New Age, o iluzie periculoasă – Partea a III-a


 

decembrie_pag-28-31-page-001

decembrie_pag-28-31-page-002

decembrie_pag-28-31-page-003

decembrie_pag-28-31-page-004

„Ne mântuim pe noi înșine prin intermediul acțiunilor noastre, așa cum explică adesea New Age, sau suntem mântuiți de iubirea lui Dumnezeu? […] În creștinism, mântuirea nu este o experiență a sinelui, o locuire meditativă și intuitivă în sine, ci este iertarea păcatului, eliberarea de ambivalențele profunde care locuiesc înăuntrul nostru și ajungerea la pacea simțurilor prin intermediul comuniunii cu un Dumnezeu iubitor” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 4).

Sunt foarte la modă terapiile holistice propuse de New Age: reiki, bioenergia, cristaloterapia, sacroterapia, acupunctura, cromoterapia, aromoterapia, meloterapia, homeopatia, metoda Feldenkrais, rolfing. Ce anume le face neconforme cu învățătura creștină?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Mai întâi aș prefera să lămurim ce înseamnă „holism”. Este un neologism folosit pentru prima dată într-un tratat socio-politic al unui filosof sud-african, Jan Christiaan Smuts, și are la bază un cuvânt din greaca veche, hólos, care înseamnă „întreg”. Raportat la persoana umană, holismul are la bază ideea că omul este un întreg format din părți interdependente, iar nefuncționarea uneia le afectează pe toate. Până aici nimic suspect, căci și Sf. Paul spune că în corpul omenesc „dacă un mădular suferă, toate mădularele trupului suferă împreună cu el” (1Cor 12,26). Problema se pune însă la un alt nivel legat de natura părților ființei umane, precum și a modului de interconexiune dintre ele. Astfel, pentru promotorii holismului nu există o dualitate clară și distinctă între partea material-fiziologică a omului și cea rațional-spirituală, mai exact între trup și suflet. Prin urmare, dacă o persoană se confruntă cu un dezechilibru (fizic, psihic sau spiritual), acesta are înrâurire asupra întregului ansamblu spirit-minte-corp. Nu are importanță că sufletul și trupul au naturi diferite și se bazează pe principii diferite. Nu mai contează la acest nivel nici legile științifice care stau la baza dimensiunii psiho-fiziologice a omului, nici principiile spirituale ale adevărurilor de credință revelate care țin de partea sufletească. Materia se amestecă cu spiritul și se condiționează reciproc, iar metafizica se amestecă cu legile naturii. „Ființa” aceasta nu este nici omul conform canoanelor științei și nici persoana umană conform revelației divine. De asemenea, se revine la străvechea problemă a punctului de legătură dintre materie și spirit. Adepții New Age l-au găsit în ceea ce ei numesc „energie”, care nu se știe de ce natură este (materială sau spirituală), căci ceea ce contează este asigurarea unui flux liber al energiei prin corp, minte și spirit. Din nou, nici știința actuală, nici revelația creștină nu explică în felul acesta omul și persoana. Tocmai de aceea terapiile sunt pseudo-științifice, iar ideologiile din spatele lor sunt anticreștine. Tot ceea ce ați enumerat mai sus se bazează pe aceste considerente, iar termenul „energie” este numitorul comun. Reiki, însă, e de fapt o metafizică structurată care se apropie de statutul de religie, inspirându-se la textele sacre ale hinduismului, taoismului, budismului și confucianismului, religii străvechi care sunt aproape incompatibile doctrinar între ele. De aceea, reiki (rei=spirit, ki=energie) nu este doar o terapie, ci un cult dedicat „energiei universale”, care trebuie activată și accesată prin ceremonii de inițiere. Suntem la ani lumină depărtare de creștinism. Homeopatia este apă chioară pe bani mulți: suntem tot pe tărâmul confuziei dintre materie și spirit, dar la punctul de confluență nu se află o „energie” ca la celelalte, ci spiritul materiei la care se ajunge prin diluții la infinit. Acest „spirit” vindecă conform principiului contrariilor „cui pe cui se scoate”, doar că un „cui” e de natură materială (o substanță), iar celălalt „cui” e spiritual, mai exact „spiritul” acelei substanțe. Dacă nu ar fi efectul placebo care să explice unele efecte ale medicamentelor homeopate, ne-am situa cu adevărat în lumea poțiunilor magice din Asterix și Obelix. Când adăugăm pe listă aromoterapia, cromoterapia sau meloterapia, nu vrem să spunem că mirosurile, culorile sau muzica nu produc efecte asupra omului, fie ele și pozitive; problema constă în interpretările pseudo-științifice și spiritualiste ce se dau. Feldenkrais e o metodă de control al minții asupra fizicului prin ședințe de grup numite „conștiința în mișcare”. La fel, rolfing nu e doar un masaj muscular care să restituie corpului mobilitatea, ci o practică de „integrare structurală” și de „redresare din punct de vedere spiritual și sufletesc”. Se înțelege de la sine că principiile sunt tot holiste, delimitarea dintre materie și spirit aproape inexistentă, iar accentul cade exclusiv pe ceea ce omul este și face.

Ni se propune apoi parapsihologia, prin percepțiile extrasenzoriale (precogniția și clarviziunea fiind cele mai frecvente) și capacitățile paranormale (reîncarnarea, capacitățile de medium).

V.D.: Prefixul „para”, ce intră în componența unor termeni ca „parapsihologie”, „paranormal”, este un cuvânt care în greaca veche înseamnă „dincolo de”, „împotriva”, „contra”, „contrar”, „în ciuda”. Cu alte cuvinte, „parapsihologie”, „paranormal” are sensul de „dincolo de psihologie” sau „contrar psihologiei”, respectiv „dincolo de normal” sau „contrar normalului”. Noi, oamenii, suntem făcuți de Dumnezeu într-un anumit mod și funcționăm într-un anumit mod, care e în conformitate cu natura noastră omenească. Însă, există o ispită străveche care, de la Adam încoace, nu a încetat să îl bântuie pe om: ispita de a nu fi om. Parapsihologia este una din cedările la această ispită. Da, există ceva dincolo de om, există ceva dincolo de legile naturii. Sf. Toma de Aquino face o distincție clară între natural, supranatural și preternatural. Naturalul este „ceea ce se întâmplă întotdeauna sau cea mai mare parte a timpului”, adică e la îndemâna simțurilor noastre. Supranaturalul constă în „acțiunile nemediate ale lui Dumnezeu”; iar preternaturalul este ceva „ce se întâmplă rareori, dar totuși prin ființele create”. Minunile prin intermediul creaturilor, de exemplu, aparțin preternaturalului. Dar și acțiunile demonice aparțin preternaturalului. Noi afirmăm în Crez că Dumnezeu e creatorul „celor văzute și celor nevăzute”. Deci există și o „creație nevăzută” care se manifestă în registrul preternaturalului. Ei bine, aici este problema. Omul are ambiția de a invada preternaturalul prin tentativa de a-l manipula. Și Sf. Toma spune că numai Dumnezeu are puterea de a suspenda legile naturii pe care El le-a dat. Minunile sunt mereu ale lui Dumnezeu, indiferent că sunt făcute direct de El sau prin intermediul creaturilor. Însă demonii manipulează legile naturii într-o manieră falsă pentru a induce în eroare și pentru a sugestiona credința oamenilor în aceste false minuni. Aici este paranormalul. E un tărâm foarte periculos pentru că e teren privilegiat pentru Cel Rău. Atitudinea corectă este aceea pe care ne-o sugerează Biblia: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale fiilor noștri pentru totdeauna ca să împlinim toate cuvintele acestei legi” (Dt 29,28).

Spiritismul (vorbirea cu morții, inclusiv în vis sau prin tăblița Ouija), vederea viitorului, comunicarea cu îngerii și cu energiile / entitățile cosmice: iată câteva ocultisme cu care depășim granița jocului și intrăm în alte teritorii. 

V.D.: De fapt vorbim aici de comunicarea cu lumea de dincolo. Să vedem ce spune Scriptura: „Dacă cineva se duce la necromanţi şi la ghicitori prostituându-se cu ei, îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Dar voi sfinţiţi-vă şi să fiţi sfinţi, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” (Lev 20,6-7). Cred că e foarte clar acest cuvânt. În realitate, necromanții nu cu sufletele răposaților comunică, ci cu demoni. Spiritismul este o poartă către demoni, nu către tărâmul morților, căci în lumea spirituală este o ordine, iar morții nu răspund la comanda oamenilor. Omul nu vrea să fie om, ci vrea să manipuleze lumea de dincolo, iar diavolul nu așteaptă invitații speciale. Exorciștii știu că sunt contexte în care Dumnezeu îi impune diavolului să spună adevărul, căci în rest turuie doar minciuni. Ocultismul modern promovat de New Age propune și alte relații ascunse: cu îngeri (nu cei biblici), cu energii, cu entități cosmice fără nume etc. Suntem la același nivel și expuși acelorași riscuri.

Ceea ce creează confuzie că uneori aceste rătăciri par a avea un soi de legitimare din partea oamenilor Bisericii: un călugăr franciscan (Justin Bielitz) este instructor de Silva Mind Control, există centre de reculegere creștină care propun și yoga.

V.D.: În primul rând, e prea mult spus „legitimare”. Nu negăm faptul că pot exista păstori care să mai aibă nevoie să se documenteze, căci ocultismul promovat de New Age este ca un tsunami care vine pe neașteptate, cu provocări pastorale care nu au mai existat până acum. Documentele Bisericii din ultima vreme demonstrează faptul că există reacții ale Magisteriului care încearcă să explice creștinilor problema de fond a acestor practici. Deci, e nevoie și în Biserică de formare și de documentare. Ceea ce e mai alarmant este faptul că unii slujitori, cum ar fi călugărul pe care l-ați amintit, cad în aceste capcane și le promovează. Silva Mind Control este o tehnică nu atât de programare a sferei conștiente a minții, cât mai curând de a „reprograma inconștientul” și de „a controla visurile”. Din acest punct de vedere se bazează pe principii oarecum psihanalitice. Însă sloganurile care o însoțesc scot foarte bine în evidență centrarea pe propriul eu: „Fii stăpân pe mintea ta pentru a fi stăpân pe viața ta” sau „Vei deveni arhitectul realității tale”. Suntem pe aceiași linie cu alte practici New Age cum ar fi: meditația transcendentală, training-ul autogen, autohipnoza, yoga, unde magia, misticismul și parapsihologia se întrepătrund. Creștinii sunt invitați să aleagă cine să fie Domnul și Stăpânul vieții lor sau dacă vor să-și trăiască viața în imaginar.

Ca fost exorcist al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, cred că aveți autoritatea de a da mărturie cât din New Age e poartă de intrare a răului și care este calea sigură de purificare a sufletului de aceste practici nefaste.

V.D.: Da, într-adevăr aceste practici produc daune spirituale și nu numai. Oamenii nu aleg New Age, iar majoritatea nici nu știu despre ce este vorba, dar aleg „alternativele” de pe tarabele de cărți sau aleg să-și pună încrederea absolută în puteri manipulate de propriul eu sau de alți pretinși deținători de puteri. Pe lângă faptul că procedând astfel suntem pe o pistă falsă, alimentăm în mod indirect setea de curtoazie a Celui Rău, care este bucuros dacă ne poate îndepărta de adevăr, de Calea de mântuire care se numește Isus Cristos și de cei care cred în El. Calea sigură de purificare este renunțarea la aceste practici, mai exact convertirea de la idolatrie, căci acest cuvânt înglobează toate aceste practici. Avem mijloace sfinte în Biserică, cum sunt Spovada și Împărtășania deasă, chiar zilnică, dar ele nu prezintă atracție, deoarece implică efortul de convertire personală și parcurgerea unui drum tenace de sfințire. E mult mai ușor să scoți portofelul, să cumperi o metodă, să aplici o rețetă sau să plătești pe cineva care „să te rezolve” rapid. Un creștin autentic ar trebui să-și pună întrebarea simplă: cine mă poate rezolva? Răspunsul la această întrebare există deja de 2000 de ani.

Practicarea New Age, sub orice formă, încalcă primele două porunci ale Decalogului, iar ideologia New Age se înscrie în linia unor practici condamnate formal de Biserică.

V.D.: Da, deoarece sunt idolatrii care îndepărtează de la credința în Dumnezeul cel revelat, sunt păcate îndeosebi împotriva primei porunci a lui Dumnezeu. Culmea este că oamenii nici nu se acuză la spovadă cu privire la practicile superstițioase sau de idolatrie. Foarte rar mi-a fost dat să aud pe cineva că-i cere iertare lui Dumnezeu pentru credința în superstiții, în horoscop sau pentru idolatriile legate de propriul eu. Catehismul vorbește despre superstiții, despre „devierea sentimentului religios și a practicilor pe care le impune acesta”, vorbește despre „excesul pervers de religie”, despre „atribuirea unei importanţe magice anumitor practici”, vorbește despre greșeala de a „lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispozițiilor interioare pe care acestea le pretind” (cf. nr. 2110, 2111). Vorbește despre „divinizarea a ceea ce nu este Dumnezeu”, despre faptul că omul comite „idolatrie atunci când cinsteşte şi respectă o creatură în locul lui Dumnezeu” (nr. 2113). Catehismul vorbește despre divinație, despre magie, despre vrăjitorie, despre spiritism (cf. nr. 2115-2117). Până când Biserica va elabora documente speciale pe aceste teme, avem totuși de unde să ne documentăm. Prefer să concluzionez despre New Age folosind una dintre afirmațiile Catehismului Bisericii Catolice care, chiar dacă se referă la idolatrie, poate fi aplicată inclusiv mișcării New Age: aceasta, deoarece „respinge stăpânirea unică a lui Dumnezeu […], este deci incompatibilă cu comuniunea divină” (nr. 2113).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, decembrie 2018

Reclame

Credință vie sau moartă?


decembrie_pag-23-page-001

Cred că sunt pios: fac tot felul de lucruri cuvioase și cuminți. Dar am cu adevărat o credință vie ori am îngropat-o într-o tonă de chițibușării?

Credința mea creștină e vie și dătătoare de viață și altora când:

  • îl iau pe Cristos cu mine oriunde merg, orice aș face, cu oricine m-aș întâlni – fiindcă orice întâlnire cu oamenii e, fundamental, o întâlnire cu El, la care sunt prezent mai mult cu inima și mai puțin cu mintea, o întâlnire care mă îndrăgostește zilnic tot mai mult de El, care mă scoate din tiparele mele de iubire și de gândire și mă cheamă mereu să fac totul spre mai marea lui slavă, nu spre beneficiul meu personal;
  • lucrez la mântuirea mea cu seriozitate – cultiv prietenii în Duh cu suflete sfinte de la care al meu are ce învăța, mă dau pe mâna unui îndrumător care să mă ajute să înțeleg ce vrea Dumnezeu să fac cu viața mea, mă las călăuzit de lecturi spirituale care îmi luminează inima spre curățare de patimi și alipiri;
  • îmi cultiv constant prietenia cu Domnul prin „treimea” Liturghie, Spovadă, Împărtășanie – cu cât mai des particip cu inima la toate acestea, cu atât mai mult voi putea răspunde la misiunile la care El mă cheamă pentru a întruchipa iubirea Lui (devenită și a mea) pentru frați: atunci și mortificările și faptele bune vor avea miez, substanță, Autor.

Cred că am o credință vie, dar, de fapt, e moartă și îngropată la doi metri sub pământ. dacă:

  • sunt robul nu al lui Cristos, ci al propriilor mele formalisme exterioare – trebuie să fac neapărat trei novene, să mă duc în nu știu ce pelerinaj, să mă spovedesc la părintele ăla mai cu „cu har” ca toți, să țin post aspru: și când voi face toate astea, mă voi fi automântuit, că doar ce nevoie aș mai avea de Isus dacă eu le știu și le fac singur pe toate?
  • funcționez pe bază de frică, nu de iubire – Dumnezeu e un bau-bau care mă privește din ceruri cum tot calc pe bec, de aceea viața mea devine o continuă sforțare să nu-L mânii, să nu-L ofensez, să nu-L rănesc, în care uit să-L laud, să-L ador, să-L binecuvântez;
  • le impun altora modul meu de a crede, de a face lucrurile, pe care îl învestesc cu infailibilitate superstițioasă – „e bine / nu e bine să”, „trebuie să” sunt sintagmele cu care îmi încep fiecare propoziție prin care declam cu emfază cine și în ce condiții e admis la mântuire și cine nu; iar cine nu e de acord cu mine, e împotriva Bisericii, a lui Cristos și a tuturor sfinților.

Bonus! Îngăduie-i lui Cristos să-ți modeleze El credința ta în El. Tu ai încercat și nu ți-a ieșit mare lucru. Ai să fii surprins ce diamant scoate El din piatră asta întunecată și colțuroasă care e inima ta.

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină” decembrie 2018

New Age, o iluzie periculoasă – partea a II-a


pages-28-31-page-001pages-28-31-page-002pages-28-31-page-003pages-28-31-page-004

„Dumnezeul din New Age este o energie impersonală, o extindere deosebită sau component al cosmosului. […] Acest lucru este foarte diferit de interpretarea creștină a lui Dumnezeu ca și Creator al cerului și al pământului și ca izvor al întregii vieți personale” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 4)

Invitat: Pr. Lect. Dr. Victor Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, consilier spiritual general al Comunității Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică), profesor la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București

Moderator: Claudia Stan

Un fetiș seducător al acestei religii a eului promovate de New Age este gândirea pozitivă: creează-ți realitatea, constrânge universul să contribuie la realizarea dorințelor tale, fă-te autorul fericirii tale (o fericire care e chestiune de tehnică, de procedură). Scriitorul maghiar Peter Esterhazy consideră gândirea pozitivă ca fiind „opusul gândirii”. Unde e conflictul ei cu creștinismul?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Gândirea pozitivă, devenită un laitmotiv în timpurile noastre, nu este aceea care izvorăște din credința și din speranța creștină. În primul rând, este o psihologie a secolului al XX-lea, fundamentată de doi psihologi, Martin E.P. Seligman și Mihaly Csikszentmihalyi. Obiectivele sunt viața de succes și fericirea, iar atingerea acestor obiective este posibilă dacă omul se concentrează pe punctele forte și pe acele capacități personale pozitive prin care să-și inducă o stare emoțională de bine. Nu este vorba atât de a vedea partea plină a paharului, cât de a nu vedea și partea goală a acestuia. Or, tocmai aici este problema, deoarece oamenii sunt rupți de realitate. Crearea propriei realități este fascinantă, dar iluzorie. Realitatea vieții nu e doar roz, iar partea goală a paharului nu este de desconsiderat. Cu alte cuvinte, crearea unei continue iluzii că lucrurile stau altfel decât sunt în realitate îl propulsează pe om în direcția trăirii unei vieți false, utopice, centrate pe sine. Creștinismul este realist: vorbește despre necazurile vieții, vorbește despre cruce, despre limitele umane, mai exact despre realitatea noastră efemeră, dar în care a intrat o soluție, Isus Cristos. El nu a eliminat suferința, dar i-a conferit un sens prin care viața omului rămâne ancorată în realitate, fără a se lăsa învinsă de aceasta. Gândirea pozitivă deposedează viața omului de sensul plenar al existenței, cu bune și cu rele, și-l face prizonier al tehnicilor de influențare și al credințelor menținute la nivel subconștient.

