La ce (mai) e bună spovada? De la „smartificare” la sanctificare – Partea a II-a


pag-28-31-page-001.jpg

pag-28-31-page-002

pag-28-31-page-003.jpg

pag-28-31-page-004

„Domnul nu oboseşte să ne cheme la convertire, la schimbarea vieţii. […] El ne îndreaptă, ne avertizează, ne atrage atenţia, ne arată câtă urâţenie este în păcat. Dar Domnul schimbă felul în care vedem urâţenia păcatului şi cu aceasta ne ajută să ne convertim” (Papa Francisc, Predică la Sf. Liturghie din Casa Sf. Marta, 27 februarie 2018).

Invitat: Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, doctorand în Drept Canonic la Pontificia Università Lateranense (Roma)

Moderator: Claudia Stan

Pentru că iertarea lui Dumnezeu e legată de alte feluri de iertare din viața noastră, vă propun să folosim ca „busolă” a dialogului nostru ceea ce-mi place să numesc „teorema iertării” a lui Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia vorbește despre patru etape ale iertării: a-i ierta pe cei care ne-au greșit, a-i ierta pe cei cărora le-am greșit, a ne ierta pe noi înșine, a ne lăsa iertați de Dumnezeu. Parcă este un fel de crescendo în aceste patru feluri de iertare, una o generează pe alta. Nu este întotdeauna ușor să iertăm pe cei care ne-au greșit. Iar când iertăm, de multe ori nu și uităm. „Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului”, spune pr. Steinhardt.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă (L.D.): Cred în iertare! Cred în fericirea care vine din această tămăduitoare taină a iertării. De fapt, „Cred în iertarea păcatelor” face parte din Crezul nostru. Iar pacea inimii, chiar și în vremurile furtunoase, ne vine tocmai din trăirea în totalitate a credinței pe care o mărturisim, deci și a iertării în toate gradele și formele ei.

Teoria ca teoria, însă practica? Nu ne amăgim spunând că e ușor. Am fi superficiali! Iertarea este un har! Cerut în rugăciune, acest har este dat celor care trăiesc „întemeiați și înrădăcianți în iubire” (Ef 3,17).

Uitarea răului suferit/suportat nu este o problemă a memoriei, ci a inimii. De acolo, doar din inima nostră, pot izvorî iertarea și uitarea.

Putem vorbi mult, însă Isus a spus deja totul: „Dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt 6,15). Totodată repetăm zilnic: „Tată… ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Problema este: recităm sau ne rugăm? Suntem cu Dumnezeu sau doar povestim despre el?

Cine nu iartă „din toată inima” rămâne doar o „slugă rea”. Cine iartă devine prietenul Domnului (Mt 18,23-35; In 15,9-17).

„Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un paradox, de nu un sofism și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă. […] Și, totuși, formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit, adică pe cei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezența cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune, îi urâm”.

L.D.: Ne simțim vulnerabili în fața celor cărora le-am greșit pentru că ne cunosc slăbiciunile. Ceea ce ne vine greu să iertăm la ei este tocmai cunoașterea lor despre noi. Ne temem de cei care ne cunosc părțile întunecate, limitele. Totuși, deși nu-i iertăm, vrem să-i ținem aproape, de teamă ca nu cumva să ne dea în vileag slăbiciunile. Asta în loc să ne dorim să le arătăm că harul Domnului nu a fost zadarnic în noi și am devenit mai buni (1Cor 15,10). Riscul fățărniciei! Iar fariseismul acesta e o pacoste cu mulți „fii”: ura, invidia, veșnica nemulțumire.

Să avem zilnic pe buze rugăciunea psalmistului: „Să nu fie făcuți de rușine din pricina mea cei care speră în tine, Doamne” (Ps 69,7). Să nu devenim piatră de poticnire pentru nimeni prin slăbiciunile noastre. Vai de acela prin care vine scandalul (Mt 18,6-10)!

„După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticențe, ne-am împlinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă, suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine”. Cum arată neiertarea de sine și de ce vinovăția și căința sunt chestiuni diferite?  

L.D.: Neiertarea de sine e groaznică! Te poartă în adâncurile deznădejdii. Te blochează, îți întunecă orizontul. E groaznic pentru că nu mai este vorba despre alții, despre un altul pe care-l poți întâlni sau ocoli, ci este vorba despre tine, despre ființa cu care stai clipă de clipă. Este sufocant să nu reușești să te ierți și să continui să te învinovățești, disperând, necrezând în iertarea Domnului și a aproapelui.

Iertarea de sine este necesară, face parte din temelia fericirii. Ea este rodul întâlnirii cu propria persoană: nobila și necesara cunoaștere de sine, cu bune și rele. Dar nu o cunoaștere pentru a rămâne cimentați într-o stare de paraziți, ci pentru a ne accepta și a lupta ca să ne depășim. Sfinții și înțelepții spun și astăzi: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciune ca să fac diferența între ele”.

De ce vinovăția și căința sunt chestiuni diferite? Căința e părerea de rău. Uneori apare instant. Însă vinovăția are nevoie de trecerea vindecătoare a timpului, persistă pentru că este dorința de a vedea lucrurile îndreptate, reparate. Am vrea să nu se fi întâmplat, să nu fi făcut acel rău. Iar acum ne simțim vinovați până când răul se va repara, ierta, uita… Uneori durează toată viața… pentru că nu putem da timpul înapoi.

„Omului însă, prea puțin înclinat – prin însăși firea lui căzută – a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale”. Teoretic, credem ce ne învață Catehismul, că Dumnezeu ne iartă orice păcat. Practic, uneori avem orgoliul de a crede că ceea ce am făcut noi nu poate fi iertat, alteori, dimpotrivă, că nu avem ce spovedi, că „doar n-am omorât pe nimeni”.

L.D.: Cât de încurajator suntem învățați de Mama noastră, Biserica: „Nu există nimeni, oricât de rău şi de vinovat ar fi, care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea, cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră. Cristos, care a murit pentru toţi oamenii, vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat” (Mt 18,21-22; In 20,22-23; CBC 982).

Fericit este cel care crede în iertarea păcatelor (Rom 4,6-8).

Cât despre cei care „n-au omorât pe nimeni” (deocamdată!), aș vrea să stau departe de ei, dacă acesta este singurul lor criteriu moral și spiritual. Mai devreme sau mai târziu chiar vor omorî, vor distruge vieți pentru că nimic nu li se va părea prea grav.

Adesea suntem și acuzat și acuzator și judecător.

L.D.: Aceasta se întâmplă doar dacă ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu, ispita zilnică a omului ultra tehnologizat: să se simtă mic dumnezeu și să împartă dreptatea, să redefinească binele și răul, viața și moartea. Misiune imposibilă!

În rest, ne călăuzește cuvântul Apostolului: „Pentru mine contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. Ba, mai mult, nici eu nu mă judec pe mine… Cel care mă judecă este Domnul… El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită” (1Cor 4,3-5). Așadar: „De ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl dispreţuieşti pe fratele tău? Fiecare dintre voi va da cont despre sine înaintea lui Dumnezeu” (Rom 14,10-12). Înaintea lui Dumnezeu. Atât!

Iar dacă trebuie să aleg între a mă acuza sau a fi judecat de alții, de oameni sau de Dumnezeu, aleg ca regele David: să fiu judecat de Domnul, singurul cu adevărat milostiv (2Sam 24,14).

O dimensiune a spovezii care ne scapă în mod frecvent este aceea de întâlnire cu milostivirea lui Cristos. Rămânem înțepeniți, blocați în propria păcătoșenie și nu mai experimentăm iubirea lui, purtarea lui de grijă. De ce este nociv acest blocaj și cum să-l depășim?

L.D.: Dacă ne concentrăm pe capacitatea noastră de a fi buni vom sfârși rău, descurajați. Esențialul e dincolo de limitele noastre recunoscute sau negate cu încăpățânare. Esențialul stă în modul lui Dumnezeu de a se manifesta ca iubitor al omului: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Noi trebuie să avem un singur țel: să întâlnim iubirea lui, să o facem parte din viața noastră. Dacă nu realizăm această întâlnire cu el atunci când ne spovedim, înseamnă că ceva ne lipsește: nu suntem însetați de Dumnezeu! Să ne rugăm înainte de spovadă: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut… Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2). Trăim pentru a ne întâlni cu Dumnezeu: în sacramente, în cuvântul său, în oameni, pentru ca apoi să stăm cu el o veșnicie fericită.

Alt aspect pe care îl trecem prea ușor cu vederea este felul în care orice spovadă bună construiește înlăuntrul nostru oaza aceea de curăție și de liniște în care să poate locui Cristos. Louis Lallemant, un iezuit din secolul al XVII-lea are o maximă care mă urmărește: diavolul nu ne bagă în seamă dacă ne ocupăm cu mersul la biserică și cu faptele bune, pentru că acestea pot conduce ușor la mândrie; intră în panică doar când începem să ne dedicăm serios curățirii inimii.

L.D.: Cu „mersul la biserică” și cu „practica faptelor bune” a avut de furcă și Isus. În două cuvinte a spus tot: „morminte văruite” (Mt 23,27). E cutremurător: pe dinafară părem drepți, dar în interior suntem plini de ipocrizie și nelegiuire. Dacă nu bătătorim cărările spre biserică și spre oameni doar din dorința de a-l întâlni pe Cristos, profanăm „bunătatea” și Casa Domnului. Faptele noastre devin „urâciunea pustiirii”, gesturi externe pline de mândrie și falsitate, întocmai ca ale „tatălui minciunii” (Mc 13,14; In 8,44).

Însă dacă vrem să-l întâlnim pe Dumnezeu prin ceea ce suntem și facem, atunci trebuie să gustăm fericirea celor curați cu inima (Mt 5,8). Curățirea inimii nu e legată de castitate. O presupune, dar e mult mai mult! E acea grijă delicată de a curăța mai întâi interiorul „paharului” ca să devină curat și exteriorul lui (Mt 23,26). Indicatorul inimii curate este calitatea lui Cristos prezent în noi și binecuvântatul „dar al lacrimilor” pentru păcatele săvârșite.

Uneori, în confesional, pentru un penitent începător, spovada poate părea un act impersonal: dincolo de gratii e un preot, nu-l cunosc, nu mă cunoaște, iar eu sunt aici ca să-i pun inima mea în mână. Cum să depășim această percepție? 

L.D.: Spovada nu e cabinetul medical în care te așteaptă un specialist, ci casa în care te așteaptă Tatăl. Doar dacă ne simțim fii înțelegem de ce îi spunem preotului „părinte”, iar lui Dumnezeu Tată. La fel și preotul știe că are în fața sa un fiu, nu un pacient!

Cum se simte, dincolo de gratiile confesionalului, o spovadă superficială și cum una sfântă?

L.D.: Din ambele înveți! De obicei le recunoști ușor și încerci, mereu cu blândețe și smerenie, să le faci cât mai rodnice pentru penitent.

Pe cea superficială încerci să o transformi, să fie ultima de acest fel, iar atunci confesionalul devine locul în care se manifestă atât Cristos cel milostiv, cât și Cristos învățătorul. Sacramentul acesta este îmbibat de Duhul Sfânt, de darurile și roadele sale, care-l ajută pe confesor să sfințească, dar și să învețe și să călăuzească omul.

Cât despre spovada celebrată de penitent în sfințenie și smerenie, ea este pentru confesor o mângâiere. Roadele ei se văd atât în penitent, cât și în confesor și în comunitate.

Dincolo de felul penitentului de a se spovedi, totul în cadrul spovezii trebuie tratat cu sfințenie!

Un confesor se roagă pentru penitenții a căror spovadă o primește?

L.D.: Da, sunt mulți care se roagă. Îmi amintesc cât de uimit am fost când, spovedindu-mă, un preot mi-a spus: „Ca pocăință să zici aceste patru rugăciuni. Jumătate din drum te voi însoți: voi spune și eu două rugăciuni cu tine și pentru tine”. Atunci când confesorul își trăiește slujirea ca un adevărat „Părinte” nu are cum să nu se roage pentru fiii săi!

O dezlegare e ca o declarație de dragoste a lui Dumnezeu: „Te iubesc, am răbdare cu tine”. Cum să rămânem mai mult timp fideli acestei declarații?

L.D.: La iubire se răspunde cu iubire! Cristos ne invită: „Rămâneţi în iubirea mea… păziți poruncile: iubiți-vă unii pe alții” (In 15,9-13). Sunt sigur că putem fi inventivi în a ne manifesta iubirea și credința, în a ne consolida fidelitatea.

Să nu uităm că mereu ne încheiem spovada cu hotărârea de a fugi de ocaziile de păcat. E important! Când un sfânt a fost întrebat cum luptă împotriva păcatului și cum scapă de ispite, el a răspuns: „Simplu: fug”! Dacă știi că un anturaj te duce la păcat, fugi! Dacă știi că anumite obiceiuri, locuri, oameni te duc la păcat, fugi! Îndepărtează-te! Fugi ca să-ți mântuiești sufletul! Fugi și luptă ca să-ți păstrezi credința (2Tim 4,7)!

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, aprilie 2019

3 trei: 4. De ce mă trezesc dimineața?


pag-26-page-001

Să fac lucruri. Să rezolv. Să „performez”. 

Să mă enervez în trafic. Să duc copiii la școală. Să ajung la serviciu. Să mă evidențiez la ședință. Să mănânc în oraș. Să fac niște ore suplimentare. Să mă duc la cumpărături. Să gătesc. Să scot câinele. Să ies în mall. Să spun bancuri bune. Să alerg în parc. Să lenevesc puțin pe Facebook ori la televizor. Să adorm, pentru ca mâine s-o iau de la capăt. Să fac mici pauze în concedii epuizante și costisitoare. Și iar să o iau de la capăt. Mereu. Fără oprire. Să alerg într-un maraton în care m-am pierdut pe mine.

Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, mi-aș îngădui să fiu pur și simplu, fără să fac absolut nimic? Să-mi trăiesc viața, nu să mă las trăit de ea. Să-mi văd existența ca dar, ca bucurie, ca lumină care prevalează asupra rutinei, greutăților, luptelor, fricilor, durerii. Viața mea ca împreună-trăire cu Cristos și atât. Cu El, ca El.

  • Ce anume din adâncul cel mai adânc al sufletului meu mă poate ajuta să fiu mai mult decât toate cele pe care le fac?
  • De cine sau de ce fug de a fi și mă refugiez în a face?
  • Cum pot converti tot acest „a face” într-un „a fi” cu Sens?

„Lucrați nu pentru hrana cea pieritoare” (In 6,27).

3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, aprilie 2019

La ce (mai) e bună spovada? De la „smartificare” la sanctificare – Partea I


28-31_032019-page-00128-31_032019-page-00228-31_032019-page-00328-31_032019-page-004

„Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ne ierte. Noi obosim să-i cerem iertare” (Papa Francisc, Angelus, 17 martie 2013)

Invitat: Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, doctorand în Drept Canonic la Pontificia Università Lateranense (Roma)

Moderator: Claudia Stan

Nu (prea) ne mai spovedim. Iar când o facem, experimentăm un soi de epuizare devoțională (ne obosește și ne demotivează spiritual mărturisirea repetată a acelorași păcate) ori dăm rasol (s-o facem și pe asta, pentru că o avem pe listă și „e de bine”). Nu ne rezonează nicio coardă lăuntrică, nu găsim coordonatele întâlnirii personale cu Cristos, ci ne lăsăm copleșiți de automatismul unui gest exterior. Cum am ajuns aici?

Pr. Laurenţiu Dăncuţă (L.D.): Vinovații par ușor de identificat: societatea secularizată, pierderea simțului păcatului, scandalurile din Biserică, trecerea de la sanctificarea vieții la „smartificarea” ei etc. Cei mai mulți, când sunt întrebați dacă înainte se spovedeau mai des, spun că da, doar că acum nu mai au timp. Așadar, vinovat pare timpul… De fapt, nu timpul în sine, ci felul în care (îl) trăim. Nu mai avem timp să stăm cu noi înșine, să ne analizăm și să ne descoperim fragilitatea, limitele.

Noi suntem generația „smart”: buni, inteligenți, rapizi, prea autosuficienți pentru a mai avea nevoie de Altcineva. Orbiți de mândrie și preocupați de glorie, nu mai avem timp să conștientizăm valoarea smereniei. Iar spovada e tocmai actul celor smeriți într-o lume însetată de putere. Smerenia ne pare o slăbiciune nepotrivită cu omul „smart”. Spovada cere umilință și simplitate, conștientizarea faptului că suntem limitați. Or, despre noi nu vrem să se știe că suntem slabi… Noi vrem să părem puternici și suficienți. Ne amăgim!

Nu (prea) ne mai spovedim pentru că nu avem curajul „să ne venim în fire” și să ne îmbunătățim viața (Lc 15,17). Nu mai avem timp să înțelegem că spovada e un act de iubire, nu de condamnare. Poate și pentru că am învățat să ne spovedim înainte de a înțelege iubirea și iertarea.

Cred că ne-am pierdut memoria: nu mai știm cine este Cristos, ce a făcut și face pentru noi. Și nu ne facem timp nici să ne recuperăm memoria despre Cristos, nici să descoperim spovada ca act de iubire tridimensională: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de noi înșine.

Nu mai avem timp pentru suflet. Poate nici măcar nu mai credem că avem suflet, dacă smartphone-ul nu are o aplicație dedicată sufletului.

Ce este spovada pare-ni-se că știm, dar nu mereu în adevăr. Poate că n-ar strica să lămurim și ce este și ce nu este spovada.

L.D.: Spovada este un sacrament, taina convertirii, misterul iertării, al împăcării. Este un „moment” de har: răspunsul pe care i-l dăm Domnului atunci când primim harul căinței, „principiul și sufletul convertirii”. Această convertire prin taina spovezii necesită drumul celor cinci „pași”: examinarea conştiinţei, căința pentru păcatele făcute, promisiunea că nu le vom mai face, mărturisirea păcatelor în fața unui preot și îndeplinirea pocăinţei. Este drumul pe care ne întoarcem în „locul” în care putem să-i spunem lui Dumnezeu „Tată”, Bisericii „Mamă” și aproapelui „frate”.

Spovada este un sacrament de vindecare, dar nu este psihoterapie. Este un act liturgic, nu un dialog cu „preotul de serviciu”, nu o consiliere/consolare psihologică gratuită. Și nu e nici „bazar” unde fiecare își negociază iertarea sau pocăința.

Și să nu uităm că spovada nu este doar despre relele săvârșite, ci și despre binele pe care l-am omis, despre binele dezinteresat de care e atât de însetat Pământul.

Mulți creștini botezați nu se spovedesc niciodată sau o fac foarte rar. Au o listă consistentă de motive. Să vorbim despre patru dintre ele: mi-e frică să nu fiu judecat cu asprime…

L.D.: Chiar dacă se aseamănă cu o judecată, spovada este un proces care se desfășoară în tribunalul milostivirii divine. Cristos răstignit prezent în cadrul acestui sacrament este garantul blândeții. Cine își judecă fratele cu asprime nu a gustat iubirea Domnului, nu a cunoscut moartea și învierea lui Cristos, nu a simțit niciodată bucuria iertării.

Confesorul adevărat nu doar că nu uită cât de supus este el însuși „curselor păcatului”, ci îl are drept călăuză doar pe Isus cel blând și smerit. El acționează in persona Christi și este animat numai de dorința de a-i spune celui ce i se deschide cu încredere: „Dumnezeu ți-a iertat păcatele. Mergi în pace. De acum să nu mai păcătuiești!”

…nu am nevoie de spovadă ca să relaționez cu Dumnezeu.

