Îndrumarea spirituală: un Lux necesar (partea I)


28-31 (3)-page-00128-31 (3)-page-00228-31 (3)-page-00328-31 (3)-page-004

„Așa ca întotdeauna, și astăzi, Biserica continuă să recomande practica îndrumării spirituale nu doar acelora care vor să-l urmeze pe Domnul mai îndeaproape, ci fiecărui creștin care vrea să-și trăiască responsabil Botezul, adică noua viață în Cristos” (Papa Benedict al XVI-lea, 2011).

Interlocutor:

Pr. Iulian Budău SJ (n. 1973), preot-călugăr iezuit, licențiat în Filosofie (Padova), Teologie (Paris) și Litere (București), Master în Psihologie (București), paroh al Bisericii Calvaria („Preasfânta Inimă a lui Isus”) – Satu Mare

Moderator: Claudia Stan

Mulțumiri părintelui Marius Taloș SJ și Cristinei Grigore pentru sprijinul acordat în realizarea acestui dialog.

Îndrumarea spirituală, împreună cu Exercițiile Spirituale după metoda Sfântului Ignațiu de Loyola, sunt pilonii carismei iezuite. Într-o lume care alege să fie spirituală, dar nu religioasă (adică alege superficialitatea și sincretismul în detrimentul profunzimii), conceptul de îndrumare spirituală creștină este „marele neînțeles”, inclusiv în rândul creștinilor care se consideră practicanți. De aceea, cred că se cuvine să începem dialogul nostru prin a lămuri, mai înainte de toate, ce este și mai ales ce nu este îndrumarea spirituală. 

Pr. Iulian Budău (I.B.):  Multă lume, când caută un îndrumător spiritual, îl caută pentru că are probleme, iar îndrumătorul spiritual este încărcat în imaginarul multor oameni cu capacitatea de a le rezolva problemele. Dar îndrumarea spirituală nu înseamnă nici terapie psihologică, nici consiliere maritală, nici un un om prin gura căruia Dumnezeu își revelează automat planurile legate de persoana ta ori de la care primești soluții la problemele care te frământă. Îndrumarea spirituală înseamnă, mai mult decât orice altceva, a parcurge o bucată de drum împreună cu cineva. Din care drum? Din drumul spiritual. Îndrumarea e însoțirea cuiva în călătoria de căutare statornică a prezenței, voinței și acțiunii lui Dumnezeu în viața de zi cu zi, în așa fel încât, în prezentul persoanei, să se descopere felul în care lucrează Dumnezeu și încotro o conduce El prin ceea ce sunt semnele timpului.

Îndrumarea, așadar, e un Lux necesar. Lux, așa, cu majusculă, nicidecum în sensul încetățenit (acela de costisitor, prețios, select), ci în sensul prim de „lumină”, dat de etimologia latină a cuvântului, și în sensul unității de măsură a iluminării în fizică. De ce e bine să primim această Lumină de la altcineva, de ce nu o putem produce singuri?

I.B.: Pentru că, în mod firesc, suntem subiectivi. Și, subiectivi fiind, avem un talent deosebit de a ne îmbăta cu apă rece. Adică ne facem tot felul de iluzii, investim energie în lucruri lipsite de importanță majoră, ne risipim în preocupări secundare: pierdem timp, viață și bucurie, ne rătăcim de la direcția fundamentală a vieții, care este unirea cu Dumnezeu. Uităm că, așa cum zice Sfântul Ignațiu, „omul este creat ca să-l laude, să i se închine și să-l slujească pe Dumnezeu, Domnul nostru; și prin aceasta, să-și mântuiască sufletul” (Exerciții spirituale nr. 23). Când mergi pe munte cu un montagnard experimentat, el îți va sugera traseul cel mai indicat pentru a ajunge pe Vârful Moldoveanu, de exemplu, și-ți va semnala și dificultățile: la fel, un îndrumător spiritual îți spune cum să te pregătești și cum să înfrunți momentele dificile, pentru că el a trecut deja pe acolo. Și atunci știi ce fel de bocanci trebuie să-ți iei, ce fel de pelerină de ploaie, înveți că nu trebuie să rămâi în creastă când trăsnește… Busola e acțiunea lui Dumnezeu în viața mea, acum, aici, ca să nu mă rătăcesc pe drum… Iar ghidul o să-mi zică încotro ar fi bine s-o apuc, ca să nu cad în prăpastie.

Se face deseori confuzia între îndrumătorul spiritual și confesor/duhovnic. 

I.B.: Rolurile nu sunt contradictorii, dar, pe de altă parte, cum zice Sfântul Ignațiu, cel care conduce Exercițiile Spirituale nu trebuie să fie curios cu privire la păcatele celui pe care îl îndrumă, prioritatea îndrumătorului este modul în care își organizează omul căutarea lui de Dumnezeu.

Cultivarea relației îndrumat-îndrumător are un anumit ritm.

I.B.: Ritmul e dat de ritmul lăuntric al fiecărei persoane îndrumate, care este stabilit de etapa de viață pe care aceasta o străbate. Frecvența necesară se află împreună cu îndrumătorul, după o bucată de drum făcută împreună: cineva aflat la început poate avea nevoie de întâlniri săptămânale, după care ele pot deveni lunare, pentru ca, într-o viață spirituală mai evoluată, întâlnirile să poată fi stabilite și trimestrial sau semestrial.

În relația îndrumat-îndrumător, este evident că persoana îndrumată primește o mulțime de lucruri bune de la îndrumătorul ei. Dar îndrumătorul? Oare primește și el ceva de la cel pe care îl însoțește pe drumul către Dumnezeu?

I.B.: Cu siguranță. În momentul în care intri cu cineva într-o relație de îndrumare, Domnul lucrează din ambele direcții, în ambele persoane. Și nu o dată se întâmplă ca bunul Dumnezeu să-ți trimită mesaje prin gura celui pe care îl însoțești. Când și îndrumătorul și cel îndrumat dau tot ce se poate da, în adevăr și curaj, între ei doi se naște o legătură fenomenală, a cărei delicatețe și frumusețe e imposibil de pus în cuvinte.

De altfel, tradiția îndrumării spirituale începe în evanghelii și are o istorie îndelungată și frumoasă. Cred că trebuie menționați aici cel puțin trei iezuiți care le-au fost îndrumători unor mari sfinți: Sf. Francisc Borgia pentru Sf. Tereza de Avila, Sf. Claude de la Colombière pentru Sf. Margareta Maria Alacoque, Celeste Exem pentru Sf. Tereza de Calcutta. Care să fie motivul pentru care, în zilele noastre, nu e sesizată nevoia unui îndrumător, nici măcar de către aceia care consideră că au dorința cultivării unei vieți spirituale?

I.B.:  După părerea mea, un om care nu simte nevoia de a fi îndrumat în viața spirituală are o viață spirituală leșinată sau moartă. Dacă avem o viață spirituală redusă la niște practici religioase, nevoia de îndrumător nici măcar nu se simte: ne-am făcut sfintele devoțiuni (trei rozarii, cinci novene, fără a voi să spun că acestea nu ar fi bune și demne de laudă, dimpotrivă), ne-am spovedit regulat, am bifat toate datoriile religioase și gata; la ce ne-ar trebui un îndrumător, câtă vreme știm exact cum se fac lucrurile? Dar, chiar dacă nu vrem să ni-l asumăm, adevărul că drumul spiritual serios nu se face de unul singur rămâne un adevăr. Ucenicii lui Isus încep o nouă viață împreună cu Maestrul lor, care, de-a lungul celor trei ani de ucenicie le îndrumă pașii, îi ajută să facă alegeri. Ucenicii au, la rândul lor, ucenici pe care îi îndrumă, ucenicii au alți ucenici și așa mai departe, de-a lungul secolelor. Și mie mi se pare că o astfel de legătură cu Învățătorul nostru nu este doar o metaforă frumoasă, ci este ceva care, la nivel practic, se manifestă sub forma îndrumării sau, cum îmi place mai mult să zic, a însoțirii spirituale. Există această legătură directă de ucenicie cu Maestrul, iar noi suntem cu toții ucenici.

Spunea cineva că împărăția lui Dumnezeu va veni atunci când fiecare om va avea un îndrumător spiritual. Așadar, toată lumea are nevoie de îndrumare spirituală.

I.B.: Cei care vor să meargă în profunzime nu pot merge singuri; și atunci când ne luăm în serios viața spirituală, când intrăm în profunzime, nevoia de a avea un îndrumător se naște de la sine. Vedem asta la marii mistici. Sf. Tereza de Avila începe să aibă tot felul de experiențe mistice și nu știe ce să facă, pentru că este chinuită de tot felul de îndrumători fără experiența îndrumării. Și iată cum e salvată de Francisc Borgia, un iezuit tânăr, care nu avea nici pe departe profunzimea ei mistică, dar care o ajută să discearnă ceea ce se întâmplă în sufletul ei. Fiindcă, după cum zice Sfântul Ignațiu, nu-i obligatoriu ca îndrumătorul meu să fi trecut neapărat și el pe acolo pe unde sunt eu, este suficient ca el să aibă destulă știință în materie de viață spirituală și capacitate de a discerne.

În afara unei acelei mentalități mecanicist-devoționale pomenite deja, probabil că un alt motiv pentru care nu căutăm un îndrumător este acela că îndrumarea solicită două atitudini care nu mai sunt la îndemâna omului postmodern: ascultare și onestitate, ambele fără rezerve. Într-o lume în care fiecare face ceea ce vrea, ce valoare mai poate avea ascultarea? 

I.B.: Cu toții ne trăim viața în iluzii, de multe ori foarte pioase. Iar în ceea ce privește viața spirituală, e foarte ușor să ne facem iluzii: dom’ne, eu sunt creștin practicant, care merge la biserică, se roagă dimineața și seara. Dar pentru toată practica mea există un singur banc de probă: ca să văd prin lentila adevărului care este relația mea cu Dumnezeu, trebuie mă uit mai întâi să văd care este relația mea cu aproapele. Un iezuit maghiar îmi propunea cândva să mă gândesc că, în 100 de relații cu 100 de oameni diferiți, pe 20 îi iubesc, altora 20 le-aș da cu ceva în cap, iar restul de 60 îmi sunt indiferenți. Atunci, onest vorbind, relația mea cu Dumnezeu este tocmai asta: 20% îl iubesc, 20% i-aș da cu ceva în cap și 60% îmi este indiferent. Dacă ne uităm la criteriile Judecății de Apoi din Evanghelia după Matei, ar trebui să ne fie clar că n-o să ne întrebe Cristos pe niciunul dintre noi dacă am avut viziuni, ci doar despre lucruri palpabile: „Am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit la mine” (Mt 25,35-36). Atât! Prin urmare, dacă, după ce am înlăturat iluziile și m-am privit cu sinceritate, mă mulțumesc cu aceste procente în relația mea cu Dumnezeu, nu am nevoie de nicio îndrumare și pot să-mi trăiesc viața frumușel și mai departe în aceasta înșelare cum că aș avea o relație adevărată cu El și că aș fi „creștin practicant”. Pentru că, e drept, dacă dau ochii cu mine în adevărul meu, iluzia mea că aș fi o persoană „de bine” se va dezintegra, atunci când fac discernământ „pe bune” împreună cu îndrumătorul meu.

Revenim la onestitate. Într-un ambient autosuficient, cine mai are curaj să dea ochii cu el așa cum este cu adevărat, așa cum îl vede ochiul lui Dumnezeu, nu al lumii? Discernământul, cheie de boltă a spiritualității ignațiene, e un instrument de reflecție fidelă a propriei persoane (dincolo de măștile de zi cu zi), care are drept consecință nevoia unei simplificări tot mai profunde și mai ferme. Nu ne putem întâlni cu Dumnezeu dacă nu ne întâlnim mai înainte cu noi, dezgoliți de toate falsele noastre imagini de sine. 

I.B.: Drumul spre unirea cu Dumnezeu este unul de simplificare. Pentru asta, e nevoie să mă uit cu atenție cât din energia mea vitală investesc în lucruri care au o importanță capitală, adică mă conduc spre mântuire, și cât din această energie o investesc în prostii ori o risipesc în visări. Nouă ne este frică de prezent, ne este frică de noi, pentru că nu ne cunoaștem. Și, în momentul în care te uiți înlăuntrul tău în căutarea lui Dumnezeu, mai întâi o să iasă la suprafață toate gunoaiele. Și trebuie să ai curaj și hotărâre să privești, într-un moment de trezie, tot gunoiul pe care îl cari zi de zi, ceas de ceas. Curaj și hotărâre să suferi. Și asta e întrebarea pe care o adresează iezuitul Franz Jalics: cât sunt dispus să sufăr ca să mă întâlnesc cu Isus? A vedea gunoiul din mine nu e o formă de masochism, ci o asumare liniștită a existenței lui, fără judecată, fără dorința de a-l eradica violent din viața mea. Mai mult, ne este frică de o privire înlăuntrul nostru pentru că acolo vom descoperi o grămadă de neiertare a lui Dumnezeu din partea noastră: eu n-am avut sănătatea lu’ cutare, eu n-am avut șansele lu’ cutare. Apoi, neiertarea celor dragi: nu ne putem ierta părinții din cauză că am avut o copilărie nefericită. Iar victimizarea asta nu e decât o formă de violență față de propria persoană: nu pot să pricep că, la vârsta adultă, nevoia mea fundamentală nu este aceea de a primi, ci de a da dragoste. Și apoi, neiertarea de sine: când vedem propriile noastre prostii, ne catalogăm cu jumătate din grădina zoologică; or, smerenia de a accepta faptul că atâta m-a dus mintea la momentul cu pricina este o privire senină asupra adevărului din mine. Privirea corectă asupra neiertărilor din viața mea devine terapeutică atunci când mă doare să văd că ele există, dar mă pot lăsa vindecat de greșelile mele, sub privirea lui Dumnezeu. Când eu nu mă pot ierta pe mine, nu-lpot ierta pe aproapele și nu-l pot ierta pe Dumnezeu, atunci nici nu-mi nu-mi pot permite, sub nicio formă, să mă las învăluit de milostivire, în așa fel încăt să-mi trăiesc viața cu libertate, în adevăr. Lipsa acestui curaj de a lăsa gunoiul să iasă la suprafață ne împiedică să ajungem la o relație simplă, contemplativă, odihnitoare cu Dumnezeu, pentru că suntem prea ocupați să ne batem cu noi, cu ceilalți, cu El. Pentru a avea forța de a suporta această privire lăuntrică, avem nevoie de însoțire. Doare, chiar tare, dar e foarte frumos.

Îndrumătorul e ghid care nu doar te ține pe cale, dar îți și clarifică ceea ce trăiești în rugăciune. 

I.B.: Cu cât viața spirituală este mai profundă, cu atât înșelăciunile spiritului rău devin mai subtile, mai ascunse, mai greu de discernut de unul singur. Și atunci, nu se poate face drumul spiritual fără a cădea în capcane enorme, de care sunt ferit atunci când mă duc și confrunt experiențele mele spirituale de consolare sau dezolare cu îndrumătorul meu. În afara acestor experiențe reale, mai sunt și experiențele pe care le facem în propria fantezie, pentru că atunci când mergem spre rugăciunea profundă avem de străbătut straturi dense de subconștient. Iar în aceste straturi, înșelăciunile sunt de toate formele și culorile. Atunci faptul de a confrunta tot ce ni se arată sub formă de idei, de imagini, de sentimente cu cineva care a trecut pe acolo, ne ajută să ținem drumul drept, spre Adevăr, nu spre iluzie, oricât de frumoasă ar fi ea.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2018

Anunțuri

În căutarea timpului pierdut


23-page-001

„N-am timp”: un refren pe care îl auzim zilnic. O să merg la biserică începând de luna viitoare, o să mă rog de luni, o să mă spovedesc cândva anul ăsta. Oare chiar nu avem timp sau îl pierdem cu lucruri lipsite de importanță?

Avem întotdeauna timp pentru suflet când:

  • percepem relația noastră cu Dumnezeu nu ca pe o obligație / datorie cu accente superstițioase („trebuie să mă duc la biserică” / „e bine să ții post”), ci gustăm bucuria întâlnirii cu o Persoană vie, mereu nouă, de care ne lăsăm fascinați și cuceriți, nu constrânși și puși la zid – rugăciunea e un dialog în care știm să ascultăm mai mult decât să vorbim, să căutăm răspunsuri mai mult decât să le luăm de bune pe cele prefabricate, să vedem mai mult voia Lui decât pe cea a noastră;
  • așezăm pe primul loc în agenda personală căutarea lui Cristos în toți și în toate – atunci Liturghia și Euharistia devin centrul absolut și punctul fierbinte al fiecărei zile, iar clipele de meditație / contemplație / adorație nu mai sunt bife pe care le punem pe lista cuvioșiei noastre șchioape, ci chemări profunde de a păși alături de Isus pe drumurile Galileei noastre personale, lăsându-ne tămăduiți, mângâiați, odihniți la pieptul lui;
  • vedem cum lucrează Dumnezeu în viețile noastre și îi mulțumim pentru asta mai mult decât să-i cerem una și alta care credem noi că ne-ar fi de trebuință – revederea „filmului” oricărei zilei care a trecut e prilej de recunoștință că lucrurile au stat așa și nu altfel, că El le-a chibzuit după înțelepciunea lui, și nu după neghiobia și lăcomia noastră și că ne-am lăsat, câtuși de puțin, inspirați de El, în ce am făcut, am vorbit, am gândit.

Nu ne găsim timp să ne construim sufletul fiindcă ni-l pierdem (și timpul, și sufletul) cu amănunte derizorii precum:

  • ruperea de realitate prin „distracții” care doar par nevinovate: jocuri, rețele de socializare (ce ironie că se numesc așa, când nu sunt decât o cale spre alienare), vorbitul mult și fără rost (la telefon, dar nu numai), „petrecăreala” până în zori de zi – ei bine, dacă avem timp să pierdem nopțile la televizor sau în oraș, sigur putem găsi și un ceas măcar duminica pentru Liturghie;
  • construirea obsesivă a unui trup de reclamă – ce body-building pe cinste am putea face cu sufletul nostru dacă i-am dedica măcar o oră pe zi, adică jumătate din timpul pe care îl dedicăm trupului ca să-l ducem la sală, la cosmetică, la coafor, la pus unghii și gene false, la machiaj și la masaj; ce departe am fi pe calea mântuirii dacă ne-am trezi cu jumătate de oră mai devreme ca să ne curățăm sufletul, nu ca să ne spoim fețele!
  • fabricarea și întreținerea unor măști care ne împiedică să fim autentici, adevărați, onești, cu noi înșine și cu cei din jur, așadar cu Dumnezeu – cât de bine ne-ar fi dacă în loc să ne pese ce cred alții despre noi și să ne dăm cu capul de pereți ca să fim într-un anume fel pentru a corespunde așteptărilor lumii ne-ar păsa ce crede Dumnezeu despre noi și ne-am strădui să corespundem pe dinăuntru chemării Lui!

Bonus! Fă-ți timp pentru Dumnezeu, pornește în căutarea timpului pierdut, ca să-l convertești în clipe de har! Fiindcă El, Dumnezeu, își face, în fiecare secundă, timp pentru tine. La urma urmelor, timpul nici măcar nu-ți aparține: tot El ți l-a dat.

„Credința ne învață să așezăm eternitatea în timp și timpul în eternitate” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2018

Cât (mai) suntem de eretici?


dialog ianuarie-page-001

dialog ianuarie-page-002

dialog ianuarie-page-003

dialog ianuarie-page-004

„Apa care dăruiește viața veșnică a fost revărsată în inimile noastre în ziua Botezului nostru; atunci Dumnezeu ne-a transformat și ne-a umplut cu harul Său. Dar se poate întâmpla ca acest mare dar noi să-l fi uitat sau să-l fi redus la o simplă înregistrare în condică; și poate că mergem în căutarea unor «fântâni» ale căror ape nu ne potolesc setea. Când uităm de apa adevărată, mergem în căutarea de fântâni care nu au ape curate”. (Papa Francisc, Angelus, 19.03.2017)

Interlocutor:
Pr. Lucian Dîncă (n. 1971) călugăr asumpționist, doctor în teologie patristică al Universității Laval (Quebec – Canada), director al Școlii Doctorale de Teologie și Științe religioase, Facultatea de teologie romano-catolică, din Universitatea București.