Spuneam că succesul New Age se joacă pe teritoriul sădirii confuziei: omul nu mai face deosebirea între ceea ce este adevărat și surogatele de adevăr care i se propun cu insistență, adesea prin cele mai subtile forme de manipulare a conștiinței. La nivel de relații interumane avem cel puțin două seturi de confuzii: aceea între îndrumarea spirituală creștină și coaching-ul motivațional New Age, respectiv confuzia între îndrumătorul spiritual creștin și acel guru „iluminat” New Age. Cum să nu ne lăsăm prinși în capcana confuziilor de la nivelul acesta? 

V.D.: Îndrumarea spirituală creștină are un singur obiectiv: să ajute persoana să înțeleagă și să facă voința lui Dumnezeu spre sfințirea și mântuirea sufletului propriu. Coaching-ul motivațional New Age nu are nicidecum ca obiectiv voința lui Dumnezeu, ci propria voință. Îndrumarea New Age nu are ca obiectiv relația cu Dumnezeu, ci relația cu entități lipsite de trup: îngeri, divinități, entități colective, spirite ale naturii sau Sinele Superior. Iar în ceea ce privește mentorul sau acel guru New Age, lui nu i se poate aplica versetul din cartea Proverbelor: „După cum fierul ascute fierul, tot astfel și omul însuși îl ascute pe semenul său” (Prov 27,17). Acest verset se potrivește, în schimb, îndrumătorului creștin, care este la fel ca cel pe care îl îndrumă și care, împreună cu cel îndrumat, stă în ascultarea voinței lui Dumnezeu. Spre deosebire de el, un guru este întotdeauna o ființă superioară, iluminată, inițiată, deseori absolutizată.

Cu privire la metodă, sunt deosebiri marcante între meditația creștină / meditația transcendentală, între rugăciunea inimii / mantrele orientale, între contemplația creștină / yoga. Din păcate, deosebirile nu par evidente, după cum nu sunt întotdeauna evidente nici riscurile la care își supun sufletul cei care practică aceste formule New Age.

V.D.: Când vorbim despre metodă, vorbim despre „cale”, căci gr. methodos înseamnă „calea de urmat”. Pentru noi creștinii există o singură cale: Isus Cristos (ne-o spune clar El însuși: „Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,8). Din acest punct de vedere deosebirile nu sunt doar marcante, ci contradictorii. Meditația, contemplația, rugăciunea și tot restul nu sunt căi în sine, ci simple mijloace care orientează totul spre persoana lui Isus Cristos, adică te ajută să mergi pe calea Cristos. Pe când, în cadrul New Age, yoga, zen-ul, meditația transcendentală, exercițiile tantrice, expansiunea conștiinței, „experiențele culme” etc. sunt căi care pretind că duc la autorealizare și la iluminare. Suntem pe tărâmuri diametral opuse, care se exclud reciproc.

O scuză frecventă a creștinilor practicanți de New Age este aceea că putem lua din fiecare tip de spiritualitate ceva bun, deci și din aceasta. Altă dezvinovățire este joaca: încerc și eu, așa, nu iau în serios chestiile astea. Altă justificare este refuzul vehement de a vedea incompatibilitățile, de a vedea că practicile New Age sunt o profundă lipsă de respect pentru jertfa lui Cristos.    

V.D.: Ideea aceasta de a lua ceva bun de peste tot este ca și cum o gospodină ar pune toate ingredientele în aceeași oală: până la urmă tot o ciorbă iese, dar – ne întrebăm – de care? Între tradițiile care au intrat în New Age sunt vechi practici oculte egiptene, cabala, gnosticismul, sufismul, druidismul, celtismul, alchimia medievală, ermetismul renascentist, budismul zen, yoga și multe altele. Deci vorbim de un sincretism între ezoterismul străvechi și cel nou. Elementele de creștinism sunt rare, iar cele care sunt reprezintă un creștinism alterat (gnosticism creștin, yoga creștină etc.). Documentul pe care Biserica Catolică l-a publicat în 2004 despre New Age are o concluzie lapidară: „Deoarece mişcarea New Age dă mare importanţă comunicării cu natura şi cunoaşterii cosmice a unui bine universal şi, făcând astfel, neagă conţinutul revelat al credinţei creştine, nu poate fi judecată ca pozitivă sau inofensivă” (nr. 4).

„Feriți-vă de profeții falși care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți recunoaște după roadele lor” (Mt 7,15): de ce acest avertisment al Mântuitorului e aplicabil mișcării New Age? 

V.D.: În primul rând trebuie clarificată ideea de „profet”. În general, asocierea se face cu ideea de „viitor”, iar profetul este acela care îl revelează. În realitate, viitorul nu este ceva la îndemâna omului și nici a îngerilor. Dumnezeu este stăpânul absolut al viitorului și doar El, în omnisciența sa, îl cunoaște. Dacă vrea, îl descoperă, dacă nu vrea, nu-l va descoperi. În Scriptură, vedem că Dumnezeu descoperă anumite aspecte din viitor și o face ori direct, ori prin trimișii lui, care sunt îngerii, ori prin oameni pe care El îi trimite să vorbească în numele Lui. Aceștia din urmă sunt profeții. Prin urmare, profeții adevărați sunt doar cei mandatați de Dumnezeu să vorbească în numele Lui și să spună cuvintele lui Dumnezeu. Profeții falși din Biblie sunt aceia pe care Dumnezeu nu i-a trimis, care vorbesc în numele lor, iar dacă pretind că vorbesc din surse supraomenești, trebuie văzut dacă acestea îl au ca origine pe Duhul Sfânt sau sunt entități travestite în îngeri de lumină. New Age e plin de presupuși adepți ai adevărului, dar ceea ce proclamă intră în contradicție cu adevărul revelat, pe lângă faptul că ceea ce prezic nu se împlinește deloc sau doar aparent, iar ceea ce prezic sunt doar lucruri de bun augur, excluzând realitatea crucii. Cât privește identitatea profeților New Age, aceștia sunt: spiritiști, medium, ghicitori, astrologi, hipnotiști, vrăjitori, inițiați în ocultism etc. Ceea ce prezic obțin printr-o metodă anume sau printr-un „canal”. Biblia nu cunoaște decât inspirația prin intermediul Duhului lui Dumnezeu. Cât despre roade, sunt vizibile cu ochiul liber. Însuși faptul că se lasă plătiți pentru „servicii” este un doar unul dintre criteriile suficiente pentru a-i pune în categoria profeților falși.

New Age, această religie care se închină sinelui ca unui Dumnezeu, are nenumărate practici prin care omului i se propune descoperirea de sine, vindecarea de sine, cunoașterea de sine. Vă propun o trecere în revistă a celor mai cunoscute, cu care fiecare dintre noi interacționăm frecvent și, cel puțin în privința unora, avem impresia că sunt chiar bune. De pildă, tehnicile de eliminare a stresului care propun metode de obținere a unui confort psihologic, de dezvoltare mentală și a capacității de comunicare cu sinele pentru obținerea unui wellness spiritual: metoda Silva, radiestezia, programarea neurolingvistică.  

V.D.: New Age este în mod esențial pelagian cât privește modul său de a înțelege natura umană: harul, și deci colaborarea omului cu Dumnezeu în vederea binelui absolut și a mântuirii, este exclus din ecuație. „Pentru noi, creștinii, mântuirea depinde mai curând de participarea la pătimirea, moartea și învierea lui Isus Cristos și cu raportul personal direct cu Dumnezeu” pentru a cita și eu același document bisericesc la care faceți referință. Pe când, pentru New Age, mântuirea nu ține decât de ceea ce individul în cauză face, pe anumite căi, care nu sunt decât „tehnici”. Pentru adepții curentului New Age, mântuirea nu este un dar, ci o „accesare” ori din interiorul ființei umane, ori din exteriorul ei. Iar persoana Mântuitorului Isus este complet exclusă. Prin urmare, discernământul nu ar trebui să fie greu de făcut, căci orice cale de mântuire, centrată exclusiv pe sine sau pe alte forțe, care elimină, chiar și parțial, acțiunea mântuitoare a lui Isus Cristos, este necreștină și deci falsă. Creștinismul nu are fundamentalisme, dar are un fundament: persoana lui Isus Cristos, Om și Dumnezeu. Această unicitate este esența credinței creștine. Dacă excludem Calea, vom avea o sumedenie de căi. Exact asta expune pe tarabă la vânzare și la alegere New Age.

Altă practică perfecționată de New Age este divinația: ghicitul în cărți (adesea de Tarot), în cafea, în bobi, în palmă, în globul de cristal, tălmăcirea viselor și orice alte forme de ghicitorie, precum și vrăjitoria / șamanismul folosesc adesea imagini sfinte (icoane, crucifixe) ori sacramentalii (apă sfințită, rozarii).

V.D.: Viitorul este exclusiv o prerogativă a lui Dumnezeu. Nimeni nu-l posedă, nimeni nu-l știe. Pretenția de a afla viitorul prin practici divinatorii sau de ghicit este diabolică, pentru că uzurpă în mod direct prerogative care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu. Însă diavolului îi place să fie confundat cu Dumnezeu, iar satisfacția aceasta i-o mai dau acum doar oamenii, după ce, în ceruri, a pierdut războiul de răzvrătire pentru a fi ca Dumnezeu (cf. Apoc 12,7-9). Iată de ce în spatele curiozității de a ști viitorul, ca și a tuturor tentativelor de a-l afla în afara inițiativei suverane a lui Dumnezeu de a-l descoperi, este de presupus prezența celui Rău în acțiune. Este un păcat împotriva primei porunci a lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât aghiotanții divinației fac uz și de imagini sfinte sau obiecte sfințite. Și profanarea celor sfinte este un obiectiv al diavolului blasfemator, iar dacă poate să-i inducă în eroare pe cei naivi, folosindu-se de obiecte și imagini de cult, cu atât mai bine pentru Cel Rău. Se știe că diavolul exploatează la maximum ignoranța și prostia omenească.

Foarte prețuită este și astrologia: astrogramele, horoscoapele, zodiacele, ascendentele astrale, corpul astral.

V.D.:  Astrologia este în primul rând un păcat împotriva primei porunci al lui Dumnezeu pentru că deviază de la credința autentică într-un Dumnezeu provident, Tată și veghetor asupra vieții noastre. În al doilea rând, este un afront adus științei: după secole de cuceriri științifice în care s-a dezvoltat această extraordinară știință care este astronomia, iată că oamenii secolului nostru încă își mai imaginează cerul ca un sul de pergament, unde stelele sunt abțibilduri unite între ele prin linii imaginare. Câte linii nu se pot trage între puncte diferite? Câte imagini nu se pot obține în funcție de modul cum unești punctele? Iar noi credem că aceste imagini închipuite au putere de influență asupra noastră? În plus, s-ar putea foarte bine ca unii dintre noi nici să nu mai avem zodie, căci stelele respective să se fi stins demult. Doar fluxul de energie luminoasă mai continuă să ajungă la noi, dar sursa de lumină, adică steaua, să nu mai existe. Încerc să-mi imaginez ce tragedie ar fi pentru cei care-și pun încrederea în astre să afle că racul lor și-a pierdut cleștii și scorpionul coada. Însă cei care cred aceste lucruri și nu au respect față de propria lor rațiune, măcar să aibă respect față de ceea ce spune foarte clar Scriptura: „Iar voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele […]. Că aceştia vă prezic minciună ca să vă depărteze din ţara voastră şi ca Eu să vă izgonesc, ca să pieriţi” (Ier 27,9-10).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2018

Dumnezeu: automat sau prieten?


page-23-page-001

Cum arată Dumnezeul meu: ca o automat-de-împlinit-dorințe ori ca un Prieten? Ca un idol ori ca o Persoană reală?

Dumnezeu e prietenul meu, adică o Persoană vie, cu care am în comun viața mea (darul lui), dacă:

  • mă bucur să mă întâlnesc cu el cât mai des cu putință: în tainițele sufletului meu, în Liturghie, în Adorație, în fiece clipă când îi vorbesc cu cuvintele mele, rugându-l să mă însoțească într-o ședință obositoare, într-o discuție complicată dar și într-o ieșire cu prietenii ori o lectură dătătoare de pace;
  • îmi place să-l ascult mai mult decât să-i vorbesc – să fac liniște înlăuntrul meu, ca să-l pot auzi, să mă golesc de mine, ca să mă las locuit de el, să ascult mai cu seamă tăcerile lui și să caut să înțeleg ce vor ele să spună vieții mele;
  • mă las schimbat de prietenia lui – sufletul meu se abandonează total, fără rezerve, acestei prietenii speciale, ca lutul în palmele olarului; știu că uneori poate să doară forma în care meșterul contorsionează materia, dar am răbdare să devin vasul de preț pe care îl plăsmuiește el, după modelul lui, nu al meu.

Dumnezeu e automatul meu de împlinit dorințe (fie ele lumești ori pioase) când:

  • eu sunt cel care stabilește „scopul și durata vizitei” la Isus – mă duc azi, pe la 10, aprind trei lumânări (câte una pentru fiecare dorință), stau 3 minute să-i prezint lista mea de cereri, după care îmi văd de viața mea (deh, el acolo sus, eu aici jos); iar cererile mele includ și vreo două-trei din categoria „să moară capra vecinului”, că doar merită cu vârf și îndesat;
  • mă supăr ca prostul pe sat când „nu-mi ies” lucrurile după mintea mea –i-am cerut lui Dumnezeu cutare și cutare, iar el n-a binevoit să funcționeze ca zâna cu bagheta fermecată și m-a lăsat cu ochii în soare: eu știu mai bine decât el ce am nevoie, așa că, până data viitoare, când o să binevoiască să facă exact cum îi spun, nu mă mai rog și nici la biserică nu mă mai duc;
  • fac abracadabra cu rugăciunile și cu lista mea de solicitări – numărul magic de petiții este 9 (sau 3, sau 6, sau cine mai știe câte), care garantează 100% atenția și disponibilitatea idolului pe care îl confund cu Dumnezeu: dacă mă dau de nouă ori peste cap și postez lista la nouă biserici, sigur asta va declanșa butonul care deschide peștera lui Aladdin în care se găsesc toate comorile pe care mi le doresc.   

Bonus! Lasă-te întâlnit de Cristos ca prieten. Ascultă-l, privește-l. Râmâi cu el și încearcă să trăiești ca el. Nu-l mâhni cu impresia că știi mai bine decât el ce-i trebuie acestei prietenii pentru a crește în fidelitate și în iubire.

„În loc să spunem: «Tatăl nostru care eşti în ceruri», spunem, în funcţie de calitatea sufletelor: […] «Furnizorul nostru care eşti la tarabă»” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2018

3 S(ens)-uri pentru care îl iubesc pe Karol cel Mare


IPII

Karol cel Mare, așa îl numește ziaristul Domenico del Rio pe Papa Ioan Paul al II-lea. E mare pentru că a știut să se facă mic, după îndemnul Domnului și Învățătorului. A știut să-l arate pe Cristos, nu pe sine, să-l predice pe Isus răstignit și înviat, cu forța și tenacitatea pescarului de oameni Petru, al cărui urmaș a fost.

Ce i-a spus inimii mele, care în timpul pontificatului său a început să-și caute Domnul și Învățatorul, acest polonez cu chip de icoană? Pentru ce îl iubesc?

Pentru 3 S(ens)-ri pe care le-a imprimat drumului meu de credință:

  • Speranță – M-a cucerit nu atât faptul că a știut să dea speranță în cele mai întunecate circumstanțe, cât inepuizabila sa capacitate de alimenta această speranță din Izvorul speranței, care este Persoana lui Isus. Sunt nenumărate mărturiile despre rugăciunea lui Karol cel Mare: rămânea ceasuri întregi în Adorație, în meditație, netulburat de cele exterioare. M-a mișcat în chip special relatarea unei întâlniri „între patru ochi” a patrologului Cristian Bădiliță, care, aflat pe străzile unei capitale europene în timpul unei vizite a Sfântului Părinte, și-a încrucișat privirea cu a lui, preț de câteva clipe, pentru a pleca de acolo cu sentimentul că văzuse un om care tocmai fusese cu Isus, la Cina de Taină; un om care purta în privire mărturia dumnezeirii gustate în mod nemijlocit, fără artificii și fără cuvinte.
  • Smerenie – Nu mai știu în care vizită apostolică, una dintre oficialitățile statului cu care avea întâlnire la nivel înalt a întârziat. A întârziat substanțial. Diplomații de ambele părți își frângeau mâinile, încercând să găsească o soluție pentru amortizarea acestei stângăcii organizatorice. Ce făcea papa, în timpul acesta? Îngenuncheat la picioarele unei statui a Sfintei Fecioare, se ruga, complet transfigurat, Rozariul: convertea timpul pământesc la dimensiune cerească și-l reda, cu umilință, unicului Stăpânul al timpului și al istoriei.
  • Surâs – Cred că toți oamenii cu adevărat ai lui Dumnezeu au simțul umorului. Și Karol cel Mare l-a dovedit în nenumărate prilejuri. Evoc aici doar o amintire din cartea Cristinei Grigore, Cu zâmbetul în suflet. Papi și sfinți cu simțul umorului: „Papa Ioan Paul al II-lea asculta cu plăcere glume și le povestea, la rândul său, pe cele care-i plăcuseră în mod deosebit. Una dintre glumele preferate era cea referitoare la criza din estul Europei, criză pentru care ar fi fost posibile două soluții: una realistă și alta miraculoasă. Soluția realistă era ca Maica Domnului de la Czestochowa (renumit loc de pelerinaj polonez) să apară deodată cu toți îngerii și sfinții și să inspire imediat o rezolvare; soluția miraculoasă era ca toate națiunile să coopereze”.

