Creștinismul ateu. Între superstiție și ipocrizie.


AC-Dialoguri-102017 (1)-page-001

AC-Dialoguri-102017 (1)-page-002AC-Dialoguri-102017 (1)-page-003AC-Dialoguri-102017 (1)-page-004

 

Interlocutori:

Monica Râpeanu (n. 1976), teolog, fost lector în Mariologie la Irish Dominican Studium, cofondatoare a Theology of the Body International Symposia https://tobinternationalsymposia.com/

Pr. Dr. Tarciziu Șerban (n. 1962), preot romano-catolic, exeget, lector la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii București

Moderator: Claudia Stan

Ce e scandalul? Înseamnă să spui un lucru şi să faci altfel; e o viaţă duplicitară. Un exemplu? «Eu sunt un bun catolic, merg la Liturghie, aparţin asociaţiei cutare şi cutare». Dar în realitate, viaţa mea nu e una creştină: nu le plătesc ce li se cuvine angajaţilor mei, exploatez oamenii, fac afaceri murdare, fac spălare de bani. Asta înseamnă o viaţă duplicitară”. (Papa Francisc, predică în capela Sf. Marta, 23 februarie 2017).

A așeza împreună două antonime precum termenii „creștin” și „ateu” e un oximoron. Oximoronul de față traduce o realitate tot mai prezentă în viața contemporană, care transformă spiritualitatea într-o tarabă de fast-food, de pe care fiecare alege ce-i place, rezultând un amestec de superstiție, păgânism, practici creștine și anti-creștine din care nimeni nu mai înțelege nimic. Una predicăm, alta trăim. Suntem poporul care îl mărturisește pe Domnul cu buzele, dar inima o are departe de el (cf. Mt 15,8).

Pr. Tarciziu Șerban (T.Ș.): Situându-ne pe linia celor afirmate de Papa Francisc cu privire la viața duplicitară, putem vorbi în zilele noastre despre atitudini de ateism în sânul creștinismului, deşi situaţii similare au existat mereu de-a lungul timpului. Termenul de ateism ar voi aici să însemne acel mod de viaţă care nu face referinţă la Dumnezeu. Or, noi ştim cu toţii că a existat şi continuă să existe un ateism ideologic care neagă existenţa lui Dumnezeu de vreme ce ea nu poate fi dovedită „ştiinţific”. Există însă şi un ateism practic, în care persoanele se declară a fi creştine, dar în viaţa de fiecare zi îl ignoră pe Dumnezeu sau adoptă comportamente contrare exigenţelor evanghelice. Cel mai adesea astfel de comportamente pot fi observate la persoanele care participă la acţiunile liturgice doar „din obligaţie” sau sub presiunea familiei ori a societăţii, lipsite fiind de tensiunea plină de viaţă a întâlnirii cu El. Altfel spus, fără ca faptele acelui creştin să înceapă de la Dumnezeu şi să se sfârşească la Dumnezeu, aşa cu rostim într-una din rugăciunile noastre. E drept că astfel de comportamente pot să apară şi din cauza unei insuficiente înţelegeri a rostului practicilor religioase, fapt ce poate atrage după sine aplicarea lor aleatorie sau chiar respingerea lor ca fiind prea multe ori prea grele. S-ar impune, aşadar, ca aceste practici să fie mai bine adaptate situaţiilor în care trăiesc diferitele categorii de creştini (de pildă, practica postului sau a rugăciunii din familie nu o poate copia pe cea a calugărilor din mănăstiri). În sfârşit, ateismul practic poate fi favorizat şi de ideologiile din timpul nostru care, direct sau indirect, propun modele de viaţă ori de comportament adesea contrare celor evanghelice. Astfel, fraternitatea şi solidaritatea creştină sunt înlocuite cu indiferenţa egoistă sau modelul de familie alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie este înlocuit cu alte modele complet inedite şi distructive la nivel social.

Monica Râpeanu (M.R.): Un sinonim al creștinismului ateu este „a mima”: creștinismul mimat, fals, lipsit de autenticitate, nu se bazează pe o iubire sinceră pentru Cristos și aproapele nostru. Cei care practică acest „creștinism” își pun cel mai adesea libertatea în slujba unui materialism temporal, a unor interese conjuncturale. Creștinul adevărat îl are în centrul vieții sale pe Cristos și depinde întru totul de relația cu El, o relație pe care toți avem libertatea să o construim. Este ușor de observat că modul în care practicăm sau nu un creștinism autentic depinde de felul în care îi percepem pe Isus și pe cei de lângă noi. Dacă prieteniile pe care susțin că le am se bazează numai pe interes, dacă nu știu decât să mă folosesc de prietenii pe care mi i-am făcut, atunci voi proceda la fel și în cazul prieteniei cu Cristos, care este o persoană și pe care, câtă vreme nu îl percep ca atare, nu am cum să fiu un creștin și un discipol autentic.

Aș spune că un prim nivel al creștinismului ateu este amestecul credințelor și o gravă incertitudine (nu întotdeauna conștientizată) în privința credinței personale. Ooamenii nu mai știu în ce cred de fapt: dimineața în horoscop, la prânz în sânziene, seara în niscaiva arhangheli energetici New-Age. Avem sărbători creștine a căror semnificație s-a secularizat într-atât încât mulți oameni nici nu mai știu ce și pe cine sărbătorim de Crăciun, de Paști, de Sf. Valentin…

T.Ș.: Situația aceasta apare în contextul în care pe „piața” valorilor spirituale au intrat noțiuni care provin din mai multe surse de spiritualitate, unele valoroase, altele mai puțin valoroase, dar preluate prin scoatere din context, fără a ține seama de conținutul lor. De pildă, noţiunea de reîncarnare este văzută de mulţi în zilele noastre ca o șansă de a mai trăi o dată, când, în realitate, în religiile Orientului este o prezentată ca o pedeapsă pentru cineva care nu ajunge la stadiul de puritate (sfinţenie) care să-i permită cufundarea în nirvana. Aceste amestecuri, din care decurge o improvizație permanentă, creează un hibrid pe care nu putem construi ceva trainic, coerent. Leacul este să ne convingem de valoarea absolută a evangheliei, care scoate la iveală faptul că ea umanizează omul, îl aduce într-o condiție de integritate, de coerență.

M.R.: Cred că acela care alege să-și trăiască viața creștină în tandem cu alte practici (asiatice, New-Age, reiki, mindfulness etc.) nu-și pune neapărat problema că aceste practici ar putea fi nocive și că, de fapt, ele invalidează fundamental trăirea creștinismului. Însă aceste practici sunt în mod real dăunătoare pentru că au la bază cultul ego-ului, care face din om centrul universului, și pentru că izvorăsc din ceva complet contrar convingerii creștinismului că Isus e Mântuitorul lumii. Aceste practici ne oferă o cale de a fugi de responsabilitățile specifice creștinului, dar nu realizăm că o concentrare exclusivă asupra propriei persoane nu poate duce decât la o alienare de sine.

T.Ș.: Mai mult, astfel de practici amintesc de așa-numitele religii „ale misterelor”, care promovează ideea că accesul la Dumnezeu se obţine doar prin practici extatice sau de transă şi, de aceea, este rezervat doar inițiaților. Această dorință de „senzațional spiritual” a fost întrezărită de autorii Noului Testament: Sf. Paul, de exemplu, îi îndeamnă pe corinteni, pe coloseni și pe efeseni să se țină departe de aceste „filosofii” care iau mințile.

Avem, apoi, creștinismul de fațadă: fie e de bun augur să apari ca o persoană „spirituală”, fie apelăm la sacramente dintr-o uzanță socială golită de conținut. Pregătim nunți fastuoase, dar uităm să punem pe lista de „cumpărături” spovada și împărtășania, ne botezăm copiii pentru că „așa se face”, ne îngropăm morții preocupându-ne mai puțin de rugăciunea pentru ei și mai mult de numărul găinilor care trebuie date peste groapă.

T.Ș.: E drept că cei mai mulţi creştini se situează în continuitate cu tradiţiile religioase ale Bisericilor apostolice care au asimilat elementele esenţiale ale Bisericii primare. Din păcate, în multe situaţii constatăm că mulţi creştini au pierdut dimensiunea carismatică a credinței și au alunecat spre practici superstițioase sau păgâne. În plus, atunci „când dă bine”, unii fac declaraţii „înfocate” de credinţă, îşi fac semnul crucii sau se laudă că ştiu ce spune Biblia când, de fapt, nu au nici cea mai mică familiaritate nici cu practicile şi nici cu textul Scripturii. Astfel, cei mai mulţi recurg cam la aceleaşi „citate” cum ar fi: „Crede şi nu cerceta!” sau „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”, „citate” culese nu atât din Biblie cât mai ales din „folclorul religios”. O astfel de situaţie se datorează, în mare parte, faptului că nu s-au găsit persoane (dintre părinţi, educatori, apropiaţi) care să le fi trezit gustul şi interesul pentru o autentică şi vie întâlnire cu Dumnezeu. Educaţia religioasă nu trebuie să ofere doar noţiuni teoretice, cât mai ales convingeri, trăiri, exemple de viaţă.

M.R.: E limpede că lipsa unei cateheze temeinice, care ar trebui să insufle o participare conştientă și activă la viața creștină, stă la baza acestei bifări a sacramentelor, care are loc atunci când în centrul vieții noastre nu e Cristos. Vorbim în acest caz despre un creștinism cultural, pro-forma, practicat doar pentru că ne-a fost lăsat ca moștenire și pe care îl percepem doar ca pe o sumă de tradiții si obiceiuri care trebuiesc respectate dar a căror esență nu o înțelegem.

Alt nivel, mai „avansat” al creștinismului ateu este acela al duplicității asumate: mergem duminica la biserică, dar de luni până vineri bârfim, calomniem, furăm, ne auto-alimentăm orgoliul, păstrăm mânia, suntem răzbunători și plini de noi, nu știm cum să mai acumulăm averi și să ne exhibăm superioritatea, nu ne pasă nici cât negru sub unghie de aproapele aflat în suferință. Postim și înjurăm; ne facem cruce și blestemăm. Asta e, nu suntem sfinți. Și nici nu vrem să fim. 

T.Ș.: Natura noastră umană, după păcatul strămoşesc, este marcată de o ruptură. Sfântul Paul formulează astfel această situaţie: „Nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Rom 7,19). Altfel spus, chiar când credem că ne dorim o viață angajată în slujba lui Dumnezeu, ni se întâmplă să ne găsim motive pentru a ne auto-dispensa de exigențele unei vieți creștine coerente: nu ne mai ducem duminica la biserică pentru că suntem obosiți, nu mai ținem post pentru că am făcut destule alte lucruri pentru Dumnezeu… Ne găsim nenumărate mecanisme de disculpare…

M.R.: Avem trei daruri de la Dumnezeu asupra cărora cred că suntem toți chemați să medităm (mai) profund: libertatea, rațiunea și voința. Din examenul de conștiință pe care, eventual, ni-l facem seara, înainte de culcare, prea des lipsește înțelegerea faptului că a alege binele este o libertate. Replica pe care o aud frecvent e: „Ei și ce dacă am înjurat/am bârfit/am mințit; doar n-am omorât pe nimeni”. Pe de-o parte, așa cum spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, a slăbit simțul păcatului, dar nici măcar nu se mai vorbește fățiș despre păcat: e suficient să urmărim un talk-show televizat pentru a avea un inventar complet al unor păcate care au devenit stare de normalitate.

T.Ș.: Așa cum din vocabularul curent a dispărut termenul de păcat, tot la fel a dispărut și cel de virtute. Uităm (sau nu ne gândim) ce departe ar ajunge sufletul nostru dacă l-am antrena zilnic, așa cum ne antrenăm trupul la sală! Trebuie să tragem de noi pentru a trăi cu Dumnezeu, așa cum tragem de fiare la sală! Să avem cel puțin aceeași perseverență!

Probabil că locul în care creștinismul se transformă în blasfemie este acela în care manipulăm milostivirea lui Dumnezeu în Spovadă: ascundem ce considerăm că nu trebuie să știe părintele (fie nu e e treaba lui, fie ne șifonează prea tare imaginea de sfințișor de mucava), abuzăm de iertare (zicându-ne că putem să păcătuim cât vrem, că Dumnezeu oricum ne iartă), suntem ipocriți și cabotini (ne spovedim ca victime ale păcatelor altora).

T.Ș.: În astfel de comportamente este sesizată o lipsă de formare la nivelul conștiinței: nu există înlăuntrul nostru o definiție clară a păcatului și o conștientizare a consecințelor lui. O bună formare a conștiințelor se face prin cunoașterea temeinică a poruncilor și prin relaționarea cu preotul ca administrator al sacramentului Spovezii: oricât de prieten ți-ar fi un preot, dacă asta te conduce la un blocaj în deschiderea totală față de iertarea lui Dumnezeu, atunci acolo ceva este fundamental greșit.

M.R.: Întrebarea crucială la care fiecare dintre noi este chemat să răspundă este: cine este Cristos pentru mine? Dacă El este un prieten, atunci nu voi încerca să fac un târg cu El, să-l trag pe sfoară, să profit de iertarea lui. Cristos nu e un magician, care-ți ia păcatele cu o baghetă magică, în confesional. El este o persoană pe care ai rănit-o prin păcat și care te iartă din iubire!

O caricatură blasfematoare e și creștinismul fără cruce: fugim de cruce, ne revoltă, ne demobilizează total.

T.Ș.: Dimensiunea structurală a veții creștine este crucea: a ne însuși învățătura ei și a o pune în practică nu este ceva lesne, dar numai după ce am făcut experiența unei vieți creștine autentice realizăm transfigurarea spre care ea ne poartă. Abia atunci descoperim zorii unei vieți noi, sublimate, pătrunse de har, de viața lui Dumnezeu însuși.

M.R.: Oricât am fugi de suferință, nu o putem eluda. Nu putem ajunge la înviere fără cruce. Iar crucea este, în ea însăși, iubire.

Creștinismul ateu e doar un surogat de creștinism. Remedii?

T.Ș.: Ne revine tuturor datoria să conștientizăm faptul că o educație corectă, care conduce spre cunoașterea lui Cristos ca persoană vie, nu ca simbol sau concept, va avea ca rod creștini buni, autentici cu ei înșiși și cu Dumnezeu. Practici născute din constrângerea lui „așa trebuie” nasc monștri, adică persoane care improvizează, care nu pot intra în dialog decât cu ele însele, care rămân mute și dezarmate în fața marilor probleme ale existenței, care nu găsesc o motivație solidă pentru viața lor.

M.R.: Fiecare creștin este chemat să împărtășească Vestea cea Bună a evangheliei: Dumnezeu ne iubește, a murit și a înviat pentru noi. Dar pentru a putea răspândi cu bucurie și credință această Veste, fiecare dintre noi are nevoie să fie (re)conectat în mod constant la această Iubire. Isus nu va intra niciodată cu forța în viața noastră. El e prietenul care stă la ușă și bate. Ne lasă inima să-l ignorăm sau să-l facem să aștepte?

 

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2017  

Anunțuri

Din vina mea, din vina ta…


 

AC-23_102017 (1)-page-001

„Fraților, să ne recunoaștem păcatele, pentru a celebra cum se cuvine sfintele taine”: cu acest îndemn al preotului începe, în Liturghia latină, ritul penitențial. Îndemn la reflecție interioară serioasă, la scobit prin inimă ca să-i vedem incompatibilitățile cu primirea Împărtășaniei. Dacă reflectăm sau nu și mai ales cum reflectăm, asta-i altă poveste.  

Inima noastră îndrăgostită de Isus mărturisește că „am păcătuit prea mult, cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea” când:

  • facem zoom pe faptele noastre prin lentila evangheliei, ne vedem clar toate bubele, cu onestitate, verticalitate și curaj și ne asumăm bărbătește vina exclusivă de a fi călcat pe bec, strâmb, în străchini, de a fi intrat cu bocancii pe locul sfânt în care ar fi trebuit mai curând să ne lepădăm sandalele: inima noastră, locul întâlnirii cu Domnul;
  • constatarea tuturor infidelităților și slăbiciunilor noastre nu ne conduce la disperare, nici la smerenii găunoase („nu sunt bun de nimic”) și la dorința de a abandona Calea, ci la o mai adâncă împrietenire veșnic uluită cu măreția milostivirii și tandreții lui Cristos, care a venit „nu pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi” (cf. Mc 2,17) – fiindcă știm că nu există bubă, oricât de mare, pe care să nu o tămăduiască duioșia fermă a mângâierii lui;
  • mărturisirea liturgică e motor al hotărârii grabnice de a vorbi cu Isus, față în față, și despre bubele mai mici, pe care alegem să nu le tratăm băbește, ci tot cu medicamentul-minune: spovada e loc nu doar al listării mizeriei personale, ci mai ales loc de întâlnire nemijlocită, devoțională, cu lumina lui.

Nu trăim ritul penitențial (și, în consecință, nici grandoarea Liturghiei) dacă rostim doar cu buzele răspunsul la îndemnul preotului, adică:

  • „bifăm” absenți textul mărturisirii, ca pe un „bla-bla” mecanic, pe care îl repetăm Liturghie de Liturghie, fără ca niciun resort interior să se cutremure, cu ochii și mintea bântuind pe cu totul alte câmpii decât cele pe care au călcat pașii lui Isus și ai ucenicilor („Oare am lăsat oala pe foc înainte să vin la biserică?”), uitând că singurul foc a cărui aprindere ar fi bine să ne preocupe constant e cel din sufletul nostru;
  • credem că nu e cazul să mai luăm în piept coada de la confesional dacă ne batem pieptul mai apring la slujbă, pentru că recitarea „poeziei” ăsteia ne absolvă de toate păcatele, că doar Isus e bun și ne iubește pe toți, plus că, dacă ne gândim mai bine, doar n-am omorât pe nimeni, iar păcatele noastre alea mici și puține nu sunt chiar în totalitate „din vina mea”, ba cel mai adesea „din prea mare vina ta”: că doar nu e vina mea că am înjurat în trafic, vina e a ăluia care mi-a luat fața;
  • nu ne regăsim, în această mărturisire ca fii ai aceluiași Tată, în comuniune de rugăciune, de cerere de iertare, de dorință de împăcare cu El și cu noi și între noi, ci ca indivizi depersonalizați de identitatea lor creștină și „îmbisericiți” cu duhul lumesc al individualismului și auto-mântuirii.

Bonus! În mărturisirea de la Liturghie caută-l cu seriozitate numai pe El, deloc pe tine: și te vei regăsi pe tine, într-o lumină nouă, lumina Lui, care e singurul adevăr-adevărat despre tine.

Singurul lucru de care niciodată nu ne vom căi este acela de a ne fi căit.  (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2017

Castitate. Despre iubire, sexualitate, libertate și altele


dialoguri_092017 (2)-page-001dialoguri_092017 (2)-page-002dialoguri_092017 (2)-page-003

dialoguri_092017 (2)-page-004

Interlocutori:

Fam. Iulia (n. 1983) și Dan Călinescu (n. 1979), părinți a 4 copii, coordonatori ai proiectului „40 de zile pentru viață” în România și ai organizației „LifeNation”, administratori ai proiectului web „Castitate” (www.facebook.com/Castitate/)

Pr. Claudiu Ardelean (n. 1986), preot greco-catolic celibatar, redactor la „Radio Maria” România

Moderator: Claudia Stan

„Nu-i ușor să vorbești despre iubire, nu-i ușor să trăiești iubirea” (Papa Francisc).

Într-o cultură mai mult decât permisivă cu toate comportamentele sexuale, cât de „de pe altă lume” suntem noi de ne-am propus să vorbim despre castitate? Zilele astea, înainte de a mă documenta pentru acest dialog, mi-am rugat câțiva cunoscuți să dea o definiție succintă castității. „O lipsă de oportunități”, „o îngustare a perspectivei”, o „neînțelegere a ce e bun în viață” sunt câteva din răspunsurile primite. Numitorul comun sub care cultura noastră cataloghează castitatea este unul de eșec: sexual, emoțional, relațional; castitatea e văzută ca o neîmplinire, o ratare, esențialmente ca o lipsă. Pentru început, vă propun același exercițiu: să-mi spuneți ce este castitatea pentru voi, dincolo de învățătura Bisericii. 

Iulia Călinescu (I.C.): Castitatea este o virtute care ordonează toate impulsurile sexuale spre iubirea adevărată, care te ajută să-l vezi pe celălalt ca pe o persoană care trebuie iubită, nu ca pe un obiect de care te poți folosi.

Pr. Claudiu Ardelean (C.A.): Castitatea este, mai înainte de orice, paza gândurilor, a privirilor adresate celuilalt, ca ființă umană, nu ca bucată de carne. E o stare permanentă de vigilență pentru a ajunge la mântuire, o virtute a oamenilor evoluați spiritual, orientați vertical.