Moderator: Claudia Stan

Teoretic, asociem ereziei o conotație negativă, dar, practic, o amestecăm fără probleme cu așa-zisa noastră credință creștină: din amestecul ăsta iese o ciorbă acră, numai bună să otrăvească și puținele adevăruri în care chiar merită să credem. Poate că ar fi bine să începem prin a clarifica ce este erezia.
Pr. Lucian Dîncă (L.D.): În antichitate, termenul „erezie” nu avea nicidecum un sens peiorativ, el era asociat unui anumit curent de gândire. Transpus în creștinism, termenul a fost asociat unei abateri de la norma de credință (regula fidei) a cărei definiție a fost inițiată la primul Conciliu Ecumenic de la Nicea, din anul 325, prin formularea Crezului. Piatra de poticnire a tuturor ereziilor este Sfânta Scriptură: erezia nu reflectă adevărul revelat, ci o distorsionare a acestuia; este și motivul pentru care erezia atrage după sine excomunicarea, adică scoaterea în afara comunității de credință, a „Bisericii Mari”, cum o numește Sf. Augustin.

Așa cum ați spus deja, ca să știm dacă suntem în erezie, de fapt, nu trebuie decât să știm care este felul nostru de raportare la adevăr. Deși poate părea superfluă această întrebare, v-o adresez tocmai pentru a ne lămuri cum stăm în privința falselor noastre siguranțe cu privire la ceea ce credem: ce cred creștinii?
L.D.: Dacă citim Crezul în limba greacă (așa cum a fost el compus la Nicea, în 325, și completat la Constantinopol, în 381) vedem că primul termen este pisteoumen, „noi credem”. Pentru ca eu să fiu creștin e necesar să fie împlinite simultan două condiții: să fac experiența personală a lui Cristos cel viu și să trăiesc această experiență într-o comunitate. „Eu am credința mea, eu mă rog singur”: aceste atitudini, din păcate tot mai des întâlnite, invalidează dimensiunea creștină a credinței. Biserica mea de acasă, în care eu îmi modelez un Dumnezeu care-mi convine mie și iau din Biblie doar ce-mi e pe plac, nu e Biserică. Fundamentul credinței creștine se găsește în Crez, prin care ne afirmăm credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Biserică, în învierea morților, în iertarea păcatelor și în viața veșnică. Dincolo de această formulare dogmatică, de-a lungul secolelor, în Biserică s-au conturat și variante ale exprimării credinței – precum practicile evlaviei populare, pelerinajele, venerarea moaștelor etc. – care în niciun caz nu trebuie puse pe picior de egalitate cu credința în adevărurile fundamentale: pot fi creștin dacă nu cred într-o viziune particulară (chiar validată de autoritatea bisericească), dar nu pot fi creștin dacă nu cred în învierea lui Cristos. Orice practică devoțională care nu mă conduce la Cristos, care nu împlinește cunoașterea Adevărului (care este persoana lui Cristos) este zadarnică. Sf. Augustin, când dădea Sfânta Împărtășanie credincioșilor, spunea: „Primiți ceea ce sunteți, adică Trupul și Sângele lui Cristos”, la care credinciosul răspundea: „Amin”, adică „așa este”. Când preotul încheie Liturghia cu îndemnul: „mergeți în pace!”, Liturghia, pentru noi, toți de-abia începe! Să ne întrebăm și noi dacă suntem una cu Cristos, cristofori, adică purtători de Cristos în lume, nu spectatori ai Euharistiei, și atunci vom avea adevărata măsură a credinței noastre. Nu de câte ori am spus o rugăciune, nu câte ore am stat la coadă la moaște, ci de câte ori ne-am împărtășit cu Adevărul, asta e esența credinței noastre.

Biserica ai cărei fii ne considerăm a fi l-a condamnat pe Arie în 325, noi în 2017 nu avem o problemă cu arianismul: cu mâna putem să ne închinăm lui Cristos și, în același timp, cu mintea să gândim că poate nu e chiar atât de Dumnezeu…
L.D.: Este emblematic faptul că, în jurul anului 318 când preotul Arie (dealtfel, un mare învățat) predica la Alexandria, abaterea lui de la adevăr a fost semnalată chiar de proprii enoriași (pe vremea aceea, credincioșii chiar ascultau predica preotului!). Ce susținea Arie? Isus nu este Dumnezeu adevărat, ci un Dumnezeu mântuit, subordonat Tatălui. Cum am spune noi astăzi, Isus e un personaj formidabil, un show-man, care spune lucruri interesante, dar cam atât. Mai mult, arianismul contemporan ne prezintă un Isus băiat simpatic, cu care ne tragem de șireturi, care ne scoate din încurcături: se pierde necesitatea ca eu să mă apropii de el în credință, gratuit, fără a cauta favoruri și recompense. Modelul trăirii cu Cristos și a predicării Adevărului este, așa cum ne spune Sf. Augustin, Sf. Ioan Evanghelistul, care pune întotdeauna împreună umanitatea și divinitatea Mântuitorului. A vorbi despre Isus Cristos doar limitând-ne la un limbaj al umanității și a vorbi despre el doar limitându-ne la un limbaj al divinității sunt, în aceeași măsură, erori doctrinare în creștinism.

Opuse arianismului, manifestările monofizite contaminează și ele creștinismul zilelor noastre: nu ne vine foarte greu să credem că Isus este doar Dumnezeu. Și parcă nici nu ne e prea clar de ce o astfel de convingere „de bine” ar veni în contradicție cu învățătura Bisericii: Isus e acolo sus, în cer, noi aici, jos, pe pământ.
L.D.: Monofiziții, discipoli ai lui Eutichie, arhimandrit al Constantinopolului în sec. al IV-lea, susțineau că umanitatea lui Cristos a fost absorbită de divinitatea sa, așa cum oceanul absoarbe un strop de apă. Este evident cât de contradictorie este această viziune cu adevărul revelat doar dacă citim versetul 16 din capitolul 3 al Evangheliei lui Ioan: „Dumnezeu l-a dat pe Fiul său, unul născut”. Din concepția monofizită derivă și convingerea că suferința lui Isus pe cruce n-a fost atât de mare, pentru că el era Dumnezeu și, ca Dumnezeu, avea altă capacitate de a interacționa cu suferința decât cea a omului. Adesea, creștinii se folosesc de această convingere când refuză să se raporteze la suferință prin unire cu suferința lui Cristos: eu nu pot să sufăr ca Isus, el era Dumnezeu, eu nu sunt. A-l considera pe Cristos doar sub aspectul divinității e o cale facilă de a ne auto-absolvi de chemarea de a-l imita. O eroare și mai subtilă decât aceasta, foarte frecventă în evlavia populară, este aceea că nu îndrăznim să-i vorbim direct lui Isus, pentru că el e Dumnezeu, și ni se pare mai respectuos să ne adresăm lui prin mijlocirea sfinților și a Fecioarei Maria, pentru că ne este foarte evident că ei au fost oameni asemenea nouă. Acesta e un respect greșit înțeles, a cărui sursă este exacerbarea divinității lui Cristos în detrimentul umanității lui. Dealtfel, el însuși spune: „Veniți la minte toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28).

Care e calea de mijloc între arianism și monofizism? Cum să nu cădem nici în eroarea de a-l considera pe Isus unul din gașca noastră, nici în aceea de a face din el o divinitate intangibilă?
L.D.: Contactul direct și regulat cu Sfânta Scriptură ne familiarizează cu Isus Cristos, cu natura lui umană și cu cea divină. Sf. Ambroziu de Milano spune că necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos, iar Sfântul Ieronim (traducătorul Bibliei în latină, Vulgata) punctează și mai ferm că ignorarea Scripturii înseamnă ignorarea lui Cristos. Scriptura nu este o ficțiune, ci este o poveste despre viața noastră, este istoria noastră scrisă cu „mâna” lui Dumnezeu, iar a ne ruga înseamnă, înainte de toate, după cum spune Sf. Augustin, a tăcea și a-l lăsa pe Dumnezeu să vorbească vieții noastre.

Donatismul, o altă erezie a antichității creștine foarte frecventată în contemporanitate: Biserica nu poate fi sfântă pentru că prea mulți păcătoși fac parte din ea. O replică fabuloasă a dat Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea unei astfel de atitudini exprimate de un tânăr care spunea că nu vrea să facă parte dintr-o Biserică de păcătoși: „Ce bine că Biserica asta pe care tu o numești păcătoasă este suficient de mare pentru ca în ea să încapă și sfinți ca tine și păcătoși ca mine”.
L.D.: Donatus, episcop al Cartaginei în sec. al IV-lea, a abordat o poziție rigoristă cu privire la reprimirea în Biserică a creștinilor deveniți apostați ca urmare a persecuțiilor, considerând că biserica schismatică a donatiștilor, alcătuită din oameni puri, care au rezistat persecuțiilor, e singura îndreptățită să celebreze sacramentele în mod valid. Sub această justificare, donatiștii rebotezau creștinii deja botezați. Această perspectivă o întâlnim în practica anumitor confesiuni și culte creștine ale zilelor noastre, care rebotează credincioșii convertiți (este, de pildă, și cazul unor abuzuri liturgice ale unor preoți ortodocși care nu subscriu recunoașterii reciproce a validității sacramentelor de către Bisericile Ortodoxă și Catolică, procedând la rebotezarea catolicilor care trec la ortodoxie). Argumentul Sfântului Augustin împotriva acestor abordări este următorul: cel care administrează un sacrament nu este preotul, ci însăși Cristos, care acționează în Biserica sa; în consecință, sfințenia ori nesfințenia preotului nu influențează în niciun fel nici validitatea sacramentului, nici sfințenia Bisericii. Fraza clasică a lui Augustin – care a traversat secolele – este aceasta: „Dacă Petru (care s-a lepădat) botează, Cristos este cel care botează; dacă Paul (care persecuta creștinii) botează, Cristos este cel care botează; chiar dacă Iuda (trădătorul Învățătorului său) botează, tot Cristos este cel care botează”. Creștinul care este scandalizat de anumite comportamente flagrant contrare evangheliei afișate de clerul, de ierarhia ori de credincioșii de rând ai Bisericii e chemat să creadă cu tărie în acea asigurare dată de Cristos cu privire la viitorul Bisericii sale, că puterea celui rău nu o va birui (cf. Mt 16,18).

Suntem cu toții evident pelagieni când atribuim însușiri magice unor practici de credință: „spunem” un Rozariu ca să „ne meargă bine”, 40 de lumânări și 160 de „Tatăl nostru” ne garantează îndeplinirea celor mai năstrușnice dorințe…
L.D.: Este erezia cea mai pregnantă a zilelor noastre și cea mai perfidă, pentru că ne este aproape imposibil să sesizăm incompatibilitatea credinței curate în Dumnezeu cu modul acesta de relaționare superstițioasă și interesată cu el. Monahul Pelagius, un ascet foarte sever al secolului al IV-lea, considera că omul se mântuiește nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin meritele proprii, dobândite prin cantitatea rugăciunilor, posturilor, pomenilor, prin care îi forțează mâna lui Dumnezeu să-i acorde mântuirea. Mercantilismul relației cu Dumnezeu transformă divinitatea într-un automat de împlinit dorințe: bag o fisă (adică fac, de pildă, o novenă), Dumnezeu e obligat să-mi livreze ce i-am cerut. Această abordare este complet opusă harului gratuit al lui Dumnezeu, despre care Ioan ne spune: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit și l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Dumnezeu nu ne iubește pentru că facem (rugăciuni, pomeni, biserici etc.), el ne iubește pentru că existăm.

În apetența pentru revelațiile particulare, pentru milenarismele de tot felul, pentru frecventarea anumitor locuri și persoane „cu har” garantat, regăsim montanismul secolelor II-III?
L.D.: Montanus credea că, dacă Dumnezeu s-a întrupat în Cristos, atunci e posibil ca și Duhul Sfânt să se întrupeze într-o persoană, și aceea era chiar Montanus. Tendința tot mai actuală de a modela un Dumnezeu după ideile omului este clar montanistă: fie un Dumnezeu-judecător, care aici îmi contabilizează toate greșelile, pentru a-mi scoate ochii cu ele Dincolo, fie un Dumnezeu care ne permite totul pentru că, nu-i așa?, el este iubire. Zicea Sfânta Tereza de Lisieux că-l iubește pe Dumnezeu pentru că nu știe să socotească păcatele și greșelile ei. Noi nu mai vrem să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu (cum spune Sf. Augustin), noi vrem să-l informăm cum trebuie să fie ca să ne iasă nouă socotelile noastre cu privire la el. Asta se vede în felul în care ne rugăm, în felul în care credem, în felul în care ne interpretăm istoria personală în relație cu el: îi explicăm lui Dumnezeu care sunt nevoile noastre precise (cel mai adesea, financiare) sau cum vecinul care ne enervează ar merita o pedeapsă divină și ne considerăm experți în voia lui, când aplicăm eticheta „așa a vrut/l-a răsplătit/l-a pedepsit Dumnezeu”. Or, Dumnezeul revelat de Cristos, de Scriptură este cel care nu doar cunoaște nevoile noastre, ci, mai mult, vorba Sfântului Augustin, ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine.

Ce-ar fi de cerut în rugăciunea eliberată de erezii?
L.D.: O inimă curată, care să ne ajute să vedem lumea cu ochii lui Dumnezeu.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2018

Practic sunt nepracticant?


articol ianuarie-page-001

Creștin practicant sau nepracticant? Întrebarea e la fel de absurdă ca afirmația: iubesc, dar nu-mi practic iubirea. În realitate, nu există decât oameni care iubesc și oameni care nu iubesc.

Suntem practicanți ai credinței noastre, adică ucenici ai lui Cristos, adică vestitori ai evangheliei, adică oameni îndrăgostiți de o Persoană vie atunci când:

  • întâlnirea cu Iubitul inimii noastre e prioritatea numărul unu a fiecărei zile (care îndrăgostit iubește o singură zi pe săptămână?): îi căutăm compania nu numai în cuvânt (căci ne place să-l auzim vorbind) și la masa euharistiei (fiindcă a-i gusta iubirea e tot ne poate face mai întregi și mai adevărați), dar și în chipul lui desfigurat de suferință în cei răstigniți pe toate crucile lumii noastre;
  • toate faptele noastre vorbesc despre cât suntem de îndrăgostiți, pentru că atunci când iubim, vedem lumea cu ochii Iubitului nostru: oamenii sunt mai buni, mai luminoși, mai calzi, noi suntem mai răbdători și mai înțelegători cu greșelile lor, înclinați mai mult spre dialog și mai puțin spre judecată, căutători ai păcii și izgonitori ai discordiei, făcători de bine în numele Lui, nu al nostru;
  • ne strigăm iubirea în toate zările, căci suntem atât de plini de ea, de fericiți, de împliniți, încât a tăcea e absolut imposibil: trebuie să alergăm, să spunem tuturor, să împărtășim cât suntem de îndrăgostiți, iar ceilalți văd cum ochii noștri au o strălucire aparte, vorbele noastre au o tonalitate nouă, toate preocupările ne sunt concentrate asupra credinței noastre în Iubire.

Nu suntem îndrăgostiți de Dumnezeu dacă:

  • inventăm toate scuzele posibile ca să nu-l onorăm cu augusta și preasfânta noastră prezență în rugăciune (care e plictisitoare pentru că pălăvrăgim singuri), ca să refuzăm primirea Iubirii lui în sacramente (ca și când am putea să trăim iubirea doar în teorie și de la distanță), când de fapt, cum spunea cineva, nu Liturghia e prea lungă, ci iubirea noastră e prea scurtă;
  • îi cerem să ne satisfacă toate poftele, ca și cum El n-ar fi Iubit, ci sponsor al mofturilor noastre vanitoase și hedoniste. Dă-mi, fă-mi, ia-mi, adu-mi, și hai odată mai repede: care dintre noi îi poruncește astfel omului pe care-l iubește? Atunci cum de-i dăm comenzi din astea utilitariste Dumnezeului nostru, care e însăși Iubirea și pe care nu avem decât să-l adorăm, să-l ascultăm, să-l contemplăm?
  • punem condiții iubirii noastre: l-aș iubi pe colegul, dar cum s-o fac, când el mă bârfește? i-aș da o farfurie de ciorbă caldă cerșetorului din fața casei, dar merită? mi-aș iubi din nou soția dacă ar avea greutatea de când era mireasă; l-aș iubi pe Dumnezeu dacă mi-ar da un serviciu bun, succes în afaceri, o vilă cu piscină. Toate astea când El, Dumnezeu, Iubirea ne iubește chiar păcătoși fiind, chiar răi fiind, chiar împietriți fiind, adică no matter what.

Bonus! Lasă-te fascinat de Iubire, aventurează-te s-o practici din toata inima și fără calcule. Iar Iubirea, la rândul ei, îți va îngădui să o simți, să o guști, să o trăiești: pe viu, în practică, în toată splendoarea ei.

„Credem chiar mai mult decât am crede, dar nu credem destul ceea ce credem” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ianuarie 2018

Prefață la cartea Cristinei Grigore, „Cu zâmbetul în suflet. Papi și sfinți cu simțul umorului”


Cu zambetul in suflet

A așeza în aceeași propoziție termenii „umor” și „creștinism” poate părea, pentru unii, o treabă temerară, dacă nu chiar necuviincioasă. Asta pentru că se întâmplă ca reculegerea inimii, buna chivernisire a conștiinței, cumințenia lăuntrică să fie abuziv asociate fizionomiei compus serafice, frazării căutat moralist-omiletice, umblatului studiat cu privirea în pământ, cultivării unui soi de pustnicie autoflagelantă: râsul e off-limits, umorul e sub demnitatea statuară a celui care caută calea Domnului. Pururi-serioșii apăsați de povara sisifică a mântuirii proprii, încordați în veșnica scurmare scrupuloasă în gunoiul păcătoșeniei personale, întunecați de posturile încrâncenate și ispitiți de mândria evlavioasă de a fi mai vameși decât fariseii au ca mentor un personaj de-al lui Umberto Eco din Numele trandafirului: pe sumbrul ascet Jorge din Burgos, care decretează intrasingent râsul drept slăbiciune și izvor de îndoială, parafrazând scoaterea din context a primului verset din Psalmii 53/52 și 14/13: „Cu râsul, nebunul zice în inima sa: «Nu este Dumnezeu»”.

Dar e limpede că acest fel crispat de trăi creștinismul e în profundă contradicție cu realitatea din terenul Evangheliei. Mai înainte de toate, din punct de vedere semantic: grecescul evangélion (εὐαγγέλιον) înseamnă Veste Bună; bună, nu rea. Dumnezeu s-a făcut om nu ca să ne întristeze, ci ca să arate cum să intram în bucuria lui (cf. Mt 25,21). Pătimirea lui Isus n-a fost spre moarte, ci spre viață, și spre viața veșnică. Zâmbetul lui Cristos în agonie pe crucifixul din Javier e un semn al Iubirii triumfătoare asupra durerii, întunericului, răului, morții…

javier

Apoi, îndrăznesc să spun că un creștin care nu știe sau refuză să surâdă, să zâmbească, să râdă, păcătuiește dintr-un foc împotriva tuturor celor trei virtuți teologale, căci umorul și buna-dispoziție sunt semne clare de credință, speranță și dragoste: credință că Domnul nostru trăiește, speranță că și noi vom trăi veșnic cu el, dragoste pentru el și pentru frați. Și, nu în cele din urmă, Cartea Apocalipsului, scary movie pentru ucenicii lui Jorge, dar revelație a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru prietenii lui Cristos, e clar cu happy-end și pare-mi-se că s-ar cădea să ne repetăm mai des în inimă ultimul ei verset (care e și ultimul cuvânt al Sfintei Scripturi): „Harul Domnului Isus [să fie] cu toți” (Apoc 22,21). Și atunci, mă întreb: când avem credință, speranță, iubire și, bonus, harul lui Cristos, cum ne-ar da mâna să fim altfel decât semne și instrumente ale bucuriei?