L.D.: Într-o lume în care ne ascundem slăbiciunile pentru a părea puternici, ispita de a gândi așa este foarte mare. Și chiar dacă relația noastră cu Dumnezeu nu se epuizează în acest sacrament, ar fi o nechibzuință pentru un creștin să neglijeze calea rânduită de însuși Cristos pentru a dobândi iertarea păcatelor grave săvârșite după botez. Ne amăgim dacă spunem că nu avem nevoie de spovadă! (1In 1,8; In 20,22-23; Iac 5,16).

Mai mult, dacă noi considerăm că nu avem nevoie, să nu uităm că are nevoie Dumnezeu ca să relaționeze cu noi: ne-a ales și ne vrea „sfinți și neprihăniţi” (Ef 1,4).

… nu am găsit un preot „cu har”.

L.D.: Nu am căutat cu inimă deschisă sau mai întâi am căutat omul, apoi preotul și abia la urmă harul. Dacă ne apropiem de confesional pentru a fi îmbrăcați în har, sigur vom găsi „preotul potrivit, la timpul și la locul potrivit”. Doar că uneori nu căutăm „preotul cu har”, ci „preotul cu mâneca largă”… eventual și un pic surd!

… dacă părintele spune altora ce i-am spus?

L.D.: Lucrurile sunt prea grave ca să se întâmple așa ceva! „Confesorului îi este interzis de legea divină să îl trădeze câtuși de puțin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod”. Confesorul care violează direct sigiliul sacramental este excomunicat automat (cf. canoanelor 983, 1388 din Codul de Drept Canonic). Credeți că se riscă cineva?! „Sigiliul sacramental” este garanția că ceea ce se întâmplă în cadrul spovezii intră în sfera sacralității și rămâne strict acolo.

Îl putem cunoaște profund pe Cristos privându-ne de iertarea lui?

L.D.: Cristos tocmai pentru aceasta a venit și a rămas în mijlocul nostru: ca să fim iertați și împăcați cu Dumnezeu. Privându-ne de iertarea lui, îi refuzăm iubirea, îi zădărnicim crucea (Mc 10,45; 1Cor 1,17). Iertarea sacramentală este un mod prin care Domnul își manifestă iubirea. „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte”, cum spune Papa Francisc, pentru că Dumnezeu nu este doar iertare. Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare, ar obosi. El este mult mai mult: este iubire. Același Dumnezeu care este prezent în sacramentul iertării, devine el însuși sacramentul iubirii: Euharistie, hrana vieții noastre. Nu putem separa aceste realități! Nu putem trăi senini fără iertare și iubire, fără spovadă și împărtășanie!

Cât de multe dăunează scrupulele sau, dimpotrivă, laxismul, unei vieți creștine care ține aproape de Isus, de sacramente?

L.D.: In medio stat virtus! Extremismele spirituale, printre care și scrupulozitatea sau laxismul, se transformă ușor în „talibanisme” spirituale care dăunează grav vieții creștine. Și ca orice rău, acestea nu au doar o dimensiune personală, ci afectează întreaga comunitate: devin o povară pentru cei din jur, în familie, la serviciu, în Biserică. Nu-i niciodată ușor să „negociezi” cu un scrupulos sau cu un laxist care trage de tine nu doar ca să-i dai dreptate, ci ca să devii ca el, indiferent dacă-i ești părinte, fiu, frate, coleg, confesor.

Să zicem că ne-am hotărât să ne spovedim și o și facem. Un compromis oribil cu care ne anesteziem conștiința pentru ascunderea anumitor lucruri e acela că „nu-l privesc pe părintele”. Nu prea se mai vorbește prin predici despre sacrilegiu…

L.D.: Este paradoxal că într-o lume dezinvoltă, într-un ambient lipsit de tabuuri, preotul se simte incomod atunci când trebuie să vorbească despre iad, păcat, sacrilegiu… Unii nu vorbesc crezând că sunt știute, uitând că au trecut generațiile „celor 7 ani de acasă” când se trăia deja în familie „Micul Catehism”. Alții nu vorbesc despre „chestiuni” sensibile pentru că numără sufletele în loc să le iubească și să le șlefuiască spre strălucire. Dacă ții contabilitatea oamenilor din biserică și nu vrei să pierzi numere – adică te interesează doar cantitatea! – atunci nu atingi subiecte sensibile și transformi predica într-o dulcegărie. Nu o faci chiar dulceață ca să nu-i îndepărtezi pe „diabetici” (scrupuloși sau laxiști), dar nici nu pui vreun gram de sare, acea sare bună care ustură și vindecă.

Sacrilegiul este și astăzi o durere pentru Cristos și Biserica sa. Mulți tratează cu nevrednicie sacramentele, ascund păcate și apoi se împărtășesc. Dumnezeu însă e categoric, neschimbat: „Cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. De aceea, omul să se cerceteze… căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare” (1Cor 11,28-29).

O noțiune parcă tot mai străină este aceea de spovadă generală. Ce este aceasta? Când și de ce să facem o spovadă generală?

L.D.: Spovada generală nu este o recapitulare sau o povestire a întregii vieți, ci o mărturisire sinceră a păcatelor în urma unui parcurs spiritual interior (exerciții spirituale, zile de reculegere) sau a unei cercetări profunde a cugetului în circumstanțe importante din viața noastră – mir, căsătorie, preoție – sau din viața celor dragi. Fiind o celebrare care necesită ceva mai mult timp și atenție, e bine să nu se facă în ajun de Crăciun sau de Paști când mulți se spovedesc și toți se grăbesc, preoți și credincioși de-a valma.

Să nu uităm exemplul părintelui iezuit Jean Heren care, pe patul de moarte, a fost întrebat: „Nu ați vrea să faceți o spovadă generală?”. „Nu simt nevoia”, a răspuns muribundul, „căci întotdeauna m-am spovedit ca și cum ar fi fost ultima oară”.

Fiecare mărturisire a păcatelor trebuie tratată cu seriozitate, ca o spovadă generală, ca o ultimă spovadă!

Ce să spovedim? Uneori suntem atât de superficiali, ne găsim atâtea scuze. Teoretic, ştim ce este păcatul, recunoaştem răul când îl face altcineva. Dar ne vine greu să  admitem, cu sinceritate, că suntem păcătoşi. Om mai greşi noi pe ici pe colo, dar păcătoşi?  

L.D.: Spovedim păcatele, dar neglijăm viciile. Ne regăsim în cuvintele lui Isus: strecurăm țânțarul și înghiţim cămila (Mt 23,24). Ne-am obișnuit cu răul, îl vedem, îl arătăm cu degetul la alții, dar uităm că noi înșine suntem răi. Atât de ușor spunem: „Există păcatul, există păcătoși”. Însă mult prea greu spunem: „Eu am păcătuit. Eu sunt păcătos”.

Suntem păcătoși atunci când călcăm în picioare iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele urmărind cu disperare doar realizarea noastră. Păcatul este neascultare! Păcătuim când nu împlinim cuvântul divin: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27).

Catehismul ne recomandă să ne spovedim și să ne împărtășim cel puțin o dată de pe an. De multe ori alegem să facem minimul. De multe ori ne spovedim o singură dată pe an, dar ne împărtășim la fiecare Liturghie.

L.D.: Crăciunul și Paștele sunt sărbătorile Domnului la care el ne invită și ne hrănește. Ne face bucurie! Ar fi bine ca și noi să avem sărbători personale la care să-l invităm, spovedindu-ne și împărtășindu-ne. Ziua de naștere? Onomastica? Aniversarul căsătoriei? O zi importantă din viața noastră, acasă, la școală sau la serviciu? Putem fi creativi și să ne îmbunătățim relația cu Domnul.

Să te spovedești o singură dată pe an și să te împărtășeşti mereu e ca atunci când mănânci zilnic, dar te speli pe dinți o singură dată pe an. Îți umpli sufletul de „carii” și începe să fie urât mirositor.

Cât de des să ne spovedim?

L.D.:„Mai des”, ne-ar răspunde sfinții care se spovedeau zilnic sau săptămânal. Însă noi, epigonii? Săptămânal, (bi)lunar, anual? Distanța dintre spovezi nu se măsoară în timp, ci în păcate și virtuți. Acestea sunt „unități” pentru a măsura răspunsul nostru la iubirea Domnului și a aproapelui. La spovadă nu ne poartă păcatul (mic sau mare) sau trecerea timpului (liturgic sau profan) sau cei dragi (rude sau preoți), ci cercetarea cugetului. Prin acest act vedem cum am răspuns Iubirii. Examinarea are ca rod „darul lacrimilor” (de căință sau de fericire), prin ea descoperim cadența necesară pentru îmbunătățirea calității sufletului nostru. Spovada ritmată doar de calendar, calculată matematic, este „grijă cantitativă” (uneori scrupuloasă!) față de suflet, însă cea celebrată conform impulsului dat de examinarea conștiinței este „grijă calitativă” față de suflet.

Spovada ca habitus este un sprijin în cultivarea virtuților. Ne putem descurca și singuri, fără acest sacrament, să fim buni, cinstiți, să trăim evanghelia?

L.D.: Nimeni nu se descurcă singur. Toți avem nevoie de Dumnezeu și de aproapele. Iar Dumnezeu vine cu plăcere în viața celui cu sufletul purificat. Dumnezeu nu numai că ne iartă păcatele prin spovadă, ci ne și curăță de orice răutate, ne face blânzi și smeriți cu inima. Ne ajută să fim oameni de caracter, adică sfinți (1In 1,8).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, martie 2019

3 trei: 3. Cine sunt ceilalți?


CS

Ei sunt ei și eu sunt eu. Oricât de apropiați am fi, suntem diferiți. 

Pentru mine există două feluri de oameni: de-ai mei și restul. Cei pe care îi plac și cei care îmi displac. Cei pe care îi iubesc și cei cu care prefer să nu am de-a face. Cei cu care ies la o bere și cei pe cei pe care nu dau doi bani. N-am nimic în comun cu ultimii. Sunt din altă ligă, din alt film. Mă protejez să nu fiu rănit, provocat, interpelat de cei care nu sunt de-ai mei. Și uneori îi desfigurez prin idealizare pe-ai mei. Asupra amândurora îmi proiectez așteptările.

Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, i-aș privi pe toți, pe absolut toți, fără excepție, nu cu ochii mei, dar cu ochii lui Isus? Cu privirea lui care îmbrățișează și alină. Care nu descompune, nu categorisește, nu face calcule, nu judecă. Iubește, primește. Fără așteptări. Fără idealizări.

  • Ce avem în comun eu și omul care-mi displace cel mai radical?
  • Cum să-i eliberez pe oameni de povara așteptărilor mele cu privire la ei?
  • Care e sâmburele de adevăr, în ființa fiecărei persoane, cu care pot lucra pentru a o accepta așa cum este?

„Tatăl […] face să răsară soarele său și peste cei răi și peste cei buni” (Mt 5,45).

3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, martie 2019

Iubire sau iubirism? Mici instrucţiuni de folosire a inimii


AC_februarie_pag_28-31-page-001.jpgac_februarie_pag_28-31-page-002AC_februarie_pag_28-31-page-003.jpgac_februarie_pag_28-31-page-004

 

„Departe de a fi redusă la sentimentalism, tandreţea este primul pas pentru depăşirea retragerii în sine însuşi, pentru ieşirea din mentalitatea egoistă care zadărniceşte libertatea umană. […] Tandreţea lui Dumnezeu ne arată că iubirea este însuşi sensul vieţii. […] Astăzi, mai mult ca niciodată, avem nevoie de o revoluţie a tandreţii: aceasta ne va mântui” (Papa Francisc)

Invitat: Pr. Francisc Doboş (n. 1976), preot romano-catolic, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Moderator: Claudia Stan

Iubire: nu ştiu dacă există vreun cuvânt mai demonetizat decât acesta în lumea contemporană. E inflaţie de iubire în muzică, în publicitate, în toată media. Conceptul de iubire e fie vulgarizat şi obscenizat (redus la sex), fie, dimpotrivă, edulcorat pentru a sluji unor scopuri circumstanţiale. Am spus „concept”, pentru că mi se pare că în cultura noastră, iubirea s-a globalizat şi s-a ideologizat în asemenea măsură încât nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Să încercăm să facem puţină lumină: care e pădurea şi care sunt copacii?

Pr. Francisc Doboș (F.D.): Da. Nu mai vedem oamenii din cauza mulțimilor. Nu mai vedem chipuri din cauza siluetelor. Nu mai simțim inimi din cauza pulsului accelerat al propriului interes. Cei mai mulți se folosesc de iubire pentru a-și activa doar iubirismul. Iubirismul ăsta este un fel de diabet relațional. Adesea se traduce în prea multă zahariseală și siropeală. La cealaltă extremă a lipsei de glicemie relațională se află mecanica trupurilor fără lubrifierea sufletelor și lăcrimarea ochilor. Este iubirismul fără implicare, fără responsabilitate, fără dăruire reală / totală. Ah, și să nu cumva să credem fenomenul este doar unul orizontal! Iubirismul mulți îl trăiesc și cu Dumnezeu: îi cumpără lucruri scumpe, acatiste babane, croaziere spirituale pentru a avea parte de prestația lui aducătoare de bunăstare, sănătate, anihilarea blestemelor și a dușmanilor. Iubirismul spiritual ca și cel uman implică, da, generozitatea noastră, dar doar din perspectiva propriului interes, a propriului câștig.

Ioan, apostolul iubirii, ne propune cea mai concisă şi provocatoare „definiţie” a divinităţii: „Dumnezeu ESTE iubire” (1In 4,8).

F.D.: Aș îndrăzni să spun și invers: Iubirea este Dumnezeu. Iubirea totală este El. Iar pentru a trăi iubirea pe pământ și între noi avem nevoie de Crăciunul Iubirii, adică de nașterea lui Dumnezeu în istoria și viața noastră. Iar acest Crăciun al Iubirii are constant nevoie de Epifanie, adică Iubirea divină în noi să fie cunoscută și recunoscută de cât mai mulți.

Care sunt semnalmentele după care poate fi recunoscut contactul unui suflet cu Iubirea divină?

F.D.: Bucuria. Bucuria care înseninează inima și dă consistență gesturilor. Cine trăiește în pacea lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul încercărilor, ajunge să semene bucurie și în alte suflete. Contactul cu Iubirea Lui face să dispară încrâncenarea și frica. Această Bucurie nu va îndepărta neapărat toate problemele și suferința, dar le va da sens. „Bucurați-vă!… Nu vă temeți!” Acestea sunt cuvintele pe care Isus înviat din morți le adresează femeilor venite la mormânt (cf. Mt 28,9-10). Tot la fel, Iubirea lui Dumnezeu să ne trezească din tristețea și frica noastră, să ne facă să intrăm în bucuria mărturiei întâlnirii cu Cel Înviat.

Aş zice că iubirismul e un curent care insistă să înghesuie iubirea în nişte cutiuţe pătrate şi strâmte cu etichetele: „sentiment”, „emoţie”, „toleranţă”, „acceptare”, „compromis”. Un fel de trandafir de plastic, care pretinde că are parfum. De ce trandafirul acesta, chiar dacă e foarte „în trend”, nu miroase a bine?

F.D.: Nu doar că nu miroase a bine, miroase numai a interes, a egoism mascat în gingășie de plastic, a generozitate cămătărească. Îmi vine în minte expresia “mușcă și fugi”. Cam așa este și cu pseudo-iubirea: iubirismul ăsta este o intoxicație cu E-uri relaționali; așa cum ne îndopăm cu fast food, tot la fel ne îndopăm cu fast love. Bucătăria adevărată cere timp, pasiune și dăruire: a găti împreună cu cei pe care îi inviți la masă. La fel și iubirea adevărată. Se gătește împreună pe aragazul și în cuptorul Cerului. Consumul excesiv de fast / junk love dăunează grav sănătății.

Iezuitul Anthony de Mello spune că nevoia fundamentală a omului este de a iubi, nu de a fi iubit. De ce nu vedem asta?

F.D.: Ne este mai la îndemână vampirismul relațional. Tindem să sugem viața și iubirea din oameni, nu să donăm din “sângele iubirii” noastre. Mulți trăim pe credit, nu doar pentru mașină și casă, ci chiar și pentru relația de prietenie și de iubire. Neavând ce să dăm, așa credem noi, ajungem să ne împrumutăm sau chiar să stoarcem iubire, like-uri și atenție de la cei din jur. Însă acela care are Iubirea lui Dumnezeu în inimă și în viață o va transmite prin toți porii relaționali și prin toate simțurile spirituale.

„Iubeşte şi fă ce vrei”: această maximă a Sfântului Augustin a devenit, printr-o interpretare reducţionist-libertină, stindardul iubirismului. Dar esenţa ei tare, care ne răscoleşte duhovniceşte e cu totul şi cu totul alta. Ce ne interpelează aici?

Foarte mulți oameni “iubiresc” și fac ce vor, adică mușcă și fug, iubiresc și fug. Trăiesc iubiri de „unică folosință” sau, altfel spus, aplică relațional programul Rabla. Iubește cum a făcut Isus, adică dă-ți viața la propriu și la figurat pentru cei pe care îi iubești. Doar așa poți face ce vrei. E cu schepsis maxima Sfântului Augustin.

Mistică sau asceză în iubire?  

F.D.: Și una și alta. Căldura și lumina, de exemplu sunt diferite, dar unite. Tot la fel cu mistica și asceza în iubire. Nu există mistică adevărată care să nu fi trecut prin asceză. Și nu există asceză creștină care să nu tindă spre mistică. Asceza nu este moneda cu care ne cumpărăm iubirea spirituală. Mistica, iubirea divină, este întotdeauna dar. Asceza nu face altceva decât să ne predispună să primim acest dar al lui Dumnezeu, ne sintonizează pe frecvența harului, a Duhului. Ea nu este niciodată monedă de schimb. Este greu să intrăm în dimensiunea gratuității iubirii divine. Noi care suntem obișnuiți să cumpărăm totul pe pământ tindem să aplicăm aceleași criterii și în relația cu Dumnezeu.

Când vorbim despre iubire în „lume”, idolul prefabricat din prejudecăți și stereotipuri ne șoptește că iubirea trebuie să aibă neapărat o componentă sexuală. Cu acest idol în cap, ne e imposibil să acceptăm alegerea unei vieți de castitate consacrată: dacă te călugărești înseamnă că ai avut o decepție în dragoste. Cum arată iubirea pentru cineva care se dăruiește lui Dumnezeu? Iubește mai puțin, mai incomplet? 

F.D.: Când te îndrăgosteşti de cineva, eşti chemat să înveți să trăieşti pentru cea/cel pe care o/îl iubești. La fel și când te îndrăgostești de Dumnezeu. Dar știm că nu este mereu așa. De foarte multe ori așa începe iubirea, dar mai apoi se pierde între îndrăgostiți, dar și față de Dumnezeu. Se pierde din frică, neîncredere, egoism… A iubi înseamnă a fi gata să-ți dai viața pentru persoana iubită, nu să-i iei viața în posesie sau în… sugrum relațional. Iosif, soțul Mariei, este modelul cel mai bun, cred eu, al persoanelor care se consacră lui Dumnezeu. Iosif era îndrăgostit de Maria. Avea planurile lui cu ea, avea vise. Dar la un moment dat a intervenit Dumnezeu. Atunci Iosif ar fi putut să renunțe. Dar nu a făcut asta. A ales să înlocuiască propriile planuri și propriile vise cu cele ale lui Dumnezeu. Iubirea castă a persoanelor consacrate nu înseamnă doar abstinență, înfrânare. Castitatea nu înseamnă să renunți la iubire, ci să iubești în mod diferit. Dacă iubirea în castitate este trăită doar prin prisma înfrânării, se poate ajunge la frustrare. Însă atunci când castitatea este trăită ca o alegere în libertate se experimentează o mare bucurie și o iubire mistică.