O prejudecată curentă este aceea că aleg castitatea cei care nu reușesc să-și găsească un partener (și prejudecata se extinde aici asupra persoanelor consacrate, care „se duc la mănăstire în urma unei decepții în dragoste”). Castitatea e pentru „looseri”, „pentru neadaptați”, pentru cei care sigur au vreo dizabilitate care-i „ajută” la castitate. Castitatea e, din punct de vedere al contemporaneității, un stigmat, o opțiune puternic contraculturală.

I.C.: După ce am ținut nenumărate conferințe pe tema castității, am observat că, în mod paradoxal, cei care sunt mai receptivi la dezbaterea subiectului sunt tinerii, nu adulții căsătoriți. Întrebarea de la care pornim orice dezbatere este: iubirea e doar un sentiment? Apoi, ce este fericirea? De ce toți idolii tinerilor de la Hollywood, deși au bani, succes și toate partenerii pe care și-i pot dori, au divorțat de mai multe ori, sunt alcoolici, se droghează, se sinucid? Surprinzător este, după cum spuneam, că adulții au inima mai împietrită la acest subiect decât tinerii și de la ei am auzit replici de genul: „De unde veniți cu idei din astea? Am evoluat, suntem în sec. XXI”.

Dan Călinescu (D.C.): „Castitatea este calea sigură către fericire”, spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, iar citatul ăsta îi bulversează pe cei care încep să-și pună întrebări despre castitate. Catehismul Bisericii Catolice vorbește, chiar în prima fraza din Prolog, despre fericire, ca scop pentru care Dumnezeu l-a creat pe om. O cale pe care (cred că) o știu toți e a distracției – petrecerile, alcoolul, drogurile, sexul cu oricine; dar, pentru că libertinajul nu e libertate, nici calea libertinajului nu duce la fericire, ci la iluzia de fericire. Alții, mai ales în Biserică, sunt de părere că trebuie să renunți la pasiune, să stai pios în banca ta, să „fii cuminte” (calea 2).  Atunci, se ajunge la ideea că, mai bine mănânci din gunoi (calea 1), decât să mori de foame pentru că nu poți ajunge la calea 2. Ei, bine, există și calea 3 și asta-i castitatea, care este un mare „da” spus iubirii adevărate. Adică să trăiești cu pasiune, dar pentru alții, nu pentru tine.

Castitatea are două valențe: într-un fel o trăiesc persoanele legate prin sacramentul Căsătoriei, în altul persoanele consacrate lui Dumnezeu prin vot. Uneori avem impresia că ea e doar pentru călugări…  

C.A.: Cred că trebuie menționată distincția între castitate și abstinență: Dumnezeu ne îndeamnă să trăim curat, adică validează doar relațiile sexuale din cadrul căsătoriei. Persoanele consacrate, cele necăsătorite și cele a căror căsătorie nu este binecuvântată de Biserică sunt chemate să trăiască în abstinență. Dar castitatea este mai mult decât simpla abstinență de la relațiile sexuale explicite. Castitatea e o dăruire de sine care începe de la o gândire curată. La intrarea în călugărie, se învață felul în care se construiește castitatea: prin paza simțurilor, a vorbelor, prin educarea privirii ca să vadă în toți oamenii copii ai lui Dumnezeu și să-i iubească în mod egal și curat. Ceea ce este important pentru cei care aleg castitatea este să nu lupte singuri, să aibă un părinte spiritual căruia să-i împărtășească toate gândurile, încercările, căderile, de la care să primească sfat și încurajare. Credința noastră creștină nu e o doctrină care ne spală creierii: Dumnezeu a venit și ne-a luminat cu cuvântul lui și cu faptele lui, el a trăit mai întâi ceea ce ne-a povățuit pe noi, după cum ne spun primele cuvinte din Faptele Apostolilor („tot ce făcut și a învățat Isus” – Fap 1,1).

I.C.: Nimic nu are sens dacă nu înțelegem că iubirea adevărată este dăruire, nu folosire. Am întâlnit adesea, chiar și în rândul cuplurilor creștine, această convingere și înțelegere eronată a căsătoriei, ca fiind un cadru în care se poate trăi concupiscența, în care totul este permis. De aceea, castitatea în căsătorie este cel mai adesea foarte greșit înțeleasă. Faptul că trăiești relația sexuală în căsătorie nu înseamnă neapărat că o trăiești cast. Căsnicia, care ne cheamă la imitarea jertfelnică a iubirii lui Cristos, este creștină dacă iubirea celor doi soți e totală, fidelă, liberă și rodnică. Totală înseamnă că Isus și-a dat ultimul strop de sânge pentru noi, astfel și noi suntem chemați să ne dăruim cu totul unul celuilalt. Fidelă înseamnă că Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că am meritat-o și nu abandonează Biserica atunci când ea rătăcește, la fel și soții sunt chemați să rămână fideli fizic și emoțional, la bine și la greu…. Liberă înseamnă că nu m-am căsătorit ca să nu păcătuiesc din cauza poftelor trupești, nici din alte interese, ci am ales liber să mă dăruiesc numai partenerului meu. Rodnică înseamnă să fie deschisă vieții. Frâul liber dat instinctelor, folosirea partenerului pentru satisfacerea plăcerii, folosirea contraceptivelor, toate acestea nu sunt trăiri caste ale iubirii conjugale, ci invalidează iubirea adevărată. Unii se întreabă de ce ar alege cineva celibatul, cum își manifestă iubirea o persoană consacrată. Și răspunsul e paradoxal pentru majoritatea lumii: un călugăr, un preot, care a ales castitatea și abstinența ca mod perpetuu de viață nu e un om care iubește mai puțin, ci unul care iubește mai mult: e cineva care a renunțat la manifestarea fizică a iubirii, care a renunțat la raportarea iubirii la o singură persoană, pentru a fi liber să iubească toți oamenii cu iubirea cu care ne iubește Dumnezeu.

Ideea „ce fac eu în pat e treaba mea, nu-l privește pe părintele” e foarte răspândită, chiar și printre creștinii practicanți. Iar păcatele împotriva castității care fac materie de spovadă sunt, de obicei, adulterul sau masturbarea, în vreme ce păcate ceva mai subtile sunt trecute cu vederea. Un bărbat a cărui soție și-a legat trompele „ca să-l facă fericit”, o mamă care-i cumpără fiicei anticoncepționale sunt ilustrarea unor comportamente incompatibile cu participarea la Euharistie. 

C.A.: Din experiența mea la spovadă, am observat că oamenii se tem de o anumită vehemență a preoților cu privire la păcatele care par rușinoase de mărturisit: or, Isus n-a fost vehement cu desfrânatele pe care le-a întâlnit, le-a arătat iubirea și mângâierea și tocmai iubirea și mângâierea lui au început și au desăvârșit procesul căinței în sufletele lor. Acestea fiind spuse, legat de subtilitatea păcatelor împotriva castității aș menționa aici și promiscuitatea limbajului (chiar și fără a rosti cuvinte obscene): știm cu toții câte subînțelesuri au multe cuvinte în limba română, de aceea, a glumi prin echivocuri legate de necurăție poate fi un atentat la castitate. Apoi, denaturarea scopului căsătoriei spre un anume utilitarism: o femeie care s-a împăcat cu ideea că s-a măritat ca să spele, să calce, să gătească și să facă sex când are chef soțul ei nu face parte dintr-un cuplu care trăiește o legătură conjugală curată.

I.C.: Concret, am putea spune din start că nu trăiește în castitate un cuplu căsătorit care se uită împreună la filme porno. Nu trăiește în castitate un catolic divorțat și recăsătorit civil. Nu trăiește în castitate o persoană care dă frâu liber promiscuității în gândurile și imaginația ei, chiar dacă totul e doar în gând și imaginație.

Poate că ar trebui spuse aici și câteva cuvinte despre intențiile care nu duc la încălcarea castității fizice, dar sunt tot periculoase. 

I.C.: A ne iubi aproapele înseamnă în primul rând să-l iubești ca frate sau soră. Să-ți dorești ce este mai bine pentru el/ea. Noi femeile, deseori le reproșăm bărbaților ca ne manipulează doar pentru a obține sex, dar și noi facem exact același lucru când îi manipulăm emoțional sau ne jucăm cu mintea lor, doar pentru că ne convine atenția și vrem să fim validate sau din alte interese. Nu ai face acest lucru cu un frate. O femeie care înnebunește un bărbat prin felul ei de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, chiar dacă nu se culcă cu el, păcătuiește grav împotriva castității. Cum se poate împărtăși o femeie care flirtează cu un preot mințindu-se pe sine că vorbește despre cele spirituale? Nu te poți duce duminica la biserică și să nu dorești să ocrotești castitatea unei persoane consacrate, nu să o testezi și să o agresezi prin manipulările tale, fie ele doar intelectuale, emoționale. Pentru că aceste manipulări, chiar dacă nu sfârșesc prin desfrânare fizică, sunt întotdeauna desfrânare mentală.

D.C.: Acum 15 ani, un preot înainte căruia am spovedit o mulțime de păcate împotriva castității mi-a spus ceva ce am să țin minte pentru tot restul vieții mele: „Problema ta nu e că nu trăiești în castitate, ci că nu înțelegi ce e sexualitatea. Nu pricepi că actul sexual adevărat e o rugăciune”.

Putem vorbi despre o nevoie de convertire permanentă la castitate? 

I.C.: Eu cred că, la fel ca și în cazul oricărei alte virtuți creștine, e importantă mărturia dată prin viața proprie în ceea ce privește castitatea. Înainte să ne cunoaștem, Dan era aproape păgân, eu eram o catolică din aceea care alege din credință doar ce-i convine. Trăiam împreună și nu vedeam nimic rău în asta, până când am ajuns la pregătirea pentru căsătorie și am înțeles valoarea castității: la prima întâlnire cu părintele, am hotărât să ne testăm iubirea prin alegerea abstinenței, iar lunile care au urmat ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și relația noastră a devenit una bazată pe respect, admirație și încredere. Nu vorbim despre castitate în calitate de sfinți care nu au păcătuit, ci dimpotrivă, în calitate de oameni căzuți, care au trăit din plin durerea și regretele aduse de o viață egoistă și care, prin harul lui Dumnezeu, am putut gusta din libertatea și fericirea datorate unei vieți caste.

C.A.: Dacă un bărbat poate aștepta până la căsătorie, cu siguranță acel bărbat iubește cu adevărat și va putea face totul pentru soția lui. Cuplul va putea trece împreună peste multe, nu se vor abandona unul pe celălalt la primul hop. Căsătoria va avea stabilitate și durabilitate, nu ca în cazul situațiilor tot mai frecvente în care curtarea durează mai mult decât căsnicia.

De ce să trăim în castitate? Ce rost are, de vreme ce „doar o viață avem”, cum ne învață filosofia hedonistă și cum, în glumă, fie spus, se ruga în urmă cu 1600 de ani și cel care, după o tinerețe trăită în desfrânare, avea să devină Sf. Augustin: „Doamne, dă-mi castitate, dar nu chiar acum”?

D.C.: Eu am trăit o viață total anticlericală și anti-Biserică, am crezut că totul mi se cuvine și că faptul de a avea cât mai mult femei e o dovadă de succes, de realizare. Dar s-a dovedit și în cazul meu că marii păcătoși sunt mai deschiși convertirii decât cei „căldicei”. Ca unul care nu vorbește „din cărți”, ci după ce a testat ambele opțiuni de viață (și desfrânarea și castitatea), pot spune despre castitate că e o provocare. Am avut nevoie de timp ca să-mi dau singur seama că libertinajul era o înrobire: eram sclavul propriilor mele patimi, instincte, dorințe. Așa că mi-am spus mie ceea ce le spun acum tinerilor cărora le vorbim despre castitate: „Crezi că ești șmecher fiindcă poți avea ce femeie vrei, când vrei? Asta e o șmecherie ușor accesibilă oricui. Ia încearcă o «șmecherie» mai tare ca asta, care-i doar pentru bărbați adevărați: alege abstinența pentru, să zicem, 3 luni. Și după aia mai vedem care-i, de fapt, șmecheria”. Alegerea fundamentală pe care ești chemat să o faci pentru a trăi castitatea e între libertatea detașării și sclavia simțurilor. Tu ce vrei să fii: sclav ori om liber?

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017  

 

Crucea: trăire sau breloc?


23_0920171 (1)-page-001

Purtăm la gât o cruce. Un rozariu spânzură la oglinda retrovizoare a mașinii. Pe perete, în casă ori la birou, avem expus la vedere un crucifix. Oare trăim cu adevărat crucea sau doar o expunem ca obiect decorativ?

Ne luăm crucea de fiecare zi și o trăim ca la Carte (adică așa cum ne cheamă Cristos) dacă:

  • primim cu răbdare și bunăvoință toate greutățile vieții, indiferent de magnitudinea lor, de la lipsa banilor de întreținere până la cancerul unui prieten apropiat; fără revoltă, fără „de ce”-uri, doar cu siguranța că Tatăl știe mai bine ce ne este de folos spre mântuire și treaba noastra e una singură: să acceptăm, fără cârteală, tot ce vine din mâna lui;
  • nu ne arătăm crucea decât Aceluia care s-a urcat pe ea ca pe un tron regal: nici nu ne lăudăm lumii cu mușchii noștri spirituali, nici nu ne văicărim pe unde apucăm de greutatea colțuroasă și apăsătoare a crucii; ducem toată povara cu fruntea sus, cu ochii/inima/voința/mintea doar la Domnul;
  • ne asumăm de bunăvoie rolul lui Simon din Cirene punând umărul la crucea altora (fie ei prieteni, cunoscuți incomozi ori chiar dușmani): colegul bârfitor care te-a desființat la ședința de ieri s-ar simți și el sprijinit de prezența ta la înmormântarea de azi a mamei lui, după cum un bătrân singur are nevoie de ajutor la cumpărături chiar dacă e pricinos și nimic nu pare să-l mulțumească.

Crucea e un simplu obiect decorativ, fără consecințe asupra vieții noastre spirituale, dacă:

  • asocierea ei cu patimile noastre este o batjocură la adresa pătimirii Mântuitorului – cruci cu design sofisticat care șerpuiesc ațâțător în decolteuri ostentative, cruci care asistă neputincioase de pe bordul mașinii la toate înjurăturile noastre din trafic: nimic altceva decât obiecte moarte care atestă închinarea la idolul frivolității, al autosuficienței, dar nu Dumnezeului creștin;
  • ne raportăm la ea în mod superstițios („e bine, dragă, să…”), ca și când crucea e o amuletă magică ori ca și când putem compensa cantitatea de gunoi din suflet cu munți de breloace în formă de cruce; vești proaste (de fapt, bune!): îngerul contabil nu există, bilanțul se închide pe plus doar dacă trăim pe dinăuntru, nu pe dinafară, evanghelia și toate modelele de brizbrizuri pioase de pe toate tarabele lumii nu fac cât participarea la o Liturghie, cât o spovadă, cât o împărtășanie;
  • ne atașăm de ea cu obstinația posesiei funciare și o folosim ca instrument de validare a mărimii contului nostru din bancă: crucea uriașă de aur de la gâtul nostru, a cărei contravaloare ar hrăni un sat întreg din Africa, vorbește despre potența noastră financiară impotentă în a alina lipsurile fraților noștri și care jignește sărăcia lui Cristos.

Bonus! Crucea lui Isus, crucea adevărată, pe care Domnul ne îndeamnă să ne-o luăm și să-l urmăm nu miroase a petale de trandafiri, nici nu-i meșterită în filigran de aur, nici n-are montură de Swarowski; e plină de sânge, de sudoare și de scuipat și doare, mai mult decât dor toate durerile noastre la un loc. Dar asta-i crucea care, asumată în truda vieții noastre de zi cu zi, ne luminează spre mântuire, nu spre împodobire.

Crucea care ne este lăsată e crucea fără Cristos; iar noi, identificându-ne cu el, ar trebui să ne lipim de ea în locul lui (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017

Imigrație, emigrație: brațe ale aceleiași cruci


KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-001

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-002

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-003

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-004

Interlocutori:

Pr. Fabian Măriuț (n. 1968), responsabil cu pastorația familiilor în Arhidieceza Romano-Catolică de București

Pr. Marius Taloș SJ (n. 1970), președinte al Jesuit Refugee Service (JRS) Romania

Moderator: Claudia Stan

„Ocrotirea migranților este o datorie morală” (Papa Francisc).

Emigranți și imigranți: pleci din țara natală ca emigrant, țara care te primește te înregistrează ca imigrant. Migrația este un fenomen din ce în ce mai actual, cu tot mai multe consecințe sociologice, ideologice, geo-politice și cu implicații morale din ce în ce mai greu de cuantificat. La 21 februarie 2017, Papa Francisc, în alocuțiunea rostită înaintea participanților la Forumul Internațional pentru Migrație și Pace, a subliniat trei datorii către „frații” (și subliniez: „frații”) care trăiesc realitatea migrației: de a-i trata cu dreptate, civilizat și de a manifesta solidaritate. Pentru început, vă propun să analizăm la cald, din teren, fenomenul migrației. Părinte Marius, la centrul pentru refugiați al JRS din București intrați în contact direct cu oamenii care-și părăsesc locurile natale pentru a fugi din calea urgiei declanșate de războaie și nedreptate socială pe întreaga suprafață a globului. Iar dumneavoastră, pr. Fabian, cunoașteți situația românilor plecați peste hotare pentru a-și construi o viață mai bună. De ce migrație și care sunt consecințele vizibile?

Pr. Marius Taloș (M.T.): Un lucru care m-a uimit de-a lungul anilor cât am lucrat la JRS este acesta: practic nu am întâlnit familii, ci am întâlnit, în rândul refugiaților, oameni cu familii destrămate (de divorț, de disparitate confesională, familii monoparentale) ori schilodite (de război, de împrejurări). Și mi-am zis că toți refugiații erau imagini ale unor familii în exil, neîntregi. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc și la realitățile pe care le întâlnim în parohiile noastre: câte familii neîntregi nu avem și aici! Copii plecați din țară, soți despărțiți, mame care-și cresc singure copiii, persoane singure. Așadar, migrația lovește și afectează, nu doar oamenii, ci familia ca atare. Și cred că acest lucru nu este întâmplător, pentru că familia este ultimul bastion al eternității în lumea noastră provizorie de astăzi. Familia se constituie pe un „întotdeauna”: când mirii își dau consimțământul, o fac pentru totdeauna. Iar fenomenul migrației, dincolo de toate urmările socio-economice, lovește și în acest bastion.

Pr. Fabian Măriuț (F.M.): Trebuie spus că există și o migrație internă, de la o localitate de alta, vizibilă în felul în care se schimbă configurația parohiilor de la un an la altul: când mergem la sfințirea caselor, găsim pe altcineva locuind la adresa unde anul trecut era o familie catolică. Migrația în exterior, în altă țară, este caracterizată de dorința de a duce o viață mai prosperă, mai sigură, generată de speranța într-un viitor mai bun. Cauzele migrației sunt multiple, principala fiind dificultățile economice. Dar trebuie spus și că migrația lasă în urma ei o mare sărăcie: în mediul rural, comunități odinioară bogate în oameni au rămas, în urma migrației, sărace atât ca număr de enoriași, cât și financiar. Alte cauze, care au făcut din migrație un fenomen global, sunt persecuția, conflictele; Papa Francisc afirmă că niciodată în istoria umanității n-au mai existat atâtea valuri de migrație ca acum, iar îl alt loc vorbește despre „războiul pe bucăți” care a cuprins întreaga planetă. Apoi, deși mai rar, există în migrație și motivații de natură culturală: cineva se regăsește pe sine mai bine într-o cultură după ce, de pildă, a studiat în străinătate.

Globalizarea poate fi un pericol la adresa identității religioase?

E, cu siguranță, o provocare, pentru că pune față în față civilizații și culturi diferite (Huntington vorbește despre ciocnirea civilizațiilor). În acest context, Sfântul Părinte atrage atenția asupra unui „exercițiu al catolicității Bisericii”, în sensul dialogului cu civilizații diferite din punct de vedere al limbii, culorii pielii, convingerilor personale, istoriei de viață.

Cred că interacționăm cu fenomenul migrației prin prejudecată și umilire: a priori, le punem tuturor musulmanilor care ne trec frontiera eticheta de teroriști, după cum românii noștri sunt văzuți în străinătate ca prestatori ai celor mai umilitoare servicii. Sunt identificabile niște „așa da”-uri și niște „așa nu”-uri în raportarea la fenomenul migrației?