„Isus n-a râs niciodată”, zice Jorge în romanul lui Eco. Dar, în Evanghelii, un fin simț umorului transpare din multe ziceri ale Domnului. Iată, de pildă, cum, la o chestiune gravă precum propunerea lui Ioan și Iacob care fac apel la divinitatea lui ca să coboare foc din cer asupra samaritenilor care nu le ascultă predica (Lc 9,53-54), Isus reacționează aducându-i cu picioarele pe pământ când îi numește „frații tunetului” (Mc 3,17). „Radio-șanț”-ului vremii, veșnic nemulțumit de situație, îi zice: „A venit Ioan care nu mănâncă și nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului care mănâncă și bea, iar voi spuneți «Iată un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii!»” (Mt 11,18-19). Fariseilor care umblă să-l perie cu vorbe meșteșugite pentru a-l prinde la cotitură cu răspunsul la o întrebare dilematică (dacă trebuie sau nu plătit impozit cezarului) le zice: „Arătați-mi moneda tributului. […] Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?” (Mt 22,19-20). Ipocrizia o asociază unei imagini caricaturale: „Strecurați țânțarul și înghițiți cămila” (Mt 23,24), iar autosuficienților le prescrie o rețetă pentru acuitatea vederii: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea bine să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5). Chiar în pragul pătimirii sale, la Ierusalim, chestionat de cărturari, farisei și bătrâni de unde și până unde face tot ceea ce face, Isus le răspunde cu o întrebare: „«Vă voi întreba un lucru, şi dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. Botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni? Răspundeţi-mi!» Dar ei […] i-au răspuns lui Isus: «Nu ştim». Atunci, Isus le-a spus: «Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea»” (Mc 11, 29-33). De bună seamă, Domnul ne dă, prin toate, și pildă că umorul de calitate e cu totul altceva decât bășcălia, zeflemeaua, malițiozitatea, luatul peste picior: poate fi suport pentru o correctio fraterna destinsă, prilej de reflecție asupra greșelii, adjuvant în tratamentul egolatriei.

Nu e lucru de mirare, așadar, că și Viețile Sfinților (canonizați oficial sau nu) abundă în exemple de solid simț al umorului. Diaconul Laurențiu, ucis în vremea împăratului roman Valerian, le spune călăilor care-i ardeau trupul pe cărbuni încinși: „Întoarceți-mă și pe partea cealaltă, că pe asta sunt făcut!” Episcopul Augustin de Hippona, cel convertit la Cristos de la o viață de erezie și desfrâu și devenit piatră de temelie a filosofiei creștine, își amintește, în Confesiuni, de rugăciunea tinereții sale zburdalnice: „Dă-mi, Doamne, castitate, dar nu chiar acum”. Patericul egiptean povestește că unor ucenici trimiși de avva Iosif aflat pe patul de moarte, să-l cheme degrabă pe avva Theodor pentru a-l vedea pentru ultima oară, aceasta din urmă le răspunde: „Dacă rămâi până sâmbătă, voi veni, iar dacă pleci, ne vedem Dincolo”. Francisc de Assisi (apostol al bucuriei desăvârșite, într-o pildă memorabilă din Fioretti) sărută leproșii și se proclamă pe sine, cel cu înfățișare de cerșetor, Crainic al Marelui Rege. Tereza de Avila scrie în prefața Castelului interior (care va deveni un text de referință al misticii universale): „Atâtea cărți au fost scrise de bărbați învățați și sfinți încât n-a mai rămas nimic de scris pentru o femeie”. Thomas Morus, condamnat la decapitare de Henric al VIII-lea, îi roagă pe călăi să-l ajute să urce pe eșafod: „Am nevoie de ajutor doar la urcare, la coborâre mă descurc singur”. Episcopul Francisc de Sales îi zice proaspetei văduve Francisca de Chantal, care purta o rochie cam prea decoltată pentru promisiunea de castitate pe care o făcuse: „Doamnă, aceia care nu doresc să primească musafiri, n-ar trebui să-și țină nici casa deschisă”. Nicolae Steinhard, evreul care descoperă lumina lui Cristos în întunericul temnițelor comuniste, scrie, paradoxal, Jurnalul fericirii: o carte-manifest a strălucirii bucuriei în mijlocul suferinței, mizeriei, urâciunii. Și îl citează pe Sfântul Filip Neri (cel care-a preferat paradisul beretei de cardinal) cu acel memorabil: „Ține-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Primul lucru pe care îl face iezuitul Mihai Godo, în ziua eliberării din pușcăria comunistă, e să-și cumpere o carte de bancuri.

Într-un interviu din noiembrie 2016, Papa Francisc spune că: „simțul umorului e înălțător, te ajută să vezi vremelnicia vieții și să iei lucrurile cu seninătatea unui spirit eliberat. E o atitudine omenească, dar e atitudinea cea mai apropiată de harul divin […], e capacitatea de a fi copil în fața lui Dumnezeu. Lăudați-l pe Dumnezeu cu un zâmbet și o glumă bună”.

La ce bun, așadar, umorul în viața spirituală? E bun, e foarte bun, pentru că ne ajută în cultivarea unei vieți lăuntrice sănătoase, verticale, vii, prin aceea că:

  • Ne vindecă de noi înșine. Luatul în serios a propriei persoane, buricomania egolatră, obstinația alipirii de propriile păreri / idei / convingeri nu sunt doar semne de crispare interioară, ci și de gravă imaturitate spirituală. A ști să râzi de tine însuți, a-ți autoironiza lipsurile și căderile, a face haz de necazul propriilor limite e începutul smereniei negheboase.
  • Ne abonează la libertate lăuntrică. Dacă refuzi sistematic să-ți exersezi simțul ridicolului pe propria persoană, nu ești liber de măștile pe care lumea înconjurătoare ți le impune (dar, pe care nu ești defel obligat să ți le asumi) și trăiești veșnic împovărat de spaima „ce-o să zică cutare despre mine”. Thomas Merton spune că a fi smerit înseamnă a fi tu însuți: adică a te accepta în adevăr, a fi liber, a-ți păsa numai de „gura” lui Dumnezeu și deloc de gura lumii.
  • Ne facilitează detașarea în suferință. Despicarea în patru a firului durerii e neconstructiv, ba chiar distructiv. Dacă te zbați când ești rănit, nu faci decât să-ți agravezi buba: umorul e un balsam care calmează și destinde locul, grăbește vindecarea.
  • Ne conectează la duioșia privirii lui Dumnezeu asupra noastră. Când la soare te poți uita, dar la tine ba, lumina lui Cristos e pusă sub obroc (cf. Mt 5,15) și ești prea orbit de măreția propriei persoane pentru a te vedea așa cum ești, cu ochii Făcătorului tău. Simțul umorului te ferește de deznădejde când dai ochii cu tine cel adevărat și te deschide cu atât mai mult milostivirii și mângâierii lui Isus.

În Numele trandafirului, franciscanul partizan al umorului Guglielmo din Baskerville conchide astfel disputa lui cu Jorge din Burgos: „Diavolul este credință fără zâmbet”. De acest demon al seriozității încruntate își propune să ne elibereze cartea de față, care nu e doar un inedit Pateric catolic al zilele noastre, ci și un mic îndrumar de serenitate, detașare și pace, fiindcă, așa cum spune Sfântul Filip Neri, „unei inimi plină de bucurie îi este mai ușor să ajungă la desăvârșire decât uneia triste”. E o carte care ne propune să ne conducem sufletul mai des după acea rugăciune a iezuitului Daniel Lord, în care umorul și smerenia sunt sinonime:

„Doamne, dă-mi un profund simț al umorului,
nu al înfumurării.
Dă-mi să cunosc absurditățile,
înainte de a face fapte absurde.
Ajută-mă să înțeleg că atunci
când acționez cu umilință,
ființa mea e mai umană,
mai demnă de încredere
și mai vrednică de prețuirea Ta”.

 

Bucuria, îndemn la profunzime


Bucuria, indemn la profunzime-page-001Bucuria, indemn la profunzime-page-002Bucuria, indemn la profunzime-page-003Bucuria, indemn la profunzime-page-004

„Dumnezeu este adevărata bucurie” (Papa Francisc, predică la Santa Marta, 9 iunie 2017)

Interlocutor:
Pr. Dr. Wilhelm Dancă (n. 1959), preot romano-catolic, doctor în Filosofie, decan al Facultății de Teologie Romano-Catolică (București)

Moderator: Claudia Stan

Crăciunul, timp predilect de exersare a bucuriei lăuntrice: oare știm să ne mai bucurăm? Mărturisesc că mă frapează, an după an, un banner care străjuiește intrarea în Biserica Italiană, aflată pe una din arterele ultracentrale ale Bucureștiului: „Cristos se naște, veniți să-l adorăm”. E un îndemn tăcut, discret, de întoarcere la esență, care (se pare că avem nevoie să ni se reamintească asta!) e nașterea Pruncului în ieslea din Betleem, un îndemn care irumpe în mijlocul agitației acestei lumi nebune care aleargă după lucruri neesențiale, superficiale. Pentru omul modern, conceptul de adorație e fie necunoscut, fie desuet, pentru că vine în contradiție cu nevoia noastră de a face, de a controla, de a nu sta locului. De aceea, pentru început, vă propun să vorbim despre adorație: cum și de ce?
Pr. Wilhelm Dancă (W.D.): Contextul cultural în care se celebrează Crăciunul azi, un context postmodern, postcultural, postindustrial, e unul în care sărbătoarea e văduvită de componenta ei comunitară: societatea e mai fragmentată, oamenii au tendința de a se retrage în cercurile lor. E drept, Crăciunul e o sărbătoare a familiei, dar abordarea ei actuală atenuează mult conținutul ei supranatural, în favoarea distracției, a evadării dintr-un prezent considerat tot mai oprimant. Consecința acestei abordări este că, la biserică, omul ajunge să asiste la o celebrare din care nu înțelege esența, pentru că nu a parcurs etapele intermediare necesare acestei înțelegeri. Un alt aspect al realității actuale este acela că s-a pierdut alternanța dintre timpul de sărbătoare și timpul de peste an, dintre timpul sacru și cel profan: ajungem astfel să vorbim despre timp liber și timp de lucru, iar Crăciunul (ca și Paștele și celalalte sărbători) e redus la statutul de timp liber, în care trebuie să ieșim în oraș, să participăm la zgomotul și tumultul lui. În contextul acesta, despre care vorbeam și la început, invitația banner-ului de la Italiană e, într-un fel, ceea ce a fost steaua care i-a călăuzit pe magi la Cristos: o călăuză spre esență. Pentru omul educat religios, adorația este uimirea sufletului înaintea misterului dumnezeirii, o tresărire la contactul cu acest mister. În zilele noastre, care consideră adorația, statul cu Dumnezeu, un timp pierdut, este dificil să propunem acest act de uimire fără a se produce, mai înainte de toate, o mutație radicală a omului, înspre înțelegerea adorației ca stare de spirit, nu ca îndeletnicire.

Magii călăuziți de stea sunt „cuprinși de bucurie mare” (Mt 2,10), iar îngerul le spune păstorilor: „Vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Ce este bucuria despre ne vorbește evanghelia? Este ea diferită de bucuria lumii?
W.D.: Bucuria e ca o respirație care ne umple plămânii la sfârșitul unei lucrări bune, o mulțumire pentru existența unui moment în care privești un peisaj, un tablou frumos și sufletul tău tresare înaintea frumuseții. Bucuria este starea afectivă a unui om care posedă în mod conștient un bine. În sens larg bucuria înseamnă plăcere. În sens spiritual înseamnă delectarea provocată de bunurile spirituale. Omul se bucură pentru că este o ființă cu dorințe. Bucuria spirituală nu e neapărat opuse celei materiale, corporale, ba chiar s-ar cuveni ca acestea două să fie complementare și ca bucuria exterioară să se deschidă către cea interioară. Bucuria spirituală e și rod al credinței că Dumnezeu este Creatorul nostru, ne este aproape, ne ocrotește, e prezent în viața noastră ca cel mai mare Bine.

Un verset anume din literatura paulină pare a fi destinat cu precădere prilejurilor în care confundăm îmbuibarea cu sărbătoarea, iar Crăciunul e unul dintre aceste prilejuri (ca și Paștele): „Împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace, și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Întâi de toate, ce și unde este împărăția lui Dumnezeu? Apoi, acestea trei (dreptatea, pace și bucuria) cu ce sunt diferite de cele mundane, dacă sunt „în Duhul Sfânt”?
W.D.: Ordinea Duhului Sfânt ne face părtași unei bucurii agapice vindecate de egoism. Îmi amintesc o pildă din Pateric în care mai mulți călugări din pustiu se înțeleg să postească aspru pentru răscumpărarea păcatelor. În Vinerea Mare unul dintre călugări găzduiește un călător flămând, căruia îi pregătește de mâncare. Ceilalți frați sunt scandalizați de mirosul bucatelor care vine dinspre chilia lui și îi reproșează încălcarea postului, la care acesta le răspunde că, pentru el, Paștele a fost întâlnirea cu fratele flămând. Ce vedem aici? Creștinul se consideră pe sine sursă de bucurie pentru aproapele său, fiind conștient că Duhul Sfânt a inaugurat o lume nouă în care bucuria, dreptatea și pacea sunt elemente constitutive ale mântuirii. Creștinul face orice, de exemplu, încalcă o regula exterioară, pentru a fi bucurie dar al Duhului Sfânt pentru aproapele său. E adevărat că noi punem sărbătorile sub semnul consumismului, al mâncării, al cadourilor, dar, dacă aceastea sunt făcute în spiritul pildei din Pateric, fără excese, atunci rămânem în lumea bucuriei spirituale, noi le consumăm pe ele, în loc să ne lăsăm consumați de ele.

Bucuria e o consecință a virtuții teologale a credinței, așa cum pare să se sugereze Petru („crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” – 1Pt 1,8)? Altfel spus, avem credință dacă nu avem bucurie?
W.D.: Credința e motivația bucuriei: ai toate motivele să fii bucuros când știi că te sprijini pe Cineva care nu te lasă niciodată. Potrivit Evangheliilor, bucuria este semnul distinctiv al Împărăției lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăție se face prin credință, iar bucuria este starea sufletească a omului care crede.

„Bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22), le făgăduiește Cristos ucenicilor. Ce sufocă bucuria autentică, deplină și ce o cultivă?
W.D.: Din perspectiva omului care crede, bucuria este divino-umană. Cu alte cuvinte, provenind de la Dumnezeu ca dar al milostivirii sale, bucuria aceasta nu poate fi cumpărată, vândută, nu poate fi trăită la nivel psihic sau fizic, ca un fel de plăcere corporală. Totuși, bucuria făgăduită nouă de Cristos este și „bucuria noastră”, adică este o bucurie care rodește în măsura în care împlinim voința lui Dumnezeu, primim harul iubirii sale, prin care El ni se dăruiește nouă, iar noi ne dăruim aproapelui. Reducerea acestei bucurii doar la dimensiunea divină (vezi diferitele forme de fideism) este la fel de sufocantă și păguboasă ca și reducerea ei la nivel uman, după cum se poate vedea în actualele manifestări de neopelagianism. Meditarea vieților sfinților din modernitatea noastră târzie, cum ar fi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfânta Faustina sau Maica Tereza de Calcutta, ne poate ajuta să vedem și să pășim pe drumul bucuriei complete în Cristos.

În Biserica Romano-Catolică, Timpul Crăciunului începe cu Vesperele Nașterii Domnului și se încheie, pe 8 ianuarie, cu Botezul Domnului. Vă propun să identificăm firul roșu al bucuriei în liturgia tuturor celebrărilor din această perioadă.
W.D.: Trăirea creștină a Crăciunului ar trebui să fie în primul rând liturgică și să reziste în fața presiunilor unor mode comerciale și culturale. Ar trebui să fie un timp sfânt în care să realizăm că drama iubirii lui Dumnezeu, începută la întrupare, face parte din istoria noastră umană. Apoi, această conștientizare a mântuirii din timpul Crăciunului ar trebui să fie comunitară: e important să celebrăm Crăciunul personal, în sufletul nostru, dar nu separat de comunitatea noastră de credință. Angelus Silesius spunea că Isus se poate naște de o mie de ori, totul e zadarnic dacă el nu se naște în inima ta. Celebrarea „de apartament” a Crăciunului, în care nu merg la biserică, ci, în cel mai bun caz, sunt spectator al Liturghiei transmise la televizor sau la radio, nu e participare la sărbătoare: creștinul e chemat să fie actor, nu spectator, să participe, nu doar să asiste la drama divino-umană care are loc pe altar.

Imediat după Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica îl comemorează pe primul martir creștin, Sf. Ștefan, a cărui ucidere cu pietre ne este relatată de Faptele Apostolilor, pentru ca pe 28 decembrie să celebrăm amintirea Pruncilor Nevinovați, omorâți la porunca lui Irod, după cum ne spune Luca. Unde e bucuria în cruzime?
W.D.: Misterul nașterii lui Dumnezeu vestește deja misterul morții și învierii lui: iconografia bizantină reprezintă adesea ieslea în chipul unui mormânt. Logica iubirii totale a lui Dumnezeu este anticipată de sufletele Pruncilor Nevinovați, martori ai primelor zile de viață pământească a lui Cristos, și mărturisită plenar de primul creștin care moare pentru credința în Isus, exercitându-și astfel libertatea credinței în mărturisirea adevărului.

Pe 27 decembrie, îl amintim pe Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, care a murit în exil pe insula Patmos.
W.D.: E o linie de continuitate cu iubirea lui Dumnezeu dăruită fără rezerve. Ioan este apostolul iubirii, cel care ne-a lăsat cea mai profundă „definiție” a lui Dumnezeu, ca iubire.

Avem apoi, două sărbători închinate familiei și maternității: ultima zi din anul civil pentru Sf. Familie și prima zi din an pentru Sf. Maria, Născătoare de Dumnezeu. O familie hăituită și refugiată, o dumnezeire contestată încă din primele secole de creștinism (și mai radical în zilele noastre). Unde e bucuria aici?
W.D.: Pilda Sfintei Familii e una de comuniune exemplară cu Dumnezeu în timp de încercare, care ne arată că iubirea nu e o contemplare narcisistă a sinelui, ci o contemplare a lui Dumnezeu care rodește viața (iar acesta e alt mesaj al Craciunului). 1 ianuarie e și ziua păcii, care aduce în atenție rolul matern al femeii ca promotor al păcii; Papa Paul al VI-lea, care a instituit Ziua Mondială a Păcii în ziua în care Biserica o sărbătorește pe Maica Domnului amintea pilonii pe care se construiește civilizația iubirii, care sunt dreptatea, adevărul, libertatea, pacea.

Timpul Crăciunului se încheie cu Epifania (6 ianuarie) și Botezul Domnului (8 ianuarie), care par să ne îndemne să punem semnul egal între bucurie și revelație, între bucurie și pocăință.
W.D.: În primele secole ale Bisericii, Epifania celebra trei evenimente ale istoriei mântuirii: adorația magilor, botezul lui Isus în Iordan și manifestarea publică a dumnezeirii sale la nunta din Cana Galileii. Reforma liturgică de după Conciliul Vatican II a considerat oportun ca Botezul Domnului să fie celebrat separat, ca placă turnantă între timpul Crăciunului și timpul de peste an, în vreme ce la Epifanie accentul liturgic se pune pe adorația magilor, iar nunta din Cana este amintită după Botezul Domnului. Biserica Catolică de la noi păstrează binecuvântarea apei la 6 ianuarie, din solidaritate cu frații ortodocși.

Esența Crăciunului într-un singur cuvânt?
W.D.: Iubirea naște iubire. Dumnezeu e iubire. O iubire generoasă, care dă naștere altei iubiri. De ce n-ai fi tu această iubire?

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ediția de Crăciun, 2017

Redă-l pe Cristos Crăciunului tău!


