de mistică, fiindcă suntem chemați să ne micșorăm spre a ne înălța și pentru a-i face loc lui Dumnezeu să crească în inima noastră. Postul/pocăința, meditația/rugăciunea sunt instrumente, căi ajutătoare pentru a merge spre Dumnezeu cu mai mare libertate, iar Adventul trebuie să ne ajute să creștem în libertatea de fii ai lui Dumnezeu care trăiesc în lume, dar nu aparțin lumii. Acest timp ne invită să regăsim unitatea interioară pe care ne-o dă prezența harului în inima noastră, pentru a ne îndrepta mereu spre bine și a ne îndepărta de rău; când această unitate interioară este distrusă, suntem chemați să o reconstituim apelând la sacramente (Spovada, Euharistia) și reflectând încotro ne îndreptăm pașii: spre cele veșnice ori spre cele trecătoare. A fi asemenea lui Dumnezeu, adică a fi iubire, nu trebuie să rămână o abstracție pentru creștini, ci un mod de viață constant. Iar iubirea e și asceză și mistică şi se exprimă prin iubirea faţă de Dumnezeu (mistică, deoarece ne duce la unirea cu el!) şi faţă de aproapele nostru (asceză, pentru că e nevoie de lepădarea de sine pentru a-i face loc aproapelui în inima şi în preocupările noastre!).

D.I.: Iubirea și caritatea sunt legătura dintre post și meditație, iar țelul amândurora este purificarea. Când ne rugăm îi facem loc lui Dumnezeu să se întrupeze în inima noastră, să înfăptuiască prima lui venire. Postul e o conștientizare a celei de-a doua veniri, e imaginea iconografică a tronului gol care-l așteaptă pe Cristos Judecătorul să se întoarcă. Și în așteptarea judecății, ne dăm seama că avem nevoie de permanentă convertire: astfel ajungem la caritate, pe care, trăind-o, ne pregătim pentru judecată. Sf. Bernard de Clairvaux vorbea despre o venire intermediară a lui Cristos, care are loc acum și față de care acum, în clipa prezentă trebuie să ne deschidem, practicând iubirea concretă față de cei săraci, cei singuri…

Această perioadă are câteva ingrediente care ne dau posibilitatea de a valida drept creștin ori nu parcursul nostru de Advent?

M.A.: Un ingredient ar fi oprirea din iureșul zilnic pentru a conștientiza șansa nouă din această perioadă de a crește în înțelegerea şi trăirea credinței noastre. Sfinții ne amintesc adesea îndemnul de a trăi conștient prezentul: acum vine Cristos la noi, acum trăim cu el. Noi nu suntem creștini ai trecutului, nici ai viitorului, ci ai clipei prezente.

D.I: În rețetarul Adventului intră acceptarea propriei sărăcii interioare, asumarea fericirii celor săraci în duh: cine-l așteaptă și-l dorește pe Isus se redescoperă sărac, recunoscându-și nevoia de Dumnezeu. Dar sărăcia nu e condamnare, ci loc de speranță și încredințare, de regăsire în comunitatea săracilor Vechiului Testament, anawim, restul sfânt care aștepta venirea lui Mesia și care era, atunci ca și acum, o minoritate.

Suntem deja înconjurați de zgomotul și tumultul pregătirilor pentru sărbători: aglomerație pe străzi și în magazine, ambuteiaje pe șosele, nervi, agitație, înghesuială. Nu ne înghesuim însă la sacramente, la Liturghie, la aprofundarea vieții noastre de credință. În preajma sărbătorilor, parcă ies în evidență mai mult decât de obicei habitusuri contrare spiritului evangheliei: acumularea, individualismul, hedonismul. Care este esența și cum să revenim la ea?

D.I.: Un exercițiu interior esențial este acela de a ne trece dorințele personale printr-o sită, pentru a le purifica de tot ce nu este necesar ori e dăunător. Lumea noastră e maestră în fabricarea unor dorințe care nu sunt reale, în a ne manipula pentru a ne prezenta drept necesară și importantă dorința față de lucrurile superficiale. Însă cine așteaptă, cine face discernământ în privința propriilor dorințe primește harul de a ajunge la dorința cea mai intimă a inimii aceea a întâlnirii cu un Tu, cu un chip care nu e trecător, care nu are mai multe fețe, care e unul stabil, definitiv, mereu acolo, care ne amintește de vocația noastră perpetuă de a ne împlini fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu.

M.A.: Vitrinele strălucitoare care acaparează semnificația Adventului și a Crăciunului, ne mâhnesc, pentru că ne lasă impresia că l-au aruncat afară pe Isus. Dar coborârea lui Dumnezeu din cer în mijlocul nostru ne arată tocmai asta, că el se naște, ia trup omenesc într-o lume care îi este potrivnică de la început și până la sfârșit, din iesle până pe cruce și dincolo de înviere și înălțare. Şi cu toate acestea, Isus aduce vestea bună a comuniunii, a prieteniei, a păcii şi devine un om (Dumnezeu) al dialogului. În această lume, noi creștinii suntem invitaţi să devenim oameni ai dialogului împreună cu Isus şi să ducem peste tot vestea cea bună: că binele poate să prindă viaţă şi să crească, indiferent de circumstanțe și de opreliști.

Pentru mine, Adventul e o cale, un drum, pe care ne întâlnim cu adevărul propriei persoane pentru a ne putea întâlni cu adevărul lui Dumnezeu, ca în „Gaspar, Melhior și Baltazar”, fabulosul roman-parabolă al lui Michel Tournier, care descrie călătoria – mai cu seamă interioară – a magilor spre Cristos. Dacă ar să rezumați Adventul într-o singură idee, care ar fi aceea?

D.I.: Avem în Liturghie, la Împărtășanie, o rugăciune în care îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască „de toate relele”, „să fim pururea liberi de păcat și feriți de orice tulburare, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Adventul e speranța fericită, care e totodată și o speranță sigură, în ciuda tuturor nesiguranțelor noastre omenești. E o speranță fericită pentru că se împlinește, iar această împlinire ne încurajează să sperăm în continuare.

M.A.: Adventul e comunicare şi relaţie. Comunicare divino-umană, a lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu, a creştinilor între ei ori cu cei din alte confesiuni, religii, cu oamenii de bunăvoinţă. Întruparea lui Isus ne propune o nouă formă de comunicare şi de legătură între persoane: ne învaţă să lăsăm deoparte propria lume, asemenea lui care a pierdut Raiul pentru noi, şi să devenim „purtători de iubire”, pentru a crea o familie umano-divină capabilă să se încurajeze mereu în „cele de sus” şi să reînnoiască între oameni legăturile fraterne.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, decembrie 2017