M.T.: Întâlnesc în mod curent trei stigmatizări la adresa refugiaților: caracteristica lor este aceea că sunt abstracte, nu probează cunoașterea realității „din teren”. Prima stigmatizare este că centrele noastre primesc „teroriști”; remediul acestei atitudini este trecerea de la ostracizarea mentală a străinilor la cunoașterea, întâlnirea efectivă a unor persoane concrete, în carne și oase. Apoi, este necesară trecerea de la ostilitate la ospitalitate: să convertim renumita noastră ospitalitate rurală la spațiul urban, înțelegând că ospitalitatea nu înseamnă să schimbăm oamenii, ci să avem schimburi cu ei, să ne cunoaștem, să împărtășim cine suntem. Al treilea punct de întâlnire este acela care face trecerea de la iluzie la rugăciune: este o iluzie să credem că oamenii de culturi și religii diferite se vor schimba ca prin farmec și vor deveni asemenea nouă, dar rugăciunea permite să ne recunoaștem împreună frați și surori ai aceluiași Creator, care ne-a făcut loc tuturor în această lume.

F.M.: Etichetarea, ostracizarea și tendința de a exploata partea mai slabă a celuilalt e în firea omului, vedem asta chiar din Cartea Genezei, când, pentru păcatul originar, Adam dă vina pe Eva, Eva pe șarpe… Iar acest tip de culpabilizare s-a transferat în situațiile noastre de viață de azi: dacă nativul unei țări nu-și mai poate plăti ratele la bancă, de vină e migrantul, care i-a luat locul de muncă; dacă la școală nu mai e loc pentru copilul lui, e pentru că e ocupat de copilul migrantului… E o tendință globală de de-responsabilizare de ceea ce nu merge bine. Or, Sfântul Părinte folosește trei verbe pentru a descrie felul în care suntem chemați să se raportăm la migranți: a primi, a promova, a integra. Sunt trei acțiuni necesare pentru a avea o relație sănătoasă, de bună conviețuire, care nu vede în migrant un adversar.

Cu toate astea, violența raportării la fenomenul migrației este o realitate: adesea răspundem unei violențe presupuse, ipotetice, cu o violență concretă, făcută din cuvinte, opinii, respingeri.

M.T.: Doar aparent răspunsurile violente sunt cele mai dăunătoare, în fond există ceva și mai cumplit decât acestea. În spatele fricii de a fi invadați de cei care ne amenință se ascunde, de fapt, o comoditate sau o nepăsare: oricât de numeroase ar fi victimele violenței, victimele nepăsării sunt infinit mai multe. Înțeleg, până la un punct, nevoia legitimă a unei persoane și a unei colectivități umane de a se simți în siguranță. Dar să nu încetăm a ne întreba de ce anume ne temem mai exact, ce anume ne e frică să pierdem: dacă ne ferim să ne pierdem confortul personal, în vreme ce alții se luptă pentru existență, atunci avem o problemă. Ne putem dezvinovăți la nesfârșit (nu suntem noi cei care hotărâm jocurile politice), dar devenim complici ai indiferenței prin fiecare luare de poziție a noastră.

F.M.: Fenomenul migrației dinspre țările Orientului Mijlociu este un rezultat al intervențiilor armate care au tulburat echilibrul (fie el și precar) la nivel local. Acum, ne temem de consecințele dezechilibrului creat, dar vrem să spunem că noi nu suntem de vină. Însă e limpede vina pe care o au guvernele europene și cel american pentru imixtiunea necugetată în treburile acestor țări. Să nu uităm cât de mult a cerut Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea președintelui Bush să nu intre în Irak, cum a ieșit la balconul Bazilicii Sf. Petru și a strigat cu voce puternică: „Mai più guerra! Nu războiului!”

Creștinii au în Isus și în părinții lui pământești modelul unei familii pribege, în căutare de adăpost, neprimiți bine niciunde. Atunci, de unde acest paradox al respingerii fenomenului migrației în țări declarate creștine? E o formă de creștinism duplicitar acesta care una predică de la amvon duminica și alta practică de luni până sâmbătă?

F.M.: Aș reveni aici la termenul deja pomenit mai înainte: frica. Marele filosof Zygmund Bauman a folosit termenul „iubire lichidă”, considerând că fenomenul iubirii se confruntă cu o lichiditate, cu o lipsă de stabilitate. Deopotrivă, el vorbește și de o frică lichidă: la nivel global există o frică, pe care nu o putem neapărat numi, dar care apoi, dacă e să o aplicăm, i-o imputăm celui care e foarte diferit de noi. Iar un migrant este întotdeauna foarte diferit. Punându-mă în situația cuiva care e chemat să primească un migrant, mă gândesc că acesta dezvăluie foarte pregnant fragilitatea și slăbiciunii umane, pe care fiecare dintre noia am vrea s-o ținem ascunsă ori s-o uităm: el nu are o casă, un serviciu, o familie, iar noi nu vrem să ne raportăm la aceste realități. Înainte de a pune problema morală a felului în care interacționăm cu fenomenul migrației, există această frică și felul în care o gestionăm determină răspunsul nostru la primirea migranților. Aici, de fapt, ni se deschide un drum de convertire, care ni se prezintă în permanență: cum se convertește fiecare dintre noi, zi de zi, situație cu situație, la evanghelie?

M.T.: De câteva ori am fost pus în situația foarte concretă în care refugiați ne-au bătut la ușă. Și i-am primit în comunitate. Chiar dacă nu am putut răspunde întotdeauna până la sfârșit, am căutat o soluție de moment, măcar pentru întâmpinarea nevoilor imediate.

Care ar putea fi lucrul cel mai greu de dăruit din partea nativilor unei țări care primește migranți? Și care ar fi lucrul cel mai râvnit de un migrant, lucrul pe care și l-ar dori cel mai mult să-l găsească la oamenii care îl primesc în țara lor?

F.M.: Cel mai greu de dăruit este convingerea că el este la fel ca tine. Probabil că el își dorește să fie respectat și ocrotit pentru ceea ce este: o persoană umană cu o identitate precisă, cu o cultură și un bagaj de credințe, tradiții. Cu toate acestea, convertirea migrantului, într-o anumită măsură, la cultura civilizației care îl primește este necesară.

M.T.: Riscând simplificări nepermise, consider că dificultatea este aceeași și pentru unii și pentru alții și constă în acceptarea alterității. Noi preferăm să ne plângem că lucrurile se alterează, dar nu putem concepe că alții, diferiți de noi, au același drept la viață, la siguranță și că eu, indiferent dacă sunt cel care primește sau cel care bate la ușă, sunt chemat să mă întâlnesc cu cineva diferit de mine. După mine, această exigență a recunoașterii alterității și a rezistenței în fața ispitei uniformizării, într-o lume a globalizării crescânde, este unul dintre cele mai marcante semne ale timpului nostru.

A fi migrant e o cruce sau e o perspectivă?

F.B.: Aș pune că fi migrant e compatibil cu condiția de pelerin. E o modalitate de a realiza condiția umană de a trăi felul în care patriarhul Abraham a lăsat totul și a mers cu speranță într-un loc pe care îl visează, dar nu îl cunoaște. E în firea noastră creștină de a spera lucruri pe care încă nu le cunoaștem, dar le așteptăm.  Toți suntem pelerini în viața noastră, iar migrația e și ea o formă de pelerinaj.

M.T.: Să fim atenți la Liturghie: când primim binecuvântarea, întotdeauna ea are semnul Sfintei Cruci. Asta ne spune că nu există binecuvântare fără cruce, dar nici cruce fără binecuvântare. Și cred că fenomenul migrației, indiferent de perspectiva din care îl privim, întruchipează exemplar legătura dintre cruce și binecuvântare.

„Am venit în România în 2005. În 1994, în Rwanda a fost mare război civil, numit cel mai mare genocid african. Am fugit din țara mea și, după ce am stat o vreme într-un campus de refugiați în Congo, așa a fost să fie, am ajuns în România. Aici am simțit tot timpul că oamenii mă primesc cu bunăvoință, că vor să mă ajute să depășesc greutățile. Fiind catolic, mă duceam la biserică la Sacre Coeur, unde l-am cunoscut pe preotul iezuit Luc Duquenne, căruia i-am cerut ajutorul și el m-a îndrumat către JRS. Din 2014, în urma unui examen, am obținut cetățenia română. Într-o bună zi, JRS mi-a cerut să vin să lucrez pentru ei și acum mă ocup și eu de refugiați. Pentru mine, e o muncă ușoară, pentru că îi înțeleg, ei trec acum prin ce am trecut eu și vreau să ajut și eu, la rândul meu, cât mai mult: le dau sfaturi, îi însoțesc la medic pe cei care nu vorbesc nici măcar engleză, îi îndrum cum trebuie să se descurce. Nu le este ușor, după cum nici mie nu mi-a fost, dar cu ajutor, e puțin mai bine” (David Kayibanda, n. 1964, asistent centru de cazare JRS București, originar din Rwanda, vorbitor fluent de limbă română).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017    

    

Pe cine spovedim?


KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web-page-001

Spovada e o întâlnire cu Cristos. A noastră, personală și foarte intimă. Un moment privilegiat de vorbire cu El despre noi și despre El. Asta în cazul fericit când ne spovedim pe noi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna la spovadă.

Ne așezăm inima înaintea maiestății dumnezeiești, căutând cu sinceritate să facem din spovadă un prilej de întâlnire cu iubirea lui Cristos, când:

  • ne plecăm nu doar genunchiul în scaunul de spovadă, dar inima și întreaga noastră ființă, trăind, de fiecare dată cu bucurie și emoție, noutatea, binecuvântarea și frumusețea unei Întâlniri fără pereche – acolo e Dumnezeu însuși care ne ascultă și, ca să ne facem auziți, e bine mai întâi să facem liniște pe dinăuntru, să ne vedem bine rănile provocate de păcat și să ne facem vulnerabili, fără nicio reținere, înaintea Celui care le-a făcut pe toate (deci și pe noi);
  • ne acuzăm cu dreaptă măsură, luciditate și simț de răspundere de prostiile făcute, dar, în aceeași măsură, mulțumim pentru ceea ce e de mulțumit (și întotdeauna, slavă Domnului!, este) – adică ne vedem micimea noastră în oglinda măreției lui Cristos și nu numai că nu ne descurajăm din această „oglindire”, dimpotrivă, ne bucurăm că e așa (noi mici, El mare), pentru că doar din această postură putem primi mângâirea Lui;
  • ne ridicăm din fiecare spovadă încurajați, întăriți și, mai presus de toate, mai serios și profund îndrăgostiți de o Persoană care înseamnă totul pentru noi și pentru care însemnăm totul – inima ne bate altfel după dezlegarea dată de Isus prin mâinile preotului, avem puterea de iubi cu iubirea Lui și de a ierta (pe noi și pe ceilalți) cu iertarea Lui: necondiționat, fără măsură.

Spovedim pe orice altcineva în afară de noi și ducem sacramentul în derizoriu când:

  • căutăm justificări pentru păcatele noastre, ca și când spovada e un fel de instanță de judecată în care trebuie expuse circumstanțe atenuante pentru absolvirea necumințeniei noastre: eu am încercat să fiu bun, dar colegii mei sunt toți răi și uite că le merge bine; trăim într-o lume în care, dacă ești bun, ești luat de prost; trebuie să te descurci (adică să faci orice este nevoie), altfel mori de foame;
  • enumerăm cu acribie toate greșelile, răutățile, necuviințele și prostiile altora, din cauza cărora noi, care, altfel, suntem icoane de exemplaritate umană, am fost duși pe drumul pierzaniei: colegul meu care fură mereu m-a îndemnat și pe mine să fur, dacă nu era el…; mi-am înșelat bărbatul cu vecinul de la 2, dar el e de vină, că m-a înșelat cu cea mai bună prietenă;
  • „strecurăm țânțarul și înghițim cămila” minimalizând (sau chiar ascunzând deliberat) gogomăniile de calibru în detrimentul descrierii cu lux de amănunte a „martiriului” personal provocat de nedreptățile de la birou, de neajunsurile financiare, de, la urma urmelor, neasumarea crucii de fiecare zi.

Bonus! La fiecare spovadă în care ne mărturisim călcările pe bec care ne aparțin și mulțumim pentru înțelepciunea cu care Isus continuă să ne iubească, în ciuda tuturor dandanalelor noastre, renaștem la o viață nouă. O viață la cârma căreia se află El; nu vecinul, colegul, nevasta ori socrul. Nici măcar noi. El. Doar El. Nimeni și nimic altceva.

La spovadă are loc într-un chip nevăzut, dar real, o efuziune a sângelui lui Cristos (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017

Rugăciunea, un exercițiu de îndrăgostire


web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-001web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-002

web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-003web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-004

Invitați:

Antoaneta Sabău (n. 1982), licențiată în studii clasice

Pr. Iosif Șandoru SJ (n. 1979), preot iezuit

Moderator: Claudia Stan

„Nimic nu e mai practic decât să-l găseşti pe Dumnezeu; asta înseamnă să te îndrăgosteşti într-un chip absolut, definitiv. Obiectul iubirii tale, care îţi ia în stăpânire imaginaţia, va influenţa totul. Va hotărî motivul pentru care te dai jos din pat dimineaţa, ce vei face cu serile tale, cum îţi vei petrece sfârşiturile de săptămână, ce vei citi, pe cine vei cunoaşte, ce îţi va frânge inima şi ce te va umple de bucurie şi recunoştinţă. Îndrăgosteşte-te; rămâi îndrăgostit şi asta va hotărî totul” (Pedro Arrupe SJ).

Anul acesta, la 31 iulie, se împlinesc 461 de ani de la nașterea pentru cer a Sfântului Ignațiu de Loyola, iar peste câțiva ani vom celebra 500 de ani de la scrierea „Exercițiilor spirituale”, o carte care a schimbat nenumărate suflete (inclusiv al subsemnatei). Dacă m-ar întreba cineva ce are special această carte aș spune așa: 1. Faptul că nu e o carte de citit, ci de trăit. 2. Faptul că a trăi ceea ce propune această carte nu este altceva decât un perpetuu exercițiu de îndrăgostire (de Cristos și de lume). Ceea ce m-a frapat citind despre Exerciții și ceea ce m-a determinat să le și fac a fost un numitor comun al tuturor mărturiilor celor care experimentaseră Exercițiile: schimbarea totală a percepției asupra vieții și rugăciunii. Antoaneta Sabău, ați colaborat la prima traducere în limba română a cărții „Exercițiilor” și a Autobiografiei lui Ignațiu, iar dumneavoastră, pr. Iosif, v-ați îndrăgostit de spiritualitatea ignațiană în asemenea măsură încât i-ați închinat întreaga viață, devenind iezuit. Aș începe prin a vă întreba pe amândoi de ce s-ar apuca de Exerciții vreunul dintre cititorii noștri care n-au auzit niciodată nici de Ignațiu nici de acest fel de rugăciune care, printre altele, ni-l propune pe Dumnezeu ca prieten?

Antoaneta Sabău (A.S.): Suntem o generație care are acces la mult cărți de self-help, care ne pot învăța cum să devenim lideri în 10 pași, cum să slăbim în 5 zile… Ei bine, Exercițiile sunt o metodă extrem de eficientă de a ne da un restart profund în 8 zile. Ele ne scot din zona de confort (și disconfort) mental și ne pun la îndoială toate angajamentele conștiente sau automate pe care ni le-am luat, ca să ne conducă în fața întrebării: ce-am făcut, ce facem, ce vom face pentru dorința noastră cea mai intimă de absolut? Văd în Exerciții un fel de sport extrem, numai bun de subiect pentru un documentar Discovery: exercitanții sunt scoși din mediul lor, sunt duși într-un loc de obicei izolat, în care, mai înainte de orice, se tace (ceea ce mi se pare extrem și exotic, într-o lume în care toată lumea are mereu ceva de spus) și se face rugăciune intensă. Un merit fabulos al Exercițiilor este că, fie și în doar 8 zile, reușesc să facă liniște în capul nostru; nu știu care metodă la îndemână se mai poate lăuda cu un astfel de rezultat remarcabil și cu un asemenea rezultat de durată (pentru că exercițiile creează o tăcere de profunzime, care devine mod de viață).

Pr. Iosif Șandoru (I.Ș.): Îmi amintesc că la prima mea interacțiune cu Exercițiile, în 2001, pr. Olivo Bosa, ne adresa întrebarea aceasta: ce anume schimbă Exercițiile? În aparență nimic: și după Exerciții rămâi același vas de lut, o persoană cu același CNP, aceleași calități și metehne. Dar, în profunzime, schimbarea e aceea că vasul de lut se umple cu o comoară: se schimbă motivația pentru care faci lucruri, felul în care interacționezi cu realitatea. Recomand Exercițiile pentru că ele produc efecte de scurtă și de lungă durată în viața celor care le practică.

Pentru mine, un prim efect a fost eliberarea de nocivitatea lui „trebuie”. Înainte de a face Exercițiile, eram un tânăr cuminte care mergea în fiecare duminică la Liturghie și, dacă cineva mă întreba unde am fost, îi răspundeam: „La datorie”. Exercițiile m-au ajutat să trec de la datoria practicii religioase la pasiunea ei: am înțeles în cu totul alți parametri îndemnul lui Isus de a lăsa totul și de a-l urma.

Un alt efect este cunoașterea scopului vieții nu ca pe o doctrină, căreia să i te conformezi cât mai fidel, ci ca pe un drum de parcurs. Din această perspectivă, am reușit să mă dezbar (fie și numai parțial) de perfecționism și de urgența luării unor decizii de viață importante: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc? După Exerciții, am avut sentimentul că mi s-a deschis un drum cu Isus și că a merge pe acest drum împreună cu El este singura urgență.

Apoi, pe mine Exercițiile m-au învățat și „să-mi duc targa” propriilor limitări, propriilor păcate. Uneori, mântuirea stă tocmai în asta: a avea răbdare cu tine însuți și a învăța să ai răbdare și cu cei din jur.

Vă propun acum să detaliem ceva mai mult metoda teoretică a rugăciunii ignațiene. Cum se fac, la propriu, Exercițiile?

I.Ș.: Există mai mult formule pentru practicarea Exercițiilor, care toate derivă din luna de Exerciții pe care Sf. Ignațiu o concepuse pentru cei care au posibilitatea de a se retrage total din iureșul vieții de zi cu zi, pentru a-și da un timp de întoarcere spre sine și spre Dumnezeu. Luna se poate comprima în 8 sau chiar 3 zile, dar dinamicile care se urmăresc în fiecare din cele patru săptămâni rămân prezente. Astfel, în prima săptămână, exercitantul este chemat să cunoască milostivirea Domnului într-o dimensiune care îl conduce la abjurarea propriilor păcate: se caută motivațiile, rădăcinile profunde ale păcatului personal, nu doar o înșiruire mecanică de greșeli. După această săptămână, deși omul rămâne, în esență, un păcătos, el nu mai vede în păcatul lui o piedică în apropierea de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, un mijloc de întâlnire mai profundă cu El. În a doua și a treia săptămână, exercitantul experimentează urmarea lui Isus prin contemplarea chipului său în întâlnirile cu oamenii: aici intervine acea îndrăgostire despre care se vorbea, o concentrare asupra unei Relații în care fiecare detaliu, oricât de mic, devine extrem de important, are rolul de a ne introduce în intimitatea relației cu Isus. Acum are loc acea cimentare afectivă care ne îngăduie să îi vorbim lui Isus ca unui prieten și care are ca efect pe termen lung faptul că, după terminarea Exercițiilor, exercitantul va putea să depășească problemele vieții din această perspectivă, a prieteniei cu Isus, cu care rămâne unit datorită experienței de contemplație și cunoaștere profundă, de detaliu. În săptămâna a patra, exercitantul este invitat să-l urmeze pe Isus în gloria sa, după care Exercițiile se încheie cu contemplația pentru a dobândi iubire, care este un mod de a-l reintroduce pe acela care face Exercițiile în viața de zi cu zi, unde să fie capabil să­-l vadă pe Dumnezeu în toți și în toate…

Metodele de rugăciune predilecte ale Exercițiilor sunt meditația și contemplația. În meditație se folosesc mai mult facultățile raționale (legăturile între idei, concepte), în timp ce în contemplație se merge dincolo de cuvinte, spre un registru în care e mai important a fi, a simți, decât a gândi, a analiza, a raționaliza, a găsi conexiuni. Ignațiu ne propune câțiva pași de urmat pentru a intra în rugăciune: pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu, compunerea locului, harul de cerut, meditarea/contemplarea materiei propuse (implicând simțurile, memoria, voința, imaginația exercitantului, prn care istoria personală se conjugă cu istoria mântuirii).

Una dintre obiecțiile cele mai des întâlnite la adresa rugăciunii ignațiene este aceea că nu oricine poate face meditație/contemplație, că folosirea simțurilor și imaginației ca poartă pentru intrarea într-o relație de profunzime cu Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui.