Reda-l pe Cristos Craciunului tau-page-001

 

În preajma zilei de 25 decembrie, lumea întreagă e cuprinsă de o frenezie vecină cu nebunia: prea adesea uităm Cine e sufletul sărbătorii și luăm de bune surogatele. Mai știm să trăim Crăciunul cu Cristos?

Ne pregătim pentru un Crăciun cu Isus dacă:

  • facem curățenie generală în sufletul nostru, cu Spovadă serioasă, cu Liturghie, cu Împărtășanie, cu rugăciune, cu reculegere tihnită înaintea incomensurabilului mister al Întrupării, prin care (ce puțin atenți suntem la asta!) Dumnezeu cel sfânt vine în mijlocul nostru al celor atât de puțin sfinți, ca să ne iubească și să ne facă ai Lui, pe noi, cei care ne încăpățânăm să rămânem ai noștri și ai lumii;
  • punem la crescut drojdia cea care lucrează în taină, aceea prin care ne simplificăm după modelul lui Cristos, cel care se naște într-o iesle, neștiut de nimeni: lucrăm mai cu atenție la dezlipirea de noi înșine, de părerile noastre, de prejudecățile noastre, de micimea noastră sufletească prin care ne lăsăm infestați de narcisism, de perfecționism, de nevoia obsesivă de a controla totul și, în locul acestora, alegem să ne facem, asemenea lui, mici, tăcuți, vulnerabili, adică ne golim sufletul de „aluatul fariseilor” care suntem (cf. Mt 16,6), ca să-i facem loc să crească aluatului Iubirii;
  • chemăm invitații la ospățul în care ne dăruim mai înainte de toate pe noi înșine: timpul irosit cu preocupări inutile, toate hainele și mâncarea ce ne prisosesc nu ne aparțin, sunt furate de la Isus care trăiește pe stradă, de la Dumnezeu care n-are un colț de pâine, de la Pruncul fără părinți pe lume, de la Domnul săracilor care n-au cui să-și strige suferința, de la Cristos uitat de toți ai săi; iar dacă nu le înapoiem degrabă, „zadarnică este credința noastră” (cf. 1Cor 15,14), degeaba am postit și-am bolborosit o tonă de rugăciuni pioase.

Trăim ziua de 25 decembrie cu lumea și cu ultimele ei tendințe și discount-uri când:

  • alergăm bezmetici după cadouri, cozonaci, brazi, fripturi, băuturi, într-un maraton al nervilor, claxoanelor, înjurăturilor, cozilor, înghiontelilor, în care invocăm tot felul de alți dumnezei (cardul, îmbuibarea, grosolănia, individualismul);
  • ne însușim șabloane care ne garantează imaginea de oameni de succes („Anul ăsta facem Crăciunul în Tour Eiffel”), importanți („Mă întorc la birou pe 27, lucrăm la închiderea de an”), onorați de companii selecte („O să fie și CEO-ul nostru la petrecerea de Crăciun a companiei”);
  • facem daruri prețioase, sclipicioase, „de firmă”, care substituie neputința de a ne păsa cu adevărat de altceva decât de portofelul nostru și de masca pe care o purtăm ca să ne ascundem goliciunea din suflet, fobia de singurătate, groaza de a rămâne, cu sinceritate, față în față cu Dumnezeu (oglindă în care ne-am vedea cum suntem cu adevărat).

Bonus! Redă-l pe Cristos Crăciunului tău și El îți va reda bucuria vieții. A întregii tale vieți.

„Dacă vrei să ajungi la Dumnezeu prin mijloacele sale, la căpătul drumului, din nefericire, te vei întâlni pe tine. Dacă vrei să ajungi la El prin mijloacele Sale, tocmai pe tine, din fericire, nu te vei mai regăsi”. (Fer. Vladimir Ghika)

 Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, ediția de Crăciun, 2017

Adventul: drum de speranță, credință, bucurie și iubire


dialog decembrie-page-001dialog decembrie-page-002dialog decembrie-page-003

dialog decembrie-page-004

Interlocutori:

Pr. Dr. Daniel Iacobuț (n. 1979), preot romano-catolic, doctor în Liturgică, profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” (Iași)

Sr. Marta Andro (n. 1968), responsabilă a Mișcării Focolarelor, lector la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universității București

Moderator: Claudia Stan

„Adventul e o călătorie spre orizontul speranței” (Papa Francisc, Angelus, 1 decembrie 2013)

Adventul, timp de har și de liniște, timp pentru a ne lăsa priviți de Dumnezeu care vine, timp pentru a aștepta în tăcere înfăptuirea miracolului Întrupării. Etimologia termenului în limba română vine din latinescul „adventus” care traduce grecescul „parousia” (a doua venire a lui Cristos). Termenul liturgic este caracteristic spațiului latin al Bisericii și este sinonim Postului Crăciunului din spațiul bizantin. Ce și cum este Adventul?

Pr. Daniel Iacobuț (D.I.): Pentru a descrie Adventul, aș pleca de la o imagine, aceea a unei porți maiestuoase de intrare într-o catedrală, într-un sanctuar: Adventul e poarta, Crăciunul e sanctuarul. Ca să trecem dincolo de poartă, avem nevoie de un timp de pregătire deopotrivă pentru a rememora cele întâmplate (întruparea lui Dumnezeu) și pentru a privi în viitor către cele așteptate (a doua venire a lui Cristos). Pe această poartă de intrare ar putea fi inscripționate trei cuvinte: așteptare, convertire, speranță. Așteptare: ne rugăm pentru venirea Domnului în slavă, o rugăciune în care regăsim atât ieslea, cât și icoana judecății de pe urmă. Convertire: Sf. Ioan Botezătorul, personaj-cheie al Adventului, ne invită să ne îndreptăm privirea spre cel care, iată, vine (lat. advenit). Speranță: trăim o speranță vie, mereu actuală, plină de bucurie.

Sr. Marta Andro (M.A.): Fecioara Maria, care a știut să aștepte și să contemple în tăcere înfăptuirea miracolului întrupării, este o icoană a Adventului: așteptarea ei nu e nici pe departe una pasivă, căci ea pleacă în grabă spre verișoara ei Elisabeta, ca să-i povestească, prin imnul Magnificat, minunile Domnului și să-i stea alături în perioada de așteptare de dinainte de naștere. Fecioara Maria ne invită pe toți la un exercițiu de tăcere în această perioadă de post, în care propriul eu să amuțească, pentru a-i da spațiu de exprimare Pruncului care vine, care se naște… şi care creşte înlăuntrul creştinului prin viaţa omului nou.

Care sunt semnele liturgice distinctive ale Adventului?

D.I.: Culoarea violet a veșmintelor liturgice (pe care o mai întâlnim și în Postul Paștelui și cu prilejul altor celebrări penitențiale) ne amintește invitația la convertire. În a treia duminică a Adventului (numită Gaudete, a bucuriei), violetul Postului Crăciunului se lasă transformat de lumina lui Cristos-soarele dreptății și Biserica se înveșmântează în roz, pentru a conduce inimile credincioșilor spre sărbătoarea Nașterii. Cele patru lumânări ale coroanei de Advent sunt simbol al profeților Vechiului Testament care au luminat treptat așteptarea lui Mesia. Adventul propune și lecturi liturgice încărcate de semnificație. Până la 16 decembrie, avem texte care ne îndreaptă spre parusie, spre venirea împărăției lui Dumnezeu în mijlocul nostru, pentru ca între 17 și 24 decembrie să citim pericope care ne pregătesc pentru întruparea Domnului. Extrem de frumoasă e simbolistica evangheliilor propuse în cele patru duminici ale Adventului: 1. Veghere pentru a doua venire a lui Cristos; 2. Invitația la convertire formulată de Sf. Ioan; 3. Mărturia lui Ioan despre Isus; 4. Bunavestire.

M.A.: Putem vedea în coroana de Advent un simbol ecumenic: inițiativa acestui obicei, care a aparținut unui pastor evanghelic, e una care cheamă la comuniune între creștini, la unitatea și pacea pe care Isus le-a dorit și le-a propovăduit. Când aprindem o lumânare din coroniţă ne putem ruga Tatălui Ceresc să ne arate modalităţi noi de apropiere între Biserici pe calea dialogului interconfesional.

D.I.: Un alt element liturgic interesant este că începând cu 17 decembrie, liturgia include așa-numitele „antifone mari” sau „antifone O” (care încep cu interjecția omonimă), texte ale profeților folosite la rugăciunea Vesperelor și ca vers la evanghelia de la Sf. Liturghie, texte-invocații centrate pe recapitularea titlurilor mesianice veterotestamentare: Înțelepciune, Adonai (Domnul, Stăpânul), mlădița din rădăcina lui Iese, Cheia lui David și sceptru al casei lui Israel, Luceafăr, Rege al neamurilor, Emanuel (Dumnezeu cu noi). Inițialele tuturor acestor titluri în limba latină (Emanuel, Rex gentium, Oriens, Clavis David, Radix Jesse, Adonai, Sapientia) alcătuiesc un acrostih interesant: [ego] ero cras, eu voi veni mâine. Este răspunsul dat unei alte invocații a Adventului, Maranatha! (Vino, Doamne Isuse!).

Vă propun să comentăm puțin rugăciunea tradițională a acestui timp, Rorate Coeli. De când face ea parte din liturgia latină și ce ne spune această rugăciune?

D.I.: Rorate este un cânt gregorian specific Adventului, al cărui text provine din profetul-simbol al acestui post, Isaia („Coboare roua din senin” – Is 45,8): în vremea Sfântului Grigore cel Mare (sec. al VI-lea), această rugăciune funcționa ca antifonă la intrare în Liturghia Sfintei Fecioare Maria. Rorate însuși este, în esență, o cinstire a Sfintei Fecioare: în roua care ajunge pe pământ, Sfinții Părinți au văzut o trimitere la zămislirea feciorelnică a lui Cristos; norul e asociat prezenței lui Dumnezeu; pământul care trebuie să se deschidă pentru a-l zămisli pe Mântuitorul e o aluzie la Maica Domnului. Invocația finală din Rorate e un semn concret al speranței: „Fii mângâiat, poporul meu meu, căci e aproape mântuirea ta!”

M.A.: Am o amintire foarte vie a participării la Liturghia Rorate în copilărie. Eram fascinată de momentul acela de pace, de tăcere, când se cânta imnul, în întunericul din biserică brăzdat doar de pâlpâirea lumânărilor: un moment plin de mister, care ne ajută să interiorizăm mai profund această așteptare, această bucurie de a fi copii ai lui Dumnezeu. Bucurie pe care o putem aprofunda la fiecare Advent…

D.I.: Prima mea amintire legată de o trăire specială asociată lui Rorate e din clasa a IX-a de seminar, când, într-o dimineață în dimineața primei duminici a Adventului, ne-am trezit în acordurile calde ale unui cor splendid care intona, pe culoarele dormitoarelor, la început foarte încet, apoi din ce în ce mai puternic, acest imn: erau colegii noștri din clasele mai mari, care, după o tradiție mai veche, așa îi trezeau pe „boboci”…

Care e caracteristica cea mai pregnantă a Adventului? Asceza sau mistica? Altfel spus, cum să găsim echilibrul corect între post/pocăință și meditație/rugăciune? 

M.A.: Pentru a pătrunde în taina întrupării, e nevoie deopotrivă de asceză și de mistică, fiindcă suntem chemați să ne micșorăm spre a ne înălța și pentru a-i face loc lui Dumnezeu să crească în inima noastră. Postul/pocăința, meditația/rugăciunea sunt instrumente, căi ajutătoare pentru a merge spre Dumnezeu cu mai mare libertate, iar Adventul trebuie să ne ajute să creștem în libertatea de fii ai lui Dumnezeu care trăiesc în lume, dar nu aparțin lumii. Acest timp ne invită să regăsim unitatea interioară pe care ne-o dă prezența harului în inima noastră, pentru a ne îndrepta mereu spre bine și a ne îndepărta de rău; când această unitate interioară este distrusă, suntem chemați să o reconstituim apelând la sacramente (Spovada, Euharistia) și reflectând încotro ne îndreptăm pașii: spre cele veșnice ori spre cele trecătoare. A fi asemenea lui Dumnezeu, adică a fi iubire, nu trebuie să rămână o abstracție pentru creștini, ci un mod de viață constant. Iar iubirea e și asceză și mistică şi se exprimă prin iubirea faţă de Dumnezeu (mistică, deoarece ne duce la unirea cu el!) şi faţă de aproapele nostru (asceză, pentru că e nevoie de lepădarea de sine pentru a-i face loc aproapelui în inima şi în preocupările noastre!).

D.I.: Iubirea și caritatea sunt legătura dintre post și meditație, iar țelul amândurora este purificarea. Când ne rugăm îi facem loc lui Dumnezeu să se întrupeze în inima noastră, să înfăptuiască prima lui venire. Postul e o conștientizare a celei de-a doua veniri, e imaginea iconografică a tronului gol care-l așteaptă pe Cristos Judecătorul să se întoarcă. Și în așteptarea judecății, ne dăm seama că avem nevoie de permanentă convertire: astfel ajungem la caritate, pe care, trăind-o, ne pregătim pentru judecată. Sf. Bernard de Clairvaux vorbea despre o venire intermediară a lui Cristos, care are loc acum și față de care acum, în clipa prezentă trebuie să ne deschidem, practicând iubirea concretă față de cei săraci, cei singuri…

Această perioadă are câteva ingrediente care ne dau posibilitatea de a valida drept creștin ori nu parcursul nostru de Advent?

M.A.: Un ingredient ar fi oprirea din iureșul zilnic pentru a conștientiza șansa nouă din această perioadă de a crește în înțelegerea şi trăirea credinței noastre. Sfinții ne amintesc adesea îndemnul de a trăi conștient prezentul: acum vine Cristos la noi, acum trăim cu el. Noi nu suntem creștini ai trecutului, nici ai viitorului, ci ai clipei prezente.

D.I: În rețetarul Adventului intră acceptarea propriei sărăcii interioare, asumarea fericirii celor săraci în duh: cine-l așteaptă și-l dorește pe Isus se redescoperă sărac, recunoscându-și nevoia de Dumnezeu. Dar sărăcia nu e condamnare, ci loc de speranță și încredințare, de regăsire în comunitatea săracilor Vechiului Testament, anawim, restul sfânt care aștepta venirea lui Mesia și care era, atunci ca și acum, o minoritate.

Suntem deja înconjurați de zgomotul și tumultul pregătirilor pentru sărbători: aglomerație pe străzi și în magazine, ambuteiaje pe șosele, nervi, agitație, înghesuială. Nu ne înghesuim însă la sacramente, la Liturghie, la aprofundarea vieții noastre de credință. În preajma sărbătorilor, parcă ies în evidență mai mult decât de obicei habitusuri contrare spiritului evangheliei: acumularea, individualismul, hedonismul. Care este esența și cum să revenim la ea?

D.I.: Un exercițiu interior esențial este acela de a ne trece dorințele personale printr-o sită, pentru a le purifica de tot ce nu este necesar ori e dăunător. Lumea noastră e maestră în fabricarea unor dorințe care nu sunt reale, în a ne manipula pentru a ne prezenta drept necesară și importantă dorința față de lucrurile superficiale. Însă cine așteaptă, cine face discernământ în privința propriilor dorințe primește harul de a ajunge la dorința cea mai intimă a inimii aceea a întâlnirii cu un Tu, cu un chip care nu e trecător, care nu are mai multe fețe, care e unul stabil, definitiv, mereu acolo, care ne amintește de vocația noastră perpetuă de a ne împlini fiind chip și asemănare a lui Dumnezeu.

M.A.: Vitrinele strălucitoare care acaparează semnificația Adventului și a Crăciunului, ne mâhnesc, pentru că ne lasă impresia că l-au aruncat afară pe Isus. Dar coborârea lui Dumnezeu din cer în mijlocul nostru ne arată tocmai asta, că el se naște, ia trup omenesc într-o lume care îi este potrivnică de la început și până la sfârșit, din iesle până pe cruce și dincolo de înviere și înălțare. Şi cu toate acestea, Isus aduce vestea bună a comuniunii, a prieteniei, a păcii şi devine un om (Dumnezeu) al dialogului. În această lume, noi creștinii suntem invitaţi să devenim oameni ai dialogului împreună cu Isus şi să ducem peste tot vestea cea bună: că binele poate să prindă viaţă şi să crească, indiferent de circumstanțe și de opreliști.

Pentru mine, Adventul e o cale, un drum, pe care ne întâlnim cu adevărul propriei persoane pentru a ne putea întâlni cu adevărul lui Dumnezeu, ca în „Gaspar, Melhior și Baltazar”, fabulosul roman-parabolă al lui Michel Tournier, care descrie călătoria – mai cu seamă interioară – a magilor spre Cristos. Dacă ar să rezumați Adventul într-o singură idee, care ar fi aceea?

D.I.: Avem în Liturghie, la Împărtășanie, o rugăciune în care îi cerem lui Dumnezeu să ne mântuiască „de toate relele”, „să fim pururea liberi de păcat și feriți de orice tulburare, așteptând speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Adventul e speranța fericită, care e totodată și o speranță sigură, în ciuda tuturor nesiguranțelor noastre omenești. E o speranță fericită pentru că se împlinește, iar această împlinire ne încurajează să sperăm în continuare.

M.A.: Adventul e comunicare şi relaţie. Comunicare divino-umană, a lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu, a creştinilor între ei ori cu cei din alte confesiuni, religii, cu oamenii de bunăvoinţă. Întruparea lui Isus ne propune o nouă formă de comunicare şi de legătură între persoane: ne învaţă să lăsăm deoparte propria lume, asemenea lui care a pierdut Raiul pentru noi, şi să devenim „purtători de iubire”, pentru a crea o familie umano-divină capabilă să se încurajeze mereu în „cele de sus” şi să reînnoiască între oameni legăturile fraterne.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, decembrie 2017

Binele bun și binele rău


articol decembrie-page-001

O conștiință vie știe să facă alegerea corectă între înfăptuirea binelui și a răului. Mai greu e însă de ales între a face binele cu motiv și fără, între a învesti binele cu aura gratuității totale și a-l înzorzona cu flash-urile publicității. Cum deosebim binele bun de binele rău?

Facem binele gratuit, lipsit de orice condiționare, adică „prin Cristos, cu Cristos și în Cristos” când:

  • avem mare grijă „să nu săvârșim faptele noastre bune înaintea oamenilor ca să fim văzuți de ei” (cf. Mt 6,1): nu doar că tăinuim propria persoană, cu simplitate și smerenie, în faptele noastre, dar ascundem binele pe care l-am făcut chiar și de noi înșine, îl dăm uitării îndată ce l-am făcut, ca să nu avem pricină de slavă deșartă și ispita caraghioasă de a ne așeza poza în ramă de icoană;
  • unicul resort interior al binelui dăruit este bucuria lăuntrică de a fi instrumentul lui Cristos, de a ne valida ceea ce credem prin ceea ce facem, bucurie din care, vorba Sfântului Ignațiu de Loyola, izvorăște dorința fierbinte „să dăruim și să nu socotim cât dăm, să luptăm și să nu băgăm în seamă rănile, să trudim și să nu cautăm odihna”, pentru că nici Cristos n-a predicat binele doar din gură, ci el mai înainte de toți și-a suflecat mânecile și a îngenuncheat să ne spele picioarele;
  • nu așteptăm niciun fel de recompensă: nici laude, nici recunoștință, nici aplauze, nici măcar să ni se plătească binele cu bine, ba, dimpotrivă, suntem gata să facem binele în continuare, tot cu perseverență, discreție și inimă deschisă, și celui care ne bârfește, ne caută nod în papură, ne cârtește, ne face răul cu sau fără voie, după cum și Dumnezeul nostru, de pe cruce, i-a iertat până și pe călăii lui.