Alegem inimoarele de pluş sau de ciocolată şi eliminăm complet două dimensiuni ale iubirii: adevărul şi jertfa.

F.D.: Este ca și cum am vrea să mâncăm de toate fără să ne îngrășăm. Adevărul este că acest stil de viață ne face rău. Ne îngrașă de noi înșine. Iar fără jertfă, adică fără să facem sport spiritual, fără să mergem la „sală”, adică la Biserică, și fără să apelăm la un “instructor spiritual” nu reușim să transformăm iubirismul în Iubire.

Ce înseamnă tandreţea despre care vorbeşte Papa Francisc?

F.D.: Înseamnă, în primul rând, a ne simți iubiți, iubiți de Dumnezeu în mod profund. Doar cine trăiește înrădăcinat în această iubire “maternă” a lui Dumnezeu Tatăl poate și simte nevoia de a iubi la fel, cu o gingășie divină. Tandrețea nu este sentimentalism, ci are mai degrabă forma sânului unei mame care naște o nouă viață. Cred că iubirea din sânul unei mame care așteaptă un copil poate fi imaginea umană a gingășiei iubirii lui Dumnezeu.

Isus reduce întreaga Lege la două porunci: iubeşte-l pe Dumnezeu, iubeşte-l pe aproapele şi asta-i de ajuns. Să vedem, mai întâi ce vrea să zică asta, să-l iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mt 15,30)? Adică, nu in abstracto, teoretizând filozofico-moralist.

F.D.: Asta începe să se întâmple atunci când mă convertesc de la un Dumnezeu stăpân de care mă tem la un Dumnezeu Tată. Iubirea lui Dumnezeu de frica de a fi pedepsit sau de a pierde paradisul nu este iubire totală și divină.

Nu admitem asta, dar, în realitate, ceea ce propovăduieşte o întreagă literatură motivaţională este o patimă (narcisismul) mascată într-o falsă virtute (perfecţionismul): eu fac, eu dreg, eu, eu, eu… De ce teoria manualelor de dezvoltare personală este zaharicală în raport cu practica prin care evanghelia ne cheamă să ne iubim pe noi înşine?

F.D.: Mare parte din literatura motivațională tinde să îl transforme pe om în demiurg, în dumnezeul propriei vieții. Oferă un cer pământesc, cu succes, dar fără mântuire. Funcționează pe bază de “rețete”, respirație & mind control. Tinde astfel să devină o religie self-service. Noi nu putem să trăim fără Cer. Cei care credem în Dumnezeu știm cât de greu se însămânțează, cultivă și îngrijește Cerul în viața noastră. Este Dar de sus, însă are nevoie să fie primit și făcut să rodească. Cerul “dezvoltării personale” nu te mai face să intri în legătură cu Dumnezeu, adică cu El, Cel întrupat, ci doar cu tine.

„Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc 12,31): e aici un îndemn la dreaptă măsură şi la adevăr în felul în care ne reflectăm propria persoană în relaţiile noastre cu ceilalţi. Cum să nu-i iubirim, dar să-i iubim? 

F.D.: Dacă îl iubesc pe aproapele ca pe mine, pot ajunge să îl fac pe aproapele supraponderal. Ce vreau să spun prin această provocare? Adesea, noi nu știm să ne iubim după măsura lui Dumnezeu. Ne iubim adesea compulsiv. Mâncăm doar pentru noi iubire și devenim supraponderali. O iubire care nu își consumă caloriile către aproapele nu este cerească. Cu timpul ajunge să devină toxică. Și câte astfel de iubiri(isme) există! Iubirismul te buhăiește, dar doar iubirea te înfrumusețează.

Cheia de verificare a discernământului corect între iubire şi iubirism îmi pare a sta în roade. Ce fel de roade produce una, ce produce alta?

F.D.: Stă în roade atunci când vrem să le discernem mai degrabă în alții. Dar atunci când vreau să verific în mine dacă iubesc sau mai degrabă iubiresc, cred că trebuie să merg la motivație, la intenție. Aș îndrăzni să folosesc și o asemănare: Iubirea face să crească Cerul în cel pe care îl iubesc; iubirismul face să crească „cerul orizontal” în persoana iubită doar dacă interesatul câștigă mai mult decât dăruiește. Iubirismul e un business; investiția trebuie să fie aici mai mică decât câștigul. În Iubirea cerească este tocmai invers: ea dăruiește mai mult decât așteaptă să câștige de la cel iubit. Și în mod paradoxal, câștigul este de o sută de ori mai mare. Exact ca în evanghelie.

„La apusul vieţii, vom fi judecaţi după iubire”, ne pune în gardă Sf. Ioan al Crucii. Parafrazând întrebarea adresată de Sfânta Fecioară îngerului la Bunavestire: cum va fi aceasta, de vreme ce noi nu ştim a iubi?

F.D.: Da, vom fi judecați după iubire, dar nu doar după iubirea dăruită, ci și după iubirea primită. Nu prea știm să o primim. Aceasta este una dintre cele mai mari provocări spirituale, să învățăm să primim Iubirea. Nici să iubim nu ştim de la început. Instinctul este să iubirim, să ne umplem de noi, să căutăm să fim noi buricul și centrul. Întâlnirea cu Dumnezeu, ba mai mult, frecventarea Lui, ne învață iubirea. Numai după ce descoperim cât de mult suntem iubiți de El înainte să facem noi primul pas, abia atunci începem să iubim cu adevărat. Iar aceasta nu vine decât din întâlnirea reală cu El. Partea simpatică este că foarte adesea (re)începem să iubim zilnic. Ce minunat când Dumnezeu ne dă atâtea zile ca să o putem lua de la capăt. Convertirea este fibra optică prin care ajunge la noi mereu proaspătă și plină Iubirea lui Dumnezeu. Cum să o ținem doar pentru noi?! Ar fi ca și cum am încerca să ne ținem respirația ca să n-o pierdem după ce am inspirat. Ne asfixiază. Doar când expirăm către aproapele ce am primit de la Dumnezeu trăim pe deplin. Oxigenați-vă fără încetare: pe voi și unii pe alții.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2019

3 trei: 2. Cine sunt eu?


ac_februarie_pag-26-page-001

Cum adică, nu știu cine sunt? Ba știu prea bine. Sunt… 

Român. Frate, soră, părinte. Cea mai grozavă mamă din școală. Cel mai bun director din corporație. Cel mai meseriaș tâmplar. Doctorul-Dumnezeu. Primul din seria mea de MBA. Sunt bun, deștept, frumos și devreme acasă. Aaa, și perfecționist: mă iau în serios, mă implic. Performez. Dau rezultate. Știu cum trebuie făcute lucrurile și le spun și altora. Fac totul cu dedicare și chiar nu știu cum ar merge lucrurile dacă n-aș fi eu.

Nu, întrebarea nu e ce sunt eu. Nici ce fac, cu ce mă ocup, ce activități desfășor, ce responsabilități am, ce poziție socială ocup. Nici cum sunt. Nici cum fac totul. Întrebarea e cine sunt eu?

Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, m-aș uita la mine cu ochii lui Dumnezeu? Dacă aș sta puțin cu Isus, doar eu cu el, așa, în tăcere, chiar fără niciun cuvânt și fără nicio socoteală. Privindu-mă cu privirea lui. Lăsându-mă atins pe dinăuntru de această privire.

  • Care e centrul ființei mele, cel căruia i se adresează privirea lui Cristos?
  • Cine sunt eu, după ce mă dezbrac de toate rolurile și măștile?
  • Care părticică din sufletul meu vibrează sub privirea lui?

„[Isus] cunoștea ce era în om” (In 2,25).

3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2019

Lista lungă şi lista scurtă


ddddf

De o vreme încoace, pe 31 decembrie fac două liste: lista lungă “mulţumesc” şi lista scurtă (din doar cuvintele astea două) “iată­-mă”.

Pe prima trec toate momentele pentru care am a-i mulţumi Prietenului Isus în anul care se sfârșește. Nu chestii generale (cum ar fi ce frumos străluceşte azi soarele), ci clipe în care El s-a lăsat nu doar căutat, ci şi găsit în mine, în ceilalţi pe care i-am întâlnit pe cale, în calea însăşi. Felul în care i-am pipăit prezenţa delicată în vreo Adoraţie. Vorbe din evangheliile zilei care mi-au răspuns sau mi-au îndreptat întrebările strâmbe. Prilejuri pe care el mi le-a creat pentru a răspunde Prieteniei lui. Bucurii şi dureri în care a locuit El. Sărăcii, dezertări, întunecuri pe care nu le-am lăsat vizitate de El. Le privesc pe toate cu ochii Lui, adică cu tot dragul şi cu toată îngăduinţa. “Mulţumesc”.

Pe lista a doua, de obicei, treceam “propunerile” mele pentru anul care urmează. Să mă fac mai bună, mai deşteaptă, mai sfântă, mai ştiu eu cum. Plus niscai liniuţe despre cum să fac asta concret: mai multă rugăciune, mai multă lectură, mai multă slujire. Până când m-a atins cum şi unde trebuie un verset din Ioan: “Fără mine nu puteţi face nimic” (In15,5). Textul ăsta m-a vindecat de o parte de heirupismele mele din acţiune şi din rugăciune. Am început să-l las pe El, Mântuitorul lumii, să mă mântuiască și pe mine. Fără propuneri, fără aşteptări, fără soluţii magice, fără vreun smart input din partea mea. “Iată-mă”.

Între “mulțumesc” și “iată-mă” sunt mereu uitări, stângăcii, împiedicări. Propuneri mascate în intenții, proiecte, păreri. Ispite nesfârșite de a mă lua la trântă cu El pe viața mea.

Dar am observat o relație aproape matematică între lista lungă și lista scurtă: cu cât “mulțumesc”-ul e mai lung (adică mai detaliat, mai al meu), cu atât “iată-mă”-ul e mai simplu (adică mai puțin din cap și mai mult din inimă).

Acum încerc să-l las pe El să lucreze în tihnă și-n taină la aprofundarea formulei în mine. Ca să pot spune “iată-mă” cu mai multă abandonare și “mulțumesc” cu mai multă generozitate.

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, ianuarie 2019 (tema numărului: „Punct şi de la capăt: cum încep şi cum termin ceva în viaţa mea”)

Facă-se voia cui?


pag-28-31_ianuarie-2019-page-001pag-28-31_ianuarie-2019-page-002pag-28-31_ianuarie-2019-page-003pag-28-31_ianuarie-2019-page-004

„Ce înseamnă a fi supuși lui Dumnezeu? Înseamnă că trebuie să ne comportăm ca niște robi? Nu, oricine este supus lui Dumnezeu nu este rob! Cum ar putea să fie? A fi supuși lui Dumnezeu înseamnă a-l asculta, a avea o inimă deschisă pentru a merge pe calea pe care el ne-o arată. A fi supuși lui Dumnezeu înseamnă a-l asculta pe Dumnezeu, iar această supunere ne eliberează” (Papa Francisc, Meditație în capela din Casa Sf. Marta, 11 aprilie 2013).

Invitat: Pr. Marius Taloș (n. 1970), preot-călugăr iezuit, Președinte al Jesuit Refugee Service (JRS) Romania

Moderator: Claudia Stan

Cred că dacă ar fi să definim societatea contemporană printr-o singură trăsătură, definiția ar suna cam așa: facă-se voia mea. Suntem liberi, nu depindem de nimeni, luăm singuri decizii, ne conducem viața după principii care nu mai aderă la valorile evangheliei: în felul acesta, cele mai controversate alegeri devin legitime. Dar însăși această libertate e o formă de sclavie e propriului eu, care cultivă iluzia că noi, cu tot cu voia noastră, ne suntem autosuficienți.

Pr. Marius Taloș (M.T.): În Scrisoarea către Galateni, apostolul Paul ne spune: „Fraților, ați fost chemați la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiți-vă prin iubire unii pe alții” (Gal 5,13). Prima parte a acestui îndemn ne arată că libertatea sau voința noastră nu se opune voinței lui Dumnezeu, ci îi răspunde acesteia: noi am fost chemați la libertate înainte de a privi libertatea ca pe un drept pe care ni-l arogăm, căci libertatea este o datorie. Întâmplător sau nu, în limba română, când comitem o aroganță, de fapt, nu ne mai rugăm (lat. a-rogare). Libertatea este o datorie pe care o avem față de Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, voința lui Dumnezeu este libertatea omului. În a doua parte a versetului apare o clauză: libertatea este chemată să fie în slujba iubirii. Termenul folosit în limba greacă pentru slujire,   douleuete apare doar aici. Este de remarcat că antropologia paulină nu postulează o opoziție între carne și spirit, ci una între voința proprie și aceea a lui Dumnezeu. De asemenea, termenul tradus prin „unii pe alții”, gr. allhloiV, semnifică reciprocitate, lipsa egocentrismului: unul slujește și celălalt primește, apoi unul primește și celălalt slujește. Aș stărui asupra bogăției acestui verset observând că aici Sf. Paul folosește una dintre cele trei accepții ale libertății întâlnite în antichitate, dar și în evanghelii. Prima accepție este gr. eleutheria care semnifică libertatea de mișcare, libertatea de a face ce vrei: aceasta este libertatea cea mai prizată, cea mai râvnită. O a doua libertate din Sf. Scriptură este mai exigentă, costă mai mult: gr. parrésia desemnează libertatea de a spune, cu curaj, lucrurilor pe nume; ne-o dorim dar, deopotrivă, ne face și să ne cutremurăm. Însă există și o a treia libertate, care este cea mai importantă și care le potențează pe primele două, numai că aceasta este lăuntrică, deci nu se vede: gr. apátheia este libertatea de patimi, despătimirea sufletului. Și acum vin și vă întreb: la ce bun să avem oricare dintre primele două libertăți, dacă nu o avem pe aceasta din urmă?

Având în vedere condiționarea acestei paradigme sociale care ne încătușează, oare ne mai pasă de voia lui Dumnezeu? De ce ne-ar păsa de niște idei de acum câteva mii de ani, care nici nu este clar că-i aparțin cu adevărat lui Dumnezeu și nu unor oameni (Moise, profeții etc.)? De ce nu le putem interpreta după bunul plac, adaptat vremurilor?

M.T.: În spatele acestor reticențe se ascund, de obicei, două atitudini extreme. Prima este atitudinea „fie voia Domnului”, adică eu degeaba mă zbat, oricum se va întâmpla ce vrea el: aceasta este o poziție eretică, a unui quietism amestecat cu neo-gnosticism. Gnosticismul comportă o fatalitate, în bine sau în rău: fie fac parte din tagma celor aleși, fie din aceea a condamnaților; deci, orice rău aș face, Dumnezeu mă iubește și mă va mântui sau, dimpotrivă, oricât de mult bine aș face, pecetea damnării e pusă. O a doua atitudine este tot eretică, de sorginte pelagiană: importantă nu este voia lui Dumnezeu, ci ceea ce pot să fac.

Fie nu ne pasă de voia lui, fie o facem responsabilă de toate neplăcerile. A-l scoate pe Dumnezeu  țap ispășitor al tuturor nefericirilor și eșecurilor noastre e o abordare perdantă și irațională. „Așa a vrut Domnul”: auzim des asta în jur. Dar, ce zice, de fapt, această propoziție?

M.T: Această expresie e foarte frecventată la înmormântări. Sau când cineva primește un diagnostic necruțător. O altă ocazie în care apare este aceea în care refuz să aplic propriul discernământ: o să fac cum vrea Dumnezeu. Deci, fie văd voința lui Dumnezeu ca pe ceva fatalist, fie ca pe ceva care îl interesează mai mult pe el decât pe mine. Dar uit un lucru și anume că Dumnezeu are o singură voință și aceasta este bună. Când cântăm, la Gloria, „mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”, traducerea corectă ar trebui să preia doxologia mare din limba greacă Su anthropoi evdokia: „oamenilor bunăvoinţei Sale”. Şi dacă nu credem asta, să ne uităm la cuvintele Prefacerii: „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: dacă n-ar fi fost aşa, ar fi zis: „luaţi şi mâncaţi voi, cei care…”, pe criterii… Dar voinţa lui se referă la toţi oamenii.

Ne putem „antrena” voinţa să asculte de voinţa lui Dumnezeu?

M.T.: Cu aproape 2500 de ani în urmă, Menon îl întreba pe Socrate cum poate un om să dobândească o virtute. Şi de atunci, patru răspunsuri au jalonat istoria înţelegerii filosofice şi omeneşti a voinţei. Unii spun e înnăscută, alţii zic e împotriva naturii. Unii zic se învaţă, alţii zic că se exercită. Socrate a zis că e suficient să cunoşti ce este binele şi ce este răul şi astfel scapi de ignoranţă. Însă viaţa şi istoria ne arată atâtea cazuri de oameni care ştiu ce este binele şi nu-l fac. O alta variantă, mai optimistă, este cea a lui Rousseau, care, la începutul Contractului social, spune că omul se naşte bun, dar este pervertit prin socializare. Apoi, Leviatanul lui Hobbes ne spune că omul este rău. Iar Machiavelli susţine că avem de ales între a iubi şi a ne fi frică: pentru el, e de preferat a induce teama, pentru ca, zice el, în iubire tu faci ce vor alţii, în schimb, de frică, alţii fac ce vrei tu; e terifiant şi seducător. O a patra formă de educare şi de exercitare a voinţei este cea din Etica nicomahică a lui Aristotel, preluată de Sf. Toma în Summa theologica şi care impregnează spiritualitatea Sfântului Ignaţiu: exercitarea voinţei prin metoda habitusului. Nu ajunge doar să am un gând bun, ci el trebuie să devină ca o haină interioară a mea, care mă defineşte, care mă apără şi mă reprezintă: habitusul ca identitate care mă locuieşte, iată ceea ce cultivă exerciţiile spirituale.

Nu suntem pregătiţi să acceptăm faptul că voinţa lui Dumnezeu este întotdeauna bună.

M.T.: Pe mine, o greşeală a unui coleg la cursul de greacă biblică m-a ajutat să înţeleg mai bine cum stau lucrurile cu voinţa lui Dumnezeu. În greceşte, la voinţa providenţei lui Dumnezeu se spune thelema tou theou. Colegul meu se plângea: „Iar m-a tocat profesoara cu „telemeaua” lui Dumnezeu!” Cum mie îmi place mult telemeaua, am văzut în voinţa lui Dumnezeu ceva eminamente bun. De această imagine oarecum naivă se leagă o altă amintire: urcam spre Piatra Mare prin Valea Urşilor şi am auzit nişte tălăngi; am crezut că dau de oi, când colo, nişte dulăi cât toatele zilele veneau hotărâţi spre mine. Eu am rupt-o la fugă, dar din vârful dealului, ciobanul striga la mine: „Unde fugi, bă? Nu ştii că dacă îţi trebe brânză, trebe să treci de câni?” Ce e de reţinut? Acolo unde este o valoare, ai şi o luptă de purtat. Voinţa lui Dumnezeu este acea „telemea” bună la care ajungi mobilizându-ţi propria voinţă.

De unde ştim care este voinţa lui Dumnezeu în viaţa noastră? Cum o recunoaştem?

M.T.: În primul rând, aş spune că voinţa lui Dumnezeu nu trece. Ne-o spune Isus în Evanghelia după Marcu: „Cerurile şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece!” (13,31). De multe ori, ne doare confruntarea cu cuvântul lui Dumnezeu, dar el rămâne un reper. Un al doilea criteriu este acela al păcii: când încuviinţăm să asumăm acest jug şi povară uşoară a cuvântului lui Dumnezeu, a voinţei sale, resimţim o pace şi o odihnă paradoxale: este jugul care nu striveşte, ci îţi dă energie să mergi mai departe. O energie mai mare decât dacă ai acţiona numai după voinţa ta, care, mai devreme sau mai târziu, te duce numai la incertitudine şi, în final, la nevroze. Un alt criteriu al voinţei lui Dumnezeu este înmulţirea bunurilor lumeşti la care renunţi pentru el: când laşi tot ce ai ca să-l urmezi pe Isus, viaţa ta devine energie pentru alţii, bucurie pentru alţii.    