Speranță, smerenie, surâs: cu cât mai bună ar fi lumea în care trăim dacă am ști și noi să facem din ele împreună-trăire cu Cristos, cum ne-a arătat că se poate Karol „Petru” cel Mare.

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, octombrie 2018 (tema numărului: „De ce îmi place Papa Ioan Paul al II-lea”)

New Age, o iluzie periculoasă – Partea I


28-31 (1)-page-00128-31 (1)-page-00228-31 (1)-page-00328-31 (1)-page-004

„Chiar admițând că religiozitatea New Age răspunde într-un fel oarecare aspirațiilor legitime ale naturii umane, trebuie recunoscut că ea încearcă să o facă opunându-se de fiecare dată revelației creștine. […] Un discernământ creștin adecvat al gândirii și al practicii New Age nu poate să nu recunoască faptul că, așa că în gnosticismul din secolele II și III, el reprezintă un fel de compendiu de poziții pe care Biserica le-a identificat ca eterodoxe” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 1.4.).

Invitat: Pr. Lect. Dr. Victor Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, consilier spiritual general al Comunității Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică), profesor la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București

Moderator: Claudia Stan

Spiritual, dar nu religios: aceasta este deviza unei mișcări globale, care câștigă tot mai mult teren în zilele noastre, instrumentalizând noțiuni creștine și amestecându-le cu practici complet opuse creștinismului. Caracterul eterogen al acestei mișcări o face și mai insidioasă. Cred că este prea puțin cunoscut faptul că, încă din 2003, Biserica Catolică a atras atenția asupra incompatibilității radicale dintre mesajul acestei mișcări și învățătura evangheliei, prin documentul magisterial „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”. Ceea ce este îngrijorător este că tot mai mulți creștini aderă la practicile New Age, mulți în mod inconștient sau „din joacă”. Pentru început, aș spune că se cuvine să punctăm pe scurt, ce este, mai precis, New Age și care sunt trăsăturile după care acest curent poate fi recunoscut.

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): New Age este definit de Biserică în primul rând drept un „curent cultural”. Istoria este deseori traversată de curente culturale. Unele dintre ele au plăsmuit civilizația, altele i se opun. Unele curente culturale, cum este și New Age se propun drept alternative, dacă nu chiar oponente ale altor realități istorice, în cazul nostru fiind creștinismul însuși și viziunea acestuia întemeiată pe Revelația despre Dumnezeu și despre om. Drept „curent cultural” New Age, are o anumită viziune asupra lumii și se întemeiază pe anumite fundamente ale gândirii, altele decât cele pe care, din punct de vedere cultural, se întemeiază Creștinismul. Am spus că este un curent cultural, și nu o cultură. Însăși denumirea pe care o are, adică New Age, are la bază interpretări astrologice, cum ar fi credința că Perioada Peștilor – considerată de astrologi că fiind era creștină – se apropie de sfârșit, pentru a fi înlocuită de Era Vărsătorului. Pe lângă faptul de a fi un curent cultural, New Age se propune pe sine ca fiind și o spiritualitate, care, la rândul ei, are puncte în care intră în contrast și chiar în opoziție cu credința creștină. În sfârșit, acest curent este o „reacție” nu doar împotriva creștinismului, ci și a unor elemente centrale în societate, de la instituțiile politice la cele religioase, de la medicina oficială (alopată) la tot ce este alternativ acesteia. Din punct de vedere filosofic, e un curent care se înscrie destul de bine în postmodernism, caracterizat de relativism, dar și de o sete nepotolită a spiritului uman spre o transcendență preconfecționată. De fapt, e vorba de transcendentalismul lui Ralph Waldo Emerson (1803-1882), care este la originea apariției și formării mișcării New Age.

Aș spune că perfidia majoră a New Age-ului este aceea că se folosește de bine pentru a promova răul, de adevăruri fundamentale pentru a propovădui sincretismul, relativismul. Câteva arhetipuri ale „binelui” promovat de New Age sunt: vindecarea, iubirea, toleranța, care, pentru oricine, sună benefic. Unde-i, de fapt, problema?   

V.D.: New Age este o variantă contemporană a ezoterismului, iar acesta din urmă are rădăcini adânci, inspirându-se din grupurile gnostice de la începuturile creștinismului. Prin urmare, filonul de extracție a ideilor New Age se caracterizează prin refuzarea unui Dumnezeu personal, prin concentrarea asupra unor entități care sunt ori concurente lui Dumnezeu, ori intermediare între Dumnezeu și om, dar cu adaptări originale ale acestora, prin accentul pus pe puteri spirituale ascunse sau forțe ale naturii. Prin urmare, „binele” urmărit de New Age nu îl are la origine pe Dumnezeu, chiar dacă pe alocuri, are această pretenție. În realitate, este mereu și mereu aceiași capcană pe care gnoza o promovează: „adică acea atitudine a spiritului care, în numele unei cunoașteri profunde a lui Dumnezeu, ajunge să răstălmăcească cuvântul său înlocuindu-l cu cuvinte care sunt doar omenești” (Ioan Paul II, Să trecem pragul speranței.….). Atracția către New Age se generează pe fondul cunoașterii slabe a credinței creștine și, de aici, tentația de a căuta altceva sau în altă parte. Oricum, acest lucru ar trebui deja să dea de gândit păstorilor Bisericii. Nu în zadar Papa Francisc îndeamnă la căutarea unor metode pastorale adaptate provocărilor contemporane la adresa credinței creștine: aceasta este o intuiție importantă pentru vremurile acestea.

Cheile de boltă ale gândirii New Age – antroposofia, teosofia, pelagianismul și panteismul – sunt erezii în oglinda Crezului creștin, cu toate că formulele în care ele sunt „îmbrăcate” sunt acelea ale cunoașterii de profunzime și de deschidere a minții către realități înalte, perceptibile numai unor inițiați. Vă rog să punctăm semnificația fiecăreia dintre ele, modurile în ele se regăsesc în această mișcare și motivația incompatibilității fundamentale dintre aceste credințe exterodoxe și creștinism.

V.D.: Antroposofia, cea teoretizată de Rudolf Steiner, este o concepție despre om și lume. Viziunea asupra omului și a lumii nu se bazează nici pe vreo Revelație anume, nici pe știința propriu-zisă, ci pe o cunoaștere spiritual-științifică rezultată din folosirea unor facultăți de percepție suprasensibilă. Astfel, spiritualul se atinge prin cultivarea acestor facultăți, urmând o metodă precisă și sistematică.

Teosofia este o doctrină mistico-filosofică, conform căreia orice cunoștință despre Dumnezeu vine din natură. Accentul nu cade pe credință sau pe raționamente, ci pe imaginație și sentimente. Teosofia este mama ocultismului modern și se construiește în jurul ideii ca toate religiile ar deriva dintr-un adevăr divin unic, pe care doar un cerc restrâns de inițiați ajung să-l posede. Teosofia este cea care conferă mișcării New Age o matrice esențială cu privire la viziunea asupra lumii.

Pelagianismul este erezia căreia i-a pus capăt Conciliul din Efes (431); ea afirmă că omul se salvează fără aportul substanțial al harului dumnezeiesc și că este suficientă voința liberă a omului.

Panteismul susține nu doar că Dumnezeu este prezent peste tot, acest lucru fiind un adevăr susținut și de credința creștină, ci faptul că se identifică cu materia și universul. În felul acesta, materia este absolutizată, excluzându-se diferența dintre Creator și creație. Adepții acestei filosofii au fost prezenți în mod constant în istoria gândirii, încă de la începuturi, și multe filosofii sau religii orientale se fondează pe principiile acesteia. New Age se înrădăcinează adânc în panteism pe baza mai multor principii. În primul rând prin căutarea „integralității” prin depășirea tuturor formelor de dualism și al oricăror deosebiri: deosebirea reală dintre Creator și creație, dintre om și natură, dintre spirit și materie. Alternativele New Age sunt definite „holiste”, iar holismul pătrunde toată mișcarea New Age, de la ideea unui network global, la conștiința unificatoare planetară și la terapiile holiste.

Poate că rezultatul cel mai vizibil al propovăduirii New Age este această amploare pe care o ia această veritabilă religie a sinelui, care are drept Biblie un întreg arsenal de literatură motivațională, drept crez tehnicile de dezvoltare personală, drept virtute narcisismul. Așadar, eu mă „repar”, eu mă „vindec”, eu mă „găsesc”, eu mă „construiesc” și, în cele din urmă, eu mă „mântuiesc”: raportarea este mereu la mine, nu la El.     

V.D.: Biblia nu pune în centru omul în sine, ci omul în căutarea lui Dumnezeu și omul căutat de Dumnezeu. Revelația însăși a fost dată pentru om, iar dacă omul se bucură de o anumită centralitate în Scriptură, este datorită inițiativei și grijii lui Dumnezeu față de el. Deci nu este o centralitate care să se situeze pe natura omului, ci pe calitatea lui de beneficiar al importanței care-i vine din alegerea de predilecție a lui Dumnezeu. Or New Age absolutizează eul, iar tehnicile de dezvoltare ale acestuia nu au nimic de-a face nici cu grija lui Dumnezeu, nici cu acțiunea harului. New Age consideră că omul poate face totul de la sine, pentru că are toate resursele prezente latent în el, iar ele nu trebuie decât să fie activate prin diferite metode și tehnici. E adevărat că omul are potențialități, dar nu le poate activa în toată plinătatea lor împlinitoare cu de la sine putere, fără un aport din exterior și, mai ales, fără aportul lui Dumnezeu, care este interior și exterior deopotrivă.

O minciună, pentru a fi convingătoare, trebuie să conțină măcar o sămânță de adevăr. Din această perspectivă, New Age operează cu câteva concepte recurente de sorginte creștină, a căror instrumentalizare îi poate induce în eroare pe creștinii care nu cunosc în mod serios fundamentele credinței lor, de aceea se pot lăsa ușor cuceriți de surogate. Energiile, conștiința, angelologia fac parte din din vocabularul New Age, dar într-o interpretare complet străină de adevărul revelat. De ce toate astea, deși fac uz de o terminologie creștină, sunt fundamental opuse harului, conștiinței morale, ierarhiilor cerești biblice?

V.D.: Nu conceptele sunt o problemă, ci modul în care sunt interpretate și utilizate. Biblia folosește concepte pentru a reda realități spirituale, însă conceptele nu sunt suficiente în sine. În primul rând, conceptele, inclusiv cele biblice, sunt limitate în capacitatea de a reda realități supranaturale. Dumnezeu le-a vorbit oamenilor în mod uman, coborându-se la nivelul lor: de aceea, conceptele nu pot fi absolutizate. În al doilea rând, Scriptura nu doar folosește conceptele, dar ele sunt incluse într-o viziune de ansamblu, precum piesele unui puzzle; de aici, nevoia de interpretare autentică a acelor concepte biblice. Pentru o interpretare corectă este nevoie de carisma de interpretare, precum și de o garanție de autenticitate; or, toate acestea au fost conferite de Dumnezeu Bisericii, în care „Duhul înțelepciunii și a descoperirii” (Ef 1, 17-18) este mereu prezent și activ. De aceea, „energiile” și „puterile” pe care le promovează New Age nu sunt aceleași  realități cu enérgheia și dynamis biblice; „conștiința” în expansiune, unificatoare și cosmică promovată de New Age nu este același lucru cu conștiința stric individuală despre care vorbește Biblia; cunoașterea divinității prin capacități intuitive ale omului sau prin channeling nu este la același nivel cu cunoașterea lui Dumnezeu despre care vorbește Biblia. Iar în ceea ce privește angelologia, se pare că trăim vremurile profetizate de Sf. Paul, care ne punea în gardă acum 2000 de ani, spunându-ne: „Nimeni să nu vă răpească premiul, invocând ca pretext umilința și cultul îngerilor…” (Col 2,18). New Age propune o relație cu îngerii tipică spiritismului clasic, îngerii fiind niște canale pentru a primi informații de la un nivel superior lumii naturale. Pista aceasta este foarte periculoasă pentru că îngerii, după cum ne învață credința noastră creștină, nu sunt numai îngeri buni, ci și răi, adică demoni. De aceea, comunicarea cu îngerii, terapiile cu îngeri, utilizarea îngerilor, alții decât cei prezenți în Sf. Scriptură și în Tradiția Bisericii, (adică cei trei Arhangheli și îngerii păzitori) sunt practici care ne expun intrării în contact cu demonii.

Mulți scriitori de imens succes promovează conceptele New Age (Osho, Paulo Coelho, Deepak Chopra, Dan Brown, Neal Donald Walsch). Nenumărate bestseller-uri care fac milioane de dolari și care promit tot felul de rețete de succes și fericire sunt promotoare ale unei spiritualități în profundă antiteză cu învățăturile evangheliilor. E, din nou, generator de confuzie faptul că multe dintre aceste aduc în  discuție virtuți și idei ce par conforme spiritualității creștine: sărăcia monahală („Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” de Robin Sharma), imagini din cartea Apocalipsului („Un pământ nou. Trezirea conștiinței umane” de Eckhart Tolle), vindecarea („Tu, vindecătorul” de José Silva), minunea („Cartea miracolelor”). Care e numitorul comun pentru acest tip de literatură motivațională și de ce ea nocivă?

V.D.: Da, există o literatură, chiar de succes, care exploatează la maximum acest fluviu care se numește New Age. Cred că numitorul comun este căutarea unor „alternative” de oferit oamenilor, altele decât cele tradiționale. Evident că se caută alternative și cu privire la ceea ce propune creștinismul, reînviind vechi curente culturale sau propunând altele noi. Prin urmare, gnosticismul, păgânismul, holismul, futurismul, narcisismul, teismul, materialismul, relativismul, ezoterismul, misticismul, ocultismul, sincretismul și multe altele, sunt alese drept căi pentru a da aceste răspunsuri alternative care să acopere nevoia de răspunsuri la toate nivelurile: intelectual, afectiv, cultural, social, existențial și religios.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2018

În ce stă fericirea mea?


Actualitatea-Crestina-octombrie-2018_pag-23-page-001.jpg

Ce mă face fericit? Ce trebuie să am ca să fiu fericit? Aici se joacă șansa mea de a fi fericit în mod durabil și profund ori, dimpotrivă, trecător și superficial.  

Dacă lucrurile care mă fac fericit sunt legate de alcătuirea vieții mele în jurul relației cu Dumnezeu, atunci am șanse la o fericire autentică și statornică bazată pe „a fi” (prezent în viața mea), căci:

  • echilibrul meu lăuntric e legat de un sentiment adevărat față de o Persoană de care mă las cunoscut și pe care încerc să o cunosc îndeaproape, într-o fascinație care se construiește zi după zi și dă naștere unei îndrăgostiri care face posibilă contemplarea lumii cu ochii lui Isus;
  • când văd totul prin prisma privirii lui Dumnezeu, ajung să înțeleg că, pentru a fi fericit, nu am nevoie să primesc iubire, ci să o dăruiesc: împlinirea vieții stă în a da mai departe ceva ce am primit, la rândul meu, în dar și care, în mod paradoxal, sporește direct proporțional cu capacitatea mea de dăruire;
  • cu cât dăruiesc și mă dăruiesc mai mult, cu atât mai multe crește în mine nevoia de împărtăși acest mod de a fi fericit care mă adună, mă organizează, mă simplifică și care este inepuizabil pentru că se alimentează din izvorul iubirii însăși, care este Dumnezeu.

Când îmi bazez fericirea pe „a avea” (orice), falsul sentiment al posesiei mă îndepărtează de direcția fericirii, pentru că:

  • obsesia a-mi asuma măștile și nevoile pe care mi le impune lumea hrănește un narcisism care va sfârși în alienare și depresie: când mă aflu într-o permanentă competiție pentru locul întâi, nu voi avea mecanismele interioare potrivite pentru a gestiona cu maturitate (și chiar bucurie) înfrângerile; le voi privi ca eșecuri, nu ca pe prilejuri de cunoaștere de sine și de întâlnire cu Dumnezeu;
  • cu cât acumulez mai mult (bani, relații, succes, prestigiu, autoritate), cu atât mai multe îmi trebuie: goana permanentă după cea mai mare casă, cel mai bine plătit job, cele mai scumpe haine, mașini, vacanțe mă transformă în sclavul poftei mele putere și mă face să nu mai realizez că, în toată competiția asta, nu mai sunt eu cel care-și trăiește viața, ci ea mă trăiește pe mine;
  • încrâncenarea de a trăi într-un turn de fildeș care mă situează deasupra semenilor mie care nu „s-au descurcat”, nu „au ajuns” așa de bine ca mine mă face vulnerabil la cele mai mici furtuni sufletești: clădind pe nisip, nu mă pot aștepta ca edificiul meu interior să rămână în picioare nici măcar la cele mai mici furtuni (mi-am pierdut câinele), darămite la tsunami-uri (mi-a murit cineva drag).

Bonus! Pe Dumnezeu nu pot să-l am, să-l posed, să-l controlez. Dar fericirea lăuntrică a căutării Lui e infinit mai mare decât aceea de a găsi toate avuțiile pe care le pot avea, poseda, controla.

„Definiția fericirii: ceea ce Dumnezeu vrea să împartă cu noi” (Fer. Vladimir Ghika).

Balaurii din noi. O lectură interioară a cărții Apocalipsului.


pagini-Claudia_septembrie-page-002

pagini-Claudia_septembrie-page-003

pagini-Claudia_septembrie-page-004

pagini-Claudia_septembrie-page-005

„Cartea Apocalipsului ne înfățișează o comunitate adunată în rugăciune, pentru că în rugăciune devenim tot mai conștienți de prezența lui Isus alături de noi și înlăuntrul nostru. […] Comunitatea ascultă mesajul, primește un impuls pentru pocăință, pentru convertire, pentru perseverență, pentru a crește în iubire și a primi călăuzire pe cale” (Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 5 septembrie 2012).

Invitat: Pr. Marie-Élie Poute de Puybaudet (n. 1966), preot-călugăr în Comunitatea Sf. Ioan, Vicar regional pentru Europa de Sud

Moderator: Claudia Stan

* În perioada octombrie 2017 – iunie 2018, Mănăstirea Sf. Familie a Comunității Sf. Ioan din București a propus o serie de conferințe pe marginea cărții Apocalipsului. Dialogul de față, realizat cu sprijinul părintelui Dan Suciu (superiorul mănăstirii) este un rod al acestei inițiative destinate unei mai bune cunoașteri a ultimei cărți din canonul Noului Testament.