Binele nostru e rău făcut dacă rezultatul final e unul care schimonosește chipul nostru și al aproapelui, căci:

  • e trâmbițat să-l afle tot satul (prietenii, colegii, televiziunile), arătând fără doar și poate că noi suntem făcătorii și stăpânii binelui, noi suntem numai buni de dat de exemplu, că dacă toată lumea ar face ca noi pământul ăsta ar fi un loc mai prietenos pentru toți (și lista de vorbărie motivațională auto-justificativă menită să ne zgândăre narcisismul e nesfârșită, precum golul interior care-i dă naștere);
  • pune reflectoarele pe beneficiarul binelui nostru, făcând din suferință titlu de breaking news, pentru ca, după ce reflectoarele s-au stins și radio-șanț și-a încetat emisia, realitatea unei bătrâneți însigurate, a unei copilării fără părinți, a nopților pe stradă să rămână la fel de reală și de nealinată ca și înaintea agresiunii noastre filantropiste, adăugându-i-se în plus umilința de a-ți vedea suferința devenită instrument de manipulare pentru creșterea în audiență și în popularitate;
  • face din gratuitatea bunătății monedă de schimb pentru obținerea de favoruri reciproce, zugrăvind binele nu ca pe o cinste și o verticalitate a condiției umane, ci ca pe o marfă (uneori chiar de contrabandă) și o oportunitate de căpătuire: eu te-am ajutat, tu ce faci pentru mine?.

Bonus! Caută-l numai pe Isus în orice bine pe care-l faci și El însuși te va căuta ca să te așeze în rândul acelora care, fără să aibă habar, i-au găsit chipul în cei ce aveau nevoie să li se facă binele după cuvântul evangheliei.

„Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru: văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, decembrie 2017

„Covenanții” cu banca lui Dumnezeu


DSC00469

Romglezul „covenanți” (care nu există decât în DEX-ul corporatist) desemnează o sumă de indicatori financiari pe care o companie împrumutată se angajează să-i respecte în scopul obținerii și menținerii unei linii de credit de la banca finanțatoare. E interesant că termenul covenant care desemnează acest angajament reciproc între companie și bancă este același care se folosește pentru a traduce pe limba lui Shakespeare legământul lui Dumnezeu cu poporul său, cu privire la care găsim nenumărate referințe în Sfânta Scriptură. Transpunând „covenanții” bancari în limbaj creștin, descoperim că omul lui Dumnezeu truditor la corporație are și el covenanții lui lăuntrici, care alcătuiesc un fel de Regulament Intern (adică lăuntric) al sufletului care-l caută pe Dumnezeu (chiar și la birou).

Patru sunt covenanții creștinului corporatist, identici acelora ai oricărui botezat: Prudența, Dreptatea, Tăria și Cumpătarea. Carevasăzică virtuțile cardinale. Ia să vedem cum arată ele coborâte din diafana teorie a Catehismului în hârtoapele corporate reality.

  • Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. […] Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica, nici cu fățărnicia sau disimularea” (CBC 1806). Ce vrea să zică asta mai exact? Creștinismul (niciunde, deci nici la birou) nu este egal blegelii și pasivității, după cum nu-i sinonim nici umblatului cu cioara vopsită. Parti-pris-urile de orice fel, nepotismele și favoritismele, atitudinile revanșarde și tragerea turtei pe spuza proprie ori aruncarea pisicii moarte în curtea vecinului sunt contrare echilibrului și echidistanței în evaluarea situațiilor tensionate în scopul identificării unei soluții cât mai corecte și mai fidele adevărului obiectiv și binelui obiectiv. A pune mai presus de interesele proprii pe cele ale adevărului și binelui oamenilor, companiei, proiectului nu poate fi niciodată perdant pe termen lung, chiar dacă, ocazional, poate fi clasificat drept semn de slăbiciune și trădare a mai micilor adevăruri circumstanțiale. Adevărul adevărat (pe care îl slujește prudența) nu e niciodată populist și demagog, dar e, cel mai adesea, teribil de incomod.
  • Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine” (CBC 1807). Adică, dacă-l plătesc cu 10 lei pe unul care, constant și conștiincios, face treabă de 20 de lei, nu prea frecventez virtutea asta. Nu prea sunt prieten cu dreptatea nici când aduc din condei indicatorii, termenele și obiectivele ca să dea bine la raportare, nici când pun monopol pe realitate (pentru a o zugrăvi exclusiv în culorile favorabile mie), nici când îmi asum creditul pentru munca altora. Mai pe scurt, dreptatea înseamnă, vorba lui Isus, cuvântul tău „să fie da, da; nu, nu” (Mt 5,37). Restul e umplutură, corporate bullshiting.
  • Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui” (CBC 1808). Despre care bine-i vorba-n propoziție? Sigur și clar, nu despre binele meu personal. Nu despre cum îi îngrop pe alții și urlu din toți rărunchii ce deștept, frumos și devreme acasă sunt eu. Nu despre cum, prin ședințe, îmi place să mă aud vorbind pe orice subiect (căci Dumnezeu e mic copil pe lângă mine, stai să vezi aici știință infuză în toate domeniile pământului). E despre binele ăla cu B mare pentru urmarea căruia uneori poate fi nevoie să-mi sacrific chiar propriul scaun, propria poziție, propria imagine. At the end of the day, alegerea e următoarea: sunt un mic tiran cabotin dând din coate să obțin niște mărunțișuri (gen cum să ajung mai repede în topul organigramei, no matter what) ori joc în altă ligă și țintesc chestii mai de finețe (gen cum să fac alegeri corecte, chiar dacă nu slujesc scopurilor mele personale)?
  • Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create” (CBC 1809). Mașina pe care o conduc spune ceva despre ceea ce am, nu despre ceea ce sunt eu profund, ca om. La fel, costumul Armani și ceasul Baume&Mercier. Când persoana mea rămâne la fel de reprezentativă pentru mine însumi și pentru ceilalți și fără aceste accesorizări (sau în ciuda lor!), înseamnă că am acea pace lăuntrică mulțumită căreia pot să-mi caut bucuria statornică altundeva decât în contul din bancă. Nu-i nimic rău în a avea bani, primejdioasă pentru viața spirituală e impresia că un Platinum Card definește un caracter. Un lider va fi întotdeauna o persoană onestă cu sine însăși în privința a ceea ce este el cu adevărat, în profunzime, pentru că numai astfel îi va determina pe ceilalți să-l urmeze; iar un șef nu poate ajunge lider câtă vreme se vede pe sine indispensabil, grandios, statuar. (N.B.: D-asta Isus era lider, nu șef).

Bottom line, creștinul are contract de finanțare cu o bancă la care a obținut deja linie de credit veșnică pentru Viață. Pentru el, orice scenariu de forecast e unul realist, pentru că e asociat unui reper imuabil, în care toți covenanții de mai sus sunt capitalizări. Și, garantat, orice respectare a lor atrage după sine o infuzie substanțială de har în CAPEX-ul sufletului, adică în banca gestionată de ăl mai tare CFO everJesus himself.

Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, decembrie 2017 (Tema numărului: „Omul din spatele funcției”)  

Moartea. Între frică, superstiții și trecerea la viață


28_AC112017-page-00129_AC112017-page-00130_AC112017-page-00131_AC112017-page-001

Interlocutori:
Dr. Anamaria Iuga (n. 1977) cercetător în domeniul etnologiei, șef secție Studii Culturale, Muzeul Național al Țăranului Român
Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, blogger (https://paxlaur.com/)

Moderator: Claudia Stan

„Dacă trăim uniți cu Isus, fiindu-i credincioși, vom putea înfrunta chiar și moartea cu speranță și seninătate. Dacă viața mea a fost un drum alături de Dumnezeu, cu încredere în milostivirea sa nesfârșită, voi fi pregătit să primesc ultimele clipe ale existenței mele pământești ca fiind abandonarea supremă și plină de încredere în mâinile lui primitoare, așteptând să-l contemplu față în față”. (Papa Francisc, Audiența generală, 27 noiembrie 2013).

Moartea, subiect tabu pentru societatea de consum. Cred că se cuvine să începem dialogul nostru de la fundamentul creștin al ritualului înmormântării și de la învățătura Bisericii cu privire la moarte și la respectul pentru cei răposați.
Pr. Laurențiu Dăncuță (L.D.): Când vorbim despre moarte ne găsim în fața unui adevăr despre care nu ne place să ni se amintească: s-a ajuns până acolo încât, în unele țări, procesiunile funerare au fost interzise, pentru a se evita la maximum interacțiunea cu această realitate. De ce? Printre altele, și pentru că acest adevăr este legat de altul pe care îl refuzăm sistematic: existența diavolului. Nu Dumnezeu a creat moartea, ea a intrat în lume prin păcat, prin diavol. Un alt motiv pentru care ne ferim să interacționăm cu adevărul morții este acela că nu mai știm să ne raportăm corect la Cristos și la rai: decât să trăim speriați că ajungem în iad, atunci mai bine nu mai credem în nimic. Dar moartea nu este trecerea în neființă (după cum anunță inclusiv unii creștini moartea unor persoane), ci o nouă formă de existență: este cimentarea definitivă a alegerii pe care am făcut-o, în viață fiind, între a fi sau nu cu Dumnezeu.
Anamaria Iuga (A.I.): Raportarea la moarte prin teamă este o caracteristică a mediului urban modern, foarte diferit de felul în care se trăiește relația cu realitatea morții în mediul rural. În orașe, copiii nu participă la înmormântare, ceea ce se întâmplă la țară, unde moartea este văzută ca o trecere firească, la care este prezentă întreaga comunitate, iar copiiilor nu li se ascunde faptul că moartea există.

După cum cartea Apocalipsului este greșit interpretată ca fiind o „sperietoare” cu privire la sfârșitul lumii, și nu o carte a speranței în înviere, câți dintre noi mai consideră moartea „un câștig” (Fil 1,21), asemenea Apostolului Paul? De ce ne temem de moarte și nu o mai considerăm câștig?
L.D.: Pentru că trăim fără să mai credem cu adevărat și în mod serios că dincolo ne așteaptă Cristos. Citeam azi un studiu care afirma că un cititor alege dacă să continue sau nu să mai citească o carte pe care a început-o dacă după pagina 17 subiectul ei îi mai trezește interesul. Dacă am citi cartea Apocalipsului nu până la pagina 17, dar măcar până la versetele 17-18 din cap. 1, am afla ce ne spune Isus cu privire la moarte: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel din urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”. Frica de moarte e conectată direct cu netrăirea Botezului nostru: la Botez murim pentru păcat pentru a trăi cu Cristos, iar moartea fizică nu face altceva decât să desăvârșească această moarte de la Botez, încheind încorporarea noastră în Cristos, în actul lui răscumpărător. A trăi cu speranța pe care Isus, pe cruce, i-a dat-o tâlharului cel bun („Astăzi vei fi cu mine în paradis!” – Lc 23,43), iată abordarea creștină a morții.
A.I.: În Grecia, la moartea cuiva se spune nu: „Dumnezeu să-l ierte!”, ci: „Bun venit în rai!”, ceea ce mi se pare exemplar, pentru ca exprimă tocmai această speranță…

În zilele noastre, zeci de tradiții, care mai de care mai complicate, sufocă efectiv orice urmă de creștinism din cultul celor răposați. Un prim set de tradiții fac apel la superstiție: acoperim oglinzile (ca să nu se uite nimeni în ele și să moară și el), alungăm pisicile (ca răposatul să nu devină strigoi), măsurăm mortul cu ață roșie (ca să nu ne ia norocul cu el), ne spălăm pe mâini la venirea de la cimitir (ca să nu luăm cu noi păcatele mortului).
A.I.: Obiceiurile sunt niște reguli de viață transmise din generație în generație și care sunt strategiile unei comunități de a face față unui eveniment. Motorul care transmite obiceiurile este ritualul. Societățile tradiționale sunt foarte conservatoare și de aceea păstrează credințe populare care ajung la cota maximă a conservatorismului în privința obiceiurilor de înmormântare. Antropologul Arnold van Gennep vorbește despre nevoia de a „consacra” riturile de trecere (nașterea, nunta, înmormântarea). O explicație plauzibilă pentru ritualizarea excesivă a înmormântării poate fi dorința omului de a obține o siguranță psihologică pe care îndeplinirea unui ritual precis i-o conferă.
L.D.: Superstițiile sunt un păcat împotriva poruncii întâi, fiind o deviere periculoasă a sentimentului religios. Ele apar când nu avem o credință bine înrădăcinată în adevărul Evangheliei, al Bisericii și încurajează ritualuri prin care ratăm esențialul. Iar esențialul este acesta: nu suntem noi stăpânii vieții și nimic din ceea ce facem noi nu poate avea vreo influență asupra iertării păcatelor celui răposat. Unele superstiții sunt atât de flagrant contrare credinței creștine încât este evident că nu poți crede deopotrivă în ele și în Cristos: cum pot conviețui, de pildă, ideea că bunicul s-ar putea transforma în strigoi dacă prin preajmă la înmormântare e vreo pisică și credința că Dumnezeul nostru a înviat din morți ca să înviem și noi împreună cu el?

Un alt set de tradiții sunt reminiscențe ale unor credințe precreștine: de pildă, punem bani în sicriu (ca plată pentru trecerea peste râul Acheron, cum credeau romanii, ori peste Styx, cum credeau grecii), dăm de pomană peste groapă un cocoș (păgânii credeau că acesta alungă duhurile rele).
A.I.: În perioada comunistă exista aproape o manie (perpetuată de ateismul contemporan) în demonstrarea faptului că obiceiurile creștine au fost, de fapt, calchiate pe tradiții precreștine și este adevărat că, la început, Biserica primitivă a fost destul de permisivă cu credințele locale. Ulterior, unele obiceiurile precreștine au îmbrăcat un format încadrabil în anumite credințe creștine, cum este de pildă obiceiul banilor în sicriu pentru plata vămilor.

Chiar dacă și vămile văzduhului sunt o teologumenă în Biserica răsăriteană, și nu un adevăr de credință… Dar cred că e corect să admitem că, pe fondul unei catehizări insuficiente sau inexistente, oamenii nu amestecă lucrurile din rea-credință, ci chiar nu înțeleg că a crede că ne plătim cu bani păcatele este o erezie gravă.
A.I.: În cele mai multe cazuri, nu cred ca oamenii își pun problema că fac ceva contradictoriu cu credința creștină, ci performează niște ritualuri, pe care „așa le-au apucat”. Apoi, multe gesturi de felul acesta sunt făcute mai mult pentru alinarea celor rămași în viață decât pentru cel plecat dintre ei. E drept însă și că oamenii le fac având și convingerea că îl ajută pe cel răposat.
L.D.: Creștini fiind, nu trebuie decât să citim parabola săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv (Lc 16,19-31) ori criteriile Judecății de Apoi din Matei 25,31-46 pentru a pricepe clar că toate „taxele” se plătesc aici, cât suntem în viață. Aici e important și rolul Bisericii de a interveni mai ferm, dar cu delicatețe și înțelepciune, și mai ales cu mult respect față de suferința celor care deplâng moartea cuiva apropiat.

Asistăm și la pervertirea a două practici ale evlaviei creștine cu privire la cei răposați. Adesea, milostenia făcută săracilor pentru sufletul cei răposat s-a transformat într-un prilej de îmbuibare pentru cei care deja au din plin ce mânca, din care lipsește preocuparea pentru cei nevoiași și caracterul de comuniune întru rugăciune pentru sufletul celui plecat dintre cei vii. Apoi, rugăciunea pentru cel răposat a fost înlocuită cu bocitul (care vine în contradicție cu învățătura creștină care ne îndeamnă: „Nu vreau, fraților, să voi să rămâneți în neștiință cu privire la cei morți, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au speranță” (1Tes 4,13).
A.I.: Bocitul poate fi o eliberare, o eliberare a emoției, o modalitate de exteriorizare a durerii pe care refuzăm să o reprimăm. Uneori, prin bocit, se comunică în mod simbolic cu toți răposații familiei, ceea ce poate fi un act de sensibilitate.
L.D.: Trebuie să spunem că bocitul este un obicei păgân, care adesea perturbă însăși esența ritualului creștin de înmormântare, care este rugăciunea pentru cel răposat. Disperarea în fața morții, teatrul acesta al bocitului este ceva nociv, pentru că alungă speranța creștină care se presupune că există în sufletul celui credincios: speranța că răposatul poate ajunge în cer, la Dumnezeu. Nu e rău să plângem pentru cei dragi, este o eliberare, dar e greșit să disperăm în fața morții, despre care Sf. Ambrozie spune că e un remediu, cauză de mântuire.

Ne interesează ce spune gura lumii de faptul că n-am împărțit nu știu câte vase, dar ne interesează prea puțin sau deloc Spovada, Împărtășania, singurele lucruri importante pentru suflet înainte de moarte. Credem că e suficient să-i dezlegăm răposatului sforile de la mâini și de la picioare și, gata, e dezlegat și de păcate. Iar dacă am avut grijă să moară „cu lumânare”, sigur Dumnezeu îl primește în lumină. E o insultă la adresa inteligenței lui Dumnezeu și o substituire blasfematoare a sacramentelor cu surogate babești.
L.D.: Am fost capelan de spital în Iași vreme de vreo doi ani și am interacționat serios cu această convingere. Îmi amintesc că m-a șocat o doamnă care m-a chemat să rostesc o rugăciune la căpătâiul tatălui ei foarte bolnav. După ce m-am rugat, am întrebat-o dacă nu dorește să-i dau tatălui Sfântul Maslu și Viaticul, la care ea s-a aplecat așa, protector, asupra lui (nu-mi iese din cap scena) și m-a întrebat vehement: „Ce, vreți să-l omorâți pe tata?” E bine de știu că Isus nu numai că n-a omorât niciodată pe nimeni, dar nu a făcut niciodată nimic altceva decât binele. Sacramentul Sfântului Maslu, atât de puțin frecventat și explicat în catehezele noastre, se administrează spre vindecare, nu spre moarte.

Credința în eficacitatea unor gesturi ancorate în superstiție și ritualuri exterioare precise este adesea mai mare decât aceea în puterea lui Dumnezeu: alocăm locurile în rai în funcție de numărul de colaci pe care îi împărțim și felului în care am bifat toate tradițiile, uitând că nu trebuie să „ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, cel care-i învie pe cei morți (1Cor 9,1) și că „morții au fost judecați […] potrivit cu faptele lor” (Apoc 20,12). Putem spune că avem de-a face cu o instrumentalizare periculoasă a lui Dumnezeu, căruia încercăm să-i forțăm mâna prin înfăptuirea unor gesturi exterioare considerate aproape magice? Oare nu este un păcat grav împotriva Duhului Sfânt a crede că împlinirea unor ritualuri spală toate păcatele cuiva?
A.I.: Îmi amintesc de pilda fariseului și a vameșului care se roagă împreună în templu: primul se crede drept și în regulă pentru că îndeplinește toate ritualurile prescrise, celălalt își recunoaște cu umilință păcătoșenia și nu se simte vrednic să ridice ochii spre Dumnezeu. Cine pleacă îndreptățit de Domnul: fariseul ori vameșul?
L.D.: Trebuie să spunem clar și fără niciun echivoc: orice facem noi după moartea unui om care a murit fără a fi în starea de har sfințitor, fără a trăi cu Dumnezeu, nu poate răscumpăra păcatele nemărturisite ale acelui om. Poți obliga pe cineva să trăiască alături de o persoană pe care n-a iubit-o niciodată? Dacă toată viața am stat departe de Cristos, depărtarea asta (pe care noi singuri am creat-o) nu se micșorează după moarte, împotriva voinței noastre din timpul vieții. Niciun gest de-al nostru nu poate schimba veșnicia unui om care nu a dorit să trăiască cu Cristos cât timp a fost în viață. Ar fi o încălcare a libertății acelui om, a liberului arbitru prin care, în viață fiind, a făcut alegerile pe care le-a făcut.

Care este cel mai mare și cel mai de nelipsit bine pe care îl putem face unui suflet care a trecut pragul morții?
A.I.: Rugăciunea.
L.D.: Rugăciunea. A noastră pentru el, dar și, pentru cei trecuți la Domnul în stare de har, a lor pentru noi. Mi se pare ciudat că uităm că un suflet care a murit în stare de har îl vede acum pe Dumnezeu față în față, că sfinții nu sunt numai cei din calendare, ci și rude ale noastre care au trăit cu Cristos și cărora acum le putem cere mijlocirea, în virtutea credinței, pe care o mărturisim în Crez, în comuniunea sfinților.