O cheie de interpretare a voinţei lui Dumnezeu o găsim în porunca iubirii din evanghelie: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeu tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele ca pe tine însuți” (Lc 10,27). Ce înseamnă a iubi?

M.T.: Înainte lumea trăia din virtuţi, astăzi trăieşte din valori. Ce este o valoare? O opinie despre o opinie despre o opinie, pentru că nu mai există un cuvânt al lui Dumnezeu… Iubirea, în postmodernism şi în contemporaneitate, a cunoscut, pe de o parte, o mişcare reductivă (ca dispoziţie sufletească sau ca sentiment, făcând rabat tocmai la partea volitivă, adică la voinţă), iar pe de altă parte, o relativizare (fiind doar un sentiment, astăzi este, mâine nu mai este). Şi iată că ne lovim de patru relativisme în lume. Un relativism metafizic: nu există nimic cert în realitate, totul este o ficţiune. Un relativism epistemologic: nu există niciun absolut al cunoaşterii. Un relativism moral: nu există bun şi rău absolut. Un relativism al religiei: toate religiile contează la fel de mult (sau de puțin). În felul acesta, vedem cât de scump plătim pentru „voința de putere” a omului visat de Nietzsche și devenit coșmar pentru noi: voind puterea, el își pierde toate reperele. Însă Dumnezeu este garantul iubirii şi al voinţei de a iubi. Fără Dumnezeu, iubirea devine un idol: ori o exacerbăm, ori o lăsăm la prima încercare. Iubirea din evanghelie nu e, aşa, globală, ca la discursurile concursurilor de Miss: e concretă, e vie, e adresată unei persoane reale, de lângă tine, în chipul căreia găseşti zilnic chipul lui Dumnezeu. Ubi caritas ibi oculus: unde apare iubirea se deschid ochii, atenţia. Şi în iubire îi vezi pe cei care au nevoie de iubirea ta concretă: în iubire poţi să dai de mâncare cui îi este foame, să-l îmbraci pe cel gol, să te rogi pentru el… Isus, în evanghelie, nu ne spune: „Treci la sentimente mai bune!”. Noi, de multe ori, punem carul înaintea boilor şi aşteptăm să „simţim”, să avem „un confort sufletesc” care să ne pună în mişcare. Atenţie: emoţiile sunt înşelătoare, dacă aştept doar o sursă psihologică, fără a avea motorul credinţei, s-ar putea să mor şi eu, nu numai cel de lângă mine, înainte să fac binele.

Putem descoperi voia lui Dumnezeu prin rugăciune? Cum ne dăm seama că e cu adevărat voia lui, nu producția minții noastre pioase?

M.T.: Da, rugăciunea ne descoperă voinţa lui Dumnezeu şi înflăcărează şi propria noastră voinţă. Dacă nu ar fi rugăciunea, noi nu am înţelege că răspundem acestei voinţe a lui Dumnezeu. Când ne rugăm, conştientizăm că el ne-a adresat primul cuvânt, că el ne-a chemat la viaţă şi că, dacă nu ne-ar iubi, noi nu am avea cu cine vorbi. A ne ruga cu cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a ne ruga cu voinţa lui Dumnezeu, pentru că acest cuvânt este însăşi voinţa lui. De multe ori, reducem voinţa lui Dumnezeu la vreo poruncă pe care o considerăm absurdă, pentru că n-o auzim rezonând în interiorul nostru, când, de fapt, voinţa lui Dumnezeu este mărturie a faptului că Dumnezeu care m-a creat, Dumnezeu care m-a mântuit, este şi acelaşi care îmi vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este tridimensional, pentru că „s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

Ascultare: o virtute desuetă în secolul nostru. Dar de la care omul contemporan are multe de primit, dacă o cultivă. De ce ascultarea e libertate și spațiu al manifestării voinței lui Dumnezeu?

M.T.: Dumnezeu, cănd ne cere ascultarea, este el cel dintâi ascultător. De câte ori spunem noi la o singură Liturghie: „Te rugăm, ascultă-ne”? Să multiplicăm asta cu toate Liturghiile pe toată suprafaţa pământului, în toată istoria omenirii. Noi nu am avea un reper de ascultare, dacă Dumnezeu nu ar fi, el mai înainte, ascultător. E păcat că nu mai preţuim astăzi ascultarea din cauza filosofiei nihiliste care ne spune că Dumnezeu a murit, iar cei care mai ascultă habar n-au că sunt nişte robi al căror stăpân a dispărut.

Să zicem că am înțeles care e voia lui Dumnezeu. E suficient?

M.T.: Ne răspunde Sf. Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul, nu numai să-l ascultaţi, înşelându-vă pe voi înşivă” (Iac 1,22); „credinţa, dacă nu are fapte, este moartă” (Iac 2,14). Îndrăznesc să parafrazez acest gând, spunând că degeaba aflăm care este voinţa lui Dumnezeu dacă n-o şi ascultăm, dacă n-o şi urmăm. Cineva mi-a zis odată: „Părinte, eu nu am făcut nimic rău”. Şi i-am răspuns: „Dar niciun mort nu face nimic rău. Nu mai poate să facă nici binele. Dumneavoastră aţi făcut binele pe care eraţi chemat să-l faceţi?” De ce asociem restrictiv voinţa lui Dumnezeu cu a nu călca pe bec? Prima poruncă a lui Dumnezeu este aceea de a-l iubi si de a face astfel binele, nu doar de a a fugi de rău. Am făcut binele pe care puteam să-l fac? De aici trebuie să pornească orice îndreptar de spovadă. O astfel de examinare a cugetului e un dar de la Dumnezeu după propria lui voință.

 Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2019

3 trei: 1. Cine este Isus?


pag-26_ianuarie-2019 (2)-page-001

Serios? Ce întrebare e asta? Isus e… Dumnezeu, cine să fie?

Dumnezeu e acolo sus. Eu, aici jos. Isus Cristos e a doua Persoană a Sfintei Treimi, care s-a făcut om. Isus e unicul Fiu al Tatălui din cer. E Mântuitorul lumii. Învățătorul. Da, uneori e și împlinitorul de dorințe, rezolvătorul bătăilor mele de cap, contabilul călcărilor mele pe bec, ăl’ de mă pândește cu bâta după colț să-mi aplice dreptatea. Alteori, e un personaj cu ochi serafici și bucle moi, care-mi surâde din icoane sclipicioase și mă iubește siropos no matter what.

Nu, întrebarea nu e cine am învățat la catehism că este Isus. Nici care e baubaul sau idolul plăsmuit din iluziile minții mele. Întrebarea e cine e Isus-Dumnezeu azi, acum, pentru mine personal?   

Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, m-aș gândi mai serios la asta? Cu inima, nu cu capul. Cu sentimentele. Cu toată libertatea mea de a mă îndrăgosti de o Persoană, nu de o idee, de un ideal, de o definiție. Cu abandonare. Totală.

  • Cum arată chipul lui Isus din tainița sufletului meu?
  • Cine mă poate elibera de imaginile gata făcute, ca să mă las cucerit de adevăr?
  • Am curaj să mă las sedus întru totul?

 „Dar voi, cine spuneți că sunt?” (Mt 16,15)

 3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2019

 

Cum trăiesc eu Întruparea lui Cristos?


Supliment-pag-16-19-page-001

Supliment-pag-16-19-page-002

Supliment-pag-16-19-page-003

Supliment-pag-16-19-page-004

„Fără Isus, nu există Crăciun. Dacă el este în centru, atunci tot ceea ce este în jurul lui, adică luminile, cântările, diferitele tradiții locale, inclusiv felurile de mâncare, toate se reunesc pentru a crea o adevărată sărbătoare. Dar dacă îl îndepărtăm pe Cristos, luminile se sting și totul devine fals, doar o aparență. Dumnezeu se face om într-un chip surprinzător: născut dintr-o fată săracă și anonimă, care îl aduce pe lume într-o iesle […] Așa ni se înfățișează Fiul lui Dumnezeu astăzi. El este darul lui Dumnezeu pentru omenirea cufundată în întuneric și în toropeala somnului. Adesea, omenirea preferă întunericul, pentru că știe că lumina îi va scoate la iveală faptele și gândurile care o fac să roșească ori care îi trezesc conștiința” (Papa Francisc). 

Invitat: pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot-călugăr romano-catolic, Mănăstirea Sfânta Familie (București)

Moderator: Claudia Stan

Crăciunul a devenit, probabil, cea mai comercială sărbătoare a anului. Un întreg arsenal de marketing ne pregătește, cu două luni înainte de 25 decembrie, pentru un eveniment în centrul căruia se află Moș Crăciun, bradul, cadourile, podoabele, mâncarea, aglomerația și shopping-ul. Mai știm ce sărbătorim de Crăciun și cine este personajul principal al sărbătorii?

Cu siguranță, mulți nu mai știu ce sărbătoresc de Crăciun, din cauza prea puținei educații religioase și a prea puternicei influențe a societății comerciale în care trăim. Pe de altă parte, să nu uităm că „personajul principal al sărbătorii” de la bun început a venit ascuns, fără publicitate, cunoscut și iubit doar de câțiva, foarte puțini. Cristos s-ar fi putut naște pe pământ în așa fel încât să atragă toate privirile și onorurile asupra sa, dar, în mod clar, nu a vrut asta. Numai Fecioara Maria și, lângă ea, sfântul Iosif, au știut, în credință, darul lui Dumnezeu care se împlinea înaintea lor. Am putea spune atunci că pe Cristos nu îl interesează așa de mult cum sărbătorește lumea Crăciunul, ci cum voi trăi eu aceste zile, cum vom trăi fiecare dintre noi comemorarea Nașterii sale.

Recunoaștem uneori, formal, adevărul istoric al Nașterii Mântuitorului, ca fapt petrecut în Palestina secolului I. Dar Întruparea nu e numai un eveniment istoric, ci unul care ne provoacă identitatea creștină de acum, de azi. Care ne interpelează trăirea autentică a Botezului personal.  

Am petrecut trei ani într-o republică majoritar musulmană din Federația Rusă și am avut acolo experiența unui Crăciun în afara oricărei cadru cultural creștin. Era 24 decembrie. Musulmanii mergeau la o zi obișnuită de muncă. Puținii ortodocși din zonă sărbătoreau Nașterea lui Cristos după calendarul vechi pe 7 ianuarie, așadar, pe 24 decembrie nu era nimic special, nicio luminiță în vitrine, niciun brad în piețe. Doar o mână de catolici sărbătoreau Crăciunul. Obișnuit fiind din România cu toate pregătirile casnice și publice, mergeam pe stradă privindu-i pe toți care nu sărbătoreau nimic și mă întrebam: Bine, dar eu ce sărbătoresc de fapt? Luminițele și brazii? Colindele și cozonacii? La urma urmei, eu de ce sunt creștin? A fost o experiență derutantă, dar din care am înțeles unele lucruri.

În primul rând, am înțeles că de Crăciun trebuie să ne întrebăm cât credem în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care am auzit vorbindu-ni-se la biserică, acasă, în colinde… Credința noastră, pe cât e de sigură deoarece se sprijină pe evanghelie, pe atât e de lipsită de evidență în viața de zi cu zi, și cere de la noi efortul spiritual de a o menține vie, iubitoare, atentă. Crăciunul e pentru noi un timp în care îi spunem lui Dumnezeu: „Da, vreau să cred în darul Fiului tău pentru noi, din prea mare iubirea ta!”

În al doilea rând, am înțeles că nu numai absența tradițiilor de Crăciun mă poate face să neglijez această sărbătoare, dar, paradoxal, chiar și ceea ce numim „atmosfera sărbătorilor de iarnă” mă poate face să uit esențialul acestor zile. Uneori suntem așa de prinși de pregătiri (cadouri, curățenie etc.), încât nu mai apucăm să ne rugăm la Fiul lui Dumnezeu și la Maica sa ori să medităm cele câteva texte evanghelice care ne povestesc Nașterea. Alteori suntem așa de preocupați să respectăm toate tradițiile religioase, naționale și familiale, încât nu mai ajungem să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un frate în Cristos sau să mergem să vizităm un bătrân izolat. Din cozonac, cel mai bun este miezul, la fel și din toate tradițiile noastre de Crăciun.

Câteva virtuți asociate evenimentului Întrupării: smerenia, simplitatea, sărăcia, anonimatul, vulnerabilitatea. Să ne uităm puțin la ele prin comparație cu mentalitatea lumii moderne. Smerenia: în zilele noastre e înțeleasă ca defect, nu ca virtute.

Într-adevăr, a fi creștin înseamnă a accepta să fii puțin demodat, în sensul că ai niște criterii de judecată care nu sunt legate de ce este la modă, ci de prezența și de lucrarea lui Dumnezeu în viața ta. Nașterea lui Cristos ne arată și un fel de a trăi în această lume, de a trece prin viață.

Smerenia lui Cristos nu a constat în a alege mereu locul cel mai mizerabil. Nu despre asta este vorba! Cristos s-a născut în adăpostul animalelor, însă pe de altă parte, imediat a primit și onorurile potrivite Fiului lui Dumnezeu: cântul îngerilor, adorația și darurile valoroase ale magilor și, mai ales, iubirea sfântă și atât de mare a Mariei. Pentru noi, smerenia înseamnă a-l pune pe Cristos ca măsură a vieții noastre, a alegerilor noastre. Înseamnă a-l urma pe Cristos, a alege mereu locul pe care considerăm că ni-l indică Domnul, și nu cel pe care l-am dori noi, din orgoliu sau din comoditate.

… simplitatea. Azi, când spui „simplu” spui „redus”, „neevoluat”, „neadaptat”. Ce simplă e simplitatea lui Dumnezeu față de complicațiile noastre….

Viețile noastre azi sunt de cele mai multe ori complicate, pentru că așa este lumea în care trăim și ca dânsa suntem noi. Putem învăța din evangheliile Nașterii că există o cale a simplității, care rămâne accesibilă mereu discipolilor lui Cristos. Vi se pare complicată situația din Biserică (sau situația dintre Biserici)? Există o cale pentru a merge cu o credință simplă înainte. Vi se pare imposibilă o anumită situație politică sau familială? Există un fel de a o trăi, păstrând un contact direct, simplu, curat, cu Dumnezeu. Simplă, în sensul de dincolo de îndoieli, a fost încrederea Pruncului în părinții săi, precum și încrederea Mariei în Providența lui Dumnezeu. Simplitatea este cuvântul care exprimă cel mai bine desăvârșirea spirituală creștină. Parafrazându-l pe Brâncuși, am putea spune că simplitatea creștină este complexitatea rezolvată cu ajutorul Mântuitorului. Nu trebuie să ignorăm problemele. (De altfel, simplitatea Crăciunului nu este deloc lipsită de încercări, dacă ne gândim la uciderea pruncilor nevinovați și la fuga în Egipt…) Dar nu trebuie nici să complicăm lucrurile mai mult decât sunt.

Sărăcia: nu doar financiară, ci mai ales lăuntrică… Mântuitorul lumii se naște într-o sărăcie desăvârșită. Căutată și asumată, față de sărăciile noastre de care noi încercăm cu orice preț să ne eliberăm…

Cristos a ales sărăcia, pentru a veni în lume. A ales nu numai simplitatea, sobrietatea, ci o sărăcie implicând lipsuri. Ieslea nu un este loc obișnuit și potrivit pentru un nou-născut… Sărăcia Pruncului Isus permite o apropiere imediată, un contact mai direct cu toți oaspeții nopții de Crăciun și, pe urmele lor, cu fiecare dintre noi. Fiecare sărăcie cu care suntem confruntați ar trebui să o privim ca pe o ocazie providențială să ne întâlnim cu cineva, să ne lăsăm ajutați, completați.

Anonimatul: toți căutăm succesul, protagonismul. Suntem narcisiști și ne place să ne afișăm. Iar Dumnezeu vine în mijlocul nostru într-un sat uitat de lume…

La nașterea sa, Pruncul Isus nu a avut parte de vreo primire specială din partea oamenilor. Maria și Iosif au mers la recensământ ca toți ceilalți, au fost refuzați la casa de oaspeți, la fel cum atâția alți săraci sunt refuzați zilnic în atâtea locuri. Fiul lui Dumnezeu s-a născut în lumea noastră având drept companie doar pe părinții săi și poate câteva animale. Anonimatul e suportabil numai atunci când știm că numele noastre sunt cunoscute de Dumnezeu, sunt „scrise în ceruri” (Lc 10,20). Anonimatul lui Cristos tocmai acest lucru ni-l arată, prețul incomparabil pe care fiecare dintre noi, chiar și cei mai neînsemnați, îl avem în fața lui Dumnezeu.

Vulnerabilitatea: cui îi mai trebuie așa ceva, într-o lume a luptei pentru putere, la toate nivelurile? Ce fel de Dumnezeu e acela care intră în lume ca un copil neajutorat, ușor de ucis oricând?    

Vulnerabilitatea lui Cristos îl va însoți de la naștere până la moarte. Goliciunea Pruncului nou-născut ne duce cu gândul și la goliciunea trupului de pe cruce. Atitudinea de vulnerabilitatea ne păstrează deschiși față de ceilalți, chiar cu riscul de a fi răniți de ei, ne face să încredințăm o parte din noi înșine în mâinile lor, siguri că de fiecare dată va ieși ceva bine, ceva frumos, ceva ce n-am fi putut face singuri.

Vă propun să medităm trei gânduri din evangheliile Nașterii lui Isus, ca îndemnuri de a aprofunda bucuria Crăciunului. Mai întâi, cuvintele îngerului către păstori: „Nu vă temeți!” (Lc 2,10). Vedem cum omul modern e confruntat cu tot felul de angoase.

Toți avem fricile noastre, declarate sau ascunse, de moment sau cronice, din motive precise sau confuze… Mesajul îngerilor este și pentru noi în noaptea de Crăciun. De fapt, el este unul din mesajele principale ale evangheliei și ale creștinismului: Nu vă temeți! Ar trebui să ne gândim la el atunci când vom sta în fața ieslei sau atunci când vom ieși din biserică, noaptea după Liturghie, pentru a merge la casele noastre. Crăciunul ne dăruiește un început nou, indiferent în ce situație ne aflăm. Există o viață nouă la care suntem invitați, chemați de Dumnezeu prin nașterea lui Cristos. Un copil care se naște înnoiește viața părinților săi și, de fapt, înnoiește întreaga lume. Atunci când ții un nou-născut în brațe, dispare orice altceva din jurul tău. Să încercăm să fim și noi la fel cu Pruncul Isus, auzind în suflet cuvintele sale: Nu te teme! Eu sunt cu tine, în fiecare zi, până la sfârșitul lumii!

Suntem înconjurați de zgomot. Avem întotdeauna ceva de spus, nu întotdeauna și cântărim înainte ceea ce vrem să spunem și, de multe ori, violența e cea care guvernează relațiile noastre interumane. Nu mai știm să ne reculegem și să facem, cu calm,  discernământ. Dar iat-o pe Sfânta Fecioară, despre care evanghelia ne spune că „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19).