Ultima carte a Bibliei, Cartea Apocalipsului, e cel mai adesea asociată – și nu numai de cei care nu au citit-o niciodată – ideii de sfârșit al lumii, de unde și concepția că apocaliptic ar însemna ceva teribil, catastrofal, înspăimântător. Dar termenul grecesc apokálypsis înseamnă revelație, descoperire. Remarcabilul biblist, preot catolic, William Riley, autorul „Aventurii spirituale a Apocalipsului” spune că „avem tendința să abordăm textul cu toată încărcătura propriilor noastre asocieri culturale și riscăm, din această pricină, să dăm textului respectiv un înțeles pe care autorul lui nu-l avusese nicidecum în minte”.

Pr. Marie-Élie (M.-É.): Cred că a da cărții Apocalipsului un sens literal și istoric ne poate face să scăpăm din vedere două aspecte importante ale sale: acela că e o carte a speranței (și asta se vede din ultimele ei versete, care ne vestesc venirea Domnului) și că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece în istoria pământească.

Dominicanul Celestin Charlier atenționează că „este păcat că Apocalipsul e adesea privit ca un cod secret ce conține detalii despre întreaga istorie a Bisericii… Este mai mult decât un cifru; e o prelungire de-a lungul timpurilor a ritmului planului lui Dumnezeu conceput în veșnicie”. Ați spus că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece pe pământ. Dar unde? 

M.-É.: Vedem unde se petrece „acțiunea” imediat ce descoperim și urmărim în text firul roșu al unor „deschideri”, patru la număr. Prima dintre acestea apare în capitolul 4, versetul 3: „iată o ușă deschisă în cer”. Urmează apoi o altă „deschidere”: „s-a deschis templul lui Dumnezeu, care este în cer” (11,19). După aceea, „s-a deschis în ceruri templul Cortului mărturiei” (15,5), pentru ca, la final, Ioan să ne spună: „Am văzut cerul deschis” (19,11). Iată cum toate cele patru „deschideri” sunt în cer, nu pe pământ: așadar, „acțiunea” Apocalipsului se petrece în cer, nu pe pământ. Iar sensul acestei acțiuni este de a ne ajuta să înțelegem ce se petrece în templul cerului nostru lăuntric, în conștiința noastră. Ce se întâmplă în cer și ce e în inima cerului? Planul de alianță al lui Dumnezeu cu fiecare din noi. Această alianță nupțială face rodnică mărturia noastră creștină.

Suntem robii automatismului de a vedea numai semne rele în Apocalips. Dar care sunt semnele bune?

M.-É.: Un semn extraordinar este femeia care apare în capitolul 12. Femeia, care se pune în slujba acestei alianțe nupțiale despre care vorbeam, este într-o antiteză puternică, foarte vie, cu dragonul care apare în același capitol. Aceste două semne se exclud unul pe altul, sunt incompatible, nu pot coexista: unde este femeia nu poate trăi și dragonul, și reciproc. Incompatibilitatea dintre cele două semne vine din raportarea lor la alianța lui Dumnezeu cu omenirea: femeia se pune în slujba acestei alianțe, dragonul i se opune vehement. Ceea ce face mult temutul capitol 13 este să detalieze felul în care dragonul lucrează împotriva alianței lui Dumnezeu cu omul, împotriva rodniciei acesteia, pentru a zădărnici planul de mântuire al Creatorului cu creatura Sa.

E o înfruntare între două forțe opuse.

M.-É.: Cred că ajută mult să ascultăm textul capitolelor 12 și 13 cu ochii închiși, pentru a vedea acțiunea de acolo ca pe un film. Să vedem mai bine cum arată femeia și cum arată fiarele. Să vedem că, de fapt, această luptă se poartă înlăuntrul nostru: câmpul de luptă este nu unul exterior, ci unul interior, acela al sufletului nostru. A da acestei bătălii conotații istorice este o interpretare facilă și limitativă, care ne scutește de complicația de a vedea ce e în neregulă în sufletul nostru, în relația lui cu Dumnezeu. Dar tocmai asta vrea să ne spună capitolul 13 din cartea Apocalipsului: să ne uităm înlăuntrul nostru și să vedem care sunt fiarele, balaurii, dragonii care  sălășluiesc acolo.

Nu e o privire prea comodă. Nu ne place să ne uităm la monștrii noștri, preferăm să-i ignorăm, să ne amăgim că nu există…

M.-É.: Este adevărat. Nu prea avem curaj să ne uităm cu onestitate înlăuntrul nostru. Dar, odată ce înțelegem că acolo se dă lupta despre care vorbește capitolul 13 al cărții Apocalipsului, dăm o șansă acestei alianțe pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu noi.

Cele două fiare din capitolul 13 al cărții Apocalipsului sunt sperietorile de serviciu în toate scenariile horror. Cum să ne facem curaj să ne uităm la ele pe dinăuntrul nostru?

M.-É.: Dragonul despre care vorbește capitolul 12 are doi „acoliți”, care apar în acest teribil capitol 13: fiara mării și fiara pământului. Ce înseamnă pentru noi marea? Un mediu instabil, un mediu asupra căruia nu deținem controlul. Pentru omul biblic, marea este locul în care sălășluiesc toate forțele răului, toate lucrurile malefice. Așadar, dragonul se slujește de lucrurile instabile din noi, ca de niște forțe infernale secrete, ascunse, cu care nu avem suficient curaj să dăm ochii zilnic. Le putem numi inconștient sau subconștient, oricum le-am spune, ele rămân teritorii pe care nu le stăpânim în totalitate: teritoriile noastre lăuntrice pe care „fiara mării” le poate lua în stăpânire.

Cine să fie fiara pământului și care e relația dintre cele două fiare?

M.-É.: Pământul e locul unde m-a pus Dumnezeu, locul în care pot acționa pentru a face binele în numele Lui. Dragonul, care e „șeful” celor două fiare, are ca scop zădărnicirea planului de mântuire pe care Dumnezeu încearcă să-l făurească în viața mea. Și, pentru a face asta, se va sluji de lucruri pe care le-am trăit în trecut și pe care mi-e greu să le identific precis („fiara mării”) și de faptele mele de zi cu zi care nu răspund și nu corespund întotdeauna iubirii („fiara pământului”).

Mai avem suficientă trezvie pentru a sesiza lupta asta care se duce în noi?  

M.-É.: Cred că în viața omului contemporan se activează și acționează din ce în ce mai pregnant și mai agresiv un mecanism care ne îndepărtează de adevăratul scop al vieții, care este relația cu Dumnezeu. Mecanismul acesta este nevoia constantă de a face lucruri: suntem prinși în tot felul de activități, aglomerați, sufocați, ocupați, obosiți, epuizați, nu avem nicio clipă liberă în care să ne mai gândim la Dumnezeu! Tot timpul facem ceva! Și uităm să mai fim prezenți în viața noastră, în legătura noastră cu El. Care e principala însușire a Celui Rău? Viclenia. Dragonul e viclean, știe cum să ne ocupe mintea, inima, viața cu lucruri inutile, cum să ne zăpăcească pentru a ne uita scopul.

Ne amintim că Isus îi dojenește pe ucenici: „Aveți ochi și nu vedeți; aveți urechi și nu auziți?”(Mc 8,18). Nu suferim cu toții de orbire spirituală?

M.-É.: În cartea Apocalipsului, Sf. Ioan folosește verbul „a vedea” de două ori mai mult decât verbul „a auzi”. Deci, avem aici mai multe lucruri de văzut decât de ascultat, de auzit. De aceea, căutând să le vedem bine, le vom și auzi, în sensul de a le înțelege. Acesta este un exercițiu foarte bun pentru a pătrunde în capitolul 13 al cărții Apocalipsului, care nu ne propune un discurs intelectual, ci interacțiunea cu niște imagini foarte puternice. Un alt exercițiu important este citirea unei dintre cele patru deschideri ale cerului, despre care am vorbit mai înainte. Nu cred că putem intra în profunzimea acestei cărți fără a face efortul de a fi atenți simultan la două lucruri fundamentale: focalizările pe detaliu (cum sunt cele care descriu cele două fiare din capitolul 13) și integrarea lor în imaginea de ansamblu (care este dată de cele patru deschideri).

Practic, ni se propune un exercițiu de discernământ între binele și răul din noi, reprezentat de cele două fiare. Să vorbim despre „fiara mării”.

M.-É.: Fiara mării are șapte capete, zece coarne, trup de leopard, labe de urs și gură de leu. Cele șapte capete ar putea simboliza o plinătate a inteligenței, iar coarnele sugerează agresivitatea. Faptul că are mai multe coarne decât capete sugerează faptul că avem în noi puseuri de voință de putere, de dominație, care ne depășesc inteligența. Leopardul face parte din familia felinelor, care sunt agile, iuți, te iau prin surprindere, la fel cum suntem luați prin surprindere de felul în care ne aprindem din te miri ce. Labele de urs arată forță, control, iar gura de leu este foarte puternică: ce apucă nu mai scapă. Nu avem și noi, adesea, o gură de leu, nu ne ținem cu dinții de anumite lucruri? Coroanele fiarei mării evocă mândria, orgoliul, felul în care facem totul pentru a fi recunoscuți, apreciați, lăudați: coroanele nu sunt pe capete, ci pe coarne, adică mândria este asociată unei forme de violență care ne face să ieșim în evidență cu prețul călcării în picioare a altora.

Uneori, ne amăgim că violențele noastre sunt legitime. Fiara mării e atât de subtil deghizată, încât ne e imposibil să o recunoaștem în inima noastră.      

M.-É.: Poate cel mai surprinzător element din descrierea fiarei mării e faptul că are un cap rănit, care s-a vindecat. Ne trimite cu gândul la Mielul lui Dumnezeu, Cristos, ale cărui răni sunt de slavă. Ce face fiara mării? Parodiază, schimonosește, îi prinde în capcana confuziei pe cei care nu sunt atenți la detalii, îi îndeamnă, ca în cartea Genezei, să devină mici dumnezei, fără Dumnezeu. Fiara mării blasfemiază. Ce înseamnă a blasfemia? A propune un alt chip al lui Dumnezeu decât cel adevărat, a induce în eroare cu privire la realitatea lui Dumnezeu. Și de câte ori nu-l blasfemiem pe Dumnezeu când îl considerăm judecător, polițist, depanator al problemelor noastre… în loc să-l iubim pentru ceea ce este, adică Dumnezeu! Ni se întâmplă să mergem la împărtășanie și să avem în minte imagini și cuvinte de hulă, de ocară: dacă le recunoaștem ca venind de la Cel Rău, de la cel care se zbate încontinuu să desfigureze chipul lui Dumnezeu, atunci vom fi eliberați!

Fiara pământului are o descriere mai succintă. 

M.-É.: Are două coarne de miel și vorbește ca dragonul. Iarăși, o înșelare: vrea să pară ceva, dar este altceva. Arată ca un miel, dar are blândețea mielului? Nu, căci are glas de dragon. Isus, Mielul cel adevărat, a avut el vreodată glas de dragon? Iată, când punem minciuna în oglinda adevărului, vedem cât e de strâmbă. Fiara pământului e locul tuturor dorințelor noastre dezordonate, al dorințelor care nu ne conduc la mântuire, oricât de bune și nevinovate ar părea ele. Vin la spovadă mulți oameni care se compară cu marii păcătoși și-mi zic: „Părinte, eu nu am făcut mare lucru; n-am furat, n-am omorât, n-am nenorocit pe nimeni.” Ai zice că lumea e plină de sfinți! Dar eroarea se trage de la reperul pe care ni-l setăm pentru această comparație. Are C.S. Lewis această butadă care spune: când m-am comparat cu marii păcătoși am ieșit bine, dar când m-am comparat cu Isus am ieșit cam „șifonat”. Or, noi cu Isus suntem chemați să ne comparăm, El este modelul! Și de aceea, fiara pământului ne îndeamnă să rămânem în creștinismul nostru căldicel, să nu ieșim din confortul nostru, să nu ne convertim zi de zi, prin comparația cu Isus! Fiara pâmântului vrea să ne facă supuși dezordinii noastre interioare, mințindu-ne că ea este adevărul despre noi, pentru a ne împiedica să cunoaștem adevărul, care este Cristos!

Suntem sclavii dezordinii noastre lăuntrice, pe care o numim libertate.

M.-É.: Mai mult, ne adorăm dezordinea interioară, ne închinăm ei ca unui Dumnezeu. Pentru că strategiile ei sunt atât de subtile, atât de parșive! Diavolul se folosește de aparențe pentru a rivaliza cu Dumnezeu, și ne păcălește grav. Face și minuni pentru a ne converti la rău. De aceea, e fundamental să înțelegem că scopul nu sunt miracolele (Isus n-a făcut nicio minune de dragul minunii) și că miracolele nu sunt o autentificare certă a prezenței lui Dumnezeu (și magii egipteni făceau minuni, asemenea lui Moise). Scopul este intrarea în alianță, pentru ca ea să dea roade, iar atitudinea esențială pentru a face această intrare este umilința, care este complet opusă superbiei fiarelor și dragonului.

În acest capitol 13 din cartea Apocalipsului găsim și teribila cifră 666, asociată, în zilele noastre, prin aceleași interpretări literale, marilor conspirații mondiale, codurilor de bare și cipurilor RFID.

M.-É.: Sunt născut în data de 6 a lunii a șasea din anul 1966! Asta mă face anticristul? Revenim la pericolul interpretării literale: nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Ce vrea să spună 666? Nu este un număr, ci repetarea de trei ori a cifrei 6. E dublul Treimii. Iarăși, înșelare. În limbajul biblic, 7 e cifra perfecțiunii și ea apare în multe simboluri din cartea Apocalipsului: avem șapte peceți, șapte cupe, șapte trâmbițe. Dar, atenție! Nu pecețile, nu cupele, nu trâmbițele sunt importante, ci conținutul lor, ceea ce ele vestesc, arată, indică. Cifra 6 e o cifră imperfectă, e aproape 7, dar nu e 7: diavolul nu reușește niciodată să-l imite la perfecțiune pe Dumnezeu. Fiarele sunt o caricatură la cub (de trei ori 6) a Sfintei Treimi. Însăși grafia cifrei 6 e una de închidere: ne închidem în noi înșine, vrem să fim adorați, refuzăm să ne centrăm pe Dumnezeu, să ne lăsăm completați de ceilalți.

Cum ne poate ajuta această interpretare a capitolului 13 din cartea Apocalipsului să intrăm în alianța cu Dumnezeu și să aducem roade în ea?

M.-É.: Ne poate da o mai mare luciditate în privința rădăcinii păcatelor noastre, astfel încât să nu mai spovedim doar chestiuni superficiale. Făcând asta, nu mai dăm păcatului putere asupra noastră, refuzăm să mai fim sclavi. Ne dăruim inima lui Isus și devenim oameni liberi, cetățeni ai împărăției Sale.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2018

Nuntă-n Cer sau pe pământ?


pagini-Claudia_septembrie-page-001

Sezon de nunți. Unele la biserică. Dar chiar și acolo, nu toate creștine. Nu cumva de multe ori alegem să facem nuntă mai mult pe pământ decât în Cer, chiar dacă avem și un preot în poză?

Facem nuntă în Cer, adică unire a două suflete pe viață înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor și a sfinților, când:

  • înaintea lansării sau acceptării unei cereri în căsătorie am făcut discernământ vocațional corect și atent, pentru a vedea că voia lui Dumnezeu e să-i slujim Lui în căsătorie, nu în viața consacrată – adică îl întrebăm, politicos, și pe El ce gânduri are cu noi pe lumea asta, fiindcă ideile și gândurile noastre le știm prea bine;
  • avem credința că, ajutați de harul lui Dumnezeu, vom lucra la mântuirea noastră slujindu-ne partenerul de viață, nu căutând să fim slujiți de el, dăruind iubire mai mult decât primind, jertfindu-ne mai mult decât desfătându-ne, exersându-ne constant virtuțile fără de care nu poate supraviețui nicio relație: răbdarea, înțelegerea, caritatea, bunăvoința;
  • invitatul de cinste al ospățului nostru de nuntă e Isus și principalele „feluri” din meniul petrecerii (și pentru miri și pentru nuntași) sunt nu antreurile, fripturile, tortul și băutura, ci Spovada și Euharistia, ca „pâine de toate zilele” pentru o familie care caută să urmeze pașii Sfintei Familii.

Facem nuntă pe pământ, de ochii lumii, ai Facebook-ului și ai fasoanelor (pardon, fashion-ului), dacă:

  • ne irosim în sute de ore de planificare a localului, formației, catering-ului, în zeci de probe de rochii și costume, în programări la coafor, machiaj și manichiură, ca să dăm bine, să ne afișăm banii și gusturile, să avem ștaif, să moară de invidie vecinii și rudele de la țară;
  • ne alegem nașii după portofel, biserica după clădire și preotul după cât e de fotogenic: totul face parte dintr-un scenariu atât de bine orchestrat încât n-ar fi deplasat nici să intervenim oleacă și asupra „textului” Liturghiei, ca să nu se plictisească invitații (la teatru, nu la sacrament);
  • funcționăm pe bază de obligații (trebuie să vii la nunta mea, că și eu am fost la a ta), nu de împărtășire a bucuriei, punând pe primul loc bugetul, calculul, bătutul obrazului și uitând de comuniune, de prietenie, de susținere, de iubire.

Bonus! Invită-l pe Isus la nuntă, dă-i locul din capul mesei! El te-ar putea invita, într-o zi, la ospățul de nuntă din Cer, unde singurul veșmânt care se cere e o inimă atentă la El.

„Căsătoria este un sacrament care se reînnoiește în fiecare zi” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2018

Schimbarea la Față – Rugăciune ignațiană în 5 pași și n mișcări lăuntrice


Dadianebis_sasaxlis_naxatebi

Motto: „Nu multa știință hrănește și îndestulează sufletul, ci simțirea și savurarea lăuntrică a lucrurilor” (Sf. Ignațiu de Loyola – Exerciții spirituale 2).

Vrem să ne rugăm. Nu întotdeauna știm cum. Adesea, rugăciunea noastră ni se pare mecanică, deci aridă. Nu ne „îndestulează sufletul”. Sf. Ignațiu de Loyola a avut, acum aproape 500 de ani, o intuiție fabuloasă cu privire la felul în care rugăciunea de profunzime poate fi făcută accesibilă. Din această intuiție a luat naștere cartea Exercițiilor Spirituale. Din 1548, de când s-a tipărit prima ediție, o mulțime de suflete au experimentat „dulceața Dumnezeirii” (ES 124) prin metoda de rugăciune care apelează la IMAGINAȚIE, EMOȚII, SENTIMENTE pentru a intra într-o relație de PRIETENIE CU ISUS. Sugestiile din textul de față sunt menite să fie o invitație de a căuta această prietenie și un posibil sprijin pentru a o găsi.