A.S.: Poate accentul pus pe imaginație atunci când se vorbește de rugăciunea ignațiană e exagerat. Cartea Exercițiilor propune mai multe moduri de rugăciune și, foarte important, recomandă adaptarea programului de rugăciune după profilul celui care face rugăciunea. În meditație/contemplație, omul pune foarte puțin de la el, iar Dumnezeu pune totul. Altfel spus, în așa-zisa compunere a locului (de pildă, al drumului făcut de Sfânta Familie către Bethleem) eu nu fac decât să imaginez acest traseu, cu un minimum de detalii. Efectul unei ore de meditație/contemplație, în care, de pildă, exercitantul se pune între cei care au ascultat Predica de pe munte este că toate aceste pasaje cu care ne rugăm nu rămân doar niște fragmente biblice sau istorice anume, ci unele interiorizate, care devin, de fapt, istorie personală, în care noi suntem angajați foarte direct („Biblia povestește, de fapt, viața omului”), pentru că dinăuntrul acestor „tablouri” Dumnezeu ne surprinde cu rugăciunea adevărată. La ieșirea din rugăciune, ceea ce ne rămâne nu e imaginea/imaginația care ne-a ajutat să intrăm în „tablou”, ci input-ul lui Dumnezeu în rugăciune, care umbrește orice ne-am putea imagina noi vreodată, cu toată creativitatea posibilă. Este unul din motivele pentru care o experiență foarte intensă trăită în contemplație este imposibil de pus în cuvinte…

Putem face Exercițiile acasă, singuri, luându-ne ca îndrumător doar textul lui Ignațiu? Apoi, Exercițiile ar putea fi făcute fără asistență sacramentală (Spovadă și Împărtășanie) și fără gustarea întâlnirii cu Isus în Liturghie?

A.S.: Ca traducător al lui Ignațiu, îndrăznesc să spun că, într-un demers de a face Exercițiile singur, este destul de greu de depășit bariera de limbaj a acestei cărți, scrise în sec. al XVI-lea, care abordează un subiect care pare în sine intangibil. Ca în orice alt domeniu, pentru orientarea în dinamica Exercițiilor este necesară o minimă îndrumare: nu te apuci să urci un munte pe care nu l-ai mai urcat fără hartă și fără ghid. Ghidul te ajută să vezi calea chiar și atunci când ți se pare că ea a dispărut (când ești în dezolare), ceea ce este esențial pentru a merge mai departe. I.Ș.: Ignațiu a conceput Exercițiile ca pe o relație în trei: Dumnezeu (cel de la care coboară toate harurile), cel care dă Exercițiile și cel care le primește. Cel care dă Exercițiile este un instrument, un intermediar necesar. Apoi, modul în care funcționează Exercițiile se aseamănă cu dinamica sacramentelor: în ambele, actorul principal este Dumnezeu, dar El lucrează prin mâinile unui intermediar. Din acest punct de vedere, Exercițiile sunt o ieșire din sine, care se concretizează în întâlnirea cu Dumnezeu, prin mijlocirea intermediarului. Cred că Exercițiile aprofundează și personalizează misterele celebrate în sacramente.

Vă propun acum să vorbim despre câteva dintre caracteristicile spiritualității ignațiene, care sunt piatra unghiulară a Exercițiilor. Prima este detașarea, pe care o putem echivala libertății. Omul de azi (chiar și cel credincios) e alipit de lucruri, de amăgiri, de idoli de tot felul. Se crede liber, dar nu e.

A.S.: Ignațiu vede în detașare un mod de tratare a lucrurilor fără a face nicio diferență între ele, fără a-l considera pe unul mai bun și pe altul mai rău decât în măsura în care ajută sau nu la o mai mare slujire a lui Dumnezeu: să nu primeze judecățile noastre cu privire evenimente, ci cântarirea acestora în raport cu dorința de a-l sluji pe Cristos, dorință care decantează calitatea lucrurilor cu care ne întâlnim și raportarea noastră la acestea.

I.Ș.: Dacă scopul vieții îți este clar, asta te va ajuta să-ți alegi mijloacele potrivite pentru a-l atinge. Iar scopul, fundamentul pe care ni-l face prezent Ignațiu este acela de a-l urma pe Dumnezeu în toate situațiile vieții, indiferent dacă ești sănătos sau bolnav, sărac sau bogat, călugăr sau căsătorit. Pentru un om liber, prima alegere este întotdeauna Dumnezeu. Restul vine de la sine!

Un flagel al lumii actuale e violența. O vedem la știri, pe forumuri, o vedem în scara blocului și în ședințele de la birou. A răspunde răului cu rău a devenit un habitus și un semn de putere, dar nu e decât slăbiciune și neputință. Aici Ignațiu ne învață agere contra.

A.S.: Conceptul este introdus pentru a-l încuraja pe exercitantul aflat în dezolare să meargă împotriva tendinței de a scurta rugăciunea, acționând opus, adică prelungind-o. Aplicat la violență, acest principiu ne propune ca, într-un context al lipsei de pace și de liniște, să căutăm încă mai mult liniștea interioară și să fim și mai mult făcători de pace în noi și pentru cei din jur.

Care vă este gândul cel mai drag inimii din cartea „Exercițiilor”? Pentru mine e acest îndemn spre nesuperficialitate: „Iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte”.

I.Ș.: Mă dau jos din pat în fiecare dimineață repetând cuvintele de început ale Principiului și Fundamentului ignațian, care mă ajută să-mi trăiesc fiecare zi focalizat pe esență: „Omul este creat ca să-l laude, să i se închine și să-i slujească lui Dumnezeu”.

A.S.: Întrebarea: „Ce am făcut, ce fac, ce voi face pentru Cristos?”  îmi amintește mereu care ar trebui sa fie de fapt perspectiva din care fac tot ceea ce fac, e o sursă neașteptată de energie și motivație.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2017

(Ne)vrednici în împărtășirea cu Cristos


web+_Actualitatea_ iulie 2017.1-page-001

Împărtășania e un fel de cârjă în dobândirea statorniciei inimii curate, sprijin perseverent în făurirea Împărăției înlăuntrul nostru. Doar că uneori se întâmplă să uităm ce se cere pentru ca o împărtășire să fie cu adevărat îndumnezeire.  

Unirea cu Dumnezeu prin primirea Sfintei Împărtășanii e vie și dătătoare de roade lăuntrice dacă:

  • venim la altar după ce am dat bine cu mătura/aspiratorul/mopul prin sufletul nostru, fără să băgăm niciun gunoi sub preșul conștiinței: toate micile sau marile noastre infidelități față de Iubire sunt mărturisite în Spovadă, asumate ca atare și propuse ca prilejuri de îndreptare; suntem însuflețiti de dorința ca întreaga noastră viață, cu bune și rele, ușoare și grele, să o închinăm slujirii Domnului;
  • lucrăm în inima noastră smerenia și tihna care îi fac Domnului locuință vrednică de El: suntem instrumente ale păcii Sale, de la gesturile cele mai mărunte (cum ar fi acela de a ne privi în ochi vecinul de bancă la schimbul păcii) până la cele care ne cer o mai mare lepădare de voia noastră (de pildă, uităm și iertăm cu ușurință bârfa colegului care ne-a adus în atenția unui șef recalcitrant);
  • scoatem Împărtășania noastră în lume, pentru ca ea să aducă roade în inima tuturor celor pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale: dăm „ziua bună” chiar și vecinului care nu ne răspunde, zâmbim celor care vorbesc de rău, tăcem când nu avem nimic bun de zis și punem în lumină talentele reale ale colegului care ne-a călcat pe coadă la ultima ședință de departament.

Ne împărtășim spre batjocura jertfei lui Cristos pe Golgota când:

  • o facem de ochii lumii, pentru a nu fi judecați de ceilalți, prin raportarea sfințeniei noastre la păcătoșenia altora: „Dacă X e vrednic (că doar știu eu ca-i poate pielea!), atunci și eu sunt” nu e o măsură corectă în ochii Domnului; păcatele mele, care sunt între mine și Dumnezeu, nu le vede lumea, dar le vede Cineva mai important, înaintea căruia nu pot să vin cu scuza: „Las’ că nici nea Vasile nu-i sfânt!”;
  • tratăm Trupul Domnului ca pe un biscuițel ori ca pe o napolitană, al căror gust vrem să-l probăm pe limbă, fără a realiza că mai întâi se cuvine să ne cântărim inima pentru a-i cerceta vrednicia: sunt curat sufletește, sunt pregătit să-l întâmpin pe Isus „sub acoperișul meu”? Sau confund Euharistia cu un pișcot, pe care-l primesc cu buzele spoite cu gloss fără să fiu câtuși de puțin jenată că, în loc de „Trupul lui Cristos!”, s-ar potrivi mai curând ca preotul să spună: „Atenție, Isuse, proaspăt vopsit!”?
  • suntem indulgenți cu propria stare de păcat devenită obișnuință: un păcat rămâne păcat chiar dacă îl face atâta lume încât a devenit modă, normă ori semn de open-mindness; mai pe șleau spus, steriletul e tot păcat chiar dacă îl poartă multe femei, după cum blestemele în trafic sunt tot păcat chiar dacă le rostesc și șoferii cu multe cruciulițe la retrovizoare.

Bonus! Poate că o singură întrebare ar fi de ajuns să ne lumineze pentru a reflecta mai serios cu  privire la împărtășaniile noastre: dacă l-am vedea pe Isus cu ochii noștri de carne venind la noi să ne vindece toate cele ale noastre, oare l-am primi cu sclipici pe buze, înjurături obscene și resentimente cu privire la nedreptatea înfăptuită la împărțirea averii unchiului Gigel?

„În ceea ce te privește, nu face din opera lui Dumnezeu una străină de Cel care a făcut-o” (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2017

„Exercițiile spirituale”: o carte de trăit, nu de citit


Capture

Am citit cartea „Exercițiilor spirituale” la aproape 500 de ani de la scrierea ei și la vreo 7 de la începutul căutării mele de Dumnezeu. Habar n-aveam cine-i Sf. Ignațiu de Loyola, dar știam că rugăciunea mea nu-mi lumina calea. Mă blocasem în întuneric. Nu știam încotro s-o apuc.

Am citit-o ca pe oricare altă carte. Nu mi-a plăcut deloc. Mi s-a părut complet inabordabil ce scria acolo. Clar, ideile lui Ignațiu nu păreau a fi pentru mine. De fapt, nu păreau a fi pentru nimeni.

La vreun an de la citirea cărții am cunoscut un iezuit, căruia i-am împărtășit, franc, părerea mea despre carte. El a zâmbit (cu înțelegere; cine știe câți îi mai spuseseră același lucru?) și m-a îndemnat s-o tratez ca pe o carte de bucate: nimeni nu citește, la propriu, Sanda Marin; cam așa și cu „Exercițiile”, nu erau făcute pentru a fi citite, ci trăite, gustate, savurate.

Prima „degustare” (făcută din pură curiozitate) a fost prin iunie 2010. Nu mai țineam minte mare lucru din cele citite, dar îmi stăruia în minte un singur lucru pe care-l aveau în comun toate mărturiile celor care „făcuseră”(adică degustaseră) exercițiile: experiența cu pricina le schimbase fundamental viața. Îmi amintesc că, la prima mea meditație, condusă de iezuiți, nu mi-am putut ține mintea în același loc mai mult de un minut din cele 20 propuse pentru reculegere: în restul de 19 minute, gândurile mi-au zburdat alandala pe toate câmpiile posibile, mai puțin pe cele ale rugăciunii. La final, i-am mărturisit îndrumătorului dezamăgirea asociată neputinței mele de a-mi ține gândurile în frâu și convingerea că meditația nu-i de mine. Îmi amintesc și acum ce mi-a răspuns el: „Orice minut smuls tristeții și dat bucuriei e un câștig”.

Și așa am început să smulg, în fiecare zi, câte un minut, câte două, câte trei… Am început să-mi antrenez zilnic sufletul în rugăciune, precum se antrenează corpul la sală (adică am exersat live această comparație a lui Ignațiu, care introduce cartea „Exercițiilor”). Minute petrecute în liniște, cu rugăciunea lui Isus pe ritmul respirației. Minute de „stare” cu Dumnezeu, fără a spune nimic, fără a cere nimic, fără a căuta nimic, decât tăcerea și – cu fior – prezența Lui. Minute de luptă lăuntrică și de multe înfrângeri: căderi/ridicări, genunchi juliți/pace, aruncat cu tigăi în Isus/ îndrăgostire pătimașă. Minute de luat la trântă cu eul meu și cu voia lui Dumnezeu. Minute de înțelegere (treptată, nu dintr-odată) a faptului că rugăciunea e dar și har, nu rezultat al strădaniei personale. Minute de gustare a dulceții consolării și a amărăciunii dezolării. Minute stângace și lacome, de începător într-ale rugăciunii, care așteaptă doar recompense, până ce pricepe că până și atașamentul de consolarea primită în rugăciune e necuviincios pentru cel care tinde la curăția sufletului. Două, trei, zece, douăzeci, șaizeci de minute, apoi pierderea sensului timpului în compunerea unui loc în inimă în care El să aibă unde să se poată odihni…

Ce mi-a dat, pe termen lung, gustarea (nu citirea!) cărții „Exercițiilor”? Câteva lumini care îmi călăuzesc felul de a iubi și pe care încerc să le caut zilnic, în „zgomotul de fond” al lumii:

  • contemplație în acțiune: nicio rugăciune, oricâtă consolare ne-ar aduce, nu e adevărată dacă nu e continuată de acțiunea de a întrupa în lume binele trăit în contemplație, iar acțiunea izvorâtă din contemplație închide cercul și ne întoarce la rugăciunea care ne duce la acțiune și tot așa… Sau, cum spune un îndemn atribuit lui Ignațiu: „Muncește ca și când totul ar depinde de tine și roagă-te ca și când totul ar depinde de Dumnezeu”. Poate să mi se arate Isus în persoană în contemplație, dacă la birou nu încerc măcar să îl ajut pe colegul care e pe cale să fie dat afară dacă nu predă raportul X până la ora Y, Isus ăla care mi s-a arătat e doar în închipuirea mea.
  • detașare = libertate: nu suntem cu adevărat liberi până ce nu ne lăsăm dezlegați de atașamentele noastre dezordonate (de oameni, de obiecte, de funcții, de succes, de bani, de propria sănătate și de propriul prestigiu etc.) și până ce nu ne punem înaintea lui Dumnezeu, cu onestitate, toată mizeria sufletească; nu se poate și cu Dumnezeu și cu mine, trebuie să aleg (zi de zi, clipă de clipă) între pofta, părerile și ideile mele și ale Lui.
  • a trăi cu mintea (și sufletul) conectate la Viață: examenul de conștiință de la finalul fiecărei zile e un moment privilegiat de împărtășire cu Isus, ca între prieteni, a prostiilor făcute peste zi (când m-am gândit prea mult la mine și prea deloc la El și la ceilalți) și de recunoștință pentru micul bine făcut în numele Lui (că nu l-am făcut eu, cu slaba mea iubire, ci tot El, răzbind printre opreliștile puse de încăpățânarea și părerile mele).
  • mulțumirea ca rugăciune supremă, rugăciunea-rugăciunilor: nu ne rugăm cu adevărat decât atunci când mulțumim, iar spovada e și un moment de mulțumire pentru binecuvântările primite, nu doar prilej de dat cu capul de pereți pentru șifonarea imaginii personale de sfințenie.
  • Dumnezeu, ținta vieții de zi cu zi: în orice alegere, oricât de grandioasă sau de măruntă, scopul e „mai marea slavă a lui Dumnezeu”, restul e detaliu; dacă până și puținul bine pe care-l fac, îl fac ca să-mi lustruiesc propria icoană înaintea semenilor, am făcut fix zero barat.
  • cel mai eficace și practic exercițiu spiritual al fiecărei zile este acela de a-l căuta și a-l găsi pe Dumnezeu în toți și în toate: Dumnezeu e și în șeful care-ți trimite 50 de e-mailuri contradictorii pe zi, și în ședința care nu se mai termină, și în colegul care nu agreează promovarea ta; și cu cât mai repede descoperi asta, cu atât mai repede vei putea accepta și îmbrățișa – cu detașare! – tot ce te înconjoară.
  • agere contra: oricine poate răspunde răului cu rău, dar nu cumva cea mai mare „șmecherie” e să-i poți răspunde cu iubire vecinului care te face cu ou și cu oțet că ai parcat pe locul lui?

Această rememorare a întâlnirii mele „pe viu” cu „Exercițiile” lui Ignațiu este dedicată iezuitului care m-a îndrumat, în contemplație, să gust pâinea și vinul de la Cina de Taină, să simt parfumul de nard de la ungerea din Betania, să mă las atinsă de stropii sărați ai furtunii pe mare și de arșița usturătoare a ulițelor Galileii, să văd privirea lui Isus îndreptată către Petru în curtea lui Caiafa, să aud glasul Mariei la nunta din Cana. Și care m-a învățat că „iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte” („Exerciții spirituale”, 230).

NB: Anul trecut, iezuiții au reeditat traducerea în limba română a Autobiografiei Sfântului Ignațiu de Loyola și a „Exercițiilor spirituale”. Și, cum prinde bine să ai la îndemână cartea de bucate când vrei să te apuci de gătit, această ediție frumoasă, de buzunar, e numai bună de purtat peste tot. Atenție însă! Nu încercați singuri acasă rețetele: e contraindicată „degustarea” exercițiilor fără îndrumarea unui suflet experimentat pe calea rugăciunii ignațiene. Iezuiții din București și din Cluj organizează periodic fie reculegeri de o zi, fie sesiuni mai lungi de exerciții spirituale după metoda lui Ignațiu. Spor la adunat minute!

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, nr. 4, 13 iunie 2017

Duhul Sfânt, Dumnezeu care surprinde


Holy Spirit

Invitat:

Pr. Victor-Emilian Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, Comunitatea Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică)

Moderator: Claudia Stan

„Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu, al acestui Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne surprinde mereu… Dumnezeul surprizelor. De ce [este astfel]? Pentru că este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care locuiește în noi, un Dumnezeu care este activ în inima noastră și care pășește alături de noi, în acest parcurs surprinzându-ne mereu. Și după cum Tatăl a avut creativitatea de a crea lumea, Duhul Sfânt are creativitatea de a înfăptui lucruri noi, zi de zi. Este un Dumnezeu care surprinde” (Papa Francisc).

Recent, în luna mai a.c., într-o predică rostită la Casa Marta din Vatican, Papa Francisc a vorbit despre Duhul Sfânt, propunându-ne o atenție sporită îndreptată către cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi. Câteodată ne trăim viața spirituală fără să ne gândim prea mult la Duhul Sfânt: ne rugăm Tatălui, îl chemăm adesea pe Fiul să ne fie alături, dar oare câte dintre rugăciunile noastre îi sunt adresate Duhului? Care să fie cauza acestei îndepărtări de El?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Un teolog catolic a spus despre Duhul Sfânt că este marele necunoscut. Dar nu aș pune asta neapărat într-un registru negativ. Despre Tatăl știm ceva pentru că ne-a spus Isus, la care se adaugă intervențiile lui din Vechiul Testament. Fiul e cea mai accesibilă persoană dintre cele ale Sfintei Treimi, pentru că el s-a făcut asemenea nouă. Duhul Sfânt nu poate fi conceptualizat, însă poate fi gustat, pentru că întâlnirea cu el este un rod al experienței, al conștientizării efectelor sale în viața noastră.

O caracteristică a Duhului Sfânt evidențiată de papa este aceea că El este dar al lui Dumnezeu. Se mai gândește omul contemporan că este locuit de Dumnezeu, în tot tumultul și frenezia zilei, în tot acest exces de preocupări consumiste și hedoniste?

V.D.: Noi suntem făcuți pentru a intra într-o relație cu Duhul Sfânt, pentru a ne lăsa templul trupului nostru locuit de acest Duh. Suntem făcuți asemenea unui recipient care așteaptă să fie umplut. Nu este deloc întâmplător faptul că în Sfânta Scriptură verbele care descriu cel mai des acțiunea Duhului sunt „a umple”, „a vărsa”, „a se revărsa”.  Desigur, există situații în care recipientul e deja plin cu altceva: dacă acest altceva nu e demn de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu ne poate umple, pentru că suntem ocupați, dar asta nu înseamnă că el nu ne va da târcoale, încercând să creeze în noi dispoziția sufletească de care are nevoie pentru a locui în noi. Duhul Sfânt este sensibil la dorința inimii: va veni în măsura în care omul îl dorește cu ardoare.

Suntem hiperactivi, vrem mereu să facem lucruri, nu să ne lăsăm (nici măcar pe mâna lui Dumnezeu) pentru a ni se face lucruri. În vreme ce o oarecare capacitate de a primi pare necesară pentru a da spațiu acțiunii Duhului în viețile noastre.