Ne va fi foarte greu să gustăm bucuria spirituală a Crăciunului dacă nu vom practica o dublă asceză. În primul rând, o asceză negativă: postul de păcate și în privința agitației. Apoi, o asceză pozitivă: meditarea misterului Întrupării. Pe urmele Fecioarei Maria, trebuie să păstrăm gândul acestui mister în sufletele noastre, de-a lungul postului de Crăciun și în zilele sărbătorii. Îl putem hrăni cu texte din evanghelii, din autori spirituali sau din versurile colindelor.

Să nu uităm că prima poruncă dată evreilor începea cu: „Ascultă, Israel!” (Dt 6,4). Dacă nu vom intra într-o atitudine de ascultare, de atenție în privința lui Dumnezeu, cum vom putea înțelege oare ce vrea să ne spună, ce ne repetă an de an, prin toate aceste celebrări de Crăciun?

Ne suntem autosuficienți și ne suntem propriul univers. La Dumnezeu ne raportăm, în cel mai bun caz, ca la un prestator de servicii. Ce ne învață magii, care „vin să-l adore [pe Cristos]” (cf. M2 2,2)? Mai e proprie secolului nostru această atitudine?

Crăciunul este sărbătoarea cadourilor, iar cadourile exprimă iubirea pe care ne-o poartă cel care ni le dăruiește. Toți ne bucurăm atunci când primim cadouri, dar ne bucurăm încă și mai mult atunci când primim unul pe care ni-l doream sau unul care ni se potrivește. Ne simțim atunci iubiți și înțeleși, așadar, iubiți cu adevărat.

De Crăciun sărbătorim cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu: darul propriului său Fiu, pentru a fi fratele și Mântuitorul nostru. Dumnezeu ne iubește și, meditând la darurile pe care ni le face, putem înțelege mai bine iubirea pe care o are pentru noi. Sfântul Ioan spune foarte frumos în prima sa Scrisoare: Dumnezeu este cel care „ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). Înainte de a ne fi născut, am fost deja iubiți, cu o iubire veșnică, infinită. Înainte de a apărea noi pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu a venit El ca om, a trăit viața noastră omenească. A vorbit și ne-a dat din înțelepciunea lui Dumnezeu prin cuvintele sale. A murit pentru a ni se ierta toate păcatele, tot ce ne despărțea de Dumnezeu. Nimeni nu îl întrece pe Dumnezeu, când e vorba de cadouri, nici măcar de Crăciun! Doar învățând să ne bucurăm de darurile sale, putem începe să îl iubim și noi, să îi facem și noi daruri, pe urmele celor trei magi. Dumnezeu nu mai așteaptă de la noi aur, tămâie și smirnă, însă așteaptă iubirea și adorația noastră.

Lumea noastră europeană a încercat, și în unele părți a reușit, să șteargă orice referință la Dumnezeu din cultura sa. Porunca întâi a fost uitată, ca să nu fie nimeni deasupra omului. Pe Dumnezeu, însă, nu-l poate da nimeni la o parte. Iar una din misiunea creștinilor este să proclame ceea ce spunea Ioana d’Arc: „A-l sluji pe Dumnezeu înseamnă a domni”. A-l adora pe Dumnezeu, a îngenunchea în fața sa cu recunoștință înseamnă a-ți descoperi în întregime vocația și demnitatea.

Esența Crăciunului de secol XXI într-o singură propoziție?

Dumnezeu a venit la noi cu chip de copil.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, Crăciun 2018

Vacanță ori sărbătoare?


Supliment-pag-22-page-001

Claxoane. Decibeli din boxe. Stres. Oboseală. Alergătură. Îmbulzeală. Coadă la cozonac. Zarvă. Reduceri la vin. Iar claxoane. Înjurături. Miros de eșapament. Bătut covoare. Pomana porcului. Beția aferentă. Manele. Mall. Shopping după cadouri. Parfumuri scumpe. Zgomot. Eșarfe de mătase. Crăciunițe sexy. Jocuri și jucării de firmă. Podoabe. Brad de brad. Globuri. Zorzoane luminoase. Bani. Carduri. Zeul portofel. Mașini nemțești. Telefoane americane. Mâncare românească. Sarmale. Fripturi. Cârnați de casă. Șorici. Jumări. Îmbuibare. Zeul burdihan. 112. Vizite. La toate rudele din listă. Iar mâncare. Iar băutură. Iar zgomot. Iar claxoane. Nimic. Gol. Nimic. Și mai mult nimic. Vacanță. Concediu de neodihnă. Cu noi, ca noi.

Drumul de la Nazaret la Betleem. 110 km. Copitele măgărușului. Pietrele. Praful. Tăcerea lui Dumnezeu. Tăcerea oamenilor lui Dumnezeu. Femeia. Bărbatul. Smerenia. Supunerea. Osteneala. Încredințarea. Ocrotirea îngerilor. Păstrarea cuvintelor în inimă. Neprimirea oamenilor. Pruncii nevinovați. Sângele. Ura. Frigul de peste noapte. Ieslea. Mirosul grajdului. Steaua. Aurul. Tămâia. Smirna. Apa. Paiele. Pâinea. Tihna. Bucuria. Pacea. Liniștea. Vulnerabilitatea. Steaua. Sărăcia. Crucea. Păstorii. Simplitatea. Magii. Simplificarea. Sfânta Familie. Bunătatea. Pruncul. Binele. Adevărul. Binecuvântarea. Esențialul. Totul. Dumnezeu-copil. Se naște Mântuitorul lumii. E Sărbătoarea. Cu El, ca El.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, Crăciun 2018

New Age, o iluzie periculoasă – Partea a III-a


 

decembrie_pag-28-31-page-001

decembrie_pag-28-31-page-002

decembrie_pag-28-31-page-003

decembrie_pag-28-31-page-004

„Ne mântuim pe noi înșine prin intermediul acțiunilor noastre, așa cum explică adesea New Age, sau suntem mântuiți de iubirea lui Dumnezeu? […] În creștinism, mântuirea nu este o experiență a sinelui, o locuire meditativă și intuitivă în sine, ci este iertarea păcatului, eliberarea de ambivalențele profunde care locuiesc înăuntrul nostru și ajungerea la pacea simțurilor prin intermediul comuniunii cu un Dumnezeu iubitor” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 4).

Sunt foarte la modă terapiile holistice propuse de New Age: reiki, bioenergia, cristaloterapia, sacroterapia, acupunctura, cromoterapia, aromoterapia, meloterapia, homeopatia, metoda Feldenkrais, rolfing. Ce anume le face neconforme cu învățătura creștină?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Mai întâi aș prefera să lămurim ce înseamnă „holism”. Este un neologism folosit pentru prima dată într-un tratat socio-politic al unui filosof sud-african, Jan Christiaan Smuts, și are la bază un cuvânt din greaca veche, hólos, care înseamnă „întreg”. Raportat la persoana umană, holismul are la bază ideea că omul este un întreg format din părți interdependente, iar nefuncționarea uneia le afectează pe toate. Până aici nimic suspect, căci și Sf. Paul spune că în corpul omenesc „dacă un mădular suferă, toate mădularele trupului suferă împreună cu el” (1Cor 12,26). Problema se pune însă la un alt nivel legat de natura părților ființei umane, precum și a modului de interconexiune dintre ele. Astfel, pentru promotorii holismului nu există o dualitate clară și distinctă între partea material-fiziologică a omului și cea rațional-spirituală, mai exact între trup și suflet. Prin urmare, dacă o persoană se confruntă cu un dezechilibru (fizic, psihic sau spiritual), acesta are înrâurire asupra întregului ansamblu spirit-minte-corp. Nu are importanță că sufletul și trupul au naturi diferite și se bazează pe principii diferite. Nu mai contează la acest nivel nici legile științifice care stau la baza dimensiunii psiho-fiziologice a omului, nici principiile spirituale ale adevărurilor de credință revelate care țin de partea sufletească. Materia se amestecă cu spiritul și se condiționează reciproc, iar metafizica se amestecă cu legile naturii. „Ființa” aceasta nu este nici omul conform canoanelor științei și nici persoana umană conform revelației divine. De asemenea, se revine la străvechea problemă a punctului de legătură dintre materie și spirit. Adepții New Age l-au găsit în ceea ce ei numesc „energie”, care nu se știe de ce natură este (materială sau spirituală), căci ceea ce contează este asigurarea unui flux liber al energiei prin corp, minte și spirit. Din nou, nici știința actuală, nici revelația creștină nu explică în felul acesta omul și persoana. Tocmai de aceea terapiile sunt pseudo-științifice, iar ideologiile din spatele lor sunt anticreștine. Tot ceea ce ați enumerat mai sus se bazează pe aceste considerente, iar termenul „energie” este numitorul comun. Reiki, însă, e de fapt o metafizică structurată care se apropie de statutul de religie, inspirându-se la textele sacre ale hinduismului, taoismului, budismului și confucianismului, religii străvechi care sunt aproape incompatibile doctrinar între ele. De aceea, reiki (rei=spirit, ki=energie) nu este doar o terapie, ci un cult dedicat „energiei universale”, care trebuie activată și accesată prin ceremonii de inițiere. Suntem la ani lumină depărtare de creștinism. Homeopatia este apă chioară pe bani mulți: suntem tot pe tărâmul confuziei dintre materie și spirit, dar la punctul de confluență nu se află o „energie” ca la celelalte, ci spiritul materiei la care se ajunge prin diluții la infinit. Acest „spirit” vindecă conform principiului contrariilor „cui pe cui se scoate”, doar că un „cui” e de natură materială (o substanță), iar celălalt „cui” e spiritual, mai exact „spiritul” acelei substanțe. Dacă nu ar fi efectul placebo care să explice unele efecte ale medicamentelor homeopate, ne-am situa cu adevărat în lumea poțiunilor magice din Asterix și Obelix. Când adăugăm pe listă aromoterapia, cromoterapia sau meloterapia, nu vrem să spunem că mirosurile, culorile sau muzica nu produc efecte asupra omului, fie ele și pozitive; problema constă în interpretările pseudo-științifice și spiritualiste ce se dau. Feldenkrais e o metodă de control al minții asupra fizicului prin ședințe de grup numite „conștiința în mișcare”. La fel, rolfing nu e doar un masaj muscular care să restituie corpului mobilitatea, ci o practică de „integrare structurală” și de „redresare din punct de vedere spiritual și sufletesc”. Se înțelege de la sine că principiile sunt tot holiste, delimitarea dintre materie și spirit aproape inexistentă, iar accentul cade exclusiv pe ceea ce omul este și face.

Ni se propune apoi parapsihologia, prin percepțiile extrasenzoriale (precogniția și clarviziunea fiind cele mai frecvente) și capacitățile paranormale (reîncarnarea, capacitățile de medium).

V.D.: Prefixul „para”, ce intră în componența unor termeni ca „parapsihologie”, „paranormal”, este un cuvânt care în greaca veche înseamnă „dincolo de”, „împotriva”, „contra”, „contrar”, „în ciuda”. Cu alte cuvinte, „parapsihologie”, „paranormal” are sensul de „dincolo de psihologie” sau „contrar psihologiei”, respectiv „dincolo de normal” sau „contrar normalului”. Noi, oamenii, suntem făcuți de Dumnezeu într-un anumit mod și funcționăm într-un anumit mod, care e în conformitate cu natura noastră omenească. Însă, există o ispită străveche care, de la Adam încoace, nu a încetat să îl bântuie pe om: ispita de a nu fi om. Parapsihologia este una din cedările la această ispită. Da, există ceva dincolo de om, există ceva dincolo de legile naturii. Sf. Toma de Aquino face o distincție clară între natural, supranatural și preternatural. Naturalul este „ceea ce se întâmplă întotdeauna sau cea mai mare parte a timpului”, adică e la îndemâna simțurilor noastre. Supranaturalul constă în „acțiunile nemediate ale lui Dumnezeu”; iar preternaturalul este ceva „ce se întâmplă rareori, dar totuși prin ființele create”. Minunile prin intermediul creaturilor, de exemplu, aparțin preternaturalului. Dar și acțiunile demonice aparțin preternaturalului. Noi afirmăm în Crez că Dumnezeu e creatorul „celor văzute și celor nevăzute”. Deci există și o „creație nevăzută” care se manifestă în registrul preternaturalului. Ei bine, aici este problema. Omul are ambiția de a invada preternaturalul prin tentativa de a-l manipula. Și Sf. Toma spune că numai Dumnezeu are puterea de a suspenda legile naturii pe care El le-a dat. Minunile sunt mereu ale lui Dumnezeu, indiferent că sunt făcute direct de El sau prin intermediul creaturilor. Însă demonii manipulează legile naturii într-o manieră falsă pentru a induce în eroare și pentru a sugestiona credința oamenilor în aceste false minuni. Aici este paranormalul. E un tărâm foarte periculos pentru că e teren privilegiat pentru Cel Rău. Atitudinea corectă este aceea pe care ne-o sugerează Biblia: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale fiilor noștri pentru totdeauna ca să împlinim toate cuvintele acestei legi” (Dt 29,28).

Spiritismul (vorbirea cu morții, inclusiv în vis sau prin tăblița Ouija), vederea viitorului, comunicarea cu îngerii și cu energiile / entitățile cosmice: iată câteva ocultisme cu care depășim granița jocului și intrăm în alte teritorii. 

V.D.: De fapt vorbim aici de comunicarea cu lumea de dincolo. Să vedem ce spune Scriptura: „Dacă cineva se duce la necromanţi şi la ghicitori prostituându-se cu ei, îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului său. Dar voi sfinţiţi-vă şi să fiţi sfinţi, căci eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” (Lev 20,6-7). Cred că e foarte clar acest cuvânt. În realitate, necromanții nu cu sufletele răposaților comunică, ci cu demoni. Spiritismul este o poartă către demoni, nu către tărâmul morților, căci în lumea spirituală este o ordine, iar morții nu răspund la comanda oamenilor. Omul nu vrea să fie om, ci vrea să manipuleze lumea de dincolo, iar diavolul nu așteaptă invitații speciale. Exorciștii știu că sunt contexte în care Dumnezeu îi impune diavolului să spună adevărul, căci în rest turuie doar minciuni. Ocultismul modern promovat de New Age propune și alte relații ascunse: cu îngeri (nu cei biblici), cu energii, cu entități cosmice fără nume etc. Suntem la același nivel și expuși acelorași riscuri.

Ceea ce creează confuzie că uneori aceste rătăciri par a avea un soi de legitimare din partea oamenilor Bisericii: un călugăr franciscan (Justin Bielitz) este instructor de Silva Mind Control, există centre de reculegere creștină care propun și yoga.

V.D.: În primul rând, e prea mult spus „legitimare”. Nu negăm faptul că pot exista păstori care să mai aibă nevoie să se documenteze, căci ocultismul promovat de New Age este ca un tsunami care vine pe neașteptate, cu provocări pastorale care nu au mai existat până acum. Documentele Bisericii din ultima vreme demonstrează faptul că există reacții ale Magisteriului care încearcă să explice creștinilor problema de fond a acestor practici. Deci, e nevoie și în Biserică de formare și de documentare. Ceea ce e mai alarmant este faptul că unii slujitori, cum ar fi călugărul pe care l-ați amintit, cad în aceste capcane și le promovează. Silva Mind Control este o tehnică nu atât de programare a sferei conștiente a minții, cât mai curând de a „reprograma inconștientul” și de „a controla visurile”. Din acest punct de vedere se bazează pe principii oarecum psihanalitice. Însă sloganurile care o însoțesc scot foarte bine în evidență centrarea pe propriul eu: „Fii stăpân pe mintea ta pentru a fi stăpân pe viața ta” sau „Vei deveni arhitectul realității tale”. Suntem pe aceiași linie cu alte practici New Age cum ar fi: meditația transcendentală, training-ul autogen, autohipnoza, yoga, unde magia, misticismul și parapsihologia se întrepătrund. Creștinii sunt invitați să aleagă cine să fie Domnul și Stăpânul vieții lor sau dacă vor să-și trăiască viața în imaginar.

Ca fost exorcist al Arhidiecezei Romano-Catolice de București, cred că aveți autoritatea de a da mărturie cât din New Age e poartă de intrare a răului și care este calea sigură de purificare a sufletului de aceste practici nefaste.

V.D.: Da, într-adevăr aceste practici produc daune spirituale și nu numai. Oamenii nu aleg New Age, iar majoritatea nici nu știu despre ce este vorba, dar aleg „alternativele” de pe tarabele de cărți sau aleg să-și pună încrederea absolută în puteri manipulate de propriul eu sau de alți pretinși deținători de puteri. Pe lângă faptul că procedând astfel suntem pe o pistă falsă, alimentăm în mod indirect setea de curtoazie a Celui Rău, care este bucuros dacă ne poate îndepărta de adevăr, de Calea de mântuire care se numește Isus Cristos și de cei care cred în El. Calea sigură de purificare este renunțarea la aceste practici, mai exact convertirea de la idolatrie, căci acest cuvânt înglobează toate aceste practici. Avem mijloace sfinte în Biserică, cum sunt Spovada și Împărtășania deasă, chiar zilnică, dar ele nu prezintă atracție, deoarece implică efortul de convertire personală și parcurgerea unui drum tenace de sfințire. E mult mai ușor să scoți portofelul, să cumperi o metodă, să aplici o rețetă sau să plătești pe cineva care „să te rezolve” rapid. Un creștin autentic ar trebui să-și pună întrebarea simplă: cine mă poate rezolva? Răspunsul la această întrebare există deja de 2000 de ani.

Practicarea New Age, sub orice formă, încalcă primele două porunci ale Decalogului, iar ideologia New Age se înscrie în linia unor practici condamnate formal de Biserică.

V.D.: Da, deoarece sunt idolatrii care îndepărtează de la credința în Dumnezeul cel revelat, sunt păcate îndeosebi împotriva primei porunci a lui Dumnezeu. Culmea este că oamenii nici nu se acuză la spovadă cu privire la practicile superstițioase sau de idolatrie. Foarte rar mi-a fost dat să aud pe cineva că-i cere iertare lui Dumnezeu pentru credința în superstiții, în horoscop sau pentru idolatriile legate de propriul eu. Catehismul vorbește despre superstiții, despre „devierea sentimentului religios și a practicilor pe care le impune acesta”, vorbește despre „excesul pervers de religie”, despre „atribuirea unei importanţe magice anumitor practici”, vorbește despre greșeala de a „lega eficacitatea numai de materialitatea rugăciunilor sau a semnelor sacramentale, în afara dispozițiilor interioare pe care acestea le pretind” (cf. nr. 2110, 2111). Vorbește despre „divinizarea a ceea ce nu este Dumnezeu”, despre faptul că omul comite „idolatrie atunci când cinsteşte şi respectă o creatură în locul lui Dumnezeu” (nr. 2113). Catehismul vorbește despre divinație, despre magie, despre vrăjitorie, despre spiritism (cf. nr. 2115-2117). Până când Biserica va elabora documente speciale pe aceste teme, avem totuși de unde să ne documentăm. Prefer să concluzionez despre New Age folosind una dintre afirmațiile Catehismului Bisericii Catolice care, chiar dacă se referă la idolatrie, poate fi aplicată inclusiv mișcării New Age: aceasta, deoarece „respinge stăpânirea unică a lui Dumnezeu […], este deci incompatibilă cu comuniunea divină” (nr. 2113).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, decembrie 2018

Credință vie sau moartă?


decembrie_pag-23-page-001

Cred că sunt pios: fac tot felul de lucruri cuvioase și cuminți. Dar am cu adevărat o credință vie ori am îngropat-o într-o tonă de chițibușării?