În acel timp, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte, pe un munte înalt, numai pe ei, şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. 3 Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum niciun albitor de pe pământ nu le putea albi. 4 Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. 5 Petru, luând cuvântul, i-a spus lui Isus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie!” 6 De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. 7 Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor a fost un glas: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” 8 Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei. 9 În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. 10 Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă „a învia din morţi” (Mc 9,2b-10).

Cum să fac rugăciune ignațiană pe acest fragment din evanghelie? Iată câteva idei…

Înainte de toate,

  • îmi găsesc un loc liniștit și o poziție a corpului suficient de confortabilă ca să nu fiu silit să mă foiesc în timpul rugăciunii;
  • îmi stabilesc un timp fix de rugăciune (de exemplu, 20 de minute) și îmi setez o alarmă (ca să nu fiu distras de nevoia de a verifica mereu ceasul);
  • îmi pun telefonul mobil pe silent (n-a zis-o Ignațiu, dar clar ar fi zis-o!);
  • citesc cu atenție textul, închid cartea și o pun deoparte;
  • pornesc la drum cu generozitatea lăuntrică de a-L întâlni în rugăciune pe El, nu pe mine.

Pasul 1 – Rugăciunea pregătitoare

  • fac liniște (și pe dinafară și pe dinăuntru): stau cu liniștea mea preț de măcar 5 minute, atent la ritmul respirației…
  • conștientizez prezența (discretă, diafană) a lui Dumnezeu: El e aici, acum, cu mine… sunt și eu cu El?
  • „cer de la Dumnezeu, Domnul nostru, harul ca toate intențiile, faptele și lucrările mele să fie orânduite numai și numai întru slujirea și lauda Maiestății Sale dumnezeiești” (ES 46).

Pasul 2 – Compunerea locului

  • cum arată „peisajul” din scena pe care mă pregătesc să o „văd”?
  • cum arată personajele?

Pasul 3 – Harul de cerut

  • unul „universal valabil”: „cunoașterea lăuntrică a Domnului, care pentru mine s-a făcut om, ca să-L iubesc și să-L urmez mai mult” (ES 104)
  • unul personal („ceea ce vreau și doresc” – ES 48): să mă las și eu „schimbat la față” de Isus?…

Pasul 4 – Rugăciunea propriu-zisă

  • revăd mental textul (fără a-l reciti), ca pe un film: care sunt personajele? care e „scenografia”?
  • îmi activez imaginația, ca să:
    • mă „pun” și pe mine în scena din evanghelie: pot fi un privitor de pe margine, pot fi unul dintre cei trei apostoli…
    • intru în scenă cu cele cinci simțuri: ce văd? ce aud? ce miros? ce simt? ce gust? Aud vocile apostolilor… glasul Tatălui… al lui Isus (cum sună vocea lui Isus?)… Cum arată albul cel mai alb de pe lume? Poate simt adierea vântului de pe munte sau arșița soarelui… Poate simt mirosul ierbii…
  • rămân pe loc când am găsit ceea ce sufletul meu caută… și savurez îndelung ceea ce văd, aud, miros, simt…

Pasul 5 – Închei cu un Dialog

  • vorbesc cu Isus „pur și simplu, așa cum un prieten vorbește cu altul” (ES 54) – nu cu texte prefabricate, ci pornind de la cele trăite în rugăciunea mea: îi pot mulțumi pentru timpul petrecut împreună, îl pot ruga să rămână cu mine în „schimbările la față” de care am nevoie în viața mea…

NB: Pentru aprofundarea modurilor de rugăciune din cartea Exercițiilor Spirituale, precum și pentru un discernământ corect al celor experimentate în rugăciune, se recomandă îndrumare ignațiană personalizată.

Cât de păcătos e „sfântul” de mine? – Partea a II-a


selection-23-28-31-page-002selection-23-28-31-page-003selection-23-28-31-page-004selection-23-28-31-page-005.jpg

„Adesea ne simți buni pentru că – spunem noi – «n-am făcut rău nimănui». În realitate, nu este suficient să nu facem rău aproapelui, trebuie ales să facem binele, profitând de ocazii pentru a da bună mărturie că suntem discipoli ai lui Isus” (Papa Francisc, Audiența generală, 3 ianuarie 2018)

Invitat: Lect. Univ. Dr. Pr. Emil Moraru (n. 1972), preot romano-catolic, profesor de Teologie morală, prodecan al Facultății de Teologie Romano-Catolică – Universitatea București

Moderator: Claudia Stan

Nu știu câți dintre creștinii care merg la biserică își pun problema împărtășaniei sacrilege. Probabil că mulți se simt în siguranță că au mărturisit tot ce era de mărturisit și nu se cercetează lăuntric într-atât încât să vadă dincolo de bârfulițe, de nervii din trafic și de indiscrețiile de budoar. Când ne împărtășim în mod sacrileg?

Pr. Emil Moraru (E.M.): În trecut – și probabil și astăzi în unele locuri –, mulți creștini, dacă s-au spovedit o dată, se împărtășesc doar o singură dată. Exista – și cred că există și astăzi – această frică de a nu te împărtăși în mod sacrileg. În zilele noastre un creștin este invitat să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie, unde ne hrănim deopotrivă la masa Cuvântului și la masa Euharistică. Dacă nu ne împărtășim când participăm la Sfânta Liturghie, este ca și cum am fi invitați la un ospăț și spunem: „Nu, mulțumesc! Am mâncat acasă”. Fără a avea o atitudine rigoristă, trebuie să fim conștienți că ne împărtășim în mod sacrileg atunci când avem pe suflet un păcat de moarte.

Vă propun să facem o trecere în revistă a celor șapte păcate capitale în manifestările lor mai puțin evidente, dar nu mai puțin vinovate, deci, numai bune de adus la confesional. Să începem cu mândria, „mama” tuturor păcatelor: cum arată mândria modernă?

Pr. Emil Moraru (E.M.): Mândria este o prețuire exagerată de sine îmbinată cu o dorință necontrolată de a avea parte de laudă deșartă. Competitivitatea modernă, care legitimează călcarea în picioare a celuilalt pentru a ieși noi în evidență, e o manifestare a acestui păcat. Ne plac podoabele, averea, banii, proprietățile, aprecierea lumii, dar scăpăm din vedere cât sunt de trecătoare toate acestea și, alergând mereu după ele, ajungem să-l sfidăm pe Dumnezeu. De ce? Pentru că uităm că tot ceea ce avem e de la El, că noi nu am adus nimic în lume. Mândria conduce spre alte păcate: vanitatea, orgoliul, ipocrizia, tendința de a-i domina, de a-i supune, de a-i controla pe ceilalți, de a te crede mai nu știu cum decât toți. Pe tărâm religios, mândria pretinde să dețină soluția mântuirii, să aibă mare încredere în forțele proprii, într-o lume în care totul se învârte în jurul eului și din care Dumnezeu cel „blând și smerit cu inima” (Mt 11,29) e complet exclus.

Zgârcenia

E.M.: Zgârcenia e foarte pregnantă într-o societate individualistă, egoistă, centrată pe sine însăși. E o dorință dezordonată pentru bunurile lumești, o preocupare de a acumula încontinuu, fără a face nimic pentru celălalt, în care inima omului se leagă de ceea ce posedă, într-o formă de sclavie: ne credem liberi, dar suntem înlănțuiți de obiectele pe care noi credem că le posedăm, dar, de fapt, ne posedă ele pe noi. Bunurile devin scop al acumulării, în loc să fie mijloc de mântuire.

Desfrânarea

E.M.: Trăim într-o societate erotică, unde este interzis să interzici, totul e permis. Desfrânarea e la ea acasă în gânduri, în cuvinte, în acțiuni și pare a fi încetat să mai fie păcat, cel puțin pentru omul care nu se raportează la Dumnezeu. Trupul e văzut ca un motor al plăcerii, societatea vinde sexul ca pe o marfă, presiunea lumii asupra celor care aleg castitatea e imensă și, în tot acest context, necurăția devine mod de viață, păcatul devine patimă și, astfel, se poate ajunge la pierderea credinței. Sexualitatea nu mai e trăită responsabil, ca dar al lui Dumnezeu, ci într-un mod care încalcă demnitatea umană. Cu câtă ușurință, creștinii acceptă comportamente care azi sunt atât de actuale, precum trăirea în concubinaj, adulterul… Cu câtă ușurință, catolici cununați religios, uită învățătura Bisericii Catolice cu privirea la unicitatea sacramentului Căsătoriei și caută să-și „refacă viața”… Dar refacerea vieții, pentru un creștin, se face în cadrul unor valori transcendente, nu după moda lumii, ci după tiparul de convertire la care ne cheamă Cristos, conștientizând permanent că trupul nostru e „templul al Duhului Sfânt” (1Cor 6,19) și că noi suntem mădulare ale trupului mistic al Mântuitorului (cf. 1Cor 12,27)…

Invidia

E.M.: Invidia e acea atitudine în care îți dorești să moară capra vecinului. E părerea de rău pentru binele aproapelui și bucuria când lucrurile îi merg rău. Și asta raportat nu doar la bunurile lui materiale, ci și la cele spirituale: el e mai deștept, mai înțelept, are parte de vreo cinste deosebită. Invidia e o formă de micime sufletească vindecabilă prin iubire adevărată, curată.

Lăcomia

E.M.: Consumismul educă o poftă necontrolată după mâncare și băutură: suntem  concentrați asupra bucatelor rafinate, pe care alții nu și le pot permite, mâncăm și bem fără măsură și devenim mai josnici decât animalele. Sărbătorile devin prilej de îmbuibare, de risipă de alimente: noi avem de toate, dar aproapele nostru sărac nu are ce pune pe masă. Unde-i creștinismul nostru aici? Cumpătarea, pe care nu mai pune preț aproape nimeni, e virtutea care ne ajută să pricepem că mâncăm și bem ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm și să bem.

Mânia

E.M.: Ne aprindem cu ușurință pentru motive neînsemnate: în trafic, la birou, în familie. Violența fizică, agresiunea verbală devin comportamente pe care le credem legitime ca să arătăm cine-i mai tare. De ce nu ne aprindem, în schimb de o mânie sfântă? De mânia acelora care, fără a-și pierde pacea interioară, luptă împotriva păcatului, din dragoste sinceră față de bine: aceasta este mânia cu care l-a mustrat Sf. Ioan Botezătorul pe Irod, cu care i-a alungat Isus pe schimbătorii de bani din templu…

Lenea

E.M.: Irosirea timpului, distracțiile, închiderea în sine, căutarea unor motivații perpetue pentru a nu lucra nimic, iată câteva manifestări ale acestui viciu. Sf. Paul e radical în ceea ce privește lenea: „Dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Există și manifestări spirituale: nu ne mai rugăm, nu mai frecventăm Sf. Liturghie, ne găsim mereu justificări și amânări. Uneori spunem că nu avem timp, dar de fapt, la mijloc e lenea, apatia, nepăsarea, obiceiul de a pierde vremea fără rost.

Două categorii de păcate par a fi aproape invizibile: păcatele străine și cele împotriva Duhului Sfânt. Dar, la o privire mai atentă, ele nu sunt deloc subtile și nimeni nu se află în afara pericolului de a le comite. Cum arată chipul cel mai pregnant al fiecăruia dintre ele în secolul XXI?

E.M.: Păcatul fundamental împotriva Duhului Sfânt este excluderea mântuirii. Poate cea mai evidentă în lumea contemporană este o formă de neopelagianism ce poate fi considerată manifestul tehnicilor motivaționale moderne, care ne învață că nu ne mântuim prin credință, nici prin harul lui Dumnezeu, ci noi suntem autorii propriei dezvoltări personale, noi ne construim eul, noi, prin propriile forțe, devenim mai buni. Apoi, vedem alte două atitudini fundamental opuse, care sunt păcate împotriva Duhului Sfânt: acea convingere că, oricât am păcătui, Dumnezeu ne iartă (bunătatea lui Dumnezeu devine astfel prilej și scuză pentru a păcătui), respectiv neîncrederea în capacitatea de iertare a lui Dumnezeu (când considerăm că păcatele noastre sunt atât de mari încât nu pot fi iertate).

Comitem păcate străine când ajutăm sau sfătuim pe cineva să comită un păcat, când poruncim altuia să păcătuiască, când consimțim la păcatul altuia. Cred că un păcat străin foarte actual e acela al părinților care acceptă concubinajul în care trăiesc copiii lor. Apoi, e la modă a lăuda păcatele altora: uite ce bine minte X, ce casă și-a făcut Y din furat, ce șmecherii învârte Z și ce bine-i merge…

La antipod, există păcatele atât de vizibile și de frecvente, de care abundă media și arta contemporană, încât au încetat să mai fie considerate păcate și ajung să fie propuse ca paradigme legitime. Dar desfrânarea nu încetează a mai fi păcat doar pentru că, la televizor, toată lumea face sex cu toată lumea. După cum concubinajul ori recăsătorirea civilă a unui catolic divorțat civil se numesc tot adulter, chiar dacă societatea civilă îl califică drept „refacerea vieții”.

E.M.: False modele propun experiențe de viață care se dovedesc greșite tocmai prin finalitatea lor, prin roadele lor: uitați-vă câte celebrități suferă de depresie, se aruncă în comportamente distructive, își iau viața… Societatea ne propune aceste comportamente ca legitime, dar faptul că ele nu sunt legitime, că nu ajută omul să se dezvolte ca persoană, ci îl împing spre alienare, spre disperare e probat de roadele pe care aceste comportamente le aduc. Finalmente, apelul la toate aceste comportamente e departe de a fi o manifestare la libertății, e un strigăt de ajutor al unor suflete lipsite de reperul Dumnezeu, care își caută pseudo-dumnezei care să-i elibereze de angoasă, de singurătate, de frica de a trăi în adevăr.

Apoi, aș spune că mai există păcatele înfăptuite cu lejeritate sub aparența binelui. A practica New Age fiindcă îți oferă o perspectivă de dezvoltare personală, a recurge la fecundare in vitro pentru că îți dorești să fii mamă, a fi tolerant cu teoriile gender că „și ei sunt oameni”, a aproba eutanasia deoarece ajută la curmarea suferinței: iată doar câteva exemple de rău sub aparența binelui. De ce toate acestea, și multe altele, sunt fundamental incompatibile cu credința creștină?

E.M.: Eutanasia omite faptul că viața e sacră și că omul nu e stăpânul vieții. A dispune de viața ta sau a altuia înseamnă a atenta la suveranitatea lui Dumnezeu. Un alt principiu care e trecut cu vederea de eutanasie este acela că, în viziunea creștină, nu există suferință inutilă, suferința purtată cu credință e mântuitoare.

Fecundarea in vitro e incompatibilă cu creștinismul din două motive principale: distrugerea embrionilor neselectați și tratarea vieții ca produs de laborator, nu ca rod al iubirii. Orice metodă de fecundare artificială disociază latura emoțională de cea procreativă, produce o ruptură în fenomenologia actului conjugal (care nu e doar biologică, ci și spirituală).

Teoriile gender desființează natura, creează un om nou, care își poate alege, după bunul său plac, sexul și orientarea sexuală, conform unei dictaturi a eului, opusă voinței lui Dumnezeu pentru ființa umană. Omul decide cu privire la identitatea lui sexuală, contrazicând-o pe cea pe care Dumnezeu i-a atribuit-o când l-a creat.

New Age este o spiritualitate comercială, cu rădăcini în afirmarea gnosticistă a propriei persoane care se mântuiește prin tehnici, nu prin har, care e stăpână pe propria mântuire, despre care creștinismul crede că e dar de la Dumnezeu.

Avem de-a face și cu o tratare superstițioasă a păcatului: „nu e bine să…”, care funcționează ca perdea de fum pentru păcatele cu adevărat păcate: ce importanță are că nu spăl rufe când e cruce cu roșu în calendar, dacă după nespălatul de rufe mă duc să fac un avort, ori să fur ceva, ori mint, ori înjur, ori îmi terorizez familia, ori distrug bunul nume al cuiva? Strecurăm țânțarul, dar înghițim cămila (cf. Mt 23,24).

E.M.: Aici este la mijloc o confuzie între credință și superstiție: mă alimentez cu ideea că n-o să-mi meargă bine dacă nu îndeplinesc niște gesturi exterioare, dar nu merg în profunzime, pentru a cerceta în detaliu ce nu merge în relația mea cu Dumnezeu, ce anume din faptele mele rănesc prietenia mea cu El, unde am nevoie de har pentru a fi vindecat. Când îl văd pe Dumnezeu ca judecător nemilos, am tendința aceasta de a trata lucrurile superficial, de a ascunde sub preș mormanul de gunoi și a pune preț pe firul de praf. Dimpotrivă, când Dumnezeu îmi e prieten, am o mai mare acuitate în observarea infidelității mele față de această prietenie, acuitate care îmi semnalează și marea providență și marea milostivire a Domnului în ceea ce privește toată viața mea.

Ni se poate întâmpla tuturor să fim descurajați uneori de faptul că, în Spovadă, mărturisim în mod repetat aceleași păcate. Dacă păcatul e o cedare înaintea ispitei, patima e o cedare înaintea obișnuinței de a comite un păcat. Categoriile acestea ale ispitei, păcatului, patimii oare mai sunt accesibile antropologiei postmoderne?

E.M.: Una dintre ispitele diavolului în viața creștină este descurajarea, mai ales când trebuie să mărturisim mereu aceleași păcate. Important e să ducem lupta spirituală: Dumnezeu vede strădania fiecăruia dintre noi și tot el citește în inimile noastre. Când te spovedești des, cu siguranță ceva se schimbă înlăuntrul tău.

Vestea bună e că orice păcat are leac. Primul pas spre vindecare, însă, este acela de a recunoaște că ești bolnav și că ai nevoie de medic. Ce i-ați spune unui suflet care nu s-a spovedit niciodată și care se teme să-și arate rana medicului?

E.M.: Orice păcat poate fi iertat. Tot ceea ce trebuie să faci e să te arunci în brațele Tatălui milostiv. Având convingerea că, așa cum spune Papa Francisc, mai bine șchiopătăm pe calea cea dreaptă, decât să zburdăm pe calea greșită.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2018

Credința-n concediu, vacanță-n credință?


selection-23-28-31-page-001

Vară, soare, concedii… cum ne purtăm creștinismul pe poteci umbroase de munte ori pe plaje fierbinți, pe la festivaluri și prin toate distracțiile de sezon? Ne luăm vacanță și de credință ori ne luăm credința cu noi în vacanță?