V.D.: E drept că sunt multe voci (interioare sau exterioare) care fac concurență Duhului Sfânt în noi, condiționându-ne prin diferite manipulări. Însă ceea ce cred că blochează cel mai mult primirea Duhului este această obsesie a noastră de a deține controlul asupra vieții noastre. Dacă nu se punem în mâna lui Dumnezeu, care vrea să ne ducă la dreapta, contrar așteptării și proiectului nostru de a lua la stânga, nu îi facem loc în inimă Duhului, ci voinței proprii. Când cedăm controlul lui Dumnezeu, când ne abandonăm voinței lui, îi îngăduim Duhului să se implice în viața noastră și-l vom auzi vorbindu-ne prin circumstanțele de zi cu zi. Și cred că este important să amintim aici un dar al Duhului: carismele care sunt vii în Biserică, care sunt cele cu care s-a construit Biserica încă de la început și care rămân în continuare (chiar dacă le neglijăm) instrumentele prin care împărăția lui Dumnezeu este construită. Carismele sunt mijloace de recuperare a acțiunii Duhului în lumea noastră.

Vorbește Papa Francisc și despre păcatul de a opune rezistență Duhului Sfânt.

V.D.: Nu cred că mărturisește cineva acest păcat la spovadă. Asta poate că și pentru că nu înțelegem acest păcat, care este o împietrire a inimii, o închidere în fața evidenței. A opune rezistență Duhului înseamnă să consideri modul în care vezi tu lucrurile ca fiind absolut, lăsând deoparte o altă versiune, care este mai presus de logica ta, și care este varianta lui Dumnezeu. Această închidere în schemele noastre este echivalentă pierderii sensibilității la mister și de aceea ne este teamă să ne lăsăm surprinși de Duh.

Remarcabil mi se pare îndemnul de a discerne noutatea care vine de la Dumnezeu de cea care vine de la diavol. Dracul e și el creativ, ne-o spune și C.S. Lewis în „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”. Dar nu pare azi desuet să pomenim despre diavol ca personaj negativ, când el e frecventat tot mai mult (chiar dacă nu asumat ca atare) în moravuri, în politică, ori, și mai convenabil, existența îi este negată. Putem admite existența lui Dumnezeu fără a admite existența diavolului?

V.D.: Existența diavolului are origini biblice, de aceea negarea existenței diavolului este echivalentă negării lucrării de mântuire a lui Cristos: Mântuitorul a învins păcatul și diavolul, care nu este un simbol, după cum nici Isus nu este. Diavolul este o persoană. A-i nega existența înseamnă a-i atribui o mare victorie, pentru că exact acesta este scopul lui. E drept că el, ca ființă, scapă simțurilor noastre, însă efectele răului sunt foarte prezente în lume și ne punem în permanență problema originii răului. E drept că de mult rău suntem responsabili în mod direct, dar există și un rău care trece dincolo de ceea ce ar putea fi capabil omul. Raționalismul, contrar doctrinei creștine, neagă existența celui rău, ceea ce îi dă acestuia și mai mare putere de a se manifesta în voie.

Adesea Biserica este taxată ca retrogradă, incapabilă de a se alinia noilor trenduri ale lumii. O spune Papa Francisc: „Adevărurile Bisericii merg înainte, se consolidează în ani, se dezvoltă cu timpul, cu anii, se lărgesc cu timpul și devin mai înalte, odată cu vârsta Bisericii”. Cardinalul Carlo Maria Martini zicea cândva că Biserica nu îndeplinește așteptări, ea celebrează sacramente. Și, cu toate acestea, omul modern pare mai curând avid de rezultate (îndeplinirea unor așteptări) decât orientat spre nerăbdarea de a-l întâlni pe Dumnezeu în Biserică prin sacramente. Frecventarea superficială a sacramentelor în acest creștinism de fațadă, care crede teoretic în Dumnezeu, dar pe care faptele îl dezvăluie ca ateu e o consecință a neperseverenței căutării Duhului în noi?     

V.D.: Sacramentele, ca și devoțiunile, dacă sunt interpretate ca acțiuni de tip magic (eu fac ceva ca să obțin un efect) exclud harul; harul nu se mai datorează darului gratuit din partea lui Dumnezeu, ci acțiunii pe care omul o face. Sacramentul e taină, e ceva care vine de sus, nu de la noi. Când ating o statuie sau o icoană, nu gestul exterior pe care-l fac îmi conferă beneficiul interior, ci exclusiv contactul cu harul lui Dumnezeu. Orice alt tip de interacțiune cu sacramentele și cu evlavia este superstițioasă, subiectivă și fac nule din punctul de vedere al harului actele de pietate pe care le are în vedere. Rugăciunea este bună, icoana este binecuvântată, sacramentul este un canal de har, dar dacă eu le trăiesc superficial și instrumental, atunci nu sunt decât robul unei mentalități magice, care ne invadează pe toate canalele. Azi este la modă tejgheaua spirituală în care fiecare alege ce-i place din amestecul spiritual propus de asaltul New Age, pe care îl condimentează cu elemente creștine și se autoconvinge că rezultatul e unul bun. Ei bine, rezultatul nu este bun, pentru că fundalul rămâne al sincretismului, al orientării spre sine (eu mă vindec, eu mă mântuiesc), al tratării cu un Dumnezeu impersonal văzut ca energie astrală și nu ca Persoană vie. Acest antropocentrism condimentat cu magie este extrem de nociv și își propune să creeze o forma mentis contrară revelației evangheliilor, în care adevărul și binele au devenit subiective, ceea ce este foarte periculos.

Înveşmântați în simplitate / vanitate


Invesmantati in simplitate_vanitate-page-001

Nu zice nimeni să nu ne îmbrăcăm îngrijit când venim în casa Domnului. Dar să ne gândim bine pe cine vrem să arătăm lumii prin îmbrăcămintea noastră: pe noi și propria noastră vanitate sau pe Cristos cel sărac și umil?

Îl înfățișăm lumii pe Cristos, care n-a avut două haine și nici două perechi de încălțăminte, când:

  • ne amintim că trupul e „mai mult decât îmbrăcămintea” (Lc 12,23): e „templu al Duhului Sfânt” (Rom 13,14) și se cuvine să-l cinstim ca atare, prin practicarea modestiei, bunei-cuviințe, nețipării prin înfățișarea noastră exterioară; ce templu e acela care pe dinafară arată ca un loc al vanității, al neesențialului?
  • urmăm sfatul lui Petru: „podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul tainic al inimii” (1Pt 3,3); altfel spus, dacă n-am venit să ne îngenunchem inima înaintea lui Cristos, în zadar trudim să punem jos – fără să-l murdărim și să-l șifonăm –genunchiul cel înfășat în mătase: Dumnezeu nu s-a deranjat să se întrupeze pentru cei prea scrobiți, că la ăștia n-are nimic de îndreptat;
  • nu-l scandalizăm pe aproapele prin bogăția sau ostentația înfățișării noastre exterioare, căutând „să ne îmbrăcăm în Cristos” (Rom 13,14) nu numai în biserică, dar mai ales în afara ei, netrăind duplicitar (cu fustă până-n pământ la Liturghie și cu poalele-n cap în viața de toate zilele), ci coerenți și consecvenți în alegerea simplității și curăției, adică a lui Cristos.

Ne arătăm pe noi și hidoasa noastră vanitate care urlă după aprobare când:

  • uităm cum arată Cel pe care am venit să-l întâlnim (cast și sărac) și ne fluturăm înaintea lui fustele microscopice, bluzele transparente și parfumurile grele de cadână; parafrazându-l pe Sfântul Apostol Ioan, cum putem să spunem că ne pasă de privirea castă a lui Isus, pe care nu-l vedem, dacă nu dăm doi bani pe faptul că nesăbuința noastră strivește nemilos delicatețea votului de castitate al preotului, pe care îl vedem?
  • dorința noastră de a arăta într-un fel e mai presus de dorința de a fi într-un fel. Nu haina îl face pe om, dar ea este o reflecție a vieții interioare. Dacă ne despuiem ca pentru un dans la bară într-un club de noapte și ne așezăm lângă un frate în Cristos care, în taină, se luptă să învingă poftele trupești, atunci exteriorul nostru e invaziv, băgăcios, smintitor, adică lumesc, așa cum nu e niciodată Cristos.
  • interpretăm greșit semnificația „hainei de nuntă” din parabola lui Matei (22,2-12) și ne împopoțonăm cu toate sclipiciurile, zdrăngănelile, tocurile și penele pe care le avem în garderobă, atrăgând asupra noastră toate privirile, deturnându-le astfel de la singurul lor destinatar, pentru care se presupune că se află acolo: Mirele din tabernacol.

Bonus! Dacă trudim nu să ne punem părul pe moațe, ci sufletul întreg, fără rezerve, la bătaie pentru credința noastră, s-ar putea ca Domnul să ne dea harul de a ne primi acolo, la picioarele Tronului ceresc, care e Crucea: unde miroase a sărăcie și a durere, dar unde hainele albe sunt scăldate în cel mai de preț balsam, care e sângele Mielului (Ap 7,14).

Există oare ceva mai viclean decât o vanitate care doreşte să fie flatată? (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iunie 2017

Fanatismul, o agricultură sufletească modificată genetic


AC mai 2017_Claudia_dialoguri-page-001AC mai 2017_Claudia_dialoguri-page-002AC mai 2017_Claudia_dialoguri-page-003AC mai 2017_Claudia_dialoguri-page-004

Invitați:

Pr. Francisc Doboș (n. 1976), preot romano-catolic, purtător de cuvânt al Arhidiecezei Romano-Catolice de București

Adrian Mihai (n. 1973), informatician, căutător pasionat de Adevăr și Bine

Moderator: Claudia Stan

„Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant, și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană” (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”).

 

În ediția din 1998 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, fanatismul este definit ca „atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora”, pentru ca în ediția din 2002 același dicționar să treacă această definiție pe loc secund, pentru a da întâietate alteia: „zel excesiv pentru o religie”. Pentru început, vă propun să dăm o definiție personală foarte punctuală fanatismului. Eu îndrăznesc să definesc fanatismul ca fiind o neputință ontologică a sufletului de a fi smerit, adică de a accepta că nu deține tot adevărul și toată știința; iar când sufletul nu e smerit, consecința naturală este nevoia de a impune cu violență părerile proprii.

Adrian Mihai (A.M.): Convingerea infailibilității personale.

Pr. Francisc Doboș (F.D.): Iubirea celuilalt cu japca. Fanaticul vrea binele lumii, dar își iubește propriul Dumnezeu (schimonosit ca idol) într-atât încât se abrutizează în procesul de a-l convinge pe celălalt de ideile lui.

O teorie esențială în privința fanatismului nostru cel de toate zilele este cea dezvoltată de scriitorul israelian Amos Oz, care, în cartea „Cum să lecuiești un fanatic”, face și un portret al fanaticului de rând.

A.M.: Așa cum toate viciile și păcatele sunt consecințe ale mândriei (mama patimilor), „superioritatea categorică” despre care vorbește Amos Oz este mama patimilor fanaticului, toate celelalte fiind consecințe ale acesteia. Când ești fanatic, nu există alte păreri decât cele ale tale, ceea ce îi face pe ceilalți să-ți fie inferiori. Apoi, fanaticul nu are deloc umor, e grav, rigid interior, afișează mereu o morgă solemnă. Lipsa de imaginație a fanaticului e magistral ilustrată prin povestea taximetrismului israelian care vrea să omoare toții arabii, dar când este pus în situația ipotetică de a omorî și copiii acestora, îl califică pe interlocutor drept „plin de cruzime”. Fanaticul nu este empatic, el nu se poate pune niciodată în pielea celuilalt. El vrea să-i schimbe pe toți, dar nu pe el însuși, căci nu-și găsește niciun cusur, de vreme ce se află în posesia adevărului absolut. Cu toate acestea, el este profund nefericit.

F.D.: Fanaticul este mânat de bine, însă de binele așa cum îl înțelege el. Nu are bun-simț, merge până în pânzele albe pentru a-și susține părerile. Concluzia pe care am tras-o eu portretului făcut de Oz fanaticului este că acesta este „constipat” relațional. Ceea ce este de reținut este că Oz spune că fundamentalismul nu este religios, iar asta pune în ofsaid definiția din DEX, formulată politic corect pentru a pune căluș diferitelor manifestări religioase de bun-simț. Primordial și esențial, fanatismul este uman, nu religios. Dacă ne uităm la teroristul care sălășluiește în sufletul fiecăruia dintre noi, vedem cât de reducționist este să punem eticheta fundamentalismului doar unor fenomene care ne sunt exterioare (și pe care, de obicei, le localizăm în Orientul Mijlociu).

A.M.: Oz vorbește despre nevoia fanaticului de „conformism și conformitate”, care-i poate corupe chiar și cei care se cred feriți de pericolul fanatismului. Și aici aș face o paranteză ca să-l parafrazez pe Andrei Pleșu în conferința despre prostie: așa cum nimeni nu e ferit de prostie, nimeni nu e ferit nici de fanatism. Suntem cu toții, de foarte multe ori, și proști și fanatici, doar că ne vine foarte greu să admitem asta.

Cu asta deja am ieșit din sfera teoreticului și am intrat în zona practică a fanatismului nostru cel de toate zilele. Și pentru că, așa cum s-a zis, nu ne este la îndemână să ne privim în oglinda propriului fanatism, haideți să ne asumăm riscul de a pune degetul pe rană: care sunt capcanele clasice ale fanatismului cotidian în care cădem cu toții?

F.D.: Devenim adesea teroriști ai propriei familii: când ajungi să-ți contorsionezi soțul/soția cu propria idee despre bine, despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Când viața în comun nu mai e susținută prin iubire, ci prin solicitări, iubirea care a fost cândva ajunge să devină contrariul ei. Apoi, părinții care le impun copiilor să meargă la biserică (pentru că „așa trebuie”) sunt niște mici teroriști ai binelui, care ajung să ți-l bage pe Dumnezeu pe gât; or, sub nicio formă, nu acesta este demersul credinței creștine: Isus nu s-a impus cu forța nimănui.

A.M.: O altă formă a acestui „trebuie” este manipularea copiilor de către proprii părinți care îi obligă să le preia convingerile, să-și conducă viața potrivit aspirațiilor cărora ei nu au reușit să le dea curs. Apoi, continuând, să mai punem degetul pe altă rană: cultul personalității, fala de sine (pe care nimeni nu o admite ca atare). Opusul acestei răni este smerenia autentică…

F.D.: …adică nu mândria evlavioasă, gen: „Sunt smerit, dar îmi place să se știe!”

Am văzut că sintagma „fanatism religios” e aproape un pleonasm. Suntem ispitiți aici să punem această etichetă doar anumitor facțiuni islamice, omițând că și creștinismul are talibanii lui, fiefurile lui de confiscare a adevărului suprem. Spune Papa Francisc: „Niciun credincios nu poate întemniţa credinţa în sânul persoanei sale, al clanului său, al familiei sale, în orașul său. Un credincios este esenţialmente o persoană care iese în întâmpinarea altui credincios sau a altui om care nu este credincios ca să-i strângă mâna”. Și o spunea Petre Țuțea: „Să fim serioși: Cristos nu s-a născut la Fălticeni”.

F.D.: Anumite comunități creștine suferă de dorința aceasta de a face binele cu sila. Cunoaștem cu toții modelul persoanei care vine des la biserică și simte nevoia să-i corecteze pe nou veniți („Nu e bine să faci cutare și cutare lucru”), uitând esențialul: correctio fraterna se face exclusiv cu empatie, smerenie și iubire, adică exact prin elementele care ne lipsesc când suntem fanatici. După care, a face lectură de tip Isis din Sfânta Scriptură e contrar spiritului acesteia: când scot cuvântul lui Dumnezeu din context și nu-l las să crească odată cu mine, în ritmul natural, firesc, al vieții, ajung să practic o agricultură spirituală modificată genetic.

Altfel spus, fanaticul trage de firul de grâu, ca să crească mai repede și în direcția în care vrea el.

F.D.: Ba, mai mult, dacă s-a plantat grâu, el vrea să crească porumb. Și chiar insistă să te lămurească: porumbul e mai bun.

A.M.: E cazul unei lecturi în care ajung să susțin că Isus e de acord cu violența, pentru că zice: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34), fără să înțeleg contextul în care zice asta și nici nu-l aud spunând și că: „Toți cei care pun mâna pe sabie, de sabie vor pieri” (Mt 26,52).

Pare a fi o linie foarte fină între mărturisire (a cărui etimologie este comună cu a termenului „martir”) și fanatism. Ce îi deosebește pe martirii evangheliei de aceia ai jihadului? Și poate ar fi bine de spus aici, ca o paranteză, că, de fapt, „jihad” înseamnă „război interior”, războiul nevăzut cu tine însuți despre care vorbește toată asceza, sens, din păcate uitat sau greșit interpretat…

F.D.: Martirul își dă propria viață din iubire, teroristul o ia pe a altora (și nici faptul de și-o lua pe a lui nu-l face martir). Fundamentalistul nu reușește să te facă să te îndrăgostești de Dumnezeu sau de ideea pe care ți-o înfățișează. Martirul e, dacă vreți, un „lider”, care este capabil să te facă să-ți dorești să urmezi credința lui pentru că e convingătoare ca urmare a faptelor lui. Isus însuși n-a fost niciodată „șef”, el n-a venit să ne spună: „Fă așa sau altminteri!”, ci a arătat, asemenea unui lider, calea de urmat, pe care ești liber să o iei sau să o refuzi. Pe când fanaticul e „șef”, iar șeful care e autoritar, poruncește, te constrânge, nu-ți oferă libertatea de a alege. Șef poate fi șeful de la birou, dar și părinții față de copii, soțul față de soție… iar șefia duce la ruptură, la destrămare în relațiile interumane.

Asta mă duce cu gândul la un text al Sfântului Paul: „Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în persecuții, în lipsuri îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (1Cor 12,10). Cred că trebuie subliniat „pentru Cristos”, fiindcă și fanaticul se poate considera un martir al propriilor convingeri (neînțelese de ceilalți). Oare fanaticul este o persoană slabă sau puternică?

F.B.: Fanatismul e o slăbiciune încordată. E frică. Evanghelia ne spune că nu se teme acela care chiar dacă-și pierde viața știe că a investit-o bine.

Poate de aceea și spune Oz despre fanatic că e preocupat excesiv de propria moarte, pentru că, subliminal, el știe că n-a investit-o bine, deși, pe dinafară el dă din mâini și din picioare ca să-ți arate cât de puternic e el.

F.D.: Adevărata putere e doar în inimă. În iubire. Restul intră în sfera intimidării sau a agresiunii (și mă întorc și eu la Oz, care spune că într-un război, esențial nu e războiul, ci agresiunea).

A.M.: Fanatismul domestic mai are o consecință: în lupta dintre doi soți, adesea unul cedează, lasă de la el. Dar când nu există din ambele părți deschidere totală către orizontul final al conflictului (care este pacea), toleranța și înțelegerea ajung să fie abuzate. Iar cel care cedează poate fi mânat de unul din aceste două contrarii: frica sau iubirea. Și aici ajungem la Steinhardt: „Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinții și caracterele superioare”. La fel, ești slab când cedezi de frică, ai un caracter superior când cedezi din iubire.

Fanatismul politic și social cred că prezintă, de asemenea, niște pericole foarte mari.

F.D.: Fanatismul politic corect își ia drept constituție toleranța, pe care o predică până la intolerență!

A.M.: La nivel politic, patriotismul exacerbat, naționalismul demagogic sunt și ele forme de superioritate fanatică. Cred că linia de demarcație între a sprijini o idee și a fi fanaticul respectivei idei se adâncește în momentul în care scopul tău principal e nu de a o expune altora, cu detașare, ci de a o impune, ca fiind fără alternativă. Astfel, îi răpești celuilalt posibilitatea de a alege.

Fanatismul este și o îngrădire a libertății.

F.D.: În altruismul lui prost înțeles, fanaticul te ferește de posibilitatea de a greși. Îți răpește „bucuria” de a greși, care poate fi bucurie pentru că tocmai în greșeală te întâlnești cu adevărul despre tine și cu pedagogia lui Dumnezeu.

A.M.: Eu aș spune chiar că îți răpește opțiunea de a greși, ceea ce nu face nici Dumnezeu.

F.D.: Dacă pe Dumnezeu îl refuzi, el n-are nimic împotrivă, pe când fanaticul nu poate fi refuzat. Și tarabele noastre spirituale sunt pline de fanatici care nu te lasă să greșești, care nu te lasă să ajungi fiu risipitor, pentru că ei sunt mereu fiul cel mare, care pe toate le face cum trebuie.