Credința mea creștină e vie și dătătoare de viață și altora când:

  • îl iau pe Cristos cu mine oriunde merg, orice aș face, cu oricine m-aș întâlni – fiindcă orice întâlnire cu oamenii e, fundamental, o întâlnire cu El, la care sunt prezent mai mult cu inima și mai puțin cu mintea, o întâlnire care mă îndrăgostește zilnic tot mai mult de El, care mă scoate din tiparele mele de iubire și de gândire și mă cheamă mereu să fac totul spre mai marea lui slavă, nu spre beneficiul meu personal;
  • lucrez la mântuirea mea cu seriozitate – cultiv prietenii în Duh cu suflete sfinte de la care al meu are ce învăța, mă dau pe mâna unui îndrumător care să mă ajute să înțeleg ce vrea Dumnezeu să fac cu viața mea, mă las călăuzit de lecturi spirituale care îmi luminează inima spre curățare de patimi și alipiri;
  • îmi cultiv constant prietenia cu Domnul prin „treimea” Liturghie, Spovadă, Împărtășanie – cu cât mai des particip cu inima la toate acestea, cu atât mai mult voi putea răspunde la misiunile la care El mă cheamă pentru a întruchipa iubirea Lui (devenită și a mea) pentru frați: atunci și mortificările și faptele bune vor avea miez, substanță, Autor.

Cred că am o credință vie, dar, de fapt, e moartă și îngropată la doi metri sub pământ. dacă:

  • sunt robul nu al lui Cristos, ci al propriilor mele formalisme exterioare – trebuie să fac neapărat trei novene, să mă duc în nu știu ce pelerinaj, să mă spovedesc la părintele ăla mai cu „cu har” ca toți, să țin post aspru: și când voi face toate astea, mă voi fi automântuit, că doar ce nevoie aș mai avea de Isus dacă eu le știu și le fac singur pe toate?
  • funcționez pe bază de frică, nu de iubire – Dumnezeu e un bau-bau care mă privește din ceruri cum tot calc pe bec, de aceea viața mea devine o continuă sforțare să nu-L mânii, să nu-L ofensez, să nu-L rănesc, în care uit să-L laud, să-L ador, să-L binecuvântez;
  • le impun altora modul meu de a crede, de a face lucrurile, pe care îl învestesc cu infailibilitate superstițioasă – „e bine / nu e bine să”, „trebuie să” sunt sintagmele cu care îmi încep fiecare propoziție prin care declam cu emfază cine și în ce condiții e admis la mântuire și cine nu; iar cine nu e de acord cu mine, e împotriva Bisericii, a lui Cristos și a tuturor sfinților.

Bonus! Îngăduie-i lui Cristos să-ți modeleze El credința ta în El. Tu ai încercat și nu ți-a ieșit mare lucru. Ai să fii surprins ce diamant scoate El din piatră asta întunecată și colțuroasă care e inima ta.

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină” decembrie 2018

New Age, o iluzie periculoasă – partea a II-a


pages-28-31-page-001pages-28-31-page-002pages-28-31-page-003pages-28-31-page-004

„Dumnezeul din New Age este o energie impersonală, o extindere deosebită sau component al cosmosului. […] Acest lucru este foarte diferit de interpretarea creștină a lui Dumnezeu ca și Creator al cerului și al pământului și ca izvor al întregii vieți personale” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 4)

Invitat: Pr. Lect. Dr. Victor Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, consilier spiritual general al Comunității Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică), profesor la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București

Moderator: Claudia Stan

Un fetiș seducător al acestei religii a eului promovate de New Age este gândirea pozitivă: creează-ți realitatea, constrânge universul să contribuie la realizarea dorințelor tale, fă-te autorul fericirii tale (o fericire care e chestiune de tehnică, de procedură). Scriitorul maghiar Peter Esterhazy consideră gândirea pozitivă ca fiind „opusul gândirii”. Unde e conflictul ei cu creștinismul?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Gândirea pozitivă, devenită un laitmotiv în timpurile noastre, nu este aceea care izvorăște din credința și din speranța creștină. În primul rând, este o psihologie a secolului al XX-lea, fundamentată de doi psihologi, Martin E.P. Seligman și Mihaly Csikszentmihalyi. Obiectivele sunt viața de succes și fericirea, iar atingerea acestor obiective este posibilă dacă omul se concentrează pe punctele forte și pe acele capacități personale pozitive prin care să-și inducă o stare emoțională de bine. Nu este vorba atât de a vedea partea plină a paharului, cât de a nu vedea și partea goală a acestuia. Or, tocmai aici este problema, deoarece oamenii sunt rupți de realitate. Crearea propriei realități este fascinantă, dar iluzorie. Realitatea vieții nu e doar roz, iar partea goală a paharului nu este de desconsiderat. Cu alte cuvinte, crearea unei continue iluzii că lucrurile stau altfel decât sunt în realitate îl propulsează pe om în direcția trăirii unei vieți false, utopice, centrate pe sine. Creștinismul este realist: vorbește despre necazurile vieții, vorbește despre cruce, despre limitele umane, mai exact despre realitatea noastră efemeră, dar în care a intrat o soluție, Isus Cristos. El nu a eliminat suferința, dar i-a conferit un sens prin care viața omului rămâne ancorată în realitate, fără a se lăsa învinsă de aceasta. Gândirea pozitivă deposedează viața omului de sensul plenar al existenței, cu bune și cu rele, și-l face prizonier al tehnicilor de influențare și al credințelor menținute la nivel subconștient.

Spuneam că succesul New Age se joacă pe teritoriul sădirii confuziei: omul nu mai face deosebirea între ceea ce este adevărat și surogatele de adevăr care i se propun cu insistență, adesea prin cele mai subtile forme de manipulare a conștiinței. La nivel de relații interumane avem cel puțin două seturi de confuzii: aceea între îndrumarea spirituală creștină și coaching-ul motivațional New Age, respectiv confuzia între îndrumătorul spiritual creștin și acel guru „iluminat” New Age. Cum să nu ne lăsăm prinși în capcana confuziilor de la nivelul acesta? 

V.D.: Îndrumarea spirituală creștină are un singur obiectiv: să ajute persoana să înțeleagă și să facă voința lui Dumnezeu spre sfințirea și mântuirea sufletului propriu. Coaching-ul motivațional New Age nu are nicidecum ca obiectiv voința lui Dumnezeu, ci propria voință. Îndrumarea New Age nu are ca obiectiv relația cu Dumnezeu, ci relația cu entități lipsite de trup: îngeri, divinități, entități colective, spirite ale naturii sau Sinele Superior. Iar în ceea ce privește mentorul sau acel guru New Age, lui nu i se poate aplica versetul din cartea Proverbelor: „După cum fierul ascute fierul, tot astfel și omul însuși îl ascute pe semenul său” (Prov 27,17). Acest verset se potrivește, în schimb, îndrumătorului creștin, care este la fel ca cel pe care îl îndrumă și care, împreună cu cel îndrumat, stă în ascultarea voinței lui Dumnezeu. Spre deosebire de el, un guru este întotdeauna o ființă superioară, iluminată, inițiată, deseori absolutizată.

Cu privire la metodă, sunt deosebiri marcante între meditația creștină / meditația transcendentală, între rugăciunea inimii / mantrele orientale, între contemplația creștină / yoga. Din păcate, deosebirile nu par evidente, după cum nu sunt întotdeauna evidente nici riscurile la care își supun sufletul cei care practică aceste formule New Age.

V.D.: Când vorbim despre metodă, vorbim despre „cale”, căci gr. methodos înseamnă „calea de urmat”. Pentru noi creștinii există o singură cale: Isus Cristos (ne-o spune clar El însuși: „Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,8). Din acest punct de vedere deosebirile nu sunt doar marcante, ci contradictorii. Meditația, contemplația, rugăciunea și tot restul nu sunt căi în sine, ci simple mijloace care orientează totul spre persoana lui Isus Cristos, adică te ajută să mergi pe calea Cristos. Pe când, în cadrul New Age, yoga, zen-ul, meditația transcendentală, exercițiile tantrice, expansiunea conștiinței, „experiențele culme” etc. sunt căi care pretind că duc la autorealizare și la iluminare. Suntem pe tărâmuri diametral opuse, care se exclud reciproc.

O scuză frecventă a creștinilor practicanți de New Age este aceea că putem lua din fiecare tip de spiritualitate ceva bun, deci și din aceasta. Altă dezvinovățire este joaca: încerc și eu, așa, nu iau în serios chestiile astea. Altă justificare este refuzul vehement de a vedea incompatibilitățile, de a vedea că practicile New Age sunt o profundă lipsă de respect pentru jertfa lui Cristos.    

V.D.: Ideea aceasta de a lua ceva bun de peste tot este ca și cum o gospodină ar pune toate ingredientele în aceeași oală: până la urmă tot o ciorbă iese, dar – ne întrebăm – de care? Între tradițiile care au intrat în New Age sunt vechi practici oculte egiptene, cabala, gnosticismul, sufismul, druidismul, celtismul, alchimia medievală, ermetismul renascentist, budismul zen, yoga și multe altele. Deci vorbim de un sincretism între ezoterismul străvechi și cel nou. Elementele de creștinism sunt rare, iar cele care sunt reprezintă un creștinism alterat (gnosticism creștin, yoga creștină etc.). Documentul pe care Biserica Catolică l-a publicat în 2004 despre New Age are o concluzie lapidară: „Deoarece mişcarea New Age dă mare importanţă comunicării cu natura şi cunoaşterii cosmice a unui bine universal şi, făcând astfel, neagă conţinutul revelat al credinţei creştine, nu poate fi judecată ca pozitivă sau inofensivă” (nr. 4).

„Feriți-vă de profeții falși care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Îi veți recunoaște după roadele lor” (Mt 7,15): de ce acest avertisment al Mântuitorului e aplicabil mișcării New Age? 

V.D.: În primul rând trebuie clarificată ideea de „profet”. În general, asocierea se face cu ideea de „viitor”, iar profetul este acela care îl revelează. În realitate, viitorul nu este ceva la îndemâna omului și nici a îngerilor. Dumnezeu este stăpânul absolut al viitorului și doar El, în omnisciența sa, îl cunoaște. Dacă vrea, îl descoperă, dacă nu vrea, nu-l va descoperi. În Scriptură, vedem că Dumnezeu descoperă anumite aspecte din viitor și o face ori direct, ori prin trimișii lui, care sunt îngerii, ori prin oameni pe care El îi trimite să vorbească în numele Lui. Aceștia din urmă sunt profeții. Prin urmare, profeții adevărați sunt doar cei mandatați de Dumnezeu să vorbească în numele Lui și să spună cuvintele lui Dumnezeu. Profeții falși din Biblie sunt aceia pe care Dumnezeu nu i-a trimis, care vorbesc în numele lor, iar dacă pretind că vorbesc din surse supraomenești, trebuie văzut dacă acestea îl au ca origine pe Duhul Sfânt sau sunt entități travestite în îngeri de lumină. New Age e plin de presupuși adepți ai adevărului, dar ceea ce proclamă intră în contradicție cu adevărul revelat, pe lângă faptul că ceea ce prezic nu se împlinește deloc sau doar aparent, iar ceea ce prezic sunt doar lucruri de bun augur, excluzând realitatea crucii. Cât privește identitatea profeților New Age, aceștia sunt: spiritiști, medium, ghicitori, astrologi, hipnotiști, vrăjitori, inițiați în ocultism etc. Ceea ce prezic obțin printr-o metodă anume sau printr-un „canal”. Biblia nu cunoaște decât inspirația prin intermediul Duhului lui Dumnezeu. Cât despre roade, sunt vizibile cu ochiul liber. Însuși faptul că se lasă plătiți pentru „servicii” este un doar unul dintre criteriile suficiente pentru a-i pune în categoria profeților falși.

New Age, această religie care se închină sinelui ca unui Dumnezeu, are nenumărate practici prin care omului i se propune descoperirea de sine, vindecarea de sine, cunoașterea de sine. Vă propun o trecere în revistă a celor mai cunoscute, cu care fiecare dintre noi interacționăm frecvent și, cel puțin în privința unora, avem impresia că sunt chiar bune. De pildă, tehnicile de eliminare a stresului care propun metode de obținere a unui confort psihologic, de dezvoltare mentală și a capacității de comunicare cu sinele pentru obținerea unui wellness spiritual: metoda Silva, radiestezia, programarea neurolingvistică.  

V.D.: New Age este în mod esențial pelagian cât privește modul său de a înțelege natura umană: harul, și deci colaborarea omului cu Dumnezeu în vederea binelui absolut și a mântuirii, este exclus din ecuație. „Pentru noi, creștinii, mântuirea depinde mai curând de participarea la pătimirea, moartea și învierea lui Isus Cristos și cu raportul personal direct cu Dumnezeu” pentru a cita și eu același document bisericesc la care faceți referință. Pe când, pentru New Age, mântuirea nu ține decât de ceea ce individul în cauză face, pe anumite căi, care nu sunt decât „tehnici”. Pentru adepții curentului New Age, mântuirea nu este un dar, ci o „accesare” ori din interiorul ființei umane, ori din exteriorul ei. Iar persoana Mântuitorului Isus este complet exclusă. Prin urmare, discernământul nu ar trebui să fie greu de făcut, căci orice cale de mântuire, centrată exclusiv pe sine sau pe alte forțe, care elimină, chiar și parțial, acțiunea mântuitoare a lui Isus Cristos, este necreștină și deci falsă. Creștinismul nu are fundamentalisme, dar are un fundament: persoana lui Isus Cristos, Om și Dumnezeu. Această unicitate este esența credinței creștine. Dacă excludem Calea, vom avea o sumedenie de căi. Exact asta expune pe tarabă la vânzare și la alegere New Age.

Altă practică perfecționată de New Age este divinația: ghicitul în cărți (adesea de Tarot), în cafea, în bobi, în palmă, în globul de cristal, tălmăcirea viselor și orice alte forme de ghicitorie, precum și vrăjitoria / șamanismul folosesc adesea imagini sfinte (icoane, crucifixe) ori sacramentalii (apă sfințită, rozarii).

V.D.: Viitorul este exclusiv o prerogativă a lui Dumnezeu. Nimeni nu-l posedă, nimeni nu-l știe. Pretenția de a afla viitorul prin practici divinatorii sau de ghicit este diabolică, pentru că uzurpă în mod direct prerogative care sunt exclusiv ale lui Dumnezeu. Însă diavolului îi place să fie confundat cu Dumnezeu, iar satisfacția aceasta i-o mai dau acum doar oamenii, după ce, în ceruri, a pierdut războiul de răzvrătire pentru a fi ca Dumnezeu (cf. Apoc 12,7-9). Iată de ce în spatele curiozității de a ști viitorul, ca și a tuturor tentativelor de a-l afla în afara inițiativei suverane a lui Dumnezeu de a-l descoperi, este de presupus prezența celui Rău în acțiune. Este un păcat împotriva primei porunci a lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât aghiotanții divinației fac uz și de imagini sfinte sau obiecte sfințite. Și profanarea celor sfinte este un obiectiv al diavolului blasfemator, iar dacă poate să-i inducă în eroare pe cei naivi, folosindu-se de obiecte și imagini de cult, cu atât mai bine pentru Cel Rău. Se știe că diavolul exploatează la maximum ignoranța și prostia omenească.

Foarte prețuită este și astrologia: astrogramele, horoscoapele, zodiacele, ascendentele astrale, corpul astral.

V.D.:  Astrologia este în primul rând un păcat împotriva primei porunci al lui Dumnezeu pentru că deviază de la credința autentică într-un Dumnezeu provident, Tată și veghetor asupra vieții noastre. În al doilea rând, este un afront adus științei: după secole de cuceriri științifice în care s-a dezvoltat această extraordinară știință care este astronomia, iată că oamenii secolului nostru încă își mai imaginează cerul ca un sul de pergament, unde stelele sunt abțibilduri unite între ele prin linii imaginare. Câte linii nu se pot trage între puncte diferite? Câte imagini nu se pot obține în funcție de modul cum unești punctele? Iar noi credem că aceste imagini închipuite au putere de influență asupra noastră? În plus, s-ar putea foarte bine ca unii dintre noi nici să nu mai avem zodie, căci stelele respective să se fi stins demult. Doar fluxul de energie luminoasă mai continuă să ajungă la noi, dar sursa de lumină, adică steaua, să nu mai existe. Încerc să-mi imaginez ce tragedie ar fi pentru cei care-și pun încrederea în astre să afle că racul lor și-a pierdut cleștii și scorpionul coada. Însă cei care cred aceste lucruri și nu au respect față de propria lor rațiune, măcar să aibă respect față de ceea ce spune foarte clar Scriptura: „Iar voi să nu ascultaţi pe prorocii voştri, pe ghicitorii voştri, pe visătorii voştri, pe vrăjitorii voştri şi pe-ai voştri cititori de stele […]. Că aceştia vă prezic minciună ca să vă depărteze din ţara voastră şi ca Eu să vă izgonesc, ca să pieriţi” (Ier 27,9-10).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2018

Dumnezeu: automat sau prieten?


page-23-page-001

Cum arată Dumnezeul meu: ca o automat-de-împlinit-dorințe ori ca un Prieten? Ca un idol ori ca o Persoană reală?

Dumnezeu e prietenul meu, adică o Persoană vie, cu care am în comun viața mea (darul lui), dacă:

  • mă bucur să mă întâlnesc cu el cât mai des cu putință: în tainițele sufletului meu, în Liturghie, în Adorație, în fiece clipă când îi vorbesc cu cuvintele mele, rugându-l să mă însoțească într-o ședință obositoare, într-o discuție complicată dar și într-o ieșire cu prietenii ori o lectură dătătoare de pace;
  • îmi place să-l ascult mai mult decât să-i vorbesc – să fac liniște înlăuntrul meu, ca să-l pot auzi, să mă golesc de mine, ca să mă las locuit de el, să ascult mai cu seamă tăcerile lui și să caut să înțeleg ce vor ele să spună vieții mele;
  • mă las schimbat de prietenia lui – sufletul meu se abandonează total, fără rezerve, acestei prietenii speciale, ca lutul în palmele olarului; știu că uneori poate să doară forma în care meșterul contorsionează materia, dar am răbdare să devin vasul de preț pe care îl plăsmuiește el, după modelul lui, nu al meu.

Dumnezeu e automatul meu de împlinit dorințe (fie ele lumești ori pioase) când:

  • eu sunt cel care stabilește „scopul și durata vizitei” la Isus – mă duc azi, pe la 10, aprind trei lumânări (câte una pentru fiecare dorință), stau 3 minute să-i prezint lista mea de cereri, după care îmi văd de viața mea (deh, el acolo sus, eu aici jos); iar cererile mele includ și vreo două-trei din categoria „să moară capra vecinului”, că doar merită cu vârf și îndesat;
  • mă supăr ca prostul pe sat când „nu-mi ies” lucrurile după mintea mea –i-am cerut lui Dumnezeu cutare și cutare, iar el n-a binevoit să funcționeze ca zâna cu bagheta fermecată și m-a lăsat cu ochii în soare: eu știu mai bine decât el ce am nevoie, așa că, până data viitoare, când o să binevoiască să facă exact cum îi spun, nu mă mai rog și nici la biserică nu mă mai duc;
  • fac abracadabra cu rugăciunile și cu lista mea de solicitări – numărul magic de petiții este 9 (sau 3, sau 6, sau cine mai știe câte), care garantează 100% atenția și disponibilitatea idolului pe care îl confund cu Dumnezeu: dacă mă dau de nouă ori peste cap și postez lista la nouă biserici, sigur asta va declanșa butonul care deschide peștera lui Aladdin în care se găsesc toate comorile pe care mi le doresc.   

Bonus! Lasă-te întâlnit de Cristos ca prieten. Ascultă-l, privește-l. Râmâi cu el și încearcă să trăiești ca el. Nu-l mâhni cu impresia că știi mai bine decât el ce-i trebuie acestei prietenii pentru a crește în fidelitate și în iubire.