Ne este la îndemână să rămânem creștini în concediu când credința nu e povară, nici împlinirea unor reguli, nici bifarea unor gesturi, ci respirație firească prin care:

  • tânjim după spații și timpuri de liniște, pentru a ne uita mai atent la noi și la Cristos, pentru a ne (re)culege El din cele patru zări în care ne-au împrăștiat de-a lungul anului preocupările, responsabilitățile și greutățile noastre – vrem pace, liniște, tihnă, odihnă;
  • îl căutăm și-l găsim pe Isus în toți și în toate, fără a depune vreun efort special – înlocuim țâfna cu răbdarea când ne întârzie zborul, superioritatea cu umilința dacă ni se pare că nu se face toată lumea preș înaintea portofelului nostru, atașarea încrâncenată de propriile așteptări cu detașarea senină de ele dacă nu ne iese totul cum am calculat cu luni bune înainte;
  • încredințăm Domnului inclusiv planurile noastre de vacanță și primim totul ca venind din mâinile Lui – și dacă nu iese totul cum am visat, mulțumim și trecem mai departe cu libertatea sufletului a cărui fericire nu stă în schimbarea meniului la restaurant, nici în starea vremii, nici în calitatea serviciilor turistice primite, ci în unirea cu Isus, oriunde, oricum, oricând.

Dăm concediu credinței noastre, ca și când am avea nevoie de o pauză de Dumnezeu așa cum avem nevoie de o pauză de muncă, pentru că ne istovește, dacă:

  • trăim vacanța ca evadare din credință, din evlavie, din spiritul de rugăciune și, în ieșirile noastre în lume, uităm complet de El, cel sărac, smerit și cast – dansăm pe mese prin cluburi, ne mândrim cu goliciunea noastră pe plajă, cu numărul de shot-uri de tequila și de cuceriri amoroase, cu predicarea agresivă a frivolității, ca și când fidelitatea față de evanghelie ar intra în stand by în vacanță;
  • facem din excursiile noastre pompoase prilej de fală, probă de narcisism și de elitism financiar – cine-i mai tare ca noi care ne petrecem vara prin Belize, bântuim pe poteci tropicale prin Peru și ne dăm cu parapanta în Mont Blanc?
  • ne epuizăm în nopți pierdute, în directuri pe Facebook din destinații exotice, în plăcerile trupului prin all inclusive-uri de patru stele, iar concediul de odihnă devine spațiu de oboseală, de alergătură bezmetică, de nestat locului o clipă – dar inima noastră rămâne tot mai goală și mai neîmplinită, fiindcă degeaba îi spunem noi „mânâncă, bea și te desfătează” (Lc 12,19) câtă vreme ea nu se poate odihni și liniști cu adevărat decât în Domnul.

Bonus! Ia-l pe Isus cu tine în vacanță! Caută-l și găsește-l acolo unde ești, ca să te caute și să te găsească și El pe tine, de Acolo de unde este.

„Nu calea contează, ci cum o parcurgem” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2018

Prilej sau ispită. Trei idei ignațiene de viețuire pe Facebook


download

Că petrecem foarte mult timp în rețele sociale este o realitate. Dar cum să convertim timpul petrecut pe Facebook, vorba iezuitului Silvano Fausti, din ispită în prilej?

Păi, ia să facem un discernământ onest, ca să identificăm care ar fi ispita majoră, căreia să-i contrapunem apoi idei de agere contra, adică de acțiune contrară, cum ar zice Sf. Ignațiu de Loyola.

Aș spune că mândria, mama tuturor păcatelor, e regină și pe Facebook. Narcisismul, orgoliul, fala, slava deșartă, lauda de sine, autoreferențialitatea, protagonismul, buricomania. Adică, succint, mândria, centrul de control al sufletului alipit de lume, care transmite constant semnale: ispite.

Cum cred că arată trei dintre acestea și ce idei bune are cartea Exercițiilor Spirituale pentru acțiuni contrare, astfel încât să fac din ispita de a mă vesti pe mine prilej de a-l vesti pe Cristos?

Ispita nr. 1: „Sunt cel/cea mai tare din parcare”. Uite ce iubit(ă) am. Uite ce mașină am. Uite ce bine mănânc. Uite ce tare mă distrez. Uite câți bani am spart în concediu. Uite ce copil haios, ce cățel cu fundă, ce casă cu moț am. Uite-mă, uite-mă, uită-te puțin încoa! Și, dacă te uiți în sufletul meu, adică dincolo de pozele cu 1000 de like-uri, ai să vezi cât sunt de disperat după atenție, aprobare, validare. Cât sunt de dependent să par, să apar, nu să fiu. Cât sunt de gol pe dinăuntru și de singur și de lipsit de țintă. Și cum confund mijloacele cu scopurile. Și cum mă prăbușesc și mai tare în gol, umplându-l mereu numai cu mine, cu dependențe, cu măști, cu iluzii.

Agere contra nr. 1: „Omul este creat ca să-L laude, să se I închine şi să-I slujească lui Dumnezeu, Domnul nostru şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletul; iar celelalte lucruri de pe faţa pământului sunt create pentru om şi ca să-l ajute în urmarea menirii cu care este creat. […] Să nu iubim şi să nu vrem, în ceea ce ne priveşte, mai mult sănătatea decât boala, bogăţia decât sărăcia, cinstea decât ocara, viața lungă decât cea scurtă” (ES 23, Principiul și fundamentul).

Ispita nr. 2: „Știu, deci cunosc, deci mă pricep”. Habar n-ai ce vorbești. Nu știi câte știu eu. N-ai fost niciodată în situațiile în care am fost eu. Nu mă contrazice, pentru că știu sigur că am întotdeauna dreptate. Nu mă îndoiesc niciodată de nimic și în niciun caz de mine. Am numai certitudini. Convingeri beton. Știu precis ce aș face dacă aș fi în locul tău și mai știu și că n-aș face niciodată ce faci tu. Nu am în vocabular cuvintele: „nu pot”, „nu știu”, „am greșit”, „iartă-mă”. Problema apare când rămân singur cu mine și-mi dau seama că nu pot să-mi fiu reper până la capăt, că îmi dă cu zecimale când mă raportez la nesfârșit la magnifica mea persoană, care – nu-mi place să recunosc, dar o simt – nu-i chiar așa supremă cum proclam eu pe wall.

Agere contra nr. 2: „Ia-mi, Doamne, şi primeşte toată libertatea mea, memoria, mintea şi voinţa mea toată; tot ce am sau ce posed e din darul Tău; Ţie, Doamne, Ţi le înapoiez; toate ale Tale sunt; dispune de ele după bunul Tău plac; dă-mi numai iubirea şi harul Tău şi mi-e de ajuns” (ES 234, Contemplația pentru a dobândi iubire).

Ispita nr. 3: „Citez mult, ca să pară că și citesc”. Click: share, like. Ce profunzime eman în jur. Ce bine e să fii așa ca mine, preocupat de cultură și de cele înalte. De răspândirea frumosului: poezii de Cioran pe care nu le-a scris Cioran, apoftegme care nu există în Pateric, gânduri ale unora despre care habar n-am cine sunt, dar văd că sunt cool pe toate rețelele (cine-i ăsta Rabindra… cum Tagore?). Dar, vai, ce periculoasă e superficialitatea care mă face să cred că informația e cultură, că maculatura motivațională e semn de progres lăuntric, că am o educație clasică dacă îl citez pe Socrate, că sunt o persoană spirituală dacă știu ce-a zis Osho despre suflet, că am o vastă perspectivă metafizică dacă o știu pe aia cu Kant și cerul înstelat.

Agere contra nr. 3: „Nu multa ştiinţă hrăneşte şi îndestulează sufletul, ci simţirea şi savurarea lăuntrică a lucrurilor” (ES 2).

Nota bene: Dincolo de teorie, toate cele trei idei ignațiene și multe altele de viețuire frumoasă – nu numai pe Facebook, dar și în propria existență – sunt testabile live într-o sesiune de exerciții spirituale după metoda lui Ignațiu. Am curaj de-un log off de Facebook și de-un log on cu Cristos în meditație, în contemplație, în acțiune, dorind „să-L cunosc mai mult, ca să-I slujesc și să-L urmez mai bine” (ES 130)?

Cât de păcătos e „sfântul” de mine? – Partea I


Claudia_pagini-iulie-page-002Claudia_pagini-iulie-page-003Claudia_pagini-iulie-page-004Claudia_pagini-iulie-page-005

„Păcatul taie: taie legătura cu Dumnezeu și legătura cu frații, legăturile în familie, în societate, în comunitate; păcatul taie mereu, separă, desparte. […] Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. […] Cine este conștient de propriile mizerii și își apleacă ochii cu umilință, simte cum se așază peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu” (Papa Francisc, Audiența generală, 3 ianuarie 2018).

Invitat: Lect. Univ. Dr. Pr. Emil Moraru (n. 1972), preot romano-catolic, profesor de Teologie Morală, prodecan al Facultății de Teologie Romano-Catolică – Universitatea București

Moderator: Claudia Stan

Păcat: un termen extrem de incomod pentru societatea contemporană. Într-o lume obsedată de perfecționism și de succes, păcatul apare ca un handicap care trebuie ascuns cu grijă în spatele unor aparențe sclipitoare. Nimeni nu se mai recunoaște cu adevărat păcătos; chiar și pentru creștinii practicanți păcatul e o realitate despre care nu se vorbește cu ușurință. Liber-cugetătorii consideră definiția păcatului o îngrădire a libertății, în această societate care refuză să aibă granițe de orice fel, astfel încât a-i spune răului pe nume a ajuns să fie considerată o înregimentare în tagma celor cu ochelari de cal, îndeajuns de înguști la minte ca să aibă nevoie de un zeu care să le spună ce facă și ce să nu facă. Cred că pentru început, e important să clarificăm ce este păcatul, dincolo de definiția lui din Catehism și dincolo de percepția că Decalogul ar fi o listă de „așa nu”-uri.

Pr. Emil Moraru (E.M.): Confuzia esențială cu privire la noțiunea de păcat provine din aceeași sursă ca și aceea cu privire la lege. Pentru a le înțelege pe amândouă este nevoie să avem în vedere două dimensiuni esențiale: dimensiunea teologală și cea morală. Din punct de vedere teologal, păcatul este o realitate care angajează relația noastră cu Dumnezeu, de aceea nu există păcat decât pentru acela care crede. Apoi, dimensiunea morală a păcatului este dată de raportarea la aproapele: orice păcat are impact asupra celui de lângă mine. Se cuvine să observăm și faptul că secularismul actual are o atitudine restrictivă atunci când înclină spre ceea ce aș numi concepția mistică asupra păcatului, luând în considerare latura teologală fără a ține cont de aspectul moral.  Aceasta conduce spre o viziune incompletă asupra păcatului, ca fiind ceva care privește strict o relație pe care societatea contemporană o vrea păstrată la nivel personal (cea între om și Dumnezeu), scoțând din calcul cealaltă relație, dintre oameni.

Rămânând la scară macro, vă propun să vorbim puțin despre ceea ce Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea numea „structuri de păcat”. Mi se pare că aceste structuri nu sunt ușor perceptibile ca atare. Au aceste structuri niște semnalmente aparte?

E.M.: Orice păcat are și o dimensiune socială: așa cum am spus deja, păcatul are repercusiuni asupra semenilor. Mediile sociale promiscue, sistemele politice care exercită o putere nelegitimă și nu-i protejează pe cei defavorizați, urmarea unor scopuri individualiste, toate acestea sunt structuri de păcat. Iată, de pildă, cum un păcat capital precum lenea, să zicem, are impact asupra societății din care faci parte, care va suferi în urma alegerii tale de a nu contribui la bunăstarea ei. Apoi, o structură de păcat extrem de subtilă și de periculoasă este cea generată de infidelitatea față de vocația creștină, de incoerența mărturiei creștine: ca și creștini, noi suntem angrenați în structurile de păcat ale lumii în care trăim, dar nu trebuie să rămânem în capcana lor, trebuie să ne luptăm continuu, cu toată forța, pentru că Isus a venit ca să ne elibereze din închisoarea păcatului.

Avem, în evoluția Bisericii, diverse forme de raportare la simțul păcatului. Excepționalul studiu „Păcatul și frica. Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII)” al istoricului Jean Delumeau inventariază tipologiile de interacțiune a omului cu păcatul, din Evul Mediu până la Iluminism: vedem în acest studiu cum omul secolelor trecute avea o conștiință morală solidă, cum sacramentul Spovezii avea un loc bine determinat în viața cotidiană. Pentru epoca modernă, tot Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea atenționa, încă din 2004, cu privire la un fenomen care ia tot mai multă amploare: acela al pierderii simțului păcatului. Cui îi este datorată această erodare, chiar și în rândul creștinilor, a sensibilității la păcatul personal și social?

E.M.: E limpede, cel mai mare păcat al omului contemporan este că a pierdut simțul păcatului, după cum spunea Papa Pius al XII-lea. Și acesta din cauza noii percepții pe care omul o are despre ființa sa, despre greșeală, despre actul moral ca atare, despre influența societății asupra devenirii umane. Societatea actuală e percepută ca una din care Dumnezeu e absent: deja cu 25 de ani în urmă, Veritatis splendor observa că mare parte din omenire trăiește ca și când Dumnezeu nu ar exista. E o societate preocupată doar de sine însăși, ceea ce duce la alegeri profund contrare evangheliei. Apoi, științele umane au avut o contribuție importantă în pierderea simțului păcatului: psihologia modernă (care operează cu conceptele subconștientului și inconștientului) a găsit justificări pentru înfăptuirea păcatului în care responsabilitatea persoanei umane este diminuată, ajungând să vorbească de boală / bolnav, acolo unde se cuvine să se vorbească despre păcat / păcătos. O altă cauză a pierderii simțului păcatului se poate identifica în involuția moralei: consecința raportării legaliste la Dumnezeu ca judecător, deci la păcat ca încălcare a regulilor e una perdantă, pentru că ia în considerare doar exteriorul (iar cultura actuală devine din ce în ce mai suspicioasă față de conceptele formaliste exterioare); or, simțul păcatului rezultă dintr-o analiză interioară, în adâncul conștiinței, ca exercițiu perpetuu de raportare la iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. O altă eroare care duce la pierderea simțului păcatului este acea concepție mistică asupra păcatului, pe care am mai amintit-o, care generează o atitudine greșită față de harul lui Dumnezeu, aceea că Dumnezeu e bun și iartă orice, oricum; istoric vorbind, la polul opus al acestei atitudini e pastorala fricii și cultivarea exagerată a sentimentului vinovăției din epoca medievală, despre care scrie Jean Delumeau.

Într-o predică din 2017, Papa Francisc vorbește despre corupție ca fiind unul dintre factorii favorizatori ai instalării în lume a „păcatului și a decăderii”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește corupția ca abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Cum să ne ferim să relativizăm moralitatea, cinstea, datoria în scopul găsirii unei justificări pentru păcat?

E.M.: Când vorbim despre moralitate, avem în vedere morala naturală pe care orice om o are înscrisă în inima lui. Apoi, există acea moralitate asumată, a creștinilor care aderă la Evanghelie și-și conformează viața prin raportare la Dumnezeu și la conștiința proprie. Un creștin care acceptă să trăiască spiritul Fericilor, al acestui „decalog” al Noului Testament, este un spirit evoluat, care își conformează viața unei moralități divine, aceea a lui Cristos. Și aici e de subliniat un aspect important: moralitatea nu poate fi relativizată când ea se raportează permanent la izvorul moralității, care este Dumnezeu. Apoi, cu privire la datorie, creștinul care merge duminica la biserică considerând că astfel își face datoria nu înțelege relația cu Dumnezeu ca pe o necesitate, ci ca pe o obligație. Dar obligația dă naștere unei relații de constrângere, nu de prietenie.

Auzim uneori, spunându-se despre oameni care seamănă răul, că nu au conștiință. Și pare credibil ca personaje precum Hitler, Stalin să se circumscrie acestei descrieri. Dar faptul că răul există în stare pură e o prejudecată.  

E.M.: Trebuie făcută distincția între conștiința morală și cea psihologică. Orice om are o conștiință și după ea ne va judeca Dumnezeu: conștiința e norma subiectivă a moralei, iar Legea, norma obiectivă. Dar e drept că este posibil ca această conștiință să fie eronată sau omul să nu țină cont de ea. Pentru a forma și cultiva o conștiință morală sănătoasă, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, participarea la sacramente, lecturile spirituale sunt indispensabile.

Cred că se cuvine să semnalăm și două atitudini diametral opuse, dar deopotrivă de periculoase, în raportarea la păcat: laxismul și scrupulozitatea. Cum se manifestă ele și de ce sunt nocive?

E.M.: Ambele sunt forme patologice ale conștiinței morale. Scrupulozitatea e boala incertitudinii morale, cel care suferă de ea este obsedat în permanență de frica de a nu păcătui. Conștiința scrupuloasă e caracterizată de neliniște și de teama care îl împiedică pe om să aibă siguranță asupra liceității unui act. Pentru scrupulozitatea stabilă, schema clasică de tratament este ascultarea de confesor și invitația de revizuire a valorilor, crearea unui climat de siguranță, precum și o formare teologică mai profundă. Spre deosebire de scrupulos, laxistul vede peste tot îngăduință și permisivitate: ideea că Dumnezeu e bun și ne iartă e o justificare aplicată inclusiv păcatelor foarte grele, pe care alege să nu le spovedească, tocmai din această pricină. Da, Dumnezeu e bun, dar laxistul scapă din vedere faptul că același Dumnezeu bun e și drept și că iertarea e condiționată de mărturisire, de căință și de convertirea inimii și a vieții.

Avem apoi, în falsa smerenie, o altă raportare defectuoasă la păcat: când spui „sunt un mare păcătos” ca să „dai bine” într-un ambient evlavios, dar ești plin de țâfnă la prima correctio fraterna care-ți demolează propria icoană.

E.M.: Când nu ești autentic și porți masca evlaviei, realitatea demontează umilința falsă la primul prilej de manifestare a orgoliului. Păcătoșenia teatrală e paradoxală, fiindcă îi lipsește virtutea umilinței; or, omul e chemat să se recunoască în adevăr: nu ca fariseul de la templu, dar ca vameșul. E drept că acest lucru cere un exercițiu permanent de smerenie curată, fără măști: e un efort constant de a deveni ceea ce suntem în realitate, în cel mai profund locaș al inimii noastre, acolo unde întâlnirea cu Dumnezeu e făcută posibilă tocmai de această smerenie.

O altă atitudine defectuoasă de a relaționa cu păcatul este o raportare aseptică la răul din noi și din lume: cultivăm mai mult dorința de a nu face rău decât preocuparea de a face binele. Acesta este un creștinism schilodit.  