Tarabele ideologice sunt și ele pline formatori de opinie care nu te lasă să greșești: e destul să ne uităm la talk-show-urile televizate pentru a vedea cum o sumă de analiști de toate felurile (chiar și religioși), care se predică pe ei și părerile lor, devin normă pentru o mulțime de prozeliți care nu reușesc să mai gândească în afara cutiei. Și ajungem la o manipulare extinsă a acelui „trebuie” despre care vorbeam mai înainte.

A.M.: Eu nu cred că există intelectuali autentici (pentru că numai aceia sunt adevărații formatori de opinie) care sunt pervertiți fanatismului și manipulării. Fanatismul este total incompatibil cu inteligența și cultura serioasă, pentru că fanatismul e barbar, primitiv.

F.D.: Fanatismul folosește propriile convingeri nu pentru a căuta dialogul cu celălalt, ci în chip de armă îndreptată împotriva convingerilor celuilalt. Noi aparent purtăm un dialog, dar pe mine nu mă interesează decât să-mi folosesc convingerile ca suliță în coasta ta, iar iubirea e înlocuită cu setea de autoîndreptățire. Și, da, asta funcționează în subiectele cele mai variate: interconfesionale, ideologice, domestice.

O pastilă esențială în profilaxia fanatismului?

F.D.: Autoironia.

A.M.: Imaginația.

Francisc Doboș: Pregătind materialul acesta, ce zone la granița fanatismului ai descoperit în propria persoană?

Claudia Stan: Foarte multe zone în care mă cred vameș, dar sunt fariseu. Dar și o posibilă vindecare: să ne ridicăm deasupra problemei pe care o susținem fanatic, pentru a pricepe că, oricare ar fi magnitudinea ei reală sau închipuită, in the big picture of things, ea n-are nici însemnătatea unei picături de apă din ocean. Când nu ne mai credem buricul pământului și putem râde pe seama prostiei și fanatismului nostru mai avem o șansă de a mai spera la smerenie.

Adrian Mihai: De la începutul dialogului nostru mă tot întreb dacă există oare vreo formă de fanatism mai light, care să nu aibă efecte grave sau ale cărui efecte să poată fi reparate?

Claudia Stan: Privind doar suprafața lucrurilor, am fi înclinați să spunem că da. Dar să ne gândim puțin la acel îndemn al lui Mahatma Gandhi care-ți place atât de mult: „Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!” Dincolo de cauzalitatea dintre fenomenele micro și ce le macro (teoria efectului fluturelui, ceea ce rămâne este rana sufletească pe care eu, când am apucături fanatice, mi-o produc mie însămi: e o despărțire voluntară de milostivirea lui Dumnezeu și de iubirea semenilor. Când eu îmi fac din ideea mea Dumnezeu și din semeni cobai pentru experimentele mele nu cu Adevărul, cum ar zice Gandhi, dar cu egoul meu, atunci răul e deja făcut. Ce noroc că Dumnezeul nostru are simțul umorului și de aceea există iertare chiar și pentru fanatism!

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, mai 2017

Alipirea (dez)ordonată de Cruce


AC mai 2017_Claudia_crucea-page-001

Ne însemnăm, uneori de mai multe ori pe zi, cu semnul Crucii. Dar când o facem, dăm viață credinței noastre profunde (și practicate) în Cristos sau e doar gesticulație exterioară goală de conținut?

Ne alipim cu adevărat viața de crucea lui Cristos când:

  • „lumea este răstignită pentru noi și noi ne răstignim pentru lume” (cf. 1Cor 6,14), adică poftele noastre, încăpățânările noastre, tot eul nostru cu bunele și relele lui le lipim pe toate cu super-glue de crucea lui Cristos, ca să fie vindecate de egoul nostru noi și îmblânzite cu blândețea lui;
  • „ne luăm crucea și-l urmăm” (cf. Mt 10,38), privind toate cele hărăzite zilei de la înălțimea Crucii lui, cu răbdare, înțelegere, echilibru, sobrietate, curaj, indiferent de greutatea sau potrivnicia lor; nu îi punem pe alții pe crucea noastră (ci lucrăm, ca Simon din Cirene, să o ducem pe a lor), nu ne alegem crucea care ne place (fiindcă nu jucăm alba-neagra cu mântuirea noastră în talciocul spiritual al lumii) și nici nu ne lepădăm de cruce când ni se pare prea grea (ca și când am putea divorța de cruce la notar);
  • căutăm ca întreaga noastră existență – în gând, cuvânt și faptă, așa cum nădăjduim, simbolic, la însemnarea cu semnul Crucii de la citirea evangheliei în cadru liturgic – să fie pusă (la propriu, nu doar simbolic) sub semnul adevărului, simplității și curajului Crucii lui Cristos.

Avem o alipire dezordonată (deci, nu doar inutilă, ba chiar dăunătoare) de semnul Crucii dacă:

  • îl facem mecanic, fără că niciun resort interior al existenței noastre să fie tresalte la gestul exterior, trasând prin aer niște gesturi mai demne să alunge o muscă decât să simbolizeze semnul mântuirii noastre (și facem asta uneori chiar în timp ce măscărim pe cineva la telefon și, de pildă, tramvaiul trece fix atunci prin dreptul unei biserici);
  • îl folosim zadarnic, fără corelare spirituală, ca pe un tic gestual menit să ne susțină ticurile verbale – una-două zicem „Doamne, ferește!”, „Doamne, apără și păzește!” ori pe punem consternarea în sintagme romgleze precum „OMG!”, însoțite de un puhoi de cruci bâlbâite;
  • îl asociem unor gesturi sau simboluri păgâne/superstițioase menite să ne ferească de rău ori să ne împlinească, precum peștișorul de aur, dorințele de succes și înavuțire (bătutul în lemn, trifoiul cu patru foi, potcoava, ochiul norocului).

Bonus! Când inima participă la însemnarea noastră cu semnul Crucii lui Cristos, Cristos însuși e cu/în noi la facerea gestului. Și ne umple ființa întreaga „de toată binecuvântarea și de tot harul”, chemându-ne să-i fim părtaș luminos în suferință, fără de care nu există părtășie la lumina slavei lui.

Vladimir Ghika: „Crucea care ne este lăsată e crucea fără Cristos; iar noi, identificându-ne cu El, ar trebui să ne lipim de ea, în locul Lui”.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, mai 2017

Cristos a înviat! Pe bune? Pe bune!


AC-042017_dialoguri-page-001AC-042017_dialoguri-page-002AC-042017_dialoguri-page-003AC-042017_dialoguri-page-004

Invitați:

Ana Petrache (n. 1983), doctor în filosofie al École pratique des hautes études (Paris), specialist în științe religioase

Pr. Doru Popovici (n. 1972), preot greco-catolic, jurnalist, director al Radio Maria România

Moderator: Claudia Stan

„Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morți, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morți? […] Dacă Cristos nu a înviat, […] zadarnică este credința voastră” (1Cor 15, 12-14).

„Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. […] Ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii – sau ateii? Să le fi făcut Cristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem duminică dimineaţa?” (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”)

La Audiența Generală din 1 februarie a.c., Papa Francisc a subliniat că învierea (a lui Cristos şi a noastră) nu este doar o dorință, ci este o realitate. Începem dialogul nostru cu afirmarea unei stări de fapt: dintre creştinii noştri cei de toate zilele nu mulți mai cred în învierea lui Cristos ca realitate. Permiteți-mi ca, pe parcursul acestui dialog, să mă pun în pielea celor care nu îndrăznesc să creadă în înviere, a acelora care consideră această credință irațională, uitând (sau neștiind niciodată) că „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți” (1Cor 1,27) și că, dintotdeauna, „cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd” (1Cor 1,18). Așadar, din acest rol de „avocat al diavolului” pe care mi-l asum în dialogul nostru, vă adresez, iată, prima întrebare: de ce n-aş crede că Isus e doar un profet (poate mai luminat ca alții, dar oricum nu un guru la modă ca Osho, de pildă), dar nu Dumnezeu?

Ana Petrache (A.P.): L-aș cita pe C.S. Lewis, care spune că ori crezi că Isus Cristos a fost Fiul lui Dumnezeu, ori crezi că a a fost un nebun: orice variantă intermediară e absurdă. Mi-am pus cândva întrebarea: ce ar schimba pentru credința mea faptul că Isus n-ar fi înviat? Și mi-am răspuns așa: Pentru credința mea n-ar schimba nimic – aș putea crede în continuare într-un Dumnezeu care va aranja el lucrurile într-un fel (la urma urmelor, omul are posibilitatea de a crede într-o mulțime de lucruri) –, dar, oricât de paradoxal ar suna asta, ar schimba ceva pentru rațiunea mea: lipsa învierii lui Cristos ar pune o serioasă problemă ontologică.

Pr. Doru Popovici (D.P.): Eu pornesc de la afirmația lui Einstein, care spunea că în viață ori totul e un miracol ori nu există niciun miracol. Credința conduce la apariția miracolului, niciodată invers; miracolul doar întărește credința, nu o produce. De aceea, nu putem vorbi despre înviere fără a vorbi despre credință, speranță și dragoste. Experimentarea miracolului este posibilă pe două căi: prin căutarea adevărului („Căutați și veți găsi” – Mt 7,7) și prin activarea celui de-al șaselea simț, acela al supranaturalului, căruia noi îi acordăm prea puțină atenție.

Cum e posibil un asemenea scandal, ca Dumnezeu să­-şi trimită propriul Fiu la moarte? Noi, ca oameni, n-am face asta.

A.P.: E drept că, în cel mai bun caz, noi, ca oameni, ne-am putea accepta martiriul propriu. Dar n-am putea trimite la moarte o persoană pe care o iubim. Însă iată ce spune Cristos despre el: „De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10,17-18).

D.P.: E drept că tot Isus îi spune lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16.17). O latură a iubirii despre care se vorbește foarte puțin este compasiunea, care se manifestă prin dăruirea concretă a iubirii (care, neraportată la o persoană, rămâne iubire de sine, adică egoism). Compasiunea exprimă o legătură intimă între persoane. Compasiunea e comuniune. Dar, atenție! Să nu înțelegem prin compasiune ispita de a ne plângem de milă unii altora, care nu e altceva decât o mascare a bucuriei că nu suntem noi în locul celuilalt, căruia i s-a întâmplat necazul, și o lipsă de încredere în Providență.

Altă nuanță a hedonismului spiritual: credința în înviere nu e obligatorie pentru mântuire. Învățătura aceasta e desuetă: „Dacă îl mărturiseşti […] pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat, vei fi mântuit” (Rom 10,9). E suficient să fii bun, să gândeşti pozitiv, să fii spiritual (nu religios), să te închini oricărui idol (de la ban și succes la orice răspuns gata făcut propovăduit de religia dezvoltării personale): azi fiecare se mântuieşte după propria rețetă a iubirismului.

A.P.: A avea o raportare etică la transcendent nu înseamnă a fi creștin. Să fii creștin înseamnă să crezi în învierea celui răstignit, „scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemați, […] puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23-24). Miracolul învierii și filiația lui Cristos cu Dumnezeu Tatăl sunt elementele care diferențiază creștinismul de celelalte religii care ne învață să facem binele. Apoi, există momente în viața fiecăruia în care iubirea aproapelui devine supranaturală: ca să cred că Isus a înviat și pentru persoana care m-a enervat de dimineață și care mi-a vărsat bere peste cartea mea de Rilke am nevoie de un shot spiritual mai puternic decât gândirea pozitivă și convingerea că sunt un om bun.

D.P.: În cartea de dialoguri cu jurnalistul Peter Seewald, „Lumina lumii”, Papa Benedict al XVI-lea observă că există oameni care nu intră în Biserică, dar fac parte din ea, după cum sunt alții care se află în Biserică, dar nu fac parte din ea. În criteriile Judecății de Apoi, Cristos enumeră faptele de milostenie trupească prin care omul relaționează cu el, făcând bine aproapelui său. Dar a le separa de frângerea pâinii, de comuniunea cu frații, este o lectură eronată și incompletă.

Pentru omul modern, punctul terminus al vieții este mormântul, zice avocatul diavolului. Până și Papa Francisc vorbeşte despre această angoasă în fața morții celor dragi, care poate face omul să pună la îndoială existența vieții după moartea trupului.

D.P.: Prin învierea lui, Cristos ne vorbește despre o realitate la care urmează să ne raportăm și noi, despre faptul că moartea nu e un sfârșit, ci un început. Dacă e să vorbim despre înmormântarea creștină și obiceiurile asociate ei, multe dintre ele n-au ce căuta acolo, pentru că vin în contradicție flagrantă cu însăși esența credinței creștine. Mă opresc acum doar la bocit, obicei păgân care discreditează credința în înviere: de ce să plâng (mai ales teatral, studiat) când cred că răposatul e mădular al Bisericii, căruia Cristos i-a făgăduit împărăția? Catehismul elementar ne spune că prin moarte, cei dragi nu dispar, ci ne sunt mai aproape; de ce bocim, atunci? Iarăși, pomana, când nu crezi în înviere, e fariseism (facem pentru că așa se face, ca să nu ne ia la ochi vecinii că n-am făcut etc.), superstiție (dacă nu dau pe pomană 15 oale, sigur nu se mântuiește răposatul, că doar Dumnezeu cu asta se ocupă, cu contabilitatea oalelor și ulcelelor) sau falsă împăcare a conștiinței noastre.

A.P.: În creștinism avem de-a face cu schimbarea radicală a structurilor de gândire: pare că Isus pierde, că moare pe cruce, că se lasă ucis. De fapt, el este un strateg fundamental inteligent, dar inteligența lui, ca și împărăția lui, nu este din lumea aceasta, de aceea nu este înțeleasă de lume. De când a murit tatăl meu îmi amintesc atât: lucirea din ochi a prietenei mele care mi-a spus: „Dar el va învia!” Și eu știam și credeam lucrul ăsta, dar în clipele acelea de durere nu puteam coborî această credință de la minte la inimă. Cred că dificultatea aceasta a suferinței pe marginea unui mormânt vine și din imposibilitatea de a crede în învierea trupurilor; să credem în faptul că sufletul supraviețuiește morții corpului, asta e una și, chiar și cu Platon, tot nu o credem cu prea multă ușurință; dar să credem că vor învia trupurile noastre, asta-i și mai de neconceput!

Nici măcar ucenicii lui Isus nu înțelegeau despre ce vorbeşte când el îşi prezice propria înviere (la Schimbarea la Față, ei se întreabă „ce înseamnă a învia din morți” (cf. Mc 9,2-13); de ce am înțelege şi am crede noi?

D.P.: Nu putem să-i acuzăm pe ucenici, pentru că și noi procedăm exact ca ei: Dumnezeu ne vorbește despre niște lucruri, noi înțelegem doar ce ne convine, ce e în avantajul nostru imediat. Ucenicii vor onoruri lumești și au apucături foarte lumești. De pildă, uitați-vă la scena arestării lui Isus în Grădina Ghetsemani: Petru ia sabia și se gândește să-l scurteze de cap pe unul dintre slujitorii Marelui Preot. Dar Isus intervine și, dacă suntem atenți la scenă, el face un dublu miracol, chiar înaintea vindecării urechii lui Malchus: mai întâi, schimbă traiectoria sabiei lui Petru, astfel încât aceasta să producă o vătămare mai mică decât cea intenționată inițial, și apoi, prin asta, el îl salvează de sine însuși pe omul stăpânit de mânie care era Petru. Ca să pricepem ceva, e nevoie ca, mai întâi, și noi să ne lăsăm salvați de noi înșine de către Domnul.

De ce ar fi reale cele trei învieri relatate de evanghelii (a fiicei înaltului funcționar regal – Mt 9,18-26, a fiului văduvei din Naim – Lc 7,11-17 şi a lui Lazăr 11,1-48), considerate prefigurări al învierii pascale? Probabil că respectivii nu muriseră de-adevăratelea şi poveştile acestor învieri sunt introduse în evanghelii doar ca argument „pro causa” pentru învierea lui Cristos.

A.P.: Pentru mine, miracolul care contează radical este cel al învierii lui Cristos. Celelalte miracole sunt conjuncturale: Cristos le face pentru că există un context care reclamă înfăptuirea miracolului respectiv. Este periculos să ne bazăm credința pe miracolele conjuncturale (chiar și pe acelea din viața noastră), dar este fundamental să ne bazăm credința pe miracolul învierii. Însă ceea ce conferă credibilitate acestor învieri este faptul că ele rezultă din compasiunea lui Isus; el n-a venit cu un program prestabilit („Mă duc în cetatea cutare ca să-l înviu pe unul”), ci a acționat din iubire.

Avocatul diavolului nu se fereşte să spună direct: Isus n-a fost mort când a fost pus în mormânt; el şi-a înscenat propria moarte şi apoi a… evadat.  Altă variantă: ucenicii i-au furat cadavrul şi apoi au fabricat legenda pioasă a învierii, care a ajuns până la noi. Şi femeile care au găsit mormântul gol şi apostolii şi cei cinci sute de martori oculari despre care cartea Faptele Apostolilor ne spune că l-au văzut pe Isus viu după răstignire mint. Sau la mijloc e o halucinație colectivă. Creștinismul e o invenție a lui Saul din Tars.

A.P.: Nu mai putem vorbi despre credință atunci când avem de-a face cu un fapt demonstrat matematic: în momentul acela libertatea de alege între a crede sau a nu crede  ți-a fost anulată. Bine spunea Kirkegaard în teoria marelui papagal roșu: dacă Isus Cristos s-ar fi prezentat în piața publică după înviere ca un mare papagal roșu, toată lumea ar fi fost obligată să accepte existența și învierea lui, prin urmare, n-ar mai fi fost vorba despre nicio relație de încredere. Or, eu am libertatea de a alege dacă să cred că Dumnezeul meu cel puternic, dar și subtil, a înviat sau nu. În privința învierii, cred că argumentele logice sau istorice (chiar puternice) nu au relevanță; raportarea la înviere este una personală, prin care eu ader la un fapt pe care eu îl cred real, nu legendar. Dar dacă nu cred, atunci voi încerca să mă agăț de tot felul de subterfugii și argumente care să îmi autoalimenteze convingerea că Isus n-a înviat. Cu privire la Saul din Tars, devenit Sfântul Apostol Paul, mă frapează un lucru: ca și noi, nici el nu l-a cunoscut pe Cristos direct și a ajuns să moară pentru credința în el; alții care l-au văzut în carne și oase, care au mâncat împreună cu el, precum Iuda, nu l-au recunoscut pe Cristos ca Mesia.

D.P.: Mai curând decât să avem categoriile: cei care cred și cei care nu cred, aș spune că avem altele două: cei care caută și cei care nu caută. Ceea ce este însă interesant e că, deși ateismul a făcut o religie din toleranță, aceasta nu li se aplică și față de creștini. Este și asta o dovadă că adevărul, scandalul creștinismului deranjează și acum, ca și în urmă cu 2000 de ani.

Punem punct aici intervenției avocatului diavolului şi acum vă întreb: strigătul „Cred. Vino în ajutorul necredinței mele!” Mc 9,24) se aplică oare și învierii?

A.P.: Eu pot să am dubii legate credința mea, pentru că nu știu cu certitudine, ci îmi asum că învierea s-a întâmplat. Ateul însă știe sigur și precis că nu s-a întâmplat, el nu are dubii. Avantajul meu e că eu îmi pot pune dubiile în rugăciune, în dialog cu Dumnezeu.

Ana Petrache: Cum ar fi arătat creștinismul dacă Cristos nu s-ar fi înălțat după înviere, ci ar fi rămas pe pământ cu apostolii?

Claudia Stan: Probabil că l-am fi judecat pe Dumnezeu din nou și l-am fi pus iarăși pe cruce. S-ar fi verificat la propriu vorba lui Pascal: „Cristos este în agonie până la sfârșitul veacurilor”.

Pr. Doru Popovici: Eu am o întrebare pentru cei care nu cred: cum pot ei să dovedească altcuiva cu inima închisă existența a ceva, în cazul nostru învierea lui Isus? Pentru inexistență caută în permanență dovezi, chiar dacă nu găsesc, dar pentru existență pot găsi vreuna în inima lor? Numerele prime reprezintă și acum un mister în matematică… și totuși ele există!

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, aprilie 2017

Comunitate și (ne)comuniune


AC-042017_23-page-001

Există creștini care merg la biserică doar de Paști și de Crăciun. Și există creștini care ascultă Liturghia zilnic. Sunt unii mai buni ca alții în ochii Tatălui?