„În loc să spunem: «Tatăl nostru care eşti în ceruri», spunem, în funcţie de calitatea sufletelor: […] «Furnizorul nostru care eşti la tarabă»” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2018

3 S(ens)-uri pentru care îl iubesc pe Karol cel Mare


IPII

Karol cel Mare, așa îl numește ziaristul Domenico del Rio pe Papa Ioan Paul al II-lea. E mare pentru că a știut să se facă mic, după îndemnul Domnului și Învățătorului. A știut să-l arate pe Cristos, nu pe sine, să-l predice pe Isus răstignit și înviat, cu forța și tenacitatea pescarului de oameni Petru, al cărui urmaș a fost.

Ce i-a spus inimii mele, care în timpul pontificatului său a început să-și caute Domnul și Învățatorul, acest polonez cu chip de icoană? Pentru ce îl iubesc?

Pentru 3 S(ens)-ri pe care le-a imprimat drumului meu de credință:

  • Speranță – M-a cucerit nu atât faptul că a știut să dea speranță în cele mai întunecate circumstanțe, cât inepuizabila sa capacitate de alimenta această speranță din Izvorul speranței, care este Persoana lui Isus. Sunt nenumărate mărturiile despre rugăciunea lui Karol cel Mare: rămânea ceasuri întregi în Adorație, în meditație, netulburat de cele exterioare. M-a mișcat în chip special relatarea unei întâlniri „între patru ochi” a patrologului Cristian Bădiliță, care, aflat pe străzile unei capitale europene în timpul unei vizite a Sfântului Părinte, și-a încrucișat privirea cu a lui, preț de câteva clipe, pentru a pleca de acolo cu sentimentul că văzuse un om care tocmai fusese cu Isus, la Cina de Taină; un om care purta în privire mărturia dumnezeirii gustate în mod nemijlocit, fără artificii și fără cuvinte.
  • Smerenie – Nu mai știu în care vizită apostolică, una dintre oficialitățile statului cu care avea întâlnire la nivel înalt a întârziat. A întârziat substanțial. Diplomații de ambele părți își frângeau mâinile, încercând să găsească o soluție pentru amortizarea acestei stângăcii organizatorice. Ce făcea papa, în timpul acesta? Îngenuncheat la picioarele unei statui a Sfintei Fecioare, se ruga, complet transfigurat, Rozariul: convertea timpul pământesc la dimensiune cerească și-l reda, cu umilință, unicului Stăpânul al timpului și al istoriei.
  • Surâs – Cred că toți oamenii cu adevărat ai lui Dumnezeu au simțul umorului. Și Karol cel Mare l-a dovedit în nenumărate prilejuri. Evoc aici doar o amintire din cartea Cristinei Grigore, Cu zâmbetul în suflet. Papi și sfinți cu simțul umorului: „Papa Ioan Paul al II-lea asculta cu plăcere glume și le povestea, la rândul său, pe cele care-i plăcuseră în mod deosebit. Una dintre glumele preferate era cea referitoare la criza din estul Europei, criză pentru care ar fi fost posibile două soluții: una realistă și alta miraculoasă. Soluția realistă era ca Maica Domnului de la Czestochowa (renumit loc de pelerinaj polonez) să apară deodată cu toți îngerii și sfinții și să inspire imediat o rezolvare; soluția miraculoasă era ca toate națiunile să coopereze”.

Speranță, smerenie, surâs: cu cât mai bună ar fi lumea în care trăim dacă am ști și noi să facem din ele împreună-trăire cu Cristos, cum ne-a arătat că se poate Karol „Petru” cel Mare.

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, octombrie 2018 (tema numărului: „De ce îmi place Papa Ioan Paul al II-lea”)

New Age, o iluzie periculoasă – Partea I


28-31 (1)-page-00128-31 (1)-page-00228-31 (1)-page-00328-31 (1)-page-004

„Chiar admițând că religiozitatea New Age răspunde într-un fel oarecare aspirațiilor legitime ale naturii umane, trebuie recunoscut că ea încearcă să o facă opunându-se de fiecare dată revelației creștine. […] Un discernământ creștin adecvat al gândirii și al practicii New Age nu poate să nu recunoască faptul că, așa că în gnosticismul din secolele II și III, el reprezintă un fel de compendiu de poziții pe care Biserica le-a identificat ca eterodoxe” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios, „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”, 1.4.).

Invitat: Pr. Lect. Dr. Victor Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, consilier spiritual general al Comunității Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică), profesor la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității din București

Moderator: Claudia Stan

Spiritual, dar nu religios: aceasta este deviza unei mișcări globale, care câștigă tot mai mult teren în zilele noastre, instrumentalizând noțiuni creștine și amestecându-le cu practici complet opuse creștinismului. Caracterul eterogen al acestei mișcări o face și mai insidioasă. Cred că este prea puțin cunoscut faptul că, încă din 2003, Biserica Catolică a atras atenția asupra incompatibilității radicale dintre mesajul acestei mișcări și învățătura evangheliei, prin documentul magisterial „Isus Cristos, aducătorul apei vii. O reflecție creștină despre New Age”. Ceea ce este îngrijorător este că tot mai mulți creștini aderă la practicile New Age, mulți în mod inconștient sau „din joacă”. Pentru început, aș spune că se cuvine să punctăm pe scurt, ce este, mai precis, New Age și care sunt trăsăturile după care acest curent poate fi recunoscut.

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): New Age este definit de Biserică în primul rând drept un „curent cultural”. Istoria este deseori traversată de curente culturale. Unele dintre ele au plăsmuit civilizația, altele i se opun. Unele curente culturale, cum este și New Age se propun drept alternative, dacă nu chiar oponente ale altor realități istorice, în cazul nostru fiind creștinismul însuși și viziunea acestuia întemeiată pe Revelația despre Dumnezeu și despre om. Drept „curent cultural” New Age, are o anumită viziune asupra lumii și se întemeiază pe anumite fundamente ale gândirii, altele decât cele pe care, din punct de vedere cultural, se întemeiază Creștinismul. Am spus că este un curent cultural, și nu o cultură. Însăși denumirea pe care o are, adică New Age, are la bază interpretări astrologice, cum ar fi credința că Perioada Peștilor – considerată de astrologi că fiind era creștină – se apropie de sfârșit, pentru a fi înlocuită de Era Vărsătorului. Pe lângă faptul de a fi un curent cultural, New Age se propune pe sine ca fiind și o spiritualitate, care, la rândul ei, are puncte în care intră în contrast și chiar în opoziție cu credința creștină. În sfârșit, acest curent este o „reacție” nu doar împotriva creștinismului, ci și a unor elemente centrale în societate, de la instituțiile politice la cele religioase, de la medicina oficială (alopată) la tot ce este alternativ acesteia. Din punct de vedere filosofic, e un curent care se înscrie destul de bine în postmodernism, caracterizat de relativism, dar și de o sete nepotolită a spiritului uman spre o transcendență preconfecționată. De fapt, e vorba de transcendentalismul lui Ralph Waldo Emerson (1803-1882), care este la originea apariției și formării mișcării New Age.

Aș spune că perfidia majoră a New Age-ului este aceea că se folosește de bine pentru a promova răul, de adevăruri fundamentale pentru a propovădui sincretismul, relativismul. Câteva arhetipuri ale „binelui” promovat de New Age sunt: vindecarea, iubirea, toleranța, care, pentru oricine, sună benefic. Unde-i, de fapt, problema?   

V.D.: New Age este o variantă contemporană a ezoterismului, iar acesta din urmă are rădăcini adânci, inspirându-se din grupurile gnostice de la începuturile creștinismului. Prin urmare, filonul de extracție a ideilor New Age se caracterizează prin refuzarea unui Dumnezeu personal, prin concentrarea asupra unor entități care sunt ori concurente lui Dumnezeu, ori intermediare între Dumnezeu și om, dar cu adaptări originale ale acestora, prin accentul pus pe puteri spirituale ascunse sau forțe ale naturii. Prin urmare, „binele” urmărit de New Age nu îl are la origine pe Dumnezeu, chiar dacă pe alocuri, are această pretenție. În realitate, este mereu și mereu aceiași capcană pe care gnoza o promovează: „adică acea atitudine a spiritului care, în numele unei cunoașteri profunde a lui Dumnezeu, ajunge să răstălmăcească cuvântul său înlocuindu-l cu cuvinte care sunt doar omenești” (Ioan Paul II, Să trecem pragul speranței.….). Atracția către New Age se generează pe fondul cunoașterii slabe a credinței creștine și, de aici, tentația de a căuta altceva sau în altă parte. Oricum, acest lucru ar trebui deja să dea de gândit păstorilor Bisericii. Nu în zadar Papa Francisc îndeamnă la căutarea unor metode pastorale adaptate provocărilor contemporane la adresa credinței creștine: aceasta este o intuiție importantă pentru vremurile acestea.

Cheile de boltă ale gândirii New Age – antroposofia, teosofia, pelagianismul și panteismul – sunt erezii în oglinda Crezului creștin, cu toate că formulele în care ele sunt „îmbrăcate” sunt acelea ale cunoașterii de profunzime și de deschidere a minții către realități înalte, perceptibile numai unor inițiați. Vă rog să punctăm semnificația fiecăreia dintre ele, modurile în ele se regăsesc în această mișcare și motivația incompatibilității fundamentale dintre aceste credințe exterodoxe și creștinism.

V.D.: Antroposofia, cea teoretizată de Rudolf Steiner, este o concepție despre om și lume. Viziunea asupra omului și a lumii nu se bazează nici pe vreo Revelație anume, nici pe știința propriu-zisă, ci pe o cunoaștere spiritual-științifică rezultată din folosirea unor facultăți de percepție suprasensibilă. Astfel, spiritualul se atinge prin cultivarea acestor facultăți, urmând o metodă precisă și sistematică.

Teosofia este o doctrină mistico-filosofică, conform căreia orice cunoștință despre Dumnezeu vine din natură. Accentul nu cade pe credință sau pe raționamente, ci pe imaginație și sentimente. Teosofia este mama ocultismului modern și se construiește în jurul ideii ca toate religiile ar deriva dintr-un adevăr divin unic, pe care doar un cerc restrâns de inițiați ajung să-l posede. Teosofia este cea care conferă mișcării New Age o matrice esențială cu privire la viziunea asupra lumii.

Pelagianismul este erezia căreia i-a pus capăt Conciliul din Efes (431); ea afirmă că omul se salvează fără aportul substanțial al harului dumnezeiesc și că este suficientă voința liberă a omului.

Panteismul susține nu doar că Dumnezeu este prezent peste tot, acest lucru fiind un adevăr susținut și de credința creștină, ci faptul că se identifică cu materia și universul. În felul acesta, materia este absolutizată, excluzându-se diferența dintre Creator și creație. Adepții acestei filosofii au fost prezenți în mod constant în istoria gândirii, încă de la începuturi, și multe filosofii sau religii orientale se fondează pe principiile acesteia. New Age se înrădăcinează adânc în panteism pe baza mai multor principii. În primul rând prin căutarea „integralității” prin depășirea tuturor formelor de dualism și al oricăror deosebiri: deosebirea reală dintre Creator și creație, dintre om și natură, dintre spirit și materie. Alternativele New Age sunt definite „holiste”, iar holismul pătrunde toată mișcarea New Age, de la ideea unui network global, la conștiința unificatoare planetară și la terapiile holiste.

Poate că rezultatul cel mai vizibil al propovăduirii New Age este această amploare pe care o ia această veritabilă religie a sinelui, care are drept Biblie un întreg arsenal de literatură motivațională, drept crez tehnicile de dezvoltare personală, drept virtute narcisismul. Așadar, eu mă „repar”, eu mă „vindec”, eu mă „găsesc”, eu mă „construiesc” și, în cele din urmă, eu mă „mântuiesc”: raportarea este mereu la mine, nu la El.     

V.D.: Biblia nu pune în centru omul în sine, ci omul în căutarea lui Dumnezeu și omul căutat de Dumnezeu. Revelația însăși a fost dată pentru om, iar dacă omul se bucură de o anumită centralitate în Scriptură, este datorită inițiativei și grijii lui Dumnezeu față de el. Deci nu este o centralitate care să se situeze pe natura omului, ci pe calitatea lui de beneficiar al importanței care-i vine din alegerea de predilecție a lui Dumnezeu. Or New Age absolutizează eul, iar tehnicile de dezvoltare ale acestuia nu au nimic de-a face nici cu grija lui Dumnezeu, nici cu acțiunea harului. New Age consideră că omul poate face totul de la sine, pentru că are toate resursele prezente latent în el, iar ele nu trebuie decât să fie activate prin diferite metode și tehnici. E adevărat că omul are potențialități, dar nu le poate activa în toată plinătatea lor împlinitoare cu de la sine putere, fără un aport din exterior și, mai ales, fără aportul lui Dumnezeu, care este interior și exterior deopotrivă.

O minciună, pentru a fi convingătoare, trebuie să conțină măcar o sămânță de adevăr. Din această perspectivă, New Age operează cu câteva concepte recurente de sorginte creștină, a căror instrumentalizare îi poate induce în eroare pe creștinii care nu cunosc în mod serios fundamentele credinței lor, de aceea se pot lăsa ușor cuceriți de surogate. Energiile, conștiința, angelologia fac parte din din vocabularul New Age, dar într-o interpretare complet străină de adevărul revelat. De ce toate astea, deși fac uz de o terminologie creștină, sunt fundamental opuse harului, conștiinței morale, ierarhiilor cerești biblice?

V.D.: Nu conceptele sunt o problemă, ci modul în care sunt interpretate și utilizate. Biblia folosește concepte pentru a reda realități spirituale, însă conceptele nu sunt suficiente în sine. În primul rând, conceptele, inclusiv cele biblice, sunt limitate în capacitatea de a reda realități supranaturale. Dumnezeu le-a vorbit oamenilor în mod uman, coborându-se la nivelul lor: de aceea, conceptele nu pot fi absolutizate. În al doilea rând, Scriptura nu doar folosește conceptele, dar ele sunt incluse într-o viziune de ansamblu, precum piesele unui puzzle; de aici, nevoia de interpretare autentică a acelor concepte biblice. Pentru o interpretare corectă este nevoie de carisma de interpretare, precum și de o garanție de autenticitate; or, toate acestea au fost conferite de Dumnezeu Bisericii, în care „Duhul înțelepciunii și a descoperirii” (Ef 1, 17-18) este mereu prezent și activ. De aceea, „energiile” și „puterile” pe care le promovează New Age nu sunt aceleași  realități cu enérgheia și dynamis biblice; „conștiința” în expansiune, unificatoare și cosmică promovată de New Age nu este același lucru cu conștiința stric individuală despre care vorbește Biblia; cunoașterea divinității prin capacități intuitive ale omului sau prin channeling nu este la același nivel cu cunoașterea lui Dumnezeu despre care vorbește Biblia. Iar în ceea ce privește angelologia, se pare că trăim vremurile profetizate de Sf. Paul, care ne punea în gardă acum 2000 de ani, spunându-ne: „Nimeni să nu vă răpească premiul, invocând ca pretext umilința și cultul îngerilor…” (Col 2,18). New Age propune o relație cu îngerii tipică spiritismului clasic, îngerii fiind niște canale pentru a primi informații de la un nivel superior lumii naturale. Pista aceasta este foarte periculoasă pentru că îngerii, după cum ne învață credința noastră creștină, nu sunt numai îngeri buni, ci și răi, adică demoni. De aceea, comunicarea cu îngerii, terapiile cu îngeri, utilizarea îngerilor, alții decât cei prezenți în Sf. Scriptură și în Tradiția Bisericii, (adică cei trei Arhangheli și îngerii păzitori) sunt practici care ne expun intrării în contact cu demonii.

Mulți scriitori de imens succes promovează conceptele New Age (Osho, Paulo Coelho, Deepak Chopra, Dan Brown, Neal Donald Walsch). Nenumărate bestseller-uri care fac milioane de dolari și care promit tot felul de rețete de succes și fericire sunt promotoare ale unei spiritualități în profundă antiteză cu învățăturile evangheliilor. E, din nou, generator de confuzie faptul că multe dintre aceste aduc în  discuție virtuți și idei ce par conforme spiritualității creștine: sărăcia monahală („Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” de Robin Sharma), imagini din cartea Apocalipsului („Un pământ nou. Trezirea conștiinței umane” de Eckhart Tolle), vindecarea („Tu, vindecătorul” de José Silva), minunea („Cartea miracolelor”). Care e numitorul comun pentru acest tip de literatură motivațională și de ce ea nocivă?

V.D.: Da, există o literatură, chiar de succes, care exploatează la maximum acest fluviu care se numește New Age. Cred că numitorul comun este căutarea unor „alternative” de oferit oamenilor, altele decât cele tradiționale. Evident că se caută alternative și cu privire la ceea ce propune creștinismul, reînviind vechi curente culturale sau propunând altele noi. Prin urmare, gnosticismul, păgânismul, holismul, futurismul, narcisismul, teismul, materialismul, relativismul, ezoterismul, misticismul, ocultismul, sincretismul și multe altele, sunt alese drept căi pentru a da aceste răspunsuri alternative care să acopere nevoia de răspunsuri la toate nivelurile: intelectual, afectiv, cultural, social, existențial și religios.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2018

În ce stă fericirea mea?


Actualitatea-Crestina-octombrie-2018_pag-23-page-001.jpg

Ce mă face fericit? Ce trebuie să am ca să fiu fericit? Aici se joacă șansa mea de a fi fericit în mod durabil și profund ori, dimpotrivă, trecător și superficial.  

Dacă lucrurile care mă fac fericit sunt legate de alcătuirea vieții mele în jurul relației cu Dumnezeu, atunci am șanse la o fericire autentică și statornică bazată pe „a fi” (prezent în viața mea), căci:

  • echilibrul meu lăuntric e legat de un sentiment adevărat față de o Persoană de care mă las cunoscut și pe care încerc să o cunosc îndeaproape, într-o fascinație care se construiește zi după zi și dă naștere unei îndrăgostiri care face posibilă contemplarea lumii cu ochii lui Isus;
  • când văd totul prin prisma privirii lui Dumnezeu, ajung să înțeleg că, pentru a fi fericit, nu am nevoie să primesc iubire, ci să o dăruiesc: împlinirea vieții stă în a da mai departe ceva ce am primit, la rândul meu, în dar și care, în mod paradoxal, sporește direct proporțional cu capacitatea mea de dăruire;
  • cu cât dăruiesc și mă dăruiesc mai mult, cu atât mai multe crește în mine nevoia de împărtăși acest mod de a fi fericit care mă adună, mă organizează, mă simplifică și care este inepuizabil pentru că se alimentează din izvorul iubirii însăși, care este Dumnezeu.

Când îmi bazez fericirea pe „a avea” (orice), falsul sentiment al posesiei mă îndepărtează de direcția fericirii, pentru că:

  • obsesia a-mi asuma măștile și nevoile pe care mi le impune lumea hrănește un narcisism care va sfârși în alienare și depresie: când mă aflu într-o permanentă competiție pentru locul întâi, nu voi avea mecanismele interioare potrivite pentru a gestiona cu maturitate (și chiar bucurie) înfrângerile; le voi privi ca eșecuri, nu ca pe prilejuri de cunoaștere de sine și de întâlnire cu Dumnezeu;
  • cu cât acumulez mai mult (bani, relații, succes, prestigiu, autoritate), cu atât mai multe îmi trebuie: goana permanentă după cea mai mare casă, cel mai bine plătit job, cele mai scumpe haine, mașini, vacanțe mă transformă în sclavul poftei mele putere și mă face să nu mai realizez că, în toată competiția asta, nu mai sunt eu cel care-și trăiește viața, ci ea mă trăiește pe mine;
  • încrâncenarea de a trăi într-un turn de fildeș care mă situează deasupra semenilor mie care nu „s-au descurcat”, nu „au ajuns” așa de bine ca mine mă face vulnerabil la cele mai mici furtuni sufletești: clădind pe nisip, nu mă pot aștepta ca edificiul meu interior să rămână în picioare nici măcar la cele mai mici furtuni (mi-am pierdut câinele), darămite la tsunami-uri (mi-a murit cineva drag).