Avem povestea aceea din Pateric cu avva care, fiind pe moarte, își trimite ucenicii la un alt avvă, să-i dea de veste că vrea să-l vadă înainte de a muri. Cel de-al doilea avvă le spune ucenicilor: „Zice-i așa: că dacă ajung, bine, dacă nu, ne vedem dincolo”. Apoi, avem imaginea lui Cristos care privește moartea zâmbind de pe crucifixul din castelul Javier din Navarra (Spania). Ne permitem să avem umor în privința morții?
L.D.: Martirul al cărui nume îl port, Laurențiu, le spunea călăilor care îl ardeau în foc să-l întoarcă și pe partea cealaltă, că pe partea asta s-a făcut destul. Thomas More cere să fie ajutat să urce pe eșafod: „Vă deranjez doar la urcare, la coborâre nu mai deranjez pe nimeni”. Filip Neri, la bătrânețe, refuză să fie creat cardinal, zicând: „Prefer paradisul”. Când crezi cu adevărat în Cristos și în viața veșnică, îți poți permite să ai o astfel de atitudine în fața propriei morți.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2017

Check-in în suflet, lui Isus


23_AC-112017-page-001

Trăim în prelungirea Smartphone-ului nostru: gândim în extensia unei versiuni de Android sau iOS. Există totuși o singură Persoană cu care nu ne putem da întâlnire pe WhatsApp și către care nici apelurile de tip voce/video nu-s la îndemâna tastei noastre.  

Venim la Liturghie să facem un singur apel (clar, nu telefonic) și anume la iubirea și iertarea lui Isus, pentru a-i mulțumi, a-l lăuda și a-l binecuvânta, când:

  • oricâte preocupări exterioare și frământări interioare am avea, când ajungem la biserică, facem succesiv aceste două gesturi: închidem telefonul mobil (sigur nu pierdem vreun apel 3G de la Dumnezeu, nici nu-i cazul să-l tag-uim în propria Lui casă) și deschidem deopotrivă poarta bisericii și a inimii (ca să dăm un mare check-in în suflet lui Isus);
  • în contemplation mode suntem „legați” direct la priză și acumulăm energie direct proporțională cu capacitatea noastră de a ne face prezenți prezenței Domnului; singurul bip care se aude este acela al pulsului nostru conectat la cel al Domnului: bateria ni se încarcă prin Spovadă și Euharistie, sufletul nostru e pe silent, vibrează doar pentru că e supra-încărcat de atâta iubire;
  • avem rețea (directă și foarte puternică) doar cu Isus: semnal bun, conectare automată la opțiunea „Nu deranjați” și la feature-ul de economisire energie (inutilă), deblocare la emoții și trăire, blocare la toate apelurile „din afară”, GPS cu vizibilitate maximă la cer, navigator cu rute ajutătoare pe distanța (foarte lungă și încurcată) dintre minte și inimă.

Când butonăm tastele telefonului nostru (uneori atât de smart încât își prostește stăpânul și-l face sclav) recunoaștem implicit că:

  • ne trăim viața spirituală la fel de superficial ca orice altă relație: trei like-uri, un partikip și patru LOL-uri, un selfie cu fața mea pioasă și cu asta s-a terminat și slujba asta, că dacă nu era Instagram-ul ăsta nush’, dear, ce mă făceam;
  • ne credem buricul pământului și centrul universului, fiindcă încă n-am aflat că lumea nu se oprește în loc dacă nu dăm reply în 4 milisecunde ultimului email de la corporație, nu ne vizualizăm instant like-urile de pe Facebook și nici nu răspundem la telefon cât timp suntem „într-o altă Întâlnire”;
  • nu dăm doi bani pe Liturghie și nici pe cei din jur: oricând de cool ar fi tonul tău de apel, când sunetul lui irumpe în mijlocul Prefacerii, refuzul sau neglijența de a-l comuta pe silențios deopotrivă o impietate asupra delicateții și grandorii misterului care se înfăptuiește pe altar, precum și o lipsă de respect față de fratele tău care a venit să asculte cântecul corurilor de îngeri, și nu soneria „deșteptăciunii” cu taste și baterie.

Bonus! Închide-ți telefonul la Liturghie, la Adorație, la rugăciune: renunță la vorbitul cu prietenii reali sau virtuali. Și Dumnezeu îți va deschide în inimă un loc de liniște, de tihnă și de pace în care tu poți vorbi cu El și El cu tine, ca între prieteni adevărați.

„Să fim cu Dumnezeu, știind cât de mult este El cu noi. Să ne aplecăm asupra lui Dumnezeu gândind, din timp în timp, la eterna duioșie a atenției Sale, mereu spre noi aplecată” (Fer. Vladimir Ghika).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, noiembrie 2017

Halloween cu sfinți


All-Saints

Ce-ar fi dacă, de Halloween, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, în loc să ne costumăm în vrăjitoare, în morți și în fantome, chiar i-am sărbători pe ei, pe sfinți, și ne-am lăsa vrăjiți, treziți la viață și bântuiți de lecțiile lor de adevăr, de bucurie, de curaj, de umor, de frumusețe și curăție a minții și a inimii? Ce-ar fi dacă ne-am face un jack-o’-lantern cu lumini de felul ăsta?

„La apusul vieții vom fi judecați după iubire”. (Sf. Ioan al Crucii, 1542-1591)sf john corss

„Iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte” (Sf. Ignațiu de Loyola, 1491-1556)ignatiu

„Dacă suferim toate […] cu răbdare și bucurie, gândindu-ne la suferințele preaslăvitului nostru Domn, […] aici este bucuria adevărată”. (Sf. Francisc de Assisi, 1181/1182-1226)StFrancis_part

„O inimă plină de bucurie e mai ușor de condus spre desăvârșire decât una tristă”. (Sf. Filip Neri, 1515-1595)filipneri

„Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni în tine”. (Sf. Augustin, 354-430)augustin

„Nu-i spun nimic [în rugăciune lui Dumnezeu], doar îl iubesc”. (Sf. Tereza de Lisieux, 1873-1897)lisieux

„Orice poate ajunge papă; drept dovadă că eu am ajuns”. (Sf. Ioan al XXII-lea)

ioan 23

„Dacă îi judeci pe oameni, nu-ți mai rămâne timp să-i iubești”. (Sf. Tereza de Calcutta, 1910-1997)

tereza

Cine are curaj de-un trick-or-treat inspirat din faptele sfinților? Cum ar fi să-i colindăm, în noaptea asta, cu o vorbă bună pe vecinul bătrân și singur, cu o farfurie de ciorbă fierbinte pe fratele nostru care cerșește pe treptele metroului, cu o jucărie pe copilul fără părinți și fără copilărie? Fiindcă, la urma urmelor, „cea mai potrivită cale de a-i sărbători pe sfinți este aceea de a le semăna lor. De ce n-am încerca să trăim ca ei, fie și numai o zi, de ziua lor?” (Fer. Vladimir Ghika, 1873-1954)

ghika.jpg

Creștinismul ateu. Între superstiție și ipocrizie.


AC-Dialoguri-102017 (1)-page-001

AC-Dialoguri-102017 (1)-page-002AC-Dialoguri-102017 (1)-page-003AC-Dialoguri-102017 (1)-page-004

 

Interlocutori:

Monica Râpeanu (n. 1976), teolog, fost lector în Mariologie la Irish Dominican Studium, cofondatoare a Theology of the Body International Symposia https://tobinternationalsymposia.com/

Pr. Dr. Tarciziu Șerban (n. 1962), preot romano-catolic, exeget, lector la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii București

Moderator: Claudia Stan

Ce e scandalul? Înseamnă să spui un lucru şi să faci altfel; e o viaţă duplicitară. Un exemplu? «Eu sunt un bun catolic, merg la Liturghie, aparţin asociaţiei cutare şi cutare». Dar în realitate, viaţa mea nu e una creştină: nu le plătesc ce li se cuvine angajaţilor mei, exploatez oamenii, fac afaceri murdare, fac spălare de bani. Asta înseamnă o viaţă duplicitară”. (Papa Francisc, predică în capela Sf. Marta, 23 februarie 2017).

A așeza împreună două antonime precum termenii „creștin” și „ateu” e un oximoron. Oximoronul de față traduce o realitate tot mai prezentă în viața contemporană, care transformă spiritualitatea într-o tarabă de fast-food, de pe care fiecare alege ce-i place, rezultând un amestec de superstiție, păgânism, practici creștine și anti-creștine din care nimeni nu mai înțelege nimic. Una predicăm, alta trăim. Suntem poporul care îl mărturisește pe Domnul cu buzele, dar inima o are departe de el (cf. Mt 15,8).

Pr. Tarciziu Șerban (T.Ș.): Situându-ne pe linia celor afirmate de Papa Francisc cu privire la viața duplicitară, putem vorbi în zilele noastre despre atitudini de ateism în sânul creștinismului, deşi situaţii similare au existat mereu de-a lungul timpului. Termenul de ateism ar voi aici să însemne acel mod de viaţă care nu face referinţă la Dumnezeu. Or, noi ştim cu toţii că a existat şi continuă să existe un ateism ideologic care neagă existenţa lui Dumnezeu de vreme ce ea nu poate fi dovedită „ştiinţific”. Există însă şi un ateism practic, în care persoanele se declară a fi creştine, dar în viaţa de fiecare zi îl ignoră pe Dumnezeu sau adoptă comportamente contrare exigenţelor evanghelice. Cel mai adesea astfel de comportamente pot fi observate la persoanele care participă la acţiunile liturgice doar „din obligaţie” sau sub presiunea familiei ori a societăţii, lipsite fiind de tensiunea plină de viaţă a întâlnirii cu El. Altfel spus, fără ca faptele acelui creştin să înceapă de la Dumnezeu şi să se sfârşească la Dumnezeu, aşa cu rostim într-una din rugăciunile noastre. E drept că astfel de comportamente pot să apară şi din cauza unei insuficiente înţelegeri a rostului practicilor religioase, fapt ce poate atrage după sine aplicarea lor aleatorie sau chiar respingerea lor ca fiind prea multe ori prea grele. S-ar impune, aşadar, ca aceste practici să fie mai bine adaptate situaţiilor în care trăiesc diferitele categorii de creştini (de pildă, practica postului sau a rugăciunii din familie nu o poate copia pe cea a calugărilor din mănăstiri). În sfârşit, ateismul practic poate fi favorizat şi de ideologiile din timpul nostru care, direct sau indirect, propun modele de viaţă ori de comportament adesea contrare celor evanghelice. Astfel, fraternitatea şi solidaritatea creştină sunt înlocuite cu indiferenţa egoistă sau modelul de familie alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie este înlocuit cu alte modele complet inedite şi distructive la nivel social.

Monica Râpeanu (M.R.): Un sinonim al creștinismului ateu este „a mima”: creștinismul mimat, fals, lipsit de autenticitate, nu se bazează pe o iubire sinceră pentru Cristos și aproapele nostru. Cei care practică acest „creștinism” își pun cel mai adesea libertatea în slujba unui materialism temporal, a unor interese conjuncturale. Creștinul adevărat îl are în centrul vieții sale pe Cristos și depinde întru totul de relația cu El, o relație pe care toți avem libertatea să o construim. Este ușor de observat că modul în care practicăm sau nu un creștinism autentic depinde de felul în care îi percepem pe Isus și pe cei de lângă noi. Dacă prieteniile pe care susțin că le am se bazează numai pe interes, dacă nu știu decât să mă folosesc de prietenii pe care mi i-am făcut, atunci voi proceda la fel și în cazul prieteniei cu Cristos, care este o persoană și pe care, câtă vreme nu îl percep ca atare, nu am cum să fiu un creștin și un discipol autentic.

Aș spune că un prim nivel al creștinismului ateu este amestecul credințelor și o gravă incertitudine (nu întotdeauna conștientizată) în privința credinței personale. Ooamenii nu mai știu în ce cred de fapt: dimineața în horoscop, la prânz în sânziene, seara în niscaiva arhangheli energetici New-Age. Avem sărbători creștine a căror semnificație s-a secularizat într-atât încât mulți oameni nici nu mai știu ce și pe cine sărbătorim de Crăciun, de Paști, de Sf. Valentin…

T.Ș.: Situația aceasta apare în contextul în care pe „piața” valorilor spirituale au intrat noțiuni care provin din mai multe surse de spiritualitate, unele valoroase, altele mai puțin valoroase, dar preluate prin scoatere din context, fără a ține seama de conținutul lor. De pildă, noţiunea de reîncarnare este văzută de mulţi în zilele noastre ca o șansă de a mai trăi o dată, când, în realitate, în religiile Orientului este o prezentată ca o pedeapsă pentru cineva care nu ajunge la stadiul de puritate (sfinţenie) care să-i permită cufundarea în nirvana. Aceste amestecuri, din care decurge o improvizație permanentă, creează un hibrid pe care nu putem construi ceva trainic, coerent. Leacul este să ne convingem de valoarea absolută a evangheliei, care scoate la iveală faptul că ea umanizează omul, îl aduce într-o condiție de integritate, de coerență.

M.R.: Cred că acela care alege să-și trăiască viața creștină în tandem cu alte practici (asiatice, New-Age, reiki, mindfulness etc.) nu-și pune neapărat problema că aceste practici ar putea fi nocive și că, de fapt, ele invalidează fundamental trăirea creștinismului. Însă aceste practici sunt în mod real dăunătoare pentru că au la bază cultul ego-ului, care face din om centrul universului, și pentru că izvorăsc din ceva complet contrar convingerii creștinismului că Isus e Mântuitorul lumii. Aceste practici ne oferă o cale de a fugi de responsabilitățile specifice creștinului, dar nu realizăm că o concentrare exclusivă asupra propriei persoane nu poate duce decât la o alienare de sine.

T.Ș.: Mai mult, astfel de practici amintesc de așa-numitele religii „ale misterelor”, care promovează ideea că accesul la Dumnezeu se obţine doar prin practici extatice sau de transă şi, de aceea, este rezervat doar inițiaților. Această dorință de „senzațional spiritual” a fost întrezărită de autorii Noului Testament: Sf. Paul, de exemplu, îi îndeamnă pe corinteni, pe coloseni și pe efeseni să se țină departe de aceste „filosofii” care iau mințile.

Avem, apoi, creștinismul de fațadă: fie e de bun augur să apari ca o persoană „spirituală”, fie apelăm la sacramente dintr-o uzanță socială golită de conținut. Pregătim nunți fastuoase, dar uităm să punem pe lista de „cumpărături” spovada și împărtășania, ne botezăm copiii pentru că „așa se face”, ne îngropăm morții preocupându-ne mai puțin de rugăciunea pentru ei și mai mult de numărul găinilor care trebuie date peste groapă.

T.Ș.: E drept că cei mai mulţi creştini se situează în continuitate cu tradiţiile religioase ale Bisericilor apostolice care au asimilat elementele esenţiale ale Bisericii primare. Din păcate, în multe situaţii constatăm că mulţi creştini au pierdut dimensiunea carismatică a credinței și au alunecat spre practici superstițioase sau păgâne. În plus, atunci „când dă bine”, unii fac declaraţii „înfocate” de credinţă, îşi fac semnul crucii sau se laudă că ştiu ce spune Biblia când, de fapt, nu au nici cea mai mică familiaritate nici cu practicile şi nici cu textul Scripturii. Astfel, cei mai mulţi recurg cam la aceleaşi „citate” cum ar fi: „Crede şi nu cerceta!” sau „Fericiţi cei săraci cu duhul” sau „Fă ce spune popa, nu ce face popa!”, „citate” culese nu atât din Biblie cât mai ales din „folclorul religios”. O astfel de situaţie se datorează, în mare parte, faptului că nu s-au găsit persoane (dintre părinţi, educatori, apropiaţi) care să le fi trezit gustul şi interesul pentru o autentică şi vie întâlnire cu Dumnezeu. Educaţia religioasă nu trebuie să ofere doar noţiuni teoretice, cât mai ales convingeri, trăiri, exemple de viaţă.

M.R.: E limpede că lipsa unei cateheze temeinice, care ar trebui să insufle o participare conştientă și activă la viața creștină, stă la baza acestei bifări a sacramentelor, care are loc atunci când în centrul vieții noastre nu e Cristos. Vorbim în acest caz despre un creștinism cultural, pro-forma, practicat doar pentru că ne-a fost lăsat ca moștenire și pe care îl percepem doar ca pe o sumă de tradiții si obiceiuri care trebuiesc respectate dar a căror esență nu o înțelegem.

Alt nivel, mai „avansat” al creștinismului ateu este acela al duplicității asumate: mergem duminica la biserică, dar de luni până vineri bârfim, calomniem, furăm, ne auto-alimentăm orgoliul, păstrăm mânia, suntem răzbunători și plini de noi, nu știm cum să mai acumulăm averi și să ne exhibăm superioritatea, nu ne pasă nici cât negru sub unghie de aproapele aflat în suferință. Postim și înjurăm; ne facem cruce și blestemăm. Asta e, nu suntem sfinți. Și nici nu vrem să fim. 

T.Ș.: Natura noastră umană, după păcatul strămoşesc, este marcată de o ruptură. Sfântul Paul formulează astfel această situaţie: „Nu fac binele pe care vreau să-l fac, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Rom 7,19). Altfel spus, chiar când credem că ne dorim o viață angajată în slujba lui Dumnezeu, ni se întâmplă să ne găsim motive pentru a ne auto-dispensa de exigențele unei vieți creștine coerente: nu ne mai ducem duminica la biserică pentru că suntem obosiți, nu mai ținem post pentru că am făcut destule alte lucruri pentru Dumnezeu… Ne găsim nenumărate mecanisme de disculpare…

M.R.: Avem trei daruri de la Dumnezeu asupra cărora cred că suntem toți chemați să medităm (mai) profund: libertatea, rațiunea și voința. Din examenul de conștiință pe care, eventual, ni-l facem seara, înainte de culcare, prea des lipsește înțelegerea faptului că a alege binele este o libertate. Replica pe care o aud frecvent e: „Ei și ce dacă am înjurat/am bârfit/am mințit; doar n-am omorât pe nimeni”. Pe de-o parte, așa cum spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, a slăbit simțul păcatului, dar nici măcar nu se mai vorbește fățiș despre păcat: e suficient să urmărim un talk-show televizat pentru a avea un inventar complet al unor păcate care au devenit stare de normalitate.

T.Ș.: Așa cum din vocabularul curent a dispărut termenul de păcat, tot la fel a dispărut și cel de virtute. Uităm (sau nu ne gândim) ce departe ar ajunge sufletul nostru dacă l-am antrena zilnic, așa cum ne antrenăm trupul la sală! Trebuie să tragem de noi pentru a trăi cu Dumnezeu, așa cum tragem de fiare la sală! Să avem cel puțin aceeași perseverență!

Probabil că locul în care creștinismul se transformă în blasfemie este acela în care manipulăm milostivirea lui Dumnezeu în Spovadă: ascundem ce considerăm că nu trebuie să știe părintele (fie nu e e treaba lui, fie ne șifonează prea tare imaginea de sfințișor de mucava), abuzăm de iertare (zicându-ne că putem să păcătuim cât vrem, că Dumnezeu oricum ne iartă), suntem ipocriți și cabotini (ne spovedim ca victime ale păcatelor altora).

T.Ș.: În astfel de comportamente este sesizată o lipsă de formare la nivelul conștiinței: nu există înlăuntrul nostru o definiție clară a păcatului și o conștientizare a consecințelor lui. O bună formare a conștiințelor se face prin cunoașterea temeinică a poruncilor și prin relaționarea cu preotul ca administrator al sacramentului Spovezii: oricât de prieten ți-ar fi un preot, dacă asta te conduce la un blocaj în deschiderea totală față de iertarea lui Dumnezeu, atunci acolo ceva este fundamental greșit.