Asculți Liturghia cu inima și o trăiești atunci când îi primești în biserică pe ceilalți precum:

  • Tatăl milostiv pe fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32) – Pe când aceia sunt încă departe, tu îi vezi (pentru că aștepți cu nerăbdare să-i întâmpini), ți se face milă (căci îi iubești așa cum Tatăl vă iubește pe toți laolaltă), alergi (din nerăbdarea de a împărți degrabă cu ei bunătățile împărăției), îi îmbrățișezi și îi săruți (la gestul schimbării păcii le dai binețe și cu ochii și cu zâmbetul).
  • Păstorul cel bun pe oaia pierdută (cf. Mt 18,12-14) – Nerăbdarea așteptării și îngrijorarea sunt atât de mari încât pleci tu însuți în căutarea celorlalți. Trebuie să le împărtășești bucuria libertății de a fi iubit, de a fi ocrotit, de a nu duce lipsă de nimic, de a trăi în pace lăuntrică (cf. Ps 23).

Dacă dai zilnic pe la biserică sau asculți Liturghia în toate duminicile de peste an, n-ai priceput o iotă din evanghelie dacă te porți cu noii (sau rarii) veniți în casa Domnului cu condescendența și protagonismul narcisist ale:

  • fariseului din templu (cf. Lc 18,9-14) – Ești cel mai cel la capitolul cinste, evlavie, milostivire, rugăciune și postire. Numai ție ți se cuvine tot harul, toată binecuvântarea și locul de frunte la coada pentru împărtășanie, căci tu ești piatra unghiulară în jurul căreia gravitează toată acțiunea liturgică (doar se vede asta din morga magistrală cu care abordezi nevrednica adunare care te înconjoară).
  • lucrătorilor cârcotași din vie (cf. Mt 20,1-16) – Ăștia de vin din an în Paști n-au ce căuta să se așeze pe locul tău. Tu ești ăl’ venit la ceasul dintâi, tu meriți, ție ți se cuvine, ție trebuie să ți se dea răsplata cea mai babană. Tu, care ai venit la biserică și pe ploaie și pe viscol, ești net superior neștiutorilor ăstora, cărora te simți dator să le arăți „cum se face”.

Când uiți că, în împărăția Regelui Veșnic „ultimii vor fi primii, iar primii vor fi ultimii” (Mt 20,16) și că „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Lc 18,14), nu ai inima destul de largă pentru a sărbători împreună cu Regele, la ospățul lui, nici întoarcerea fiului risipitor, nici regăsirea oii rătăcite.

Bonus! Primește-i în biserică pe ceilalți așa cum ai vrea să te primească Dumnezeu pe tine în împărăția lui: fă din fiecare întâlnire rugăciune, din fiecare Euharistie împărtășire și atunci, iată, „împărăția lui Dumnezeu e deja printre noi” (cf. Lc 17,20).

Fer. Vladimir Ghika: „Nimic nu ni-l apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele”.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, aprilie 2017

Rețetă formidabilă de post. Sacrificiile bunătății


978-973-50-5520-2

„Am aflat la Nicolae Steinhardt o memorabilă pagină despre bunătatea sufletească. «Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele {…] dacă suntem răi, haini. Mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligența şi erudiția şi supradoctoratele şi toate congresele internaționale la care luăm parte […]. Nimic nu poate înlocui şi suplini nițică bunătate sufletească, nițică bunăvoință, toleranță, înțelegere. Nițică susținută bună-cuviință. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al ființei omeneşti şi totodată un atribut al culturii» . Deşi pare absentă din inima omului contemporan, bunătatea lui Dumnezeu, bunătatea de care ducem atâta lipsă trebuie câştigată, dacă vrem să semănăm cu Isus.
Constatăm cu surprindere că Domnul Hristos vorbeşte foarte rar despre postul fizic, al abstinenței de la mâncare. O face doar pentru a aminti că rugăciunea trebuie să beneficieze de un plus de intensitate şi să exprime stăruința şi deschiderea față de jertfă pentru când El, mirele, nu va mai fi printre nuntaşi.
Actul de e posti nu e doar o purificare scoasă din context, nu are nimic de-a face cu filozofia vegană, nici cu vitalitatea trupului şi nu e nicidecum o simplă dietă medicală. Practica postului este o spadă care susține sufletul pe drumul renunțării la tot ce nu e lucrul lui Dumnezeu! Fiindcă bunătatea nu se construieşte fără sacrificii.
Dacă Isus nu aminteşte adesea de renunțarea la mâncare, vorbeşte, în schimb, foarte mult despre păcat, despre iertare, despre schimbarea inimii – indispensabilă pentru a-l putea recunoaşte pe Dumnezeu. Vorbim astăzi extrem de puțin despre Spovadă şi confundăm statutul creştinului cu accesul la o siropoasă îndurare divină, un fel de îngăduință de a nu face absolut nimic ca să te schimbi. De aceea, obiceiul postului s-a pierdut şi se pierde în Biserică mai ales acolo unde a slăbit practica mărturisirii păcatelor. Or, dacă invierea din propriul păcat nu-ți oferă gustul împăcării cu Dumnezeu şi cu aproapele, înseamnă că sacrificiul are încă multe să te învețe.
Rețeta de succes pe care ne-o prezintă evanghelia din duminica primei săptămâni de Păresimi este aceasta: să ne iertăm, fraților, să postim în taină – numai jertfa neştiută de alții e adevărată! – şi să ne detaşăm de lucrurile pe care le numim cu prea multă uşurință «certitudini», crezând că sunt importante pentru siguranța viitorului nostru. Să renunțăm la comoditate şi suficiență. Să ne reînnoim simțul jertfei, lăsând deoparte neobosita şi vana grijă pentru eul pesonal. Pe scurt, să învățăm din nou cât valorează Dumnezeu pentru noi. Fiindcă molia, rugina şi hoții nu vor răpi niciodată ceea ce am scris împreună cu El prin stăruință, jertfă şi iubire”.
(Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de Bucureşti, „Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii şi şansa răbdării”, Humanitas, Bucureşti, 2016, pp. 38-40)

Pe cine căutăm în rugăciune?


pe-cine-cautam-in-rugaciune-page-001

Credem că ne rugăm frumos şi bine: la ceasurile prescrise, cu evlavie şi după tradiția Bisericii, aşadar când şi cum trebuie. Dar ne rugăm şi Cui trebuie? Pe cine căutăm, de fapt, în rugăciune?  

Ne căutăm pe noi, cu grijile şi nevoile noastre lumeşti, când:

  • Îi vorbim Domnului numai noi şi numai despre noi, ca şi când persoana noastră e cea în jurul căreia gravitează întregul univers creat şi necreat;
  • Îi prezentăm lui Dumnezeu propria noastră listă de „cumpărături” (ce credem noi că ne trebuie ca să fim fericiți), uitând că El ne-a spus limpede: „Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră: ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca. Căci păgânii caută toate acestea, dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea” (Mt 6, 25.32);
  • în disperarea de a obține ce ne dorim, suntem dispuşi să facem superstiție din rugăciune şi-I forțăm mâna lui Dumnezeu cu performanța atletismului nostru duhovnicesc: aprindem fix 33 de lumânări, ne ducem în musai 15 pelerinaje, spunem de neapărat 100 de ori rugăciunea recomandată de nu ştiu care guru la modă, şi iată cum Atotputernicul devine peştişorul nostru de aur;
  • ne dăm cu fundul de pământ ca un țânc răzgâiat când nu primim ce-am pus noi pe listă: dacă El nu ne „rezolvă” lista cu cereri, atunci las’ că-i arătăm noi Lui cum îl scoatem din lista noastră de prieteni (nu ne mai rugăm deloc, nu mai citim cărți spirituale, nu mai ascultăm Liturghia).

Îl căutăm în rugăciune pe Domnul când:

  • ascultăm, cu urechea inimii, tot ce are El să ne spună (şi în Adorație, şi în contemplație, şi în Liturghie, şi în sacramentele Bisericii, dar şi în fiecare clipă a zilei, prin aproapele nostru şi prin circumstanțele vieții noastre obişnuite);
  • Îl laudăm pentru tot ceea ce este El, lauda fiind „forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu” (Catehismul Bisericii Catolice 2639);
  • implorăm iertare şi convertire, fiindcă „nimic nu e mai iubit de Dumnezeu şi nicio cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere ierta­rea greşelilor, putere şi ajutor pentru îndreptarea lor” (Sf. Isaac Sirul);
  • „mulțumim pentru toate” (cf. 1Tes 5,16), adică şi pentru bune şi pentru rele, căci „dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” (Iob 2,10).

Bonus! Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile adresate Lui, nu nouă. Şi mai ascultă (o, cât de bine!) tăcerile. Deci, ce vrem, de fapt: să avem (sănătate, frumusețe, bunuri, prestigiu, relații) sau să fim (ucenicii Lui, simpli, liberi, autentici)?

Fer. Vladimir Ghika: „A avea pentru sine sau a fi pentru El? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse”.

Articol publicat în revista „Actualitatea Creştină” , martie  2017

Postul: mijloc sau scop?


postul-mijloc-sau-scop-page-001

postul-mijloc-sau-scop-page-002

postul-mijloc-sau-scop-page-003

postul-mijloc-sau-scop-page-004

Invitați:

Pr. Victor Ostropel (n. 1982), preot greco-catolic, administrator parohial al Parohiei Greco-Catolice din Brezoi (jud. Vâlcea) şi îndrumător spiritual la Asociația „Cercetaşii Români Uniți”.

Pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot-călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, superior al Mânăstirii „Sfânta Familie” (Bucureşti)

Moderator:

Claudia Stan

„Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliți de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraților noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode?” (Antim Ivireanu)

În Mesajul pentru Postul Paştelui din 2017, Sfântul Părinte Francisc descrie acest timp de pregătire ca fiind „o cale care ne conduce spre scopul precis al Paştelui, care este biruința lui Cristos asupra morții”. Vă propun să începem dialogul nostru prin a face o distincție clară între scop şi mijloc în ceea ce priveşte postul.

Pr. Dan Suciu (D.S.): Scopul întregii vieți creştine este Dumnezeu. El este singurul care poate fi un scop, în sensul deplin al cuvântului, pentru noi şi pentru faptele noastre. Faptele noastre sunt creştine în măsura în care ne introduc într-o comuniune cu Cristos și cu Tatăl, în măsura în care ne fac să creştem în această comuniune. Vorbind acum despre mijloace, hrana este un mijloc pentru viață, însă un aliment, oricare ar fi el, nici nu mă apropie, nici nu mă îndepărtează de Dumnezeu. Dacă vrem ca postul să fie un mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să ne gândim la atitudinea interioară cu care vom posti.

Pr. Victor Ostropel (V.O.): Da, trăim într-o societate în care credința este mai mult de suprafață, iar postul a devenit mai degrabă scop în sine. Cred că tendința asta este ilustrată foarte bine de o anecdotă în care un creştin îl întreabă pe altul dacă posteşte şi acela îi răspunde: „Eu nu am de ce să postesc, pentru că eu nu fur, nu vorbesc de rău, nu dau bani cu camătă”. La care primul zice: „Păi nu era mai simplu dacă renunțai la carne?” Da, postul alimentar este redus la calitatea de simplu regim alimentar dacă nu ne conduce spre o interacțiune cu realitatea prezenței lui Dumnezeu în sacramente, în Liturghie, în slujirea aproapelui.

Faptul că postul reprezintă o simplă renunțare la mâncare e o abordare simplistă.

V.O.: De câte ori ne gândim că verificăm degeaba etichetele alimentelor dacă, de pildă, înjurăm. Are Antim Ivireanu în „Didahiile” lui din secolul al XVIII-lea (dar atât de actuale!) o… mirare, aceea că niciun alt neam nu mai înjură ca românii: de Cristos, de Dumnezeu, de sfinți, de Lege, de cruce, de Împărtăşanie (grijanie), de morți, de toate tainele…

Spiritualitatea răsăriteană are un termen foarte expresiv pentru a descrie amăgirea din viața spirituală: „înşelare”. Patericul Egiptean relatează o apoftegmă formidabilă pentru a ilustra această idee. Unei fecioare care crede că e sporită duhovniceşte pentru că posteşte drastic şi pentru ca a învățat pe dinafară întreaga Scriptură, avva îi aplică un chestionar destinat să clarifice roadele acestor practici ascetice: „«Făcutu-ţi-s-a ocara ca cinstea?» Zis-a aceea: «Nu!» «Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup sau lipsa ca îndestularea?» Iar ea i-a zis:  «Nicidecum!» I-a răspuns bătrânul: «Nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat de de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit»”. Cum deosebim postul cu rost de postul fără noimă?

D.S.: Modelul nostru de postire este doar Isus. Iar El nu pune deloc accentul pe postul ritual. Vorbeşte însă de caracterul „secret” al postului: e un secret al sufletului nostru pe care-l dezvăluim doar lui Dumnezeu. Postul e o chestiune de intimitate între noi şi Dumnezeu. Nicăieri în evanghelie Isus nu-i laudă pe postitori (dimpotrivă, El însuşi e criticat că nu posteşte), în schimb apreciază jertfa unei bătrâne care dă de pomană ultimii ei bănuți.

V.O.: Atributele pe care postul ar trebui să le aibă sunt cumințenia, discreția, bucuria: „Nu fiți trişti ca ipocriții; [….] să te arăți că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns” (Mt 6,16.18). Apoi, postul care urmează o modă nu e post autentic: nu postesc pentru a fi în rând cu colegii de birou, ci pentru a fi cu Isus. În tradiția bizantină urmată de Biserica Greco-Catolică, Postul Paştelui poate ține până la 60 de zile. Şi mi s-a întâmplat de multe ori ca, în timpul postului, să fiu invitat la diverse onomastici ale prietenilor şi să mănânc orice mi-a fost servit, fără să-mi declin calitatea de postitor. Însă unii m-au întrebat dacă țin sau nu post şi iată-mă în ipostaza în care discreția despre care vorbeam e încălcată.

Care ar fi un răspuns potrivit la întrebarea: „Ții post?” ca să nu desfigurezi frumusețea acestei intimități spirituale cu Dumnezeu?

V.O.: „Mă străduiesc”.

E licit să postesc pentru ca Dumnezeu să-mi îndeplinească o dorință?

V.O.: Singura condiție pe care Isus o cere pentru a „îndeplini dorințe” este credința. Pe orbii şi pe leproşii pe care îi vindecă în evanghelii, Isus nu-i întreabă niciodată: „Câtă carne ai mâncat azi?” Pe de altă parte, postul – doar cel nefățarnic, nepublic –poate fi considerat un act de credință.

D.S.: Postul poate să facă o rugăciune să fie mai adevărată. Avem în evanghelie acel moment în care Isus spune: „Acest soi de diavol nu poate fi scos decât cu post şi rugăciune” (Mc 9,29). De aceea, postul poate fi o întrupare a înfățişării noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.

Sfântul Părinte subliniază nevoia de „convertire sinceră” în acest drum către trăirea Învierii. Şi identifică trei paşi clari: 1. întoarcerea la Dumnezeu „din toată inima” (Ioil 2,12), 2. refuzul mediocrității. 3. sporirea în prietenia cu Dumnezeu.

V.O.: În ultima carte a PS Mihai Frățilă, Episcop Greco-Catolic de Bucureşti, „Poate fi trimis Dumnezeu în exil?”, ni se propune o „rețetă formidabilă de post”: schimbarea din interior (convertirea). Dacă la sfârşitul postului ne simțim ca nişte atleți care am dus cu bine la capăt un concurs şi am rezistat fără să mâncăm carne, dar nu suntem mai apropiați de Dumnezeu şi de oameni, atunci nu am ținut post, ci regim. O altă verificare a faptului că am ținut regim e că răsuflăm uşurați că postul e urmat de un ospăț, care ni se pare că e un fel de răsplată culinară a isprăvii noastre ascetice.

D.S.: Ce e frumos într-o prietenie? Să faci mereu mai mult decât eşti dator să faci, să ai o imaginație a iubirii, care inventează mereu noi feluri de exprimare şi de dăruire de sine. Renunțarea la carne, de pildă, poate fi abordată ca o mică jertfă de iubire pentru Dumnezeu, care contribuie la creşterea în prietenia cu Dumnezeu. Refuzul mediocrității înseamnă a ne intensifica viața spirituală, cunoaşterea de sine, iar postul e un mijloc de purificare a afectivității, pentru a fi mai adevărați în fața lui Dumnezeu. Postul alimentar nu este esențial, dar când lipseşte complet, îi lipseşte ceva creşterii noastre spirituale.

V.O.: A refuza mediocritatea înseamnă a ne sustrage convingerii că ne-am făcut datoria creştină urmând o rutină anume, oricare ar fi aceasta: aprindem două lumânări, zicem o rugăciune şi gata. În post aş putea vizita un vecin care nu are pe nimeni, aş putea să nu mai judec, aş putea să gust mai mult din umilință.

Am vorbit despre necesitatea discernământului între mijloc şi scop. Papa Francisc aminteşte „mijloacele de sfințire: postul, rugăciunea şi milostenia”. Izolarea oricăruia dintre aceste mijloace de celelalte două, care îl împlinesc şi îl definesc, e o raportare schizoidă, instrumentalizată şi superstițioasă la scopul final al acestor practici: sfințirea noastră.

V.O.: Postul alimentar are rost doar dacă dăruiesc surplusul: banii pe care i-aş fi dat pe carne îi dau unui sărac, nu-i folosesc ca să-mi cumpăr un televizor cu diagonală mai mare. Apoi, cred că este important ca postul să fie calibrat pe „dependențele” noastre reale: dacă fumez un pachet de tigări pe zi, ce-ar fi să renunț la jumătate şi contravaloarea celeilalte jumătăți să o dau de pomană? dacă stau 4 ore pe zi pe Facebook, ce-ar fi să dăruiesc 2 ore unui bătrân singur?

D.S.: Sau ce-ar fi dacă, în loc de cină, m-aş hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, citind o pagină de evanghelie, iar farfuria mea de mâncare aş da-o unui om al străzii?

Avem mereu o temere: dacă pomana noastră nu ajunge unde trebuie? Nu reuşim să ieşim din această condescendență şi să avem convingerea că, oricui i-am da, de fapt, îi dăm lui Cristos. 

V.O.: Noi nu suntem puşi să-i judecăm pe cei cărora le dăm pomană. Fiecare duce o cruce, o suferință, o slăbiciune pe care nu o poate depăşi. Noi suntem chemați doar să alinăm puțin această cruce, fără să ne transformăm în anchetatori. Isus nu i-a atenționat pe cei cărora le-a făcut binele: „Vezi că sunt cu ochii pe tine: dacă calci iar strâmb, te ating şi redevii lepros!” Asta nu înseamnă că e greşit să căutăm să sprijinim organizații caritabile transparente, care ajută diverse cauze: copii, bătrâni, oameni singuri, bolnavi…

Sfântul Părinte ne propune o meditație specială a parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). Dacă îl privim pe Lazăr, vedem că aproapele nostru e dar (oare mai ştim noi astăzi să-l prețuim ca atare?) şi este persoană (Dumnezeu îl cheamă pe nume; noi, de multe ori, nici nu-l putem privi în ochi).

D.S.: Când îl privim pe sărac de departe sau când nici măcar nu-l privim, ne considerăm repede superiori. Dacă ne apropiem și schimbăm câteva vorbe cu el, putem descoperi lucruri surprinzătoare: povestea lui, încercările prin care a trecut, uneori cultura și calitățile lui. Apoi înțelegem că, de fapt, și noi, și săracul, suntem oameni, suntem fii ai lui Dumnezeu, deci frați. Și atunci ne dăm seama că ceea ce avem în comun cu săracul e mai important decât ceea ce ne deosebește și ne desparte de el. Altfel spus, săracul ne poate ajuta să fim și noi mai simpli. Să nu uităm ce ne spune profetul Isaia cu privire la postul care-i place lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).

Pe de altă parte, bogatul nemilostiv e o paradigmă a hedonismului modern: tocmai pentru că este paradigmă nu are nume. El se crede un om liber, realizat, dar nu este altceva decât sclavul preocupării obsesive de sine şi prizonierul propriilor păreri. Cum ar zice Fer. Vladimir Ghika, e preocupat mai mult de compunerea personajului decât de realizarea personalității. Dar această autoreferențialitate nu este altceva decât o dramă, o reflexie fidelă a vidului interior pe care se străduieşte degeaba să-l acopere cu „purpură şi mătăsuri fine” (Lc 16,19). Nu cumva postul cel mai post e luarea la trântă cu idolul „compunerii personajului”, căutarea autenticității acelei inimi curate despre care vorbesc Fericirile?

D.S.: Preocuparea pentru imaginea de sine se numeşte vanitate. Unul dintre aspectele purificării interioare este acela de a mă distanța de această preocupare, ca şi de orgoliul care mă face să mă consider superior celorlalți şi de ataşamentul de posesiunile mele. Lupta pentru o mai mare simplitate e unul dintre pilonii postului autentic. Dar trebuie să fim atenți să nu cădem în altă extremă, aceea de a ne construi un personaj simplu, dar care tot personaj este!