Bonus! Pe Dumnezeu nu pot să-l am, să-l posed, să-l controlez. Dar fericirea lăuntrică a căutării Lui e infinit mai mare decât aceea de a găsi toate avuțiile pe care le pot avea, poseda, controla.

„Definiția fericirii: ceea ce Dumnezeu vrea să împartă cu noi” (Fer. Vladimir Ghika).

Balaurii din noi. O lectură interioară a cărții Apocalipsului.


pagini-Claudia_septembrie-page-002

pagini-Claudia_septembrie-page-003

pagini-Claudia_septembrie-page-004

pagini-Claudia_septembrie-page-005

„Cartea Apocalipsului ne înfățișează o comunitate adunată în rugăciune, pentru că în rugăciune devenim tot mai conștienți de prezența lui Isus alături de noi și înlăuntrul nostru. […] Comunitatea ascultă mesajul, primește un impuls pentru pocăință, pentru convertire, pentru perseverență, pentru a crește în iubire și a primi călăuzire pe cale” (Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 5 septembrie 2012).

Invitat: Pr. Marie-Élie Poute de Puybaudet (n. 1966), preot-călugăr în Comunitatea Sf. Ioan, Vicar regional pentru Europa de Sud

Moderator: Claudia Stan

* În perioada octombrie 2017 – iunie 2018, Mănăstirea Sf. Familie a Comunității Sf. Ioan din București a propus o serie de conferințe pe marginea cărții Apocalipsului. Dialogul de față, realizat cu sprijinul părintelui Dan Suciu (superiorul mănăstirii) este un rod al acestei inițiative destinate unei mai bune cunoașteri a ultimei cărți din canonul Noului Testament.

Ultima carte a Bibliei, Cartea Apocalipsului, e cel mai adesea asociată – și nu numai de cei care nu au citit-o niciodată – ideii de sfârșit al lumii, de unde și concepția că apocaliptic ar însemna ceva teribil, catastrofal, înspăimântător. Dar termenul grecesc apokálypsis înseamnă revelație, descoperire. Remarcabilul biblist, preot catolic, William Riley, autorul „Aventurii spirituale a Apocalipsului” spune că „avem tendința să abordăm textul cu toată încărcătura propriilor noastre asocieri culturale și riscăm, din această pricină, să dăm textului respectiv un înțeles pe care autorul lui nu-l avusese nicidecum în minte”.

Pr. Marie-Élie (M.-É.): Cred că a da cărții Apocalipsului un sens literal și istoric ne poate face să scăpăm din vedere două aspecte importante ale sale: acela că e o carte a speranței (și asta se vede din ultimele ei versete, care ne vestesc venirea Domnului) și că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece în istoria pământească.

Dominicanul Celestin Charlier atenționează că „este păcat că Apocalipsul e adesea privit ca un cod secret ce conține detalii despre întreaga istorie a Bisericii… Este mai mult decât un cifru; e o prelungire de-a lungul timpurilor a ritmului planului lui Dumnezeu conceput în veșnicie”. Ați spus că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece pe pământ. Dar unde? 

M.-É.: Vedem unde se petrece „acțiunea” imediat ce descoperim și urmărim în text firul roșu al unor „deschideri”, patru la număr. Prima dintre acestea apare în capitolul 4, versetul 3: „iată o ușă deschisă în cer”. Urmează apoi o altă „deschidere”: „s-a deschis templul lui Dumnezeu, care este în cer” (11,19). După aceea, „s-a deschis în ceruri templul Cortului mărturiei” (15,5), pentru ca, la final, Ioan să ne spună: „Am văzut cerul deschis” (19,11). Iată cum toate cele patru „deschideri” sunt în cer, nu pe pământ: așadar, „acțiunea” Apocalipsului se petrece în cer, nu pe pământ. Iar sensul acestei acțiuni este de a ne ajuta să înțelegem ce se petrece în templul cerului nostru lăuntric, în conștiința noastră. Ce se întâmplă în cer și ce e în inima cerului? Planul de alianță al lui Dumnezeu cu fiecare din noi. Această alianță nupțială face rodnică mărturia noastră creștină.

Suntem robii automatismului de a vedea numai semne rele în Apocalips. Dar care sunt semnele bune?

M.-É.: Un semn extraordinar este femeia care apare în capitolul 12. Femeia, care se pune în slujba acestei alianțe nupțiale despre care vorbeam, este într-o antiteză puternică, foarte vie, cu dragonul care apare în același capitol. Aceste două semne se exclud unul pe altul, sunt incompatible, nu pot coexista: unde este femeia nu poate trăi și dragonul, și reciproc. Incompatibilitatea dintre cele două semne vine din raportarea lor la alianța lui Dumnezeu cu omenirea: femeia se pune în slujba acestei alianțe, dragonul i se opune vehement. Ceea ce face mult temutul capitol 13 este să detalieze felul în care dragonul lucrează împotriva alianței lui Dumnezeu cu omul, împotriva rodniciei acesteia, pentru a zădărnici planul de mântuire al Creatorului cu creatura Sa.

E o înfruntare între două forțe opuse.

M.-É.: Cred că ajută mult să ascultăm textul capitolelor 12 și 13 cu ochii închiși, pentru a vedea acțiunea de acolo ca pe un film. Să vedem mai bine cum arată femeia și cum arată fiarele. Să vedem că, de fapt, această luptă se poartă înlăuntrul nostru: câmpul de luptă este nu unul exterior, ci unul interior, acela al sufletului nostru. A da acestei bătălii conotații istorice este o interpretare facilă și limitativă, care ne scutește de complicația de a vedea ce e în neregulă în sufletul nostru, în relația lui cu Dumnezeu. Dar tocmai asta vrea să ne spună capitolul 13 din cartea Apocalipsului: să ne uităm înlăuntrul nostru și să vedem care sunt fiarele, balaurii, dragonii care  sălășluiesc acolo.

Nu e o privire prea comodă. Nu ne place să ne uităm la monștrii noștri, preferăm să-i ignorăm, să ne amăgim că nu există…

M.-É.: Este adevărat. Nu prea avem curaj să ne uităm cu onestitate înlăuntrul nostru. Dar, odată ce înțelegem că acolo se dă lupta despre care vorbește capitolul 13 al cărții Apocalipsului, dăm o șansă acestei alianțe pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu noi.

Cele două fiare din capitolul 13 al cărții Apocalipsului sunt sperietorile de serviciu în toate scenariile horror. Cum să ne facem curaj să ne uităm la ele pe dinăuntrul nostru?

M.-É.: Dragonul despre care vorbește capitolul 12 are doi „acoliți”, care apar în acest teribil capitol 13: fiara mării și fiara pământului. Ce înseamnă pentru noi marea? Un mediu instabil, un mediu asupra căruia nu deținem controlul. Pentru omul biblic, marea este locul în care sălășluiesc toate forțele răului, toate lucrurile malefice. Așadar, dragonul se slujește de lucrurile instabile din noi, ca de niște forțe infernale secrete, ascunse, cu care nu avem suficient curaj să dăm ochii zilnic. Le putem numi inconștient sau subconștient, oricum le-am spune, ele rămân teritorii pe care nu le stăpânim în totalitate: teritoriile noastre lăuntrice pe care „fiara mării” le poate lua în stăpânire.

Cine să fie fiara pământului și care e relația dintre cele două fiare?

M.-É.: Pământul e locul unde m-a pus Dumnezeu, locul în care pot acționa pentru a face binele în numele Lui. Dragonul, care e „șeful” celor două fiare, are ca scop zădărnicirea planului de mântuire pe care Dumnezeu încearcă să-l făurească în viața mea. Și, pentru a face asta, se va sluji de lucruri pe care le-am trăit în trecut și pe care mi-e greu să le identific precis („fiara mării”) și de faptele mele de zi cu zi care nu răspund și nu corespund întotdeauna iubirii („fiara pământului”).

Mai avem suficientă trezvie pentru a sesiza lupta asta care se duce în noi?  

M.-É.: Cred că în viața omului contemporan se activează și acționează din ce în ce mai pregnant și mai agresiv un mecanism care ne îndepărtează de adevăratul scop al vieții, care este relația cu Dumnezeu. Mecanismul acesta este nevoia constantă de a face lucruri: suntem prinși în tot felul de activități, aglomerați, sufocați, ocupați, obosiți, epuizați, nu avem nicio clipă liberă în care să ne mai gândim la Dumnezeu! Tot timpul facem ceva! Și uităm să mai fim prezenți în viața noastră, în legătura noastră cu El. Care e principala însușire a Celui Rău? Viclenia. Dragonul e viclean, știe cum să ne ocupe mintea, inima, viața cu lucruri inutile, cum să ne zăpăcească pentru a ne uita scopul.

Ne amintim că Isus îi dojenește pe ucenici: „Aveți ochi și nu vedeți; aveți urechi și nu auziți?”(Mc 8,18). Nu suferim cu toții de orbire spirituală?

M.-É.: În cartea Apocalipsului, Sf. Ioan folosește verbul „a vedea” de două ori mai mult decât verbul „a auzi”. Deci, avem aici mai multe lucruri de văzut decât de ascultat, de auzit. De aceea, căutând să le vedem bine, le vom și auzi, în sensul de a le înțelege. Acesta este un exercițiu foarte bun pentru a pătrunde în capitolul 13 al cărții Apocalipsului, care nu ne propune un discurs intelectual, ci interacțiunea cu niște imagini foarte puternice. Un alt exercițiu important este citirea unei dintre cele patru deschideri ale cerului, despre care am vorbit mai înainte. Nu cred că putem intra în profunzimea acestei cărți fără a face efortul de a fi atenți simultan la două lucruri fundamentale: focalizările pe detaliu (cum sunt cele care descriu cele două fiare din capitolul 13) și integrarea lor în imaginea de ansamblu (care este dată de cele patru deschideri).

Practic, ni se propune un exercițiu de discernământ între binele și răul din noi, reprezentat de cele două fiare. Să vorbim despre „fiara mării”.

M.-É.: Fiara mării are șapte capete, zece coarne, trup de leopard, labe de urs și gură de leu. Cele șapte capete ar putea simboliza o plinătate a inteligenței, iar coarnele sugerează agresivitatea. Faptul că are mai multe coarne decât capete sugerează faptul că avem în noi puseuri de voință de putere, de dominație, care ne depășesc inteligența. Leopardul face parte din familia felinelor, care sunt agile, iuți, te iau prin surprindere, la fel cum suntem luați prin surprindere de felul în care ne aprindem din te miri ce. Labele de urs arată forță, control, iar gura de leu este foarte puternică: ce apucă nu mai scapă. Nu avem și noi, adesea, o gură de leu, nu ne ținem cu dinții de anumite lucruri? Coroanele fiarei mării evocă mândria, orgoliul, felul în care facem totul pentru a fi recunoscuți, apreciați, lăudați: coroanele nu sunt pe capete, ci pe coarne, adică mândria este asociată unei forme de violență care ne face să ieșim în evidență cu prețul călcării în picioare a altora.

Uneori, ne amăgim că violențele noastre sunt legitime. Fiara mării e atât de subtil deghizată, încât ne e imposibil să o recunoaștem în inima noastră.      

M.-É.: Poate cel mai surprinzător element din descrierea fiarei mării e faptul că are un cap rănit, care s-a vindecat. Ne trimite cu gândul la Mielul lui Dumnezeu, Cristos, ale cărui răni sunt de slavă. Ce face fiara mării? Parodiază, schimonosește, îi prinde în capcana confuziei pe cei care nu sunt atenți la detalii, îi îndeamnă, ca în cartea Genezei, să devină mici dumnezei, fără Dumnezeu. Fiara mării blasfemiază. Ce înseamnă a blasfemia? A propune un alt chip al lui Dumnezeu decât cel adevărat, a induce în eroare cu privire la realitatea lui Dumnezeu. Și de câte ori nu-l blasfemiem pe Dumnezeu când îl considerăm judecător, polițist, depanator al problemelor noastre… în loc să-l iubim pentru ceea ce este, adică Dumnezeu! Ni se întâmplă să mergem la împărtășanie și să avem în minte imagini și cuvinte de hulă, de ocară: dacă le recunoaștem ca venind de la Cel Rău, de la cel care se zbate încontinuu să desfigureze chipul lui Dumnezeu, atunci vom fi eliberați!

Fiara pământului are o descriere mai succintă. 

M.-É.: Are două coarne de miel și vorbește ca dragonul. Iarăși, o înșelare: vrea să pară ceva, dar este altceva. Arată ca un miel, dar are blândețea mielului? Nu, căci are glas de dragon. Isus, Mielul cel adevărat, a avut el vreodată glas de dragon? Iată, când punem minciuna în oglinda adevărului, vedem cât e de strâmbă. Fiara pământului e locul tuturor dorințelor noastre dezordonate, al dorințelor care nu ne conduc la mântuire, oricât de bune și nevinovate ar părea ele. Vin la spovadă mulți oameni care se compară cu marii păcătoși și-mi zic: „Părinte, eu nu am făcut mare lucru; n-am furat, n-am omorât, n-am nenorocit pe nimeni.” Ai zice că lumea e plină de sfinți! Dar eroarea se trage de la reperul pe care ni-l setăm pentru această comparație. Are C.S. Lewis această butadă care spune: când m-am comparat cu marii păcătoși am ieșit bine, dar când m-am comparat cu Isus am ieșit cam „șifonat”. Or, noi cu Isus suntem chemați să ne comparăm, El este modelul! Și de aceea, fiara pământului ne îndeamnă să rămânem în creștinismul nostru căldicel, să nu ieșim din confortul nostru, să nu ne convertim zi de zi, prin comparația cu Isus! Fiara pâmântului vrea să ne facă supuși dezordinii noastre interioare, mințindu-ne că ea este adevărul despre noi, pentru a ne împiedica să cunoaștem adevărul, care este Cristos!

Suntem sclavii dezordinii noastre lăuntrice, pe care o numim libertate.

M.-É.: Mai mult, ne adorăm dezordinea interioară, ne închinăm ei ca unui Dumnezeu. Pentru că strategiile ei sunt atât de subtile, atât de parșive! Diavolul se folosește de aparențe pentru a rivaliza cu Dumnezeu, și ne păcălește grav. Face și minuni pentru a ne converti la rău. De aceea, e fundamental să înțelegem că scopul nu sunt miracolele (Isus n-a făcut nicio minune de dragul minunii) și că miracolele nu sunt o autentificare certă a prezenței lui Dumnezeu (și magii egipteni făceau minuni, asemenea lui Moise). Scopul este intrarea în alianță, pentru ca ea să dea roade, iar atitudinea esențială pentru a face această intrare este umilința, care este complet opusă superbiei fiarelor și dragonului.

În acest capitol 13 din cartea Apocalipsului găsim și teribila cifră 666, asociată, în zilele noastre, prin aceleași interpretări literale, marilor conspirații mondiale, codurilor de bare și cipurilor RFID.

M.-É.: Sunt născut în data de 6 a lunii a șasea din anul 1966! Asta mă face anticristul? Revenim la pericolul interpretării literale: nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Ce vrea să spună 666? Nu este un număr, ci repetarea de trei ori a cifrei 6. E dublul Treimii. Iarăși, înșelare. În limbajul biblic, 7 e cifra perfecțiunii și ea apare în multe simboluri din cartea Apocalipsului: avem șapte peceți, șapte cupe, șapte trâmbițe. Dar, atenție! Nu pecețile, nu cupele, nu trâmbițele sunt importante, ci conținutul lor, ceea ce ele vestesc, arată, indică. Cifra 6 e o cifră imperfectă, e aproape 7, dar nu e 7: diavolul nu reușește niciodată să-l imite la perfecțiune pe Dumnezeu. Fiarele sunt o caricatură la cub (de trei ori 6) a Sfintei Treimi. Însăși grafia cifrei 6 e una de închidere: ne închidem în noi înșine, vrem să fim adorați, refuzăm să ne centrăm pe Dumnezeu, să ne lăsăm completați de ceilalți.

Cum ne poate ajuta această interpretare a capitolului 13 din cartea Apocalipsului să intrăm în alianța cu Dumnezeu și să aducem roade în ea?

M.-É.: Ne poate da o mai mare luciditate în privința rădăcinii păcatelor noastre, astfel încât să nu mai spovedim doar chestiuni superficiale. Făcând asta, nu mai dăm păcatului putere asupra noastră, refuzăm să mai fim sclavi. Ne dăruim inima lui Isus și devenim oameni liberi, cetățeni ai împărăției Sale.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2018

Nuntă-n Cer sau pe pământ?


pagini-Claudia_septembrie-page-001

Sezon de nunți. Unele la biserică. Dar chiar și acolo, nu toate creștine. Nu cumva de multe ori alegem să facem nuntă mai mult pe pământ decât în Cer, chiar dacă avem și un preot în poză?

Facem nuntă în Cer, adică unire a două suflete pe viață înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor și a sfinților, când:

  • înaintea lansării sau acceptării unei cereri în căsătorie am făcut discernământ vocațional corect și atent, pentru a vedea că voia lui Dumnezeu e să-i slujim Lui în căsătorie, nu în viața consacrată – adică îl întrebăm, politicos, și pe El ce gânduri are cu noi pe lumea asta, fiindcă ideile și gândurile noastre le știm prea bine;
  • avem credința că, ajutați de harul lui Dumnezeu, vom lucra la mântuirea noastră slujindu-ne partenerul de viață, nu căutând să fim slujiți de el, dăruind iubire mai mult decât primind, jertfindu-ne mai mult decât desfătându-ne, exersându-ne constant virtuțile fără de care nu poate supraviețui nicio relație: răbdarea, înțelegerea, caritatea, bunăvoința;
  • invitatul de cinste al ospățului nostru de nuntă e Isus și principalele „feluri” din meniul petrecerii (și pentru miri și pentru nuntași) sunt nu antreurile, fripturile, tortul și băutura, ci Spovada și Euharistia, ca „pâine de toate zilele” pentru o familie care caută să urmeze pașii Sfintei Familii.

Facem nuntă pe pământ, de ochii lumii, ai Facebook-ului și ai fasoanelor (pardon, fashion-ului), dacă:

  • ne irosim în sute de ore de planificare a localului, formației, catering-ului, în zeci de probe de rochii și costume, în programări la coafor, machiaj și manichiură, ca să dăm bine, să ne afișăm banii și gusturile, să avem ștaif, să moară de invidie vecinii și rudele de la țară;
  • ne alegem nașii după portofel, biserica după clădire și preotul după cât e de fotogenic: totul face parte dintr-un scenariu atât de bine orchestrat încât n-ar fi deplasat nici să intervenim oleacă și asupra „textului” Liturghiei, ca să nu se plictisească invitații (la teatru, nu la sacrament);
  • funcționăm pe bază de obligații (trebuie să vii la nunta mea, că și eu am fost la a ta), nu de împărtășire a bucuriei, punând pe primul loc bugetul, calculul, bătutul obrazului și uitând de comuniune, de prietenie, de susținere, de iubire.

Bonus! Invită-l pe Isus la nuntă, dă-i locul din capul mesei! El te-ar putea invita, într-o zi, la ospățul de nuntă din Cer, unde singurul veșmânt care se cere e o inimă atentă la El.

„Căsătoria este un sacrament care se reînnoiește în fiecare zi” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2018