M.R.: Întrebarea crucială la care fiecare dintre noi este chemat să răspundă este: cine este Cristos pentru mine? Dacă El este un prieten, atunci nu voi încerca să fac un târg cu El, să-l trag pe sfoară, să profit de iertarea lui. Cristos nu e un magician, care-ți ia păcatele cu o baghetă magică, în confesional. El este o persoană pe care ai rănit-o prin păcat și care te iartă din iubire!

O caricatură blasfematoare e și creștinismul fără cruce: fugim de cruce, ne revoltă, ne demobilizează total.

T.Ș.: Dimensiunea structurală a veții creștine este crucea: a ne însuși învățătura ei și a o pune în practică nu este ceva lesne, dar numai după ce am făcut experiența unei vieți creștine autentice realizăm transfigurarea spre care ea ne poartă. Abia atunci descoperim zorii unei vieți noi, sublimate, pătrunse de har, de viața lui Dumnezeu însuși.

M.R.: Oricât am fugi de suferință, nu o putem eluda. Nu putem ajunge la înviere fără cruce. Iar crucea este, în ea însăși, iubire.

Creștinismul ateu e doar un surogat de creștinism. Remedii?

T.Ș.: Ne revine tuturor datoria să conștientizăm faptul că o educație corectă, care conduce spre cunoașterea lui Cristos ca persoană vie, nu ca simbol sau concept, va avea ca rod creștini buni, autentici cu ei înșiși și cu Dumnezeu. Practici născute din constrângerea lui „așa trebuie” nasc monștri, adică persoane care improvizează, care nu pot intra în dialog decât cu ele însele, care rămân mute și dezarmate în fața marilor probleme ale existenței, care nu găsesc o motivație solidă pentru viața lor.

M.R.: Fiecare creștin este chemat să împărtășească Vestea cea Bună a evangheliei: Dumnezeu ne iubește, a murit și a înviat pentru noi. Dar pentru a putea răspândi cu bucurie și credință această Veste, fiecare dintre noi are nevoie să fie (re)conectat în mod constant la această Iubire. Isus nu va intra niciodată cu forța în viața noastră. El e prietenul care stă la ușă și bate. Ne lasă inima să-l ignorăm sau să-l facem să aștepte?

 

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2017  

Din vina mea, din vina ta…


 

AC-23_102017 (1)-page-001

„Fraților, să ne recunoaștem păcatele, pentru a celebra cum se cuvine sfintele taine”: cu acest îndemn al preotului începe, în Liturghia latină, ritul penitențial. Îndemn la reflecție interioară serioasă, la scobit prin inimă ca să-i vedem incompatibilitățile cu primirea Împărtășaniei. Dacă reflectăm sau nu și mai ales cum reflectăm, asta-i altă poveste.  

Inima noastră îndrăgostită de Isus mărturisește că „am păcătuit prea mult, cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea” când:

  • facem zoom pe faptele noastre prin lentila evangheliei, ne vedem clar toate bubele, cu onestitate, verticalitate și curaj și ne asumăm bărbătește vina exclusivă de a fi călcat pe bec, strâmb, în străchini, de a fi intrat cu bocancii pe locul sfânt în care ar fi trebuit mai curând să ne lepădăm sandalele: inima noastră, locul întâlnirii cu Domnul;
  • constatarea tuturor infidelităților și slăbiciunilor noastre nu ne conduce la disperare, nici la smerenii găunoase („nu sunt bun de nimic”) și la dorința de a abandona Calea, ci la o mai adâncă împrietenire veșnic uluită cu măreția milostivirii și tandreții lui Cristos, care a venit „nu pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi” (cf. Mc 2,17) – fiindcă știm că nu există bubă, oricât de mare, pe care să nu o tămăduiască duioșia fermă a mângâierii lui;
  • mărturisirea liturgică e motor al hotărârii grabnice de a vorbi cu Isus, față în față, și despre bubele mai mici, pe care alegem să nu le tratăm băbește, ci tot cu medicamentul-minune: spovada e loc nu doar al listării mizeriei personale, ci mai ales loc de întâlnire nemijlocită, devoțională, cu lumina lui.

Nu trăim ritul penitențial (și, în consecință, nici grandoarea Liturghiei) dacă rostim doar cu buzele răspunsul la îndemnul preotului, adică:

  • „bifăm” absenți textul mărturisirii, ca pe un „bla-bla” mecanic, pe care îl repetăm Liturghie de Liturghie, fără ca niciun resort interior să se cutremure, cu ochii și mintea bântuind pe cu totul alte câmpii decât cele pe care au călcat pașii lui Isus și ai ucenicilor („Oare am lăsat oala pe foc înainte să vin la biserică?”), uitând că singurul foc a cărui aprindere ar fi bine să ne preocupe constant e cel din sufletul nostru;
  • credem că nu e cazul să mai luăm în piept coada de la confesional dacă ne batem pieptul mai apring la slujbă, pentru că recitarea „poeziei” ăsteia ne absolvă de toate păcatele, că doar Isus e bun și ne iubește pe toți, plus că, dacă ne gândim mai bine, doar n-am omorât pe nimeni, iar păcatele noastre alea mici și puține nu sunt chiar în totalitate „din vina mea”, ba cel mai adesea „din prea mare vina ta”: că doar nu e vina mea că am înjurat în trafic, vina e a ăluia care mi-a luat fața;
  • nu ne regăsim, în această mărturisire ca fii ai aceluiași Tată, în comuniune de rugăciune, de cerere de iertare, de dorință de împăcare cu El și cu noi și între noi, ci ca indivizi depersonalizați de identitatea lor creștină și „îmbisericiți” cu duhul lumesc al individualismului și auto-mântuirii.

Bonus! În mărturisirea de la Liturghie caută-l cu seriozitate numai pe El, deloc pe tine: și te vei regăsi pe tine, într-o lumină nouă, lumina Lui, care e singurul adevăr-adevărat despre tine.

Singurul lucru de care niciodată nu ne vom căi este acela de a ne fi căit.  (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, octombrie 2017

Castitate. Despre iubire, sexualitate, libertate și altele


dialoguri_092017 (2)-page-001dialoguri_092017 (2)-page-002dialoguri_092017 (2)-page-003

dialoguri_092017 (2)-page-004

Interlocutori:

Fam. Iulia (n. 1983) și Dan Călinescu (n. 1979), părinți a 4 copii, coordonatori ai proiectului „40 de zile pentru viață” în România și ai organizației „LifeNation”, administratori ai proiectului web „Castitate” (www.facebook.com/Castitate/)

Pr. Claudiu Ardelean (n. 1986), preot greco-catolic celibatar, redactor la „Radio Maria” România

Moderator: Claudia Stan

„Nu-i ușor să vorbești despre iubire, nu-i ușor să trăiești iubirea” (Papa Francisc).

Într-o cultură mai mult decât permisivă cu toate comportamentele sexuale, cât de „de pe altă lume” suntem noi de ne-am propus să vorbim despre castitate? Zilele astea, înainte de a mă documenta pentru acest dialog, mi-am rugat câțiva cunoscuți să dea o definiție succintă castității. „O lipsă de oportunități”, „o îngustare a perspectivei”, o „neînțelegere a ce e bun în viață” sunt câteva din răspunsurile primite. Numitorul comun sub care cultura noastră cataloghează castitatea este unul de eșec: sexual, emoțional, relațional; castitatea e văzută ca o neîmplinire, o ratare, esențialmente ca o lipsă. Pentru început, vă propun același exercițiu: să-mi spuneți ce este castitatea pentru voi, dincolo de învățătura Bisericii. 

Iulia Călinescu (I.C.): Castitatea este o virtute care ordonează toate impulsurile sexuale spre iubirea adevărată, care te ajută să-l vezi pe celălalt ca pe o persoană care trebuie iubită, nu ca pe un obiect de care te poți folosi.

Pr. Claudiu Ardelean (C.A.): Castitatea este, mai înainte de orice, paza gândurilor, a privirilor adresate celuilalt, ca ființă umană, nu ca bucată de carne. E o stare permanentă de vigilență pentru a ajunge la mântuire, o virtute a oamenilor evoluați spiritual, orientați vertical.

O prejudecată curentă este aceea că aleg castitatea cei care nu reușesc să-și găsească un partener (și prejudecata se extinde aici asupra persoanelor consacrate, care „se duc la mănăstire în urma unei decepții în dragoste”). Castitatea e pentru „looseri”, „pentru neadaptați”, pentru cei care sigur au vreo dizabilitate care-i „ajută” la castitate. Castitatea e, din punct de vedere al contemporaneității, un stigmat, o opțiune puternic contraculturală.

I.C.: După ce am ținut nenumărate conferințe pe tema castității, am observat că, în mod paradoxal, cei care sunt mai receptivi la dezbaterea subiectului sunt tinerii, nu adulții căsătoriți. Întrebarea de la care pornim orice dezbatere este: iubirea e doar un sentiment? Apoi, ce este fericirea? De ce toți idolii tinerilor de la Hollywood, deși au bani, succes și toate partenerii pe care și-i pot dori, au divorțat de mai multe ori, sunt alcoolici, se droghează, se sinucid? Surprinzător este, după cum spuneam, că adulții au inima mai împietrită la acest subiect decât tinerii și de la ei am auzit replici de genul: „De unde veniți cu idei din astea? Am evoluat, suntem în sec. XXI”.

Dan Călinescu (D.C.): „Castitatea este calea sigură către fericire”, spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, iar citatul ăsta îi bulversează pe cei care încep să-și pună întrebări despre castitate. Catehismul Bisericii Catolice vorbește, chiar în prima fraza din Prolog, despre fericire, ca scop pentru care Dumnezeu l-a creat pe om. O cale pe care (cred că) o știu toți e a distracției – petrecerile, alcoolul, drogurile, sexul cu oricine; dar, pentru că libertinajul nu e libertate, nici calea libertinajului nu duce la fericire, ci la iluzia de fericire. Alții, mai ales în Biserică, sunt de părere că trebuie să renunți la pasiune, să stai pios în banca ta, să „fii cuminte” (calea 2).  Atunci, se ajunge la ideea că, mai bine mănânci din gunoi (calea 1), decât să mori de foame pentru că nu poți ajunge la calea 2. Ei, bine, există și calea 3 și asta-i castitatea, care este un mare „da” spus iubirii adevărate. Adică să trăiești cu pasiune, dar pentru alții, nu pentru tine.

Castitatea are două valențe: într-un fel o trăiesc persoanele legate prin sacramentul Căsătoriei, în altul persoanele consacrate lui Dumnezeu prin vot. Uneori avem impresia că ea e doar pentru călugări…  

C.A.: Cred că trebuie menționată distincția între castitate și abstinență: Dumnezeu ne îndeamnă să trăim curat, adică validează doar relațiile sexuale din cadrul căsătoriei. Persoanele consacrate, cele necăsătorite și cele a căror căsătorie nu este binecuvântată de Biserică sunt chemate să trăiască în abstinență. Dar castitatea este mai mult decât simpla abstinență de la relațiile sexuale explicite. Castitatea e o dăruire de sine care începe de la o gândire curată. La intrarea în călugărie, se învață felul în care se construiește castitatea: prin paza simțurilor, a vorbelor, prin educarea privirii ca să vadă în toți oamenii copii ai lui Dumnezeu și să-i iubească în mod egal și curat. Ceea ce este important pentru cei care aleg castitatea este să nu lupte singuri, să aibă un părinte spiritual căruia să-i împărtășească toate gândurile, încercările, căderile, de la care să primească sfat și încurajare. Credința noastră creștină nu e o doctrină care ne spală creierii: Dumnezeu a venit și ne-a luminat cu cuvântul lui și cu faptele lui, el a trăit mai întâi ceea ce ne-a povățuit pe noi, după cum ne spun primele cuvinte din Faptele Apostolilor („tot ce făcut și a învățat Isus” – Fap 1,1).

I.C.: Nimic nu are sens dacă nu înțelegem că iubirea adevărată este dăruire, nu folosire. Am întâlnit adesea, chiar și în rândul cuplurilor creștine, această convingere și înțelegere eronată a căsătoriei, ca fiind un cadru în care se poate trăi concupiscența, în care totul este permis. De aceea, castitatea în căsătorie este cel mai adesea foarte greșit înțeleasă. Faptul că trăiești relația sexuală în căsătorie nu înseamnă neapărat că o trăiești cast. Căsnicia, care ne cheamă la imitarea jertfelnică a iubirii lui Cristos, este creștină dacă iubirea celor doi soți e totală, fidelă, liberă și rodnică. Totală înseamnă că Isus și-a dat ultimul strop de sânge pentru noi, astfel și noi suntem chemați să ne dăruim cu totul unul celuilalt. Fidelă înseamnă că Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că am meritat-o și nu abandonează Biserica atunci când ea rătăcește, la fel și soții sunt chemați să rămână fideli fizic și emoțional, la bine și la greu…. Liberă înseamnă că nu m-am căsătorit ca să nu păcătuiesc din cauza poftelor trupești, nici din alte interese, ci am ales liber să mă dăruiesc numai partenerului meu. Rodnică înseamnă să fie deschisă vieții. Frâul liber dat instinctelor, folosirea partenerului pentru satisfacerea plăcerii, folosirea contraceptivelor, toate acestea nu sunt trăiri caste ale iubirii conjugale, ci invalidează iubirea adevărată. Unii se întreabă de ce ar alege cineva celibatul, cum își manifestă iubirea o persoană consacrată. Și răspunsul e paradoxal pentru majoritatea lumii: un călugăr, un preot, care a ales castitatea și abstinența ca mod perpetuu de viață nu e un om care iubește mai puțin, ci unul care iubește mai mult: e cineva care a renunțat la manifestarea fizică a iubirii, care a renunțat la raportarea iubirii la o singură persoană, pentru a fi liber să iubească toți oamenii cu iubirea cu care ne iubește Dumnezeu.

Ideea „ce fac eu în pat e treaba mea, nu-l privește pe părintele” e foarte răspândită, chiar și printre creștinii practicanți. Iar păcatele împotriva castității care fac materie de spovadă sunt, de obicei, adulterul sau masturbarea, în vreme ce păcate ceva mai subtile sunt trecute cu vederea. Un bărbat a cărui soție și-a legat trompele „ca să-l facă fericit”, o mamă care-i cumpără fiicei anticoncepționale sunt ilustrarea unor comportamente incompatibile cu participarea la Euharistie. 

C.A.: Din experiența mea la spovadă, am observat că oamenii se tem de o anumită vehemență a preoților cu privire la păcatele care par rușinoase de mărturisit: or, Isus n-a fost vehement cu desfrânatele pe care le-a întâlnit, le-a arătat iubirea și mângâierea și tocmai iubirea și mângâierea lui au început și au desăvârșit procesul căinței în sufletele lor. Acestea fiind spuse, legat de subtilitatea păcatelor împotriva castității aș menționa aici și promiscuitatea limbajului (chiar și fără a rosti cuvinte obscene): știm cu toții câte subînțelesuri au multe cuvinte în limba română, de aceea, a glumi prin echivocuri legate de necurăție poate fi un atentat la castitate. Apoi, denaturarea scopului căsătoriei spre un anume utilitarism: o femeie care s-a împăcat cu ideea că s-a măritat ca să spele, să calce, să gătească și să facă sex când are chef soțul ei nu face parte dintr-un cuplu care trăiește o legătură conjugală curată.

I.C.: Concret, am putea spune din start că nu trăiește în castitate un cuplu căsătorit care se uită împreună la filme porno. Nu trăiește în castitate un catolic divorțat și recăsătorit civil. Nu trăiește în castitate o persoană care dă frâu liber promiscuității în gândurile și imaginația ei, chiar dacă totul e doar în gând și imaginație.

Poate că ar trebui spuse aici și câteva cuvinte despre intențiile care nu duc la încălcarea castității fizice, dar sunt tot periculoase. 

I.C.: A ne iubi aproapele înseamnă în primul rând să-l iubești ca frate sau soră. Să-ți dorești ce este mai bine pentru el/ea. Noi femeile, deseori le reproșăm bărbaților ca ne manipulează doar pentru a obține sex, dar și noi facem exact același lucru când îi manipulăm emoțional sau ne jucăm cu mintea lor, doar pentru că ne convine atenția și vrem să fim validate sau din alte interese. Nu ai face acest lucru cu un frate. O femeie care înnebunește un bărbat prin felul ei de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, chiar dacă nu se culcă cu el, păcătuiește grav împotriva castității. Cum se poate împărtăși o femeie care flirtează cu un preot mințindu-se pe sine că vorbește despre cele spirituale? Nu te poți duce duminica la biserică și să nu dorești să ocrotești castitatea unei persoane consacrate, nu să o testezi și să o agresezi prin manipulările tale, fie ele doar intelectuale, emoționale. Pentru că aceste manipulări, chiar dacă nu sfârșesc prin desfrânare fizică, sunt întotdeauna desfrânare mentală.

D.C.: Acum 15 ani, un preot înainte căruia am spovedit o mulțime de păcate împotriva castității mi-a spus ceva ce am să țin minte pentru tot restul vieții mele: „Problema ta nu e că nu trăiești în castitate, ci că nu înțelegi ce e sexualitatea. Nu pricepi că actul sexual adevărat e o rugăciune”.

Putem vorbi despre o nevoie de convertire permanentă la castitate? 

I.C.: Eu cred că, la fel ca și în cazul oricărei alte virtuți creștine, e importantă mărturia dată prin viața proprie în ceea ce privește castitatea. Înainte să ne cunoaștem, Dan era aproape păgân, eu eram o catolică din aceea care alege din credință doar ce-i convine. Trăiam împreună și nu vedeam nimic rău în asta, până când am ajuns la pregătirea pentru căsătorie și am înțeles valoarea castității: la prima întâlnire cu părintele, am hotărât să ne testăm iubirea prin alegerea abstinenței, iar lunile care au urmat ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și relația noastră a devenit una bazată pe respect, admirație și încredere. Nu vorbim despre castitate în calitate de sfinți care nu au păcătuit, ci dimpotrivă, în calitate de oameni căzuți, care au trăit din plin durerea și regretele aduse de o viață egoistă și care, prin harul lui Dumnezeu, am putut gusta din libertatea și fericirea datorate unei vieți caste.

C.A.: Dacă un bărbat poate aștepta până la căsătorie, cu siguranță acel bărbat iubește cu adevărat și va putea face totul pentru soția lui. Cuplul va putea trece împreună peste multe, nu se vor abandona unul pe celălalt la primul hop. Căsătoria va avea stabilitate și durabilitate, nu ca în cazul situațiilor tot mai frecvente în care curtarea durează mai mult decât căsnicia.

De ce să trăim în castitate? Ce rost are, de vreme ce „doar o viață avem”, cum ne învață filosofia hedonistă și cum, în glumă, fie spus, se ruga în urmă cu 1600 de ani și cel care, după o tinerețe trăită în desfrânare, avea să devină Sf. Augustin: „Doamne, dă-mi castitate, dar nu chiar acum”?

D.C.: Eu am trăit o viață total anticlericală și anti-Biserică, am crezut că totul mi se cuvine și că faptul de a avea cât mai mult femei e o dovadă de succes, de realizare. Dar s-a dovedit și în cazul meu că marii păcătoși sunt mai deschiși convertirii decât cei „căldicei”. Ca unul care nu vorbește „din cărți”, ci după ce a testat ambele opțiuni de viață (și desfrânarea și castitatea), pot spune despre castitate că e o provocare. Am avut nevoie de timp ca să-mi dau singur seama că libertinajul era o înrobire: eram sclavul propriilor mele patimi, instincte, dorințe. Așa că mi-am spus mie ceea ce le spun acum tinerilor cărora le vorbim despre castitate: „Crezi că ești șmecher fiindcă poți avea ce femeie vrei, când vrei? Asta e o șmecherie ușor accesibilă oricui. Ia încearcă o «șmecherie» mai tare ca asta, care-i doar pentru bărbați adevărați: alege abstinența pentru, să zicem, 3 luni. Și după aia mai vedem care-i, de fapt, șmecheria”. Alegerea fundamentală pe care ești chemat să o faci pentru a trăi castitatea e între libertatea detașării și sclavia simțurilor. Tu ce vrei să fii: sclav ori om liber?