E.M.: Când te preocupi excesiv să nu faci răul, deja ești în eroare, pentru că direcția corectă spre care ești chemat să te îndrepți e aceea a facerii de bine. E drept că păcatele prin omisiune nu se aud prea des în confesional, dar nefacerea binelui e cu adevărat păcat, tocmai de aceea cred că se cuvine o reflecție mai bună asupra ocaziilor de a face binele pe care le-am ratat, de care ne-am ferit, pe care nu le-am valorificat. Să mărturism în spovadă și aceste momente de lipsă de atenție la chemarea lui Dumnezeu e un semn de delicatețe sufletească, de finețe a spiritului, de preocupare serioasă pentru cultivarea unei relații de prietenie cu Cristos.

Isus ne învață să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos. Ce greu pare a fi să urmăm această învățătură, concret, în situațiile grele, în care ni se pare imposibil să-i iubim pe păcătoșii publici, pe dușmani, pe cei care par a legitima păcatul prin modul lor de viață scandalos… Și ne scapă din vedere că: 1. prin condamnarea păcătosului, cădem și noi în păcatul nevederii bârnei din ochiu propriu; și 2. orice condamnare a altuia presupune, subliminal, o foarte bună impresie despre noi înșine: suntem sfinți, noi n-am face niciodată așa ceva…      

E.M.: Creștinul e chemat la compasiune față de păcătos, iar discernământul pentru a nu condamna păcătosul, ci păcatul e unul esențial. Acțiunea rea trebuie distinsă de autorul ei prin aceea că autorul, oricât de păcătos ar fi el, are șansa convertirii. De aceea, compasiunea autentică e una care respectă adevărul, care ține cont de adevăr. Sigur, în practică, nu-i ușor să facem această distincție, dar putem medita, ca sprijin, asupra faptului că Isus a disociat întotdeauna păcatul de păcătos: să-l lăsăm pe Isus să ne fie model de imitat și în această chestiune.

Am trecut în revistă o serie de atitudini neconstructive în relaționarea cu păcatul personal și cu cel social. Care ar fi calea constructivă de urmat?

E.M.: Calea constructivă e aceea a convertirii permanente, a schimbării inimii, a reînnoirii vieții. Când spun convertire, mă gândesc la sensul veterotestamentar al cărții profetului Ieremia, acela de întoarcere de unde am plecat, adică la starea de sfințenie a protopărinților, de dinaintea comiterii păcatului în Grădina Edenului. De asemenea, mă gândesc la  convertire în sensul schimbării de mentalitate, la acea metanoia despre care vorbește Sf. Paul. Trebuie să avem mereu în vedere faptul că această lucrare de convertire e lucrarea harului lui Dumnezeu, în care e implicată și voința noastră, care comportă o mai mare apropiere de Cristos, fidelitatea față de el, trăirea hotărâtă a evangheliei.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2018

Frumosul și urâtul din mersul nostru la biserică


Claudia_pagini-iulie-page-001

E bine și frumos să mergem la biserică, ar zice gura lumii (pioase). Dar cum să ne orientăm toate umblările noastre în casa Domnului spre adevărata Frumusețe?    

Mergem la biserică pentru a ne întâlni cu frumusețea Cerului dacă:

  • dăm relației noastre cu Isus șansa veșniciei, făcându-ne inima locuință vrednică de El: spovedim de fiecare dată ce e de spovedit, ca să nu-i refuzăm darul neprețuit la Euharistiei, ne pregătim pentru rugăciune și pentru Liturghie ca pentru o întâlnire cu o persoană dragă, de a cărei iubire vrem să fim demni și a cărei verticalitate ne cere curajul adevărului;
  • scoatem împărtășania noastră în lume, revărsând asupra ei același balsam de curat de nard pe care l-am primit, la rândul nostru, de la Isus: bunăvoință, binecuvântare, pace, tihnă, răbdare, milostivire, iertare, lumină, încredere, curaj – pe toate le-am primit în dar și pe toate suntem chemați să le dăruim și noi;
  • ascultăm mai mult decât vorbim, dăm mai mult decât primim, căutăm fără încetare pe Acela care ne-a chemat cel dintâi și nu avem niciodată pretenția că l-am găsit, că îl posedăm, că l-am prins de picior, că l-am făcut al nostru, pe El, cel care ne caută el cel dintâi ca să ne facă ai Lui.

  Vizităm biserica pentru a revizita urâtul din noi când:

  • venim pentru că vrem ceva, nu pe Cineva: ne vânturăm prin biserică în timpul Sfintei Liturghii, facem temenele adânci pe la statuile și icoanele sfinților necinstindu-l prin ignorare pe Isus care vine pe altar, aprindem lumânări și pupăm moaște și cerem mii de chestii mercantile, dar nu dăm doi bani pe prezența Dumnezeului cel viu în Euharistie, în Spovadă, în cel de lângă noi, în inima noastră;
  • în loc să ne cercetăm lăuntric pentru a vedea unde nu corespundem iubirii lui Cristos, îi băgăm sub microscop pe toți cei din jur: ia uite cum se roagă ăla, ce zici ce fustă are aia, cine e ăla cu fata lui Vasile și ce caută mama cu copilul ăla care zbiară la slujbă? Toate le știm face mai bine decât toți din biserică, nu pricepem cum de oamenii ăștia sunt așa de… pe alături de cele sfinte;
  • facem analiză și politică eclezială (fie și la nivel de radio-șanț) mai aprig decât ne facem exercițiile de umilință: suntem experți în ultimele luări de poziție ale Vaticanului ori măcar în ce mănâncă parohul la prânz, avem opinii cu privire la ce a zis bine/prost și ce la ce ar mai fi putut zice vicarul la predică, disecăm obsesiv fiecare privire și vorbuliță și elaborăm scenarii complexe pornind de la ce ni se pare că am văzut, am auzit, am aflat cu privire la membrii comunității noastre.

Bonus! Intră în biserică doar pentru Frumusețea lui Isus: cu inima la El, cu mintea la El. Lasă-te pe tine și urâțenia ta la poarta bisericii, dacă vrei, măcar în casa Lui, să te întâlnești cu El, și nu cu tine.

„Prea multă lume merge la biserică așa cum merge la piață” (Fer. Vladimir Ghika).

„Ispășire”. O reflecție despre adevăr și căință.



atonement

O fetiță de 13 ani cu veleități literare se rătăcește cu totul pe linia de demarcație dintre real și imaginar. Sub imperiul interpretării greșite a unui gest, etichetează eronat o persoană. Etichetarea se combină cu imaginația și conduc la un deznodământ catastrofal: fetița spune o minciună care va distruge definitiv viața a doi oameni, dintre care unul e sora ei mai mare. După ce răul s-a produs, fetița-scriitoare inventează un happy end literar care obliterează drama din realitate, cu iluzia de a ispăși astfel greșeala comisă și de a face dreptate în ficțiune unei situații căreia nu i-a putut face dreptate în realitate. Cam asta-i, pe scurt, povestea din „Ispășire”, admirabila ecranizare a foarte bunului roman omonim al lui Ian McEwan.

Cum l-am găsit eu pe Dumnezeu în filmul acesta, care nu vorbește explicit despre El? Subiectul mi-a oferit un prilej de reflecție asupra unor chestiuni de morală creștină care transcend subiectul și personajele filmului/cărții.

Mai întâi, asupra alegerii între minciună și adevăr:

  • Minciuna are întotdeauna consecințe. Asupra acelora care-i cad victime. Dar și asupra autorului ei. Minciuna are consecințe asupra lumii întregi. Stigmatizează, anihilează, face prăpăd. Nu există minciună fără consecințe. Minciuna e o lipsă de iubire. Fiindcă „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1Cor 13,6).
  • Minciuna e pusă în mișcare de patimi. Două sunt roțile dințate ale acestui mecanism: mândria și invidia. Un suflet curat nu distorsionează adevărul, nu-și închipuie, nu face scenarii în biografia altora, nu brodează pe baza unor presupuneri, nu dă girul adevărului unor impresii amplificate de imaginație. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecos. Așadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc [va fi] întunericul!” (Mt 6,23).
  • Alegerea exterioară pe care ființa umană o face între adevăr și minciună se transferă, paradigmatic, în plan interior, metafizic: omul e fie cu Dumnezeu („Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,6), fie cu dracul („el era un ucigaș de la început, […] în el nu este adevăr, el este tatăl minciunii” – In 8,44). Nu se poate și cu minciuna și cu Isus. Și nici nu există mai multe căi, ci o singură Cale și diverse alte fundături.

Apoi, asupra diferenței dintre vinovăție și căință:

  • Vinovăția nu ne repară pe noi, ăia de am călcat pe bec. Oricâte tone de vinovăție am avea, nu ne vom simți mai bine. Ba chiar ne vom simți tot mai rău, fiindcă vinovăția ne devorează, ne desfigurează chipul lăuntric, aruncându-ne în prăpastia deznădejdii. Vinovăția se concentrează, steril, asupra noastră, în vreme ce căința îl are drept reper pe Dumnezeu: de aceea, căința e podoabă acolo unde vinovăția e urâciune, e înviere acolo unde vinovăția e moarte, e lumină acolo unde vinovăția e întuneric.
  • Vinovăția nu repară nici mizeria generată de greșeala noastră. Putem să ne dăm cu capul de pereți toată viața, asta nu răscumpără durerea produsă celuilalt și nici impactul ei existențial asupra noastră. Iar creativitatea nu repară nici ea nimic în domeniul vinovăției. Căința, în schimb, ne împacă – în ordinea asta – cu noi, cu lumea și cu Dumnezeu. Ne dă seninătatea de a ne accepta așa cum suntem fără mască și fără ficțiune.
  • Ispășirea pentru păcat nu e a noastră. Lumea are un Mântuitor și nu suntem noi acela. Dar când ne raportăm rana păcatului la El, și nu la noi, căința ne dă forța de a ridica, de a nu ne mai învârti în jurul cozii în privința prostiilor deja comise, de a trăi ca păcătoși iertați, de a ieși de sub apăsarea tenebroasă a vinovăției și a intra pe tărâmul luminos al iertării și păcii.

Briony Tallis, personajul principal al filmului (și al cărții) „Ispășire” alege minciuna și vinovăția, justificând amărăciunea acestei alegeri printr-o înșelare: aceea că ar putea face posibil ca un final dramatic din realitate să fie ispășit printr-un happy end ficțional. Artistic, dilema aceasta etică are forță și e cuceritoare. Dar spiritual, ideea că ispășirea și-ar putea trage seva dintr-o plăsmire a imaginației e perdantă, câtă vremea ea respiră doar prin confruntarea cea mântuitoare a sinelui cu Dumnezeu întru adevăr și căință.

„Atonement” („Ispășire”), regia: Joe Wright, cel mai bun film la Gala Academiei Americane de Film din 2008. Ecranizare a romanului omonim al scriitorului britanic Ian McEwan, distins cu Booker Prize. https://www.imdb.com/title/tt0783233/

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, mai 2018 (tema numărului: „Filmul care mi-a vorbit de Dumnezeu”)

Ce interes avem la sfinți?


pag-23-page-001

Bine și drept este să ne cinstim cum se cuvine sfinții. Dar oare se cuvine să-i abordăm pe sfinți mai cu seamă cu interes decât cu evlavie, să alergăm la ei mai mult ca la niște „rezolvători” de toate cele decât ca la niște modele de jertfă, de umilință, de iubire? 

Avem cu sfinții o relație așa ca și ei, adică sfântă și orientată spre Cer, dacă:

  • le imităm, în viața de zi cu zi, virtuțile și spiritul de jertfă: suntem săraci ca Sărăcuțul din Assisi, veseli ca Filip Neri, slujitori ai celor bolnavi și părăsiți ca Tereza de Calcutta, educatori buni ca Ignațiu de Loyola, statornici în credință ca Dominic, neclintiți în fața suferinței ca Tereza de Lisieux, curați trupește și sufletește ca Iosif;
  • le căutăm prietenia pentru a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeul nostru cel blând și smerit cu inima, care, în umilința lui veșnică, vine pe altarele noastre pentru a ne mântui de răul din noi și pentru a-și face locuință în inimile noastre curățate de patimi, de urât, de întuneric;
  • le cerem mai mult sfatul și mai puțin rezolvarea problemelor, mai curând îndrumare lăuntrică decât soluționarea chestiunilor exterioare, mai întâi mântuirea și apoi toate celelalte, având mereu prezentă realitatea că ei, sfinții, sunt mijlocitori, nu dătători ai harurilor.

Ne folosim de sfinți în chip circumscris intereselor pământești când:

  • cultivăm o relație superficială, raportată strict la interfața devoțională a sfântului respectiv: pupăm sandalele Sfântului Anton, pipăim poalele Sfintei Rita, ne atingem baticurile de moaștele lor și bolborosim ritualic câteva „dă-ne”, „fă-ne”, dar dăm bir cu fugiții când vine vorba să fim experți în Scriptură ca Anton și să-l rugăm pe Domnul mai curând să ne ia copiii mai înainte ca ei să facă păcate de moarte așa cum s-a rugat Rita;
  • parafrazându-l pe Nicolae Steinhardt, așa cum ne place să fim cu Cristos pe Tabor, dar nu și pe Golgota, și în legătura noastră cu sfinții vânăm cu aviditate extraordinarul flamboaiant și fugim de simplitatea frustă a suferinței: ce ne mai plac stigmatele lui Francisc, darul bilocației al lui Padre Pio, levitația lui Iosif de Cupertino, dar cine se riscă să traverseze noaptea întunecată a spiritului alături de Ioan al Crucii, să îmbrățișeze ciumații ca Alois Gonzaga ori să plece în celălalt capăt al lumii ca să vestească evanghelia ca Francisc Xaveriu?
  • îi înzestrăm cu nelipsita baghetă de magician, supusă poftelor și ideilor noastre: știm precis ce ne trebuie în viață și le forțam mâna să pună o vorbă bună pe lângă Șefu’ ăl mare ca să ne fie și nouă bine în termeni lumești de succes, avere și prestigiu, adică fix în termenii în care nu au trăit ei: nu sesizăm cât de incongruent e să cerem mijlocirea lor, a celor săraci, caști și ascultători, pentru a ne îmbogăți, a ne iubi cu nevasta vecinului ori a ne uzurpa șeful.

Bonus! Caută-i pe sfinți cu un singur interes: împărăția cerului. Și toate celelalte, dacă îți sunt spre mântuire, „ți se vor adăuga” (cf. Mt 6,33).

„Cea mai potrivită de a-i sărbători pe sfinți este aceea de a le semăna lor” (Fer. Vladimir Ghika).

(Re)convertirea la Învierea lui Cristos – partea a II-a


23-28-31-page-00223-28-31-page-00323-28-31-page-00423-28-31-page-005 „Schimbarea modului nostru de gândire, a modului nostru de a simți. Inima noastră, care era lumească, păgână, devine acum creștină prin puterea lui Cristos: schimbare, asta înseamnă convertirea. Schimbarea modului de a acționa: lucrările tale trebuie să se schimbe. E o schimbare, dar nu una făcută superficial. E o schimbare pe care o operează Duhul Sfânt, dinlăuntru. Și pe care sunt chemat să mi-o însușesc, pentru ca Duhul Sfânt să poată acționa. Asta înseamnă bătălie, luptă! Creștinii indiferenți, care nu luptă, nu există”. (Papa Francisc, predică la Casa Sf. Marta, 26 octombrie 2017)

Invitat: Pr. Iosif Tiba (n. 1969), preot romano-catolic, doctor în teologie, autor al volumelor: „Ingredientele fericirii. Ce trebuie să știm ca să fim fericiți” (2007), „Limitele revoltei în fața suferinței” (2014), „Recurs la normalitate” (2015), „Dumnezeu coboară în suferința omului” (2015)

Moderator: Claudia Stan

Convertirea nu e automântuitorism. Cred că se cuvine să clarificăm asta, pentru că trăim într-o cultură a eficienței, a măsurării obsesive a succesului personal. Nu noi suntem principalii autori ai convertirii noastre, iar a înțelege asta e un semn de maturitate spirituală. Pe de altă parte, vorba Sfântului Augustin, „Acela care ne-a creat fără voia noastră nu ne va mântui fără voia noastră”. Cât e har și cât e participare personală în lucrarea de convertire?   

I.T.: A se converti nu înseamnă perfecționism, nu înseamnă a face totul prin forțele proprii, nu înseamnă să nu ai fragilități sau căderi, nu înseamnă să-ți arăți mușchii personali. A se converti înseamnă a se lăsa atins de Dumnezeu și iubit de el, căci, de multe ori, nu ne lăsăm iubiți de el, nu știm să ne lăsăm iubiți de el și avem nevoie de harul său, de vindecarea sa ca să ne lăsăm iubiți. După ce primim iubirea lui Dumnezeu, vom putea și noi, la rândul nostru, iubi cu iubirea lui Dumnezeu, iar atunci viața noastră se va schimba puțin câte puțin, trecând de la egoism la dăruire de sine.

Aș spune că evanghelia ne oferă o cheie de abordare a procesului convertirii personale la Cristos și la Învierea sa în episodul vindecării lunaticului, relatat de toate cele trei texte sinoptice. Un prim punct de vedere din acest episod este cel al lui Isus, care li se adresează ucenicilor: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo» și el s-ar muta. Și nimic nu v-ar fi imposibil” (Mt 17,20). Deci, nu ne convertim pentru că nu avem cu adevărat credință (chiar dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem mari creștini)?   

I.T.: Omul, în mod structural, poartă în el nevoia de a crede în ceva și, mai mult de atât, de a crede în cineva. Nevroza epocii noastre este vidul existenţial, adică sentimentul că viaţa materialistă şi trepidantă în care trăim nu mai are sens. Lumea de astăzi suferă de o lipsă de sens, de o boală a sufletului şi a inimii. Există creştini care se refugiază în spiritualul pur şi idealismul deconectat de realitate, care într-un fel neagă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi care conduce la o prăbuşire brutală şi bruscă, după ani de falsă credință și falsă perfecţiune virtuoasă. În viaţa spirituală există un pericol subtil de a voi mai mult sau mai puţin conştient să fugi de uman, pentru a te refugia într-un univers spiritual pur, care este fals. Credința despre care vorbește Cristos este credința ancorată în real, credința care nu fuge de realitate, credința care asumă realitatea și o oferă puterii transformatoare al lui Dumnezeu. Este important să nu uităm că ea, credința, este un dar, este un har dat de Dumnezeu și care trebuie cerut în rugăciune. Credința nu este credulitate, nu este un act magic, nu este o baghetă magică, ci este un act liber de abandonare față de iubirea atotputernică al Celui Răstignit și Înviat. Credința nu înseamnă renunțare la efortul și acțiunea personală, ci oferirea propriei acțiuni providenței lui Dumnezeu.