V.O: Postul e o şcoală în care intrăm ca să distingem vocea lui Dumnezeu de celelalte voci care ne înconjoară. În fiecare clipă suntem înconjurați de voci: vocile de la radio, vocile colegilor de birou, vocile celor din familie, ca să nu mai vorbim de vocile noastre interioare. Toate acestea trebuie eliminate pentru a-l asculta pe Dumnezeu. Şi, mai mult decât orice, trebuie eliminată vocea proprie, aceea cu care ne autoîndreptățim: eu fac asta mai bine ca tine, dacă aş fi fost eu în locul tău aş fi făcut aşa, eu, eu, eu şi iarăşi eu….

Pr. Dan Suciu: Ce faci când nu reușești să ții postul așa cum ți-ai propus?

Claudia Stan: Cred că a fi confruntat cu limitele şi slăbiciunile proprii e o lecție de smerenie, pe care ne-o dau uneori anumite circumstanțe, cum ar fi, de pildă, faptul că nu am ținut postul cum ne-am propus. Dar de ce nu am putut? Nu cumva pentru că am o părere prea înaltă despre mine şi mi-am setat obiective prea înalte pentru puterile mele spirituale? Şi atunci vine Dumnezeu şi-mi dă o pălmuță părintească după ceafă, ca să-mi mai văd lungul nasului. Mie îmi plac pălmuțele astea: mă aduc la realitate şi sunt şi o dovadă a faptului că El a atent la nevoile mele reale, nu la ce cred eu că e bine pentru mine.

Pr. Victor Ostropel: Să spunem că ai în față două opțiuni în post: 1. să rămâi în odaia ta şi să mănânci legume fierte; şi 2. să prăjeşti două pulpe de pui şi să te duci stai la masă cu un om al străzii. Pe care o alegi?

Claudia Stan: Oricare dintre noi ar alege opțiunea 2, ar trebui să procedeze ca aceia care îl întrebau pe Isus: „Când am făcut noi aceasta?” (cf. Mt 25,27-28). Ca să ieşim din false dileme etice de felul acesteia, aş spune că nu trebuie decât să-l parafrazăm pe El: „E permis să facem binele într-o zi de post?”

O singură propunere pentru timpul postului?

V.O.: Fapta bună a fiecărei zile.

D.S.: Citirea şi trăirea zilnică a unei fraze din evanghelie.

Articol publicat în revista „Actualitatea Creştină” , martie  2017

Locul meu, ne-locul Lui


ac022017_locul-page-001

Ni se cuvine să avem loc rezervat în biserică? Sau convingerea asta e mai curând un oximoron al smereniei,  o necuviință flagrantă la adresa lui Isus şi a aproapelui?

 De ce n-avem „loc rezervat” în biserică

  • Pentru că încă de când se naște, în Betleem, pentru Isus și ai săi nu se găsește „loc de găzduire” (Lc 2,7). Părinții lui Dumnezeu își acceptă condiția de pelerini, cu toate riscurile, precaritatea și neajunsurile ei și nu-i auzim cârcotind: „Du-te de aici, că ăsta-i locul nostru”. Când ne revendicăm „locul” (de preferință, la marginea băncii, ca să ne simțim importanți când ne ridicăm să-i facem loc vecinului), să ne gândim pentru o clipă: oare de ce grozăvii am fi fost în stare dacă am fi fost noi părinții lui Dumnezeu?
  • Pentru că niciodată Isus nu manifestă vreo înclinație latifundiară: „Fiul Omului nu are unde-și rezema capul” (Lc 9,58). El, stăpânul lumii și al istoriei, nu a avut niciodată și niciunde un loc numai al lui: a rămas detașat de toți și de toate. În raport cu asta, cât suntem de caraghioși cu atașamentul nostru meschin față de confortul fotoliului de orchestră din care urmărim spectacolul de operetă al Liturghiei, cu iluzia că tot aşa avem loc rezervat şi în rai?
  • Pentru că Isus nu-și găsește „loc de găzduire” în inimile celor care-i dau deoparte pe alții ca să să ocupe ei „locurile dintâi” (Lc 20,47). Și în tramvai și în biserică, întotdeauna există cineva mai obosit, mai bolnav, mai îndreptățit decât noi să stea pe locul ăla care ni-l însușim cu un simț al proprietății care n-are nicio legătură cu altruismul, sărăcia și libertatea interioară a fraților lui Cristos.

BONUS! Propunere de meditație, posibil leac al bolii „locului rezervat”: 1. Isus se naște într-un grajd și doarme în jgheabul vitelor: nesiguranță, mizerie, umilință; 2. Eu îmi rezerv (și apăr) „locul meu”: siguranță, confort, protagonism. Așadar:

  • pe cine caut (în biserică și în viață): pe mine sau pe El?
  • dacă îl caut pe El, să-l rog să-mi dea harul să văd că „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30);
  • nu cumva, dacă îmi îmbrățișez cu bucurie condiția de om „fără loc”, fac loc în inima mea fix lui Isus?

Când stăm în biserică pe locul pe care nu l-a vrut nimeni, de unde credem că nu se vede și nu se aude nimic, poate avem o șansă de a-l vedea și-l auzi pe Cristos cel care n-a avut loc niciunde pe pământ și pe al cărui loc (pe cruce!) chiar nu s-a bătut nimeni. Ceea ce nu-i chiar puțin lucru față de „locul nostru” rezervat, așa-i?

Fer. Vladimir Ghika: „Când se naşte, Mântuitorul nu e la el acasă… Nu are loc nici în sălaşul călătorilor nevoiaşi. Cere animalelor un adăpost. Drept leagăn, are o iesle. Când intră în viaţă nu are un colţ al său unde să-şi pună capul. Când moare, pentru a ne izbăvi, Mântuitorul nu e la el acasă. Locul acela e al tuturor şi destinat publicei infamii. Lemnul de care atârnă nu e al său. El a servit deja unor pungaşi şi asasini”.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, februarie 2017

Suferința, între frică şi oportunitate


i

ac-022017_dialoguri-page-002

ac-022017_dialoguri-page-003

ac-022017_dialoguri-page-004

Invitați:

  • Vlad Mixich (n. 1979), licențiat în medicină, specializat în domeniul politicilor de sănătate la London School of Economics and Political Science, publicist
  • Roberto Polimeni FDP (n. 1970), preot-călugăr, Preşedinte al Asociației „Don Orione”.

Moderator: Claudia Stan

„O, Marie, Mama noastră, care în Cristos primește pe fiecare dintre noi ca fiu, susține așteptarea încrezătoare a inimii noastre, ajută-ne în infirmitățile și suferințele noastre, condu-ne spre Cristos fiul tău și fratele nostru și ajută-ne să ne încredințăm Tatălui care face lucruri mari”.

În Mesajul cu ocazia celei de-a XXV-a Zile Mondiale a Bolnavului, Papa Francisc, citându-l pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, vorbeşte despre „slujirea celor din urmă, a celor bolnavi, a celor suferinzi, a celor excluși și a celor marginalizați” ca „parte fundamentală” a misiunii Bisericii. Constatăm însă în jurul nostru că lumea are tendința – tot mai pronunțată – de a se dezice de suferință ca fiind ceva ruşinos.

Roberto Polimeni (R.P.): E mai mult decât o tendință, e o propunere constantă: tot ce aduce suferință trebuie ascuns. Să nu uităm că la originea acestei Zile a Bolnavului este Lourdes, loc unde nu este considerată boală doar afecțiunea fizică, dar şi orice fel de condiție din cauza căreia o persoană se află în suferință. Iar lumea aceasta suferindă din diverse cauze (psihologice, spirituale, sociale) este, asemenea suferinței, ascunsă. Suferința trebuie ascunsă, pentru că ea contravine imaginii noastre moderne despre persoană, ca fiind puternică, de succes, fără greşeală.

Aşadar, fugim de suferință din cauză că ea nu corespunde clişeelor de succes.

Vlad Mixich (V.M.): Suntem o generație crescută cu pilule: dacă te doare un fir de păr, imediat iei un hap. Într-o anumită măsură, evitarea durerii este firească şi a creat o întreagă industrie extrem de profitabilă: corporațiile farmaceutice alină durerea fizică, televizorul, teribila durere spirituală generată de singurătate. Dar uităm că toate pilulele au şi efecte adverse. Pe de altă parte, e greu să-i explici generației noastre că trăim, aşa cum spune rugăciunea Salve Regina, într-o „vale de lacrimi”, că suferința face parte din realitatea vieții şi că durerea, renunțarea, înfrângerea, boala te îmbogățesc. Pentru a scoate din piatră o statuie valoroasă, sculptorul trebuie s-o lovească, s-o „doară”: la fel, un om frumos este acela care se lasă înnobilat de loviturile vieții, care îşi depăşeşte condiția de personaj-abțibild, bidimensional.

R.P.: Prin fuga de suferință, devenim tot mai superficiali. Dar oamenii care au trecut prin suferință şi şi-au asumat-o ies din această experiență extraordinar de îmbogățiți. La centrul congregației noastre, unde îngrijim bătrâni şi copii cu dizabilități, observ şi un alt fenomen formidabil: se îmbogățesc uman inclusiv cei care interacționează cu persoanele aflate în suferință. Fragilitatea şi vulnerabilitatea umană ne cheamă să medităm la limitele noastre; ambele intră în coliziune cu aşa-zisele modele pe care ni le propune cultura noastră: oamenii cu bani, cu succes la femei/bărbați, cu case şi maşini de lux etc. Cine nu are înțelepciunea de a interacționa corect cu suferința ajunge la disperare, la depresie şi, zbătându-se să iasă din suferință (al cărei sens nu-l înțelege), se sinucide. Asta pentru că îşi construieşte viața pe o dependență negativă (de o persoană, de o carieră, de bani, de avere) şi orice insucces e perceput ca inacceptabil. Un preot capelan dintr-un spital din Bologna îmi povestea că problema majoră a bolnavilor de cancer internați acolo e aceea că nu-şi acceptă condiția în care vor trebui să-şi trăiască restul vieții: de incapacitate, de dependență de ajutorul altcuiva. Dar, din perspectivă creştină, condiția această de dependență pozitivă este una de abandonare la voia Domnului, iar crucea e întotdeauna o cale de mântuire: la Lourdes, o persoană afectată de SLA (scleroză laterală amniotrofică) îmi spunea că îi mulțumeşte lui Dumnezeu pentru boală, pentru că datorită ei îşi vindecase viața.

Nu există o rețetă de integrare a suferinței în viață astfel încât aceasta să nu ne dezintegreze ca persoană.

V.M.: Care e materia primă a creației? Nimicul. Felul în care funcționează trupul nostru fizic e una dintre manifestările cele mai concrete ale lui Dumnezeu, şi o spun ca medic. Pe la începutul anilor 2000, în SUA, s-a făcut un studiu interesant. S-au luat două grupe populaționale alcătuite, pe de o parte, din oameni care au câştigat o sumă foarte mare la Loto, pe de altă parte, din persoane paraplegice ca urmare a unor accidente grave de circulație. În cadrul studiului, s-a încercat determinarea nivelului de fericire al celor două grupe pe parcursul câtorva ani. În primul an, balanța fericirii a înclinat înspre câştigătorii la Loto. După doi ani, nivelul de fericire devenise egal la ambele grupuri:  câştigătorii  la Loto se obișnuiseră cu norocul lor, iar ceilalți se adaptaseră suferinței de pe urma incapacitării fizice. De altfel, studiile clinice au arătat dintotdeauna ca toleranța la durere este direct proporțională cu frecvența suferinței în viețile noastre: Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să ne adaptăm la durere. Oricât de dur şi de nepopular ar suna asta, durerea face parte din viața omului pentru că aşa a vrut Dumnezeu.

O sintagmă reiterată în conținutul Mesajului este „duioşia lui Dumnezeu față de fiecare ființă umană”.

R.P.: Dorința de a se simți obiect al duioşiei lui Dumnezeu este înscrisă în ființa umană. Dacă omul nu se simte aşa, e frustrat, nu percepe iubirea lui Dumnezeu. O mamă care îşi îmbrățişează copilul se face mijlocitoare a acestei duioşii a lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu îl vedem, de aceea atingerea umană poate traduce această duioşie. Pentru persoanele în vârstă şi pentru copiii cu dizabilități, atingerea e o formă de nediscriminare, de gingăşie. Îi îndemn pe voluntarii care ne ajută în centrele noastre să le ofere un dar special bătrânilor cu Alzheimer în forme avansate şi copiilor cu afecțiuni grave, pentru a nu se simți respinşi, excluşi, îndepărtați: îmbrățişarea. Iar infirmierele noastre sunt instruite să facă uz de ceea ce noi numit terapia de iubire: 20-25 de minute de atenție exclusivă acordată unui singur copil. Mi s-a semnalat de către medicul centrului că, de când cu această terapie, copiii se îmbolnăvesc mai rar.

La Lourdes, cu aproape 160 de ani în urmă, copila Bernadeta Soubirous, „săracă, analfabetă și bolnavă, se simte privită de Maria ca persoană”. Ca persoane sunt priviți toți bolnavii Galileii pe care Isus îi vindecă nu numai de bolile lor trupeşti, dar şi de boala sufletească a păcatului. Teologia persoanei se opune radical depersonalizării omului şi a suferinței cu care se confruntă societatea actuală.

V.M.: Când eram student la medicină, aveam un profesor într-o clinică de chirurgie care nu folosea nume când vorbea despre pacienții lui, ci îi identifica după boala de care sufereau: aceştia nu erau domnul X sau doamna Y, ci „ficatul din salonul 4”, „colecistul de la 2”. Abordarea tehnică a bolnavului exclude empatia. Dar, în acelaşi timp, îmi e foarte greu să-i culpabilizez pe medici pentru asta, din două motive: 1. am urcat pe munte la 5 000 de metri şi a fost o bagatelă pe lângă gărzile de noapte pe care le-am făcut într-un spital mare de urgență şi 2. este nedrept ca un medic să fie considerat bun doar pentru că empatizează mai bine decât altul care e doar tehnician. Ca să vezi pe cineva ca persoană trebuie să te deschizi, să te vulnerabilizezi şi tu, ca medic, ca asistentă, ca infirmieră. Deosebirea dintre pacient şi medic e că primul nu are de ales (se vulnerabilizează înaintea medicului), pe când medicul are de ales (se poate deschide şi el înaintea pacientului ori poate aborda cazul doar tehnic). Totodată, noi suntem cu toții expuşi ispitei puterii, de la episcop la şoferul de autobuz care deschide uşa între stații doar cui vrea el, iar vulnerabilitatea se opune radical ispitei puterii.

Papa Francisc subliniază că Sfânta Fecioară îi vorbeşte Bernadetei „cu mare respect, fără compătimire”. Respectul este o atitudine care, din păcate, nu mai caracterizează raportarea omului la boală.

R.P.: Poate părea paradoxal, dar eu îi rog pe voluntarii noştri să se apropie de cei suferinzi fără a manifesta milă. Dacă eu mă apropii de ei cu milă, nu fac altceva decât să evidențiez ceea ce se vede (boala, suferința), ca şi când aceasta i-ar caracteriza, şi nu reuşesc să depăşesc acea barieră pentru a stabili o relație adevărată cu persoana respectivă. Respectul e condiționat de stabilirea unei relații de calitate şi întotdeauna în această abordare contează mult să îți îndrepți atenția asupra unei singure persoane, nu asupra unui grup; acea persoană te va aştepta, pentru a intra în dialog, pentru a se deschide înaintea ta, pentru a-ți permite să o cunoşti. Odată intrat în relație, vei vedea cât de uluitoare este capacitatea acestei persoane de a transmite iubirea, prin gesturi aparent mărunte, nesemnificative. Alt lucru pe care îi cer angajaților din centrele noastre este de a depăşi ideea că aceste persoane sunt beneficiari ai serviciilor lor: de aceea, pentru pacienții care nu mai pot vorbi despre viața lor, am creat fişe ale istoriei lor personale, pe care angajații care interacționează cu ei le asimilează, astfel încât să conştientizeze viața concretă a persoanei pe care o au în față:  doamna X nu e doar o bătrână cu Alzheimer care trebuie spălată, ci e o fostă profesoară, doctoriță etc. Pentru copiii cu dizabilități abordarea este inversă: nu mă uit la ceea ce pot ei acum, ci la potențialul care există în ei în viitor. Finalmente, ceea ce face pe toți egali este capacitatea de a iubi şi de a ne lăsa iubiți.

Ca rezultat al depersonalizării suferinței şi al lipsei de respect față de boală, uitând că „fiecare bolnav este şi rămâne mereu o ființă umană”, lumea noastră a creat eutanasia şi eugenia, două barbarisme care se alătură practicii atemporale a avortului, ambalate frumos în sclipiciul unei false libertăți şi a unei false compasiuni. Condamnăm formal regimurile totalitare, dar avortul a omorât mai multe persoane decât Hitler şi Stalin la un loc. Ne revoltă arianismul naziştilor şi cruzimea lui Mengele, dar exaltăm cuceririle eugeniei moderne (primul copil din Europa a cărui genetică a fost modificată în laborator s-a născut recent în Anglia, dintr-o mamă româncă).   

V.M.: Eutanasia este o consecință a fricii de suferință. Într-o dinamică a vieții, alta decât cea creştină, eutanasia are sens, pentru că nu are sens suferința. Întotdeauna lucrurile care stau la granița dintre viață şi moarte sunt, prin fragilitatea şi misterul lor, insondabile.

R.P.: Aş spune că atât eutanasia, cât şi eugenia au la bază o idee culturală greşită cu privire la viața persoanei. Viața nu este a mea, eu am primit-o: asta e o chestiune logică, nu neapărat creştină. Dar pentru cine nu are ca fundament convingerea că viața nu-i aparține, consecința firească este aceea că poate să facă ce vrea cu ea. În cultura noastră, care este una a egoismului şi individualismului, credința ca viața nu ne aparține e o aberație; mama care vrea să avorteze nu se gândeşte la copil, se gândeşte doar la ea, la viața „ei”, la binele „ei”, la viitorul „ei”.

Fractura între trup şi suflet propusă de secularism – în care sufletul este negat sau, în cel mai bun caz, dezavuat –, justifică eutanasia (edulcorată ca „moarte asistată”), recent legiferată în Belgia inclusiv pentru copiii minori. A dispune când să încheiem socotelile cu viața a ajuns să fie considerată ca o libertate şi ca un drept pentru omul „văzut ca simplu obiect”.

R.P.: Libertatea este capacitatea de a accepta realitatea şi de a ajunge la scopul adevărat al vieții; or, în cazul de față, nu eşti liber şi nici nu trăieşti în adevăr, pentru că doreşti să elimini din viață ceva ce face parte în chip natural din ea: suferința. Moartea este naturală, la fel ca şi modul de a trăi fără a fi blond cu ochi albaştri şi muşchi perfecți.

V.M.:  Ştiința a încercat întotdeauna să-şi depăşească limitele. Dar, în această depăşire a limitelor, cred că este important să se facă, oricât de pragmatic ar suna asta, o analiză cost-beneficiu: să pui în balanță un beneficiu mare (precum găsirea leacului pentru o boală) şi costurile aferente (cum ar fi aruncarea embrionilor nefolosiți). Existe limite care nu trebuie depăşite? Îndrăznesc să spun că limitele sunt în sufletul cercetătorului: e pofta lui de a cunoaşte mai mare decât orice principiu după care trăieşte? S-ar putea ca o lume în care toți am  fi blonzi cu ochi albaştri să fie cam plicticoasă.

Sfântul Părinte remarcă în mod extraordinar cum „a-l iubi pe Dumnezeu şi pe frați în experiența bolii” este o „forță”, nu o slăbiciune. Este forța despre care vorbeşte Sfântul Apostol Paul: „Când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Şi aceasta rămâne adevărata forță în fața suferinței şi a morții, în vreme ce avortul, eutanasia, eugenia nu sunt decât semne ale narcisismului, ne-curajului, violenței. Care mai e speranța în această cultură a capitulării şi a individualismului?

R.P.: Da, suferința este adevărata forță a omului. E forța care ne schimbă modul de a trăi şî care ne apropie de crucea lui Isus. Isus ne aşteaptă în suferință, pentru a ne întări în purtarea crucii acestei suferințe.

V.M.: Suferința are încă două calități: 1. Trece. Vine furtuna, rupe copacii; dar asta nu înseamnă că, după trecerea ei, nu vei aprecia mai mult soarele şi cerul senin decât dacă ai trăi într-o lume în care nu există deloc furtuni.  2. E o oportunitate de a dărui şi de a te dărui.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, februarie 2017