Al doilea punct de vedere, în aceeași pericopă a vindecării lunaticului, e cel al tatălui acestuia: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Mc 9,24). Spune Nicolae Steinhardt despre această invocație: „Mai amețitoare vorbe nu s-ar rostit niciodată. […] Dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului”. Cum pot să ne ajute vorbele acestea să ne convertim?

I.T.: După cum spuneam, credința este un dar, un har oferit de Dumnezeu omului. Desigur, este nevoie și de conlucrarea omului, este nevoie de deschiderea inimii sale. Credința este răspunsul omului la inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu  pentru a-l mântui pe om. Când omul realizează cât este de slab și neputincios – chiar și în ceea ce depinde de el – pentru a răspunde lui Dumnezeu, atunci această conștiință a slăbiciunii sale îl face să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul în toate etapele demersului său. Credința este un act uman care în toate etapele desfășurării sale are nevoie de susținerea și de acțiunea harului lui Dumnezeu. Credința omului are nevoie de multe ori să fie purificată, are nevoie să se maturizeze, iar acest lucru se face tot cu ajutorul harului și acțiunii lui Dumnezeu. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” reprezintă un act de totală umilință și abandonare în mâinile lui Dumnezeu, care nu poate să nu miște inima lui Dumnezeu.

Lumea contemporană e una care prețuiește mai mult acțiunea (a face) decât contemplația (a fi). Suntem într-atât de ocupați încât nu mai avem timp să trăim. Cum ne convertim faptele la adevărul Învierii, cum să fim Marta neuitând să fim Maria?

I.T.: În civilizația noastră hiperactivă şi bazată pe randament, rugăciunea pare un comportament atât de puţin natural! Fără a fi prea conştienţi noi, creștinii, acceptăm ideea că este mai important să facem lucruri, să organizăm activităţi decât să ne rugăm. Esenţialul este să dăruim timp lui Dumnezeu, chiar dacă ne plictisim. A ne ruga înseamnă înainte de toate a nu face nimic particular, ci a persevera şi a fi statornic în această atitudine de rugăciune. Rugăciunea este locul descoperirii şi prieteniei cu sărăcia noastră. În faţa lui Dumnezeu trebuie să fim ca un vas gol care așteaptă să fie umplut. Rugăciunea e chemată să fie apostolică, iar apostolatul să fie contemplativ. Noi căutăm sfințirea noastră proprie prin sfințirea aproapelui nostru. Se poate întâmpla să ne rugăm privind chipurile persoanelor din faţa noastră, pe care nu le cunoaştem, în metrou sau pe stradă. Aici este vorba de rugăciunea în marile oraşe, de a ne ruga în gălăgia lumii. Dar pentru a ne ruga în gălăgia lumii trebuie să perseverăm în a acorda timp singurătății, tăcerii, rugăciunii. De fapt, nu putem să ajungem la o reală intimitate cu Dumnezeu fără un timp de rugăciune în tăcere, de rugăciune a inimii. Putem începe prin 15 minute pe zi, apoi 30 de minute, apoi o oră. Există tați de familie care seara, după ce îşi culcă copiii, își iau o jumătate de oră de tăcere numai pentru a-l întâlni pe Dumnezeu care se află în inima lor. Dacă ne decidem, de pildă, pentru o jumătate de oră de rugăciune, e bine să ne ţinem de acest lucru, ceea ce presupune o oarecare disciplină, căci tot timpul ni se pare că avem lucruri mai urgente de făcut. Dar dacă noi suntem fideli acestui timp de rugăciune în tăcere, ne vom da seama că acest timp ne transformă… Vom observa că şi activitatea noastră apostolică devine rodnică. Ispita noastră de astăzi este de a voi să facem prea multe lucruri pentru Cristos, dar fără Cristos. Cineva spunea că rugăciunea este asemenea a două priviri de foc care se consumă în tăcere din iubire: de aceste priviri avem nevoie pentru ca faptele noastre să fie convertite.

Nu știu cât de des conștientizăm și mărturisim păcatele prin omisiune. Dar cred că atunci când avem prezentă în inimă Învierea, ar trebui să ne fie ceva mai greu să nu facem binele pe care îl putem face.

I.T.: Dumnezeu ne dăruiește toată ființa lui, dorește să fie al nostru cu totul. Fericirea lui Dumnezeu este să se dăruiască cu totul, pentru ca noi să îl posedăm cu totul. Refuzul omului de a primi iubirea lui Dumnezeu este înainte de toate suferința lui Dumnezeu înainte să fie suferința omului: pentru acest refuz, Dumnezeu a suferit pe cruce. Când omul refuză iubirea, nu omul este acela care moare, ci Dumnezeu. Acela care ne iubește este Dumnezeu. Iar iubirea lui a explodat, ca să folosesc un termen șocant, în Învierea lui Cristos, prin care Dumnezeu se face prezent fiecărui om. Nu există alt păcat decât acela de a refuza această iubire oferită și dăruită gratuit. A fost nevoie ca apostolii să aștepte și să transpire ca să ajungă în Paradis, în timp ce tâlharul cel bun nu a trebuit să aștepte, el s-a oferit iubirii și a fost primul sfânt, a deschis porțile Paradisului. Nu este ușor să credem în iubirea lui Dumnezeu, căci dacă ar fi ușor toți am fi sfinți, ca Sfânta Fecioară Maria: numai ea a crezut și s-a abandonat în mod total iubirii lui Dumnezeu. Deci ceea ce ne ajută și ne dăruiește putere să facem binele pe care îl putem face și să evităm păcatele de omisiune este exercițiul prezenței și al abandonării în brațele Celui Înviat. Primirea, experimentarea din ce în ce mai mult și fără rezerve a acestei iubiri infinite a lui Dumnezeu pentru noi este ca un medicament ce ne ajută să conștientizăm păcatele de omisiune și ca un combustibil ce ne dăruiește puterea să facem binele pe care-l putem face.

Convertirea nu este o cetate care se cucerește o dată pentru totdeauna. Nu putem spune niciodată: „Gata, sunt pe deplin convertit, nu mai am ce lucra la capitolul ăsta”. Și, cu toate astea, cădem adesea în ispita de a ne autoîndreptăți precum fariseul din templu: ce buni suntem noi, cum mergem noi în fiecare duminică la biserică, câte rugăciuni facem noi… Adică ne considerăm pe deplin convertiți. Oare ne putem stabili câteva mecanisme zilnice de atenționare cu privire la neconvertirile noastre, la împietririle noastre?

I.T.: Prin infinitatea iubirii lui Dumnezeu, prin atotputernicia crucii lui Cristos, toate păcatele oamenilor sunt distruse, tot abisul păcătoșeniei omului este umplut și nu rămâne decât iubirea lui Dumnezeu. Ce sunt păcatele oamenilor în balanță cu iubirea infinită a lui Dumnezeu?  Dar omul crede mai mult în el însuși și în propriile sale virtuți. De aceea, rămâne singur cu virtuțile sale și, în final, nu găsește în mâinile sale decât frunze moarte. Oamenii cred în tot și în toate mai puțin în Dumnezeu. Dar niciun om și nici un lucru nu poate mântui. Cauza principală a împietririi inimii noastre este lipsa de încredere și de abandonare în Dumnezeu. Să reflectăm un pic. Cine este acela care ne iubește? Nu este o simplă creatură, fie ea și cea mai desăvârșită. Acela care ne iubește este Dumnezeu, este Infinitul, este Cel Veșnic. Nu putem să fugim mereu de iubirea lui Dumnezeu, căci este obositor. Dumnezeu nu vine după noi să ne facă reproșuri, el nu așteaptă decât să-i deschidem inima, să-i facem din ea un loc de odihnă. Așadar, un alt antidot pentru împietrirea inimii noastre este să-i deschidem inima lui Cristos și atunci el va deveni pentru noi unica prezență de iubire. Adesea suntem blocați de eul nostru, de orgoliul nostru. Credem încă în noi înșine, și nu în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, în ciuda sărăciei noastre. Iată un alt medicament împotriva neconvertirii: umilința.

Spus fără menajamente, neconvertirea e semn al necredinței în Înviere, după cum convertirea permanentă nu e altceva decât o înviere zilnică, de fiece clipă, cu Isus. Nu ne e ușor să recunoaștem, dar uneori abandonăm lupta convertirii. Spiritualitatea răsăriteană are termenul aceasta deosebit de expresiv: trezvie. Cum să rămânem conectați conștient la convertirea noastră?   

I.T.: În mod spontan îmi vine un răspuns foarte simplu, dar care este cel mai dificil de pus în practică și diavolul face tot posibilul să nu-l punem în practică. Este vorba despre viața de rugăciune și nu vorbesc doar despre niște acte repetitive și formule rostite zilnic, uneori în mod mecanic. Viața de rugăciune este mult mai mult de atât, este o atitudine, un spirit, un mod de a fi prin care inima noastră este orientată zilnic spre dialogul, vorbirea cu Dumnezeu. Este important să alegem în fiecare zi să dăruim un timp rugăciunii, să alegem să ne rugăm așa cum alegem zilnic să facem atâtea multe alte lucruri. Cu cât mă voi ruga mai fidel zilnic, va crește în mine și dorința de rugăciune și voi savura tot mai mult gustul dialogului cu Dumnezeu. Rugăciunea este respirația zilnică a sufletului, fără de care, încetul cu încetul, sufletul moare. A ne ruga zilnic înseamnă, într-un fel, a-l respira zilnic pe Dumnezeu, a ne face prezenți prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea ca prezență la prezența lui Dumnezeu ne face să fim conectați și să ne reconectăm mereu la Cristos, la Învierea lui, conștientizându-ne nevoia de convertire permanentă.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, mai 2018  

Olimpic la religie / premiant la credință?


23-28-31-page-001

Oare multa știință de carte într-ale teologiei e neapărat o rampă de lansare spre o viață cu adevărat creștină sau pot exista și circumstanțe în care teoria mai mult încurcă practica?

Premianții la disciplina „credința în Isus Cristos” au trecut cu brio examenele la trei cursuri din orar care nu sunt niciodată facultative:

  • Rugăciune – adică dialogul cu Dumnezeu asumat ca mod de viață, nu ca practică mecanică fără racord interior, ca întâlnire mereu nouă, emoționantă, plină de viață, de lumină, de curaj, de forță, și nu doar în cuvintele rugăciunii orale, ci mai ales în jertfa Liturghiei și în prezența lui Isus în sacramentele Spovezii și Euharistiei;
  • Post – carevasăzică înfrânarea de la mâncare și băutură, dar mai cu seamă de la neiubire, de la vorbitul prost și fără rost, de la facerea de rău, de la gândire care nu rimează cu pacea lăuntrică, de la orice nedreptăți, dușmănii, invidii, orgolii, egoisme și protagonisme care ne risipesc, ne împiedică să ne adunăm întru Domnul;
  • Milostenie – ce nu mâncăm pentru că postim le aparține săracilor lui Dumnezeu, timpul pierdut în deșertăciunea distracțiilor poate fi luminat de Duh dăruindu-l cuiva care nu are pe nimeni ori dând o mână de ajutor prin casă vecinului singur sau vizitându-i pe cei uitați în spitale, închisori, azile și orfelinate.

Suntem tobă de teologie și nu știm cine-s Rahner, Marrou și Špidlik doar din vreun search pe Google, doar că suntem repetenți la materia predată de Învățătorul Isus când:

  • folosim știința de carte (inclusiv Evanghelia) ca armă împotriva oricui nu ne împărtășește opinia și ne trezim, intempestiv, conducând cruciade împotriva „necredincioșilor” și tribunale inchizitoriale care care l-ar face gelos pe Torquemada însuși – noi știm și trebuie să le spunem tuturor cum stau lucrurile cu Dumnezeu;
  • absolutizăm învățăturile care corespund șabloanelor noastre de gândire, înghesuindu-l pe Dumnezeu, raiul și mântuirea în niște concepte umane limitate, în baza căror ne legitimăm ca unicii distribuitori ai harului și locurilor din paradis – ne facem pe noi înșine autoritatea supremă în materie de religie;
  • ne lăsăm orgoliul gâdilat de reacțiile efervescente ale publicului la maniera solemnă și calificată în care ne declamăm deșteptăciunea teologică prin conferințe, luări de poziție, comentarii, analize, interviuri – suntem iluminați, aleși, modele; dar cât din ceea ce predicăm e teorie și cât e practică?

Bonus! Ca să fim deopotrivă olimpici la religie (adică bogați în trofee academice) și premianți la credință (adică săraci în duh), suntem chemați să citim teologie și cu inima, nu doar cu capul. Premiul final? Mântuirea. În comparație cu care, orice alt trofeu (fie el un master, un doctorat ori altă distincție care ne validează cunoașterea literei Scripturii) e „goană după vânt” (Qoh 1,17) neconvertită la Duhul ei.

„Să dorim sfințenia nu pentru a ne plăcea nouă înșine, ci pentru a-i plăcea lui Dumnezeu” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, mai 2018  

Helicopter view din cer. Exerciții de Înviere


helicopter-737743_960_720.jpg

 „Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; 

dar cine seamănă în duh va culege din duh viața cea veșnică” (Gal 6,8).

În cursurile de public speaking și de vânzări, cursanților care își gestionează cu dificultate emoțiile în relaționarea cu un auditoriu impresionant sau cu un client imposibil li se sugerează să-și imagineze interlocutorul într-o postură mundană, care să-l aducă, fie și doar subliminal, la același numitor comun cu restul lumii: coboară-ți clientul de la înălțimea piedestalului pe care îl așează funcția, banii, orgoliul, autoritatea lui și fă-l egalul tău, imaginându-ți-l, de pildă, în lenjerie intimă. Coboară-l la tine, ca să-l vezi ca egal și să nu te mai timoreze.

Recitind zilele trecute Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Galateni, pare-mi-se că am găsit în ea propunerea unui exercițiu taman invers celui de mai sus (că doar „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” – 1Cor 1,25). Să privești totul prin prisma asta: vremelnicie versus veșnicie. Extrapolând, nu să cobori oamenii și situațiile la nivelul tău, ci să te ridici tu la un nivel superior tuturor dificultăților. În fond, orice situație, oricât de tensionată și insurmontabilă, oricât de dramatică și imposibilă, este insignifiantă, complet relativă, atunci când este privită de la o anumită înălțime. Leadership-ul modern vorbește despre helicopter view, despre acea capacitate a oamenilor vizionari de a se ridica deasupra problemelor, pentru a avea o privire de ansamblu asupra lor și a le gestiona mai eficient: de acolo, de sus, toate par mici, inclusiv problemele gigantice și oamenii mari. Ei bine, creștinul are și un bonus la acest helicopter view: poate să urce cu el până la înălțimea – amețitoare și cuceritoare – a Învierii.

Învierea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, din morți: de la înălțimea acestui eveniment, toate (dar absolut toate) celelalte, oricât de grave ar părea, nu sunt, în realitate, decât o furtună într-un pahar cu apă. „Cine seamănă în Duh va culege viața veșnică”.

Imaginează-ți o ședință din aceea interminabilă, în care trâmbițele apocalipsei vestesc o EBITDA mai mică decât în buget și un cash-flow forecast mai negru decât soarele de după deschiderea celei de-a șapte peceți. Se prevăd downsizing-uri și cost cutting-uri cât turnul Babel. Orgoliile se inflamează. Fiecare ține cu dinții la părerea lui, care e cea mai bună, cea mai corectă, cea mai deșteaptă. Tuturor le place să se audă pronunțând cuvinte mari, să-și declame cu emfază competența infailibilă. Ia distanță. Du-te în helicopter view. Urcă până la Înviere. Și vezi ce valoare au toate astea de la înălțimea ei. „Cine seamănă în trup, va culege din trup putrezire”.

Imaginează-ți că mașina te-a lăsat în drum și ai întârziat la o întâlnire de care depinde cariera ta. Nu ai de lucru, ai un kilometru de datorii, nu-ți permiți să mai stai pe bară încă o lună. O întâmplare ca asta te demotivează și mai tare: nu sunt bun de nimic, toate nenorocirile mi se întâmplă numai mie. Ia distanță de autocompătimire și de deznădejde (care nu-s nicidecum de la Domnul) și urcă până la Înviere, ca să culegi „din Duh viața veșnică”. Poate ăsta e felul lui Dumnezeu de a-ți educa răbdarea, poate angajatorul cu pricina nu era ce-ți trebuie, poate e cazul să mai lași și mașina în parcare (că tot n-ai bani de benzină) și să ieși în lume mai atent oameni, la copaci, la păsări… la tine însuți, care ești mult mai mult decât suma tuturor problemelor tale.

Imaginează-ți că ai pierdut avionul de Bali pe care dădusei 2000 de Euro, că ți-au fost înșelate așteptările pe care le aveai din partea celui mai bun prieten, că ți-ai rătăcit inelul de logodnă cu o zi înaintea nunții, că ți s-a furat portofelul cu toate actele și cardurile în el, că te enervează la maximum muzica din mașina colegului, că te roade invidia că vecinul și-a luat o mașină nouă. Du-le pe toate la înălțimea Învierii și, de acolo, vezi că toate astea nu valorează nici cât o ceapă degerată. Eliberează-te de anxietăți, de așteptări, de atașamentul de obiecte și de relații, de plăcerile tale și de micimile tale sufletești pe care le hrănești cu felul în care semeni în continuare în trup ca să culegi putrezire. Ridică-le la înălțimea Învierii și ai să vezi cum, acolo, importanța lor pălește definitiv.

Toată suferința noastră, toate neliniștile și îngrijorările noastre provin din lipsa curajului de a ne ridica la înălțimea Învierii. De aceea, antrenamentul zilnic de înviere în micile necazuri ale vieții ne dobândește o perspectivă luminoasă inclusiv asupra întunericului de proporții: prin lentila Învierii, altfel se văd moartea cuiva drag, boala incurabilă a unui prieten, despărțirea de mentorul tău, nedreptatea unei sentințe care te lasă pe drumuri. Se văd ca părtășie la crucea lui Cristos (tot dureroasă, sfâșietoare și nedreaptă), fără de care nu există părtășie la Învierea lui. Înviere care, in the big picture of things, e singura care contează cu adevărat.

Cristos a înviat! Ce altceva ar mai putea conta?

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, aprilie 2018 (tema numărului: „Emausul poate fi pe orice cale”)