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017  

 

Crucea: trăire sau breloc?


23_0920171 (1)-page-001

Purtăm la gât o cruce. Un rozariu spânzură la oglinda retrovizoare a mașinii. Pe perete, în casă ori la birou, avem expus la vedere un crucifix. Oare trăim cu adevărat crucea sau doar o expunem ca obiect decorativ?

Ne luăm crucea de fiecare zi și o trăim ca la Carte (adică așa cum ne cheamă Cristos) dacă:

  • primim cu răbdare și bunăvoință toate greutățile vieții, indiferent de magnitudinea lor, de la lipsa banilor de întreținere până la cancerul unui prieten apropiat; fără revoltă, fără „de ce”-uri, doar cu siguranța că Tatăl știe mai bine ce ne este de folos spre mântuire și treaba noastra e una singură: să acceptăm, fără cârteală, tot ce vine din mâna lui;
  • nu ne arătăm crucea decât Aceluia care s-a urcat pe ea ca pe un tron regal: nici nu ne lăudăm lumii cu mușchii noștri spirituali, nici nu ne văicărim pe unde apucăm de greutatea colțuroasă și apăsătoare a crucii; ducem toată povara cu fruntea sus, cu ochii/inima/voința/mintea doar la Domnul;
  • ne asumăm de bunăvoie rolul lui Simon din Cirene punând umărul la crucea altora (fie ei prieteni, cunoscuți incomozi ori chiar dușmani): colegul bârfitor care te-a desființat la ședința de ieri s-ar simți și el sprijinit de prezența ta la înmormântarea de azi a mamei lui, după cum un bătrân singur are nevoie de ajutor la cumpărături chiar dacă e pricinos și nimic nu pare să-l mulțumească.

Crucea e un simplu obiect decorativ, fără consecințe asupra vieții noastre spirituale, dacă:

  • asocierea ei cu patimile noastre este o batjocură la adresa pătimirii Mântuitorului – cruci cu design sofisticat care șerpuiesc ațâțător în decolteuri ostentative, cruci care asistă neputincioase de pe bordul mașinii la toate înjurăturile noastre din trafic: nimic altceva decât obiecte moarte care atestă închinarea la idolul frivolității, al autosuficienței, dar nu Dumnezeului creștin;
  • ne raportăm la ea în mod superstițios („e bine, dragă, să…”), ca și când crucea e o amuletă magică ori ca și când putem compensa cantitatea de gunoi din suflet cu munți de breloace în formă de cruce; vești proaste (de fapt, bune!): îngerul contabil nu există, bilanțul se închide pe plus doar dacă trăim pe dinăuntru, nu pe dinafară, evanghelia și toate modelele de brizbrizuri pioase de pe toate tarabele lumii nu fac cât participarea la o Liturghie, cât o spovadă, cât o împărtășanie;
  • ne atașăm de ea cu obstinația posesiei funciare și o folosim ca instrument de validare a mărimii contului nostru din bancă: crucea uriașă de aur de la gâtul nostru, a cărei contravaloare ar hrăni un sat întreg din Africa, vorbește despre potența noastră financiară impotentă în a alina lipsurile fraților noștri și care jignește sărăcia lui Cristos.

Bonus! Crucea lui Isus, crucea adevărată, pe care Domnul ne îndeamnă să ne-o luăm și să-l urmăm nu miroase a petale de trandafiri, nici nu-i meșterită în filigran de aur, nici n-are montură de Swarowski; e plină de sânge, de sudoare și de scuipat și doare, mai mult decât dor toate durerile noastre la un loc. Dar asta-i crucea care, asumată în truda vieții noastre de zi cu zi, ne luminează spre mântuire, nu spre împodobire.

Crucea care ne este lăsată e crucea fără Cristos; iar noi, identificându-ne cu el, ar trebui să ne lipim de ea în locul lui (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017

Imigrație, emigrație: brațe ale aceleiași cruci


KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-001

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-002

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-003

KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web copy-page-004

Interlocutori:

Pr. Fabian Măriuț (n. 1968), responsabil cu pastorația familiilor în Arhidieceza Romano-Catolică de București

Pr. Marius Taloș SJ (n. 1970), președinte al Jesuit Refugee Service (JRS) Romania

Moderator: Claudia Stan

„Ocrotirea migranților este o datorie morală” (Papa Francisc).

Emigranți și imigranți: pleci din țara natală ca emigrant, țara care te primește te înregistrează ca imigrant. Migrația este un fenomen din ce în ce mai actual, cu tot mai multe consecințe sociologice, ideologice, geo-politice și cu implicații morale din ce în ce mai greu de cuantificat. La 21 februarie 2017, Papa Francisc, în alocuțiunea rostită înaintea participanților la Forumul Internațional pentru Migrație și Pace, a subliniat trei datorii către „frații” (și subliniez: „frații”) care trăiesc realitatea migrației: de a-i trata cu dreptate, civilizat și de a manifesta solidaritate. Pentru început, vă propun să analizăm la cald, din teren, fenomenul migrației. Părinte Marius, la centrul pentru refugiați al JRS din București intrați în contact direct cu oamenii care-și părăsesc locurile natale pentru a fugi din calea urgiei declanșate de războaie și nedreptate socială pe întreaga suprafață a globului. Iar dumneavoastră, pr. Fabian, cunoașteți situația românilor plecați peste hotare pentru a-și construi o viață mai bună. De ce migrație și care sunt consecințele vizibile?

Pr. Marius Taloș (M.T.): Un lucru care m-a uimit de-a lungul anilor cât am lucrat la JRS este acesta: practic nu am întâlnit familii, ci am întâlnit, în rândul refugiaților, oameni cu familii destrămate (de divorț, de disparitate confesională, familii monoparentale) ori schilodite (de război, de împrejurări). Și mi-am zis că toți refugiații erau imagini ale unor familii în exil, neîntregi. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc și la realitățile pe care le întâlnim în parohiile noastre: câte familii neîntregi nu avem și aici! Copii plecați din țară, soți despărțiți, mame care-și cresc singure copiii, persoane singure. Așadar, migrația lovește și afectează, nu doar oamenii, ci familia ca atare. Și cred că acest lucru nu este întâmplător, pentru că familia este ultimul bastion al eternității în lumea noastră provizorie de astăzi. Familia se constituie pe un „întotdeauna”: când mirii își dau consimțământul, o fac pentru totdeauna. Iar fenomenul migrației, dincolo de toate urmările socio-economice, lovește și în acest bastion.

Pr. Fabian Măriuț (F.M.): Trebuie spus că există și o migrație internă, de la o localitate de alta, vizibilă în felul în care se schimbă configurația parohiilor de la un an la altul: când mergem la sfințirea caselor, găsim pe altcineva locuind la adresa unde anul trecut era o familie catolică. Migrația în exterior, în altă țară, este caracterizată de dorința de a duce o viață mai prosperă, mai sigură, generată de speranța într-un viitor mai bun. Cauzele migrației sunt multiple, principala fiind dificultățile economice. Dar trebuie spus și că migrația lasă în urma ei o mare sărăcie: în mediul rural, comunități odinioară bogate în oameni au rămas, în urma migrației, sărace atât ca număr de enoriași, cât și financiar. Alte cauze, care au făcut din migrație un fenomen global, sunt persecuția, conflictele; Papa Francisc afirmă că niciodată în istoria umanității n-au mai existat atâtea valuri de migrație ca acum, iar îl alt loc vorbește despre „războiul pe bucăți” care a cuprins întreaga planetă. Apoi, deși mai rar, există în migrație și motivații de natură culturală: cineva se regăsește pe sine mai bine într-o cultură după ce, de pildă, a studiat în străinătate.

Globalizarea poate fi un pericol la adresa identității religioase?

E, cu siguranță, o provocare, pentru că pune față în față civilizații și culturi diferite (Huntington vorbește despre ciocnirea civilizațiilor). În acest context, Sfântul Părinte atrage atenția asupra unui „exercițiu al catolicității Bisericii”, în sensul dialogului cu civilizații diferite din punct de vedere al limbii, culorii pielii, convingerilor personale, istoriei de viață.

Cred că interacționăm cu fenomenul migrației prin prejudecată și umilire: a priori, le punem tuturor musulmanilor care ne trec frontiera eticheta de teroriști, după cum românii noștri sunt văzuți în străinătate ca prestatori ai celor mai umilitoare servicii. Sunt identificabile niște „așa da”-uri și niște „așa nu”-uri în raportarea la fenomenul migrației?

M.T.: Întâlnesc în mod curent trei stigmatizări la adresa refugiaților: caracteristica lor este aceea că sunt abstracte, nu probează cunoașterea realității „din teren”. Prima stigmatizare este că centrele noastre primesc „teroriști”; remediul acestei atitudini este trecerea de la ostracizarea mentală a străinilor la cunoașterea, întâlnirea efectivă a unor persoane concrete, în carne și oase. Apoi, este necesară trecerea de la ostilitate la ospitalitate: să convertim renumita noastră ospitalitate rurală la spațiul urban, înțelegând că ospitalitatea nu înseamnă să schimbăm oamenii, ci să avem schimburi cu ei, să ne cunoaștem, să împărtășim cine suntem. Al treilea punct de întâlnire este acela care face trecerea de la iluzie la rugăciune: este o iluzie să credem că oamenii de culturi și religii diferite se vor schimba ca prin farmec și vor deveni asemenea nouă, dar rugăciunea permite să ne recunoaștem împreună frați și surori ai aceluiași Creator, care ne-a făcut loc tuturor în această lume.

F.M.: Etichetarea, ostracizarea și tendința de a exploata partea mai slabă a celuilalt e în firea omului, vedem asta chiar din Cartea Genezei, când, pentru păcatul originar, Adam dă vina pe Eva, Eva pe șarpe… Iar acest tip de culpabilizare s-a transferat în situațiile noastre de viață de azi: dacă nativul unei țări nu-și mai poate plăti ratele la bancă, de vină e migrantul, care i-a luat locul de muncă; dacă la școală nu mai e loc pentru copilul lui, e pentru că e ocupat de copilul migrantului… E o tendință globală de de-responsabilizare de ceea ce nu merge bine. Or, Sfântul Părinte folosește trei verbe pentru a descrie felul în care suntem chemați să se raportăm la migranți: a primi, a promova, a integra. Sunt trei acțiuni necesare pentru a avea o relație sănătoasă, de bună conviețuire, care nu vede în migrant un adversar.

Cu toate astea, violența raportării la fenomenul migrației este o realitate: adesea răspundem unei violențe presupuse, ipotetice, cu o violență concretă, făcută din cuvinte, opinii, respingeri.

M.T.: Doar aparent răspunsurile violente sunt cele mai dăunătoare, în fond există ceva și mai cumplit decât acestea. În spatele fricii de a fi invadați de cei care ne amenință se ascunde, de fapt, o comoditate sau o nepăsare: oricât de numeroase ar fi victimele violenței, victimele nepăsării sunt infinit mai multe. Înțeleg, până la un punct, nevoia legitimă a unei persoane și a unei colectivități umane de a se simți în siguranță. Dar să nu încetăm a ne întreba de ce anume ne temem mai exact, ce anume ne e frică să pierdem: dacă ne ferim să ne pierdem confortul personal, în vreme ce alții se luptă pentru existență, atunci avem o problemă. Ne putem dezvinovăți la nesfârșit (nu suntem noi cei care hotărâm jocurile politice), dar devenim complici ai indiferenței prin fiecare luare de poziție a noastră.

F.M.: Fenomenul migrației dinspre țările Orientului Mijlociu este un rezultat al intervențiilor armate care au tulburat echilibrul (fie el și precar) la nivel local. Acum, ne temem de consecințele dezechilibrului creat, dar vrem să spunem că noi nu suntem de vină. Însă e limpede vina pe care o au guvernele europene și cel american pentru imixtiunea necugetată în treburile acestor țări. Să nu uităm cât de mult a cerut Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea președintelui Bush să nu intre în Irak, cum a ieșit la balconul Bazilicii Sf. Petru și a strigat cu voce puternică: „Mai più guerra! Nu războiului!”

Creștinii au în Isus și în părinții lui pământești modelul unei familii pribege, în căutare de adăpost, neprimiți bine niciunde. Atunci, de unde acest paradox al respingerii fenomenului migrației în țări declarate creștine? E o formă de creștinism duplicitar acesta care una predică de la amvon duminica și alta practică de luni până sâmbătă?

F.M.: Aș reveni aici la termenul deja pomenit mai înainte: frica. Marele filosof Zygmund Bauman a folosit termenul „iubire lichidă”, considerând că fenomenul iubirii se confruntă cu o lichiditate, cu o lipsă de stabilitate. Deopotrivă, el vorbește și de o frică lichidă: la nivel global există o frică, pe care nu o putem neapărat numi, dar care apoi, dacă e să o aplicăm, i-o imputăm celui care e foarte diferit de noi. Iar un migrant este întotdeauna foarte diferit. Punându-mă în situația cuiva care e chemat să primească un migrant, mă gândesc că acesta dezvăluie foarte pregnant fragilitatea și slăbiciunii umane, pe care fiecare dintre noia am vrea s-o ținem ascunsă ori s-o uităm: el nu are o casă, un serviciu, o familie, iar noi nu vrem să ne raportăm la aceste realități. Înainte de a pune problema morală a felului în care interacționăm cu fenomenul migrației, există această frică și felul în care o gestionăm determină răspunsul nostru la primirea migranților. Aici, de fapt, ni se deschide un drum de convertire, care ni se prezintă în permanență: cum se convertește fiecare dintre noi, zi de zi, situație cu situație, la evanghelie?

M.T.: De câteva ori am fost pus în situația foarte concretă în care refugiați ne-au bătut la ușă. Și i-am primit în comunitate. Chiar dacă nu am putut răspunde întotdeauna până la sfârșit, am căutat o soluție de moment, măcar pentru întâmpinarea nevoilor imediate.

Care ar putea fi lucrul cel mai greu de dăruit din partea nativilor unei țări care primește migranți? Și care ar fi lucrul cel mai râvnit de un migrant, lucrul pe care și l-ar dori cel mai mult să-l găsească la oamenii care îl primesc în țara lor?

F.M.: Cel mai greu de dăruit este convingerea că el este la fel ca tine. Probabil că el își dorește să fie respectat și ocrotit pentru ceea ce este: o persoană umană cu o identitate precisă, cu o cultură și un bagaj de credințe, tradiții. Cu toate acestea, convertirea migrantului, într-o anumită măsură, la cultura civilizației care îl primește este necesară.

M.T.: Riscând simplificări nepermise, consider că dificultatea este aceeași și pentru unii și pentru alții și constă în acceptarea alterității. Noi preferăm să ne plângem că lucrurile se alterează, dar nu putem concepe că alții, diferiți de noi, au același drept la viață, la siguranță și că eu, indiferent dacă sunt cel care primește sau cel care bate la ușă, sunt chemat să mă întâlnesc cu cineva diferit de mine. După mine, această exigență a recunoașterii alterității și a rezistenței în fața ispitei uniformizării, într-o lume a globalizării crescânde, este unul dintre cele mai marcante semne ale timpului nostru.

A fi migrant e o cruce sau e o perspectivă?

F.B.: Aș pune că fi migrant e compatibil cu condiția de pelerin. E o modalitate de a realiza condiția umană de a trăi felul în care patriarhul Abraham a lăsat totul și a mers cu speranță într-un loc pe care îl visează, dar nu îl cunoaște. E în firea noastră creștină de a spera lucruri pe care încă nu le cunoaștem, dar le așteptăm.  Toți suntem pelerini în viața noastră, iar migrația e și ea o formă de pelerinaj.

M.T.: Să fim atenți la Liturghie: când primim binecuvântarea, întotdeauna ea are semnul Sfintei Cruci. Asta ne spune că nu există binecuvântare fără cruce, dar nici cruce fără binecuvântare. Și cred că fenomenul migrației, indiferent de perspectiva din care îl privim, întruchipează exemplar legătura dintre cruce și binecuvântare.

„Am venit în România în 2005. În 1994, în Rwanda a fost mare război civil, numit cel mai mare genocid african. Am fugit din țara mea și, după ce am stat o vreme într-un campus de refugiați în Congo, așa a fost să fie, am ajuns în România. Aici am simțit tot timpul că oamenii mă primesc cu bunăvoință, că vor să mă ajute să depășesc greutățile. Fiind catolic, mă duceam la biserică la Sacre Coeur, unde l-am cunoscut pe preotul iezuit Luc Duquenne, căruia i-am cerut ajutorul și el m-a îndrumat către JRS. Din 2014, în urma unui examen, am obținut cetățenia română. Într-o bună zi, JRS mi-a cerut să vin să lucrez pentru ei și acum mă ocup și eu de refugiați. Pentru mine, e o muncă ușoară, pentru că îi înțeleg, ei trec acum prin ce am trecut eu și vreau să ajut și eu, la rândul meu, cât mai mult: le dau sfaturi, îi însoțesc la medic pe cei care nu vorbesc nici măcar engleză, îi îndrum cum trebuie să se descurce. Nu le este ușor, după cum nici mie nu mi-a fost, dar cu ajutor, e puțin mai bine” (David Kayibanda, n. 1964, asistent centru de cazare JRS București, originar din Rwanda, vorbitor fluent de limbă română).

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017    

    

Pe cine spovedim?


KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web-page-001

Spovada e o întâlnire cu Cristos. A noastră, personală și foarte intimă. Un moment privilegiat de vorbire cu El despre noi și despre El. Asta în cazul fericit când ne spovedim pe noi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna la spovadă.

Ne așezăm inima înaintea maiestății dumnezeiești, căutând cu sinceritate să facem din spovadă un prilej de întâlnire cu iubirea lui Cristos, când:

  • ne plecăm nu doar genunchiul în scaunul de spovadă, dar inima și întreaga noastră ființă, trăind, de fiecare dată cu bucurie și emoție, noutatea, binecuvântarea și frumusețea unei Întâlniri fără pereche – acolo e Dumnezeu însuși care ne ascultă și, ca să ne facem auziți, e bine mai întâi să facem liniște pe dinăuntru, să ne vedem bine rănile provocate de păcat și să ne facem vulnerabili, fără nicio reținere, înaintea Celui care le-a făcut pe toate (deci și pe noi);
  • ne acuzăm cu dreaptă măsură, luciditate și simț de răspundere de prostiile făcute, dar, în aceeași măsură, mulțumim pentru ceea ce e de mulțumit (și întotdeauna, slavă Domnului!, este) – adică ne vedem micimea noastră în oglinda măreției lui Cristos și nu numai că nu ne descurajăm din această „oglindire”, dimpotrivă, ne bucurăm că e așa (noi mici, El mare), pentru că doar din această postură putem primi mângâirea Lui;
  • ne ridicăm din fiecare spovadă încurajați, întăriți și, mai presus de toate, mai serios și profund îndrăgostiți de o Persoană care înseamnă totul pentru noi și pentru care însemnăm totul – inima ne bate altfel după dezlegarea dată de Isus prin mâinile preotului, avem puterea de iubi cu iubirea Lui și de a ierta (pe noi și pe ceilalți) cu iertarea Lui: necondiționat, fără măsură.

Spovedim pe orice altcineva în afară de noi și ducem sacramentul în derizoriu când:

  • căutăm justificări pentru păcatele noastre, ca și când spovada e un fel de instanță de judecată în care trebuie expuse circumstanțe atenuante pentru absolvirea necumințeniei noastre: eu am încercat să fiu bun, dar colegii mei sunt toți răi și uite că le merge bine; trăim într-o lume în care, dacă ești bun, ești luat de prost; trebuie să te descurci (adică să faci orice este nevoie), altfel mori de foame;
  • enumerăm cu acribie toate greșelile, răutățile, necuviințele și prostiile altora, din cauza cărora noi, care, altfel, suntem icoane de exemplaritate umană, am fost duși pe drumul pierzaniei: colegul meu care fură mereu m-a îndemnat și pe mine să fur, dacă nu era el…; mi-am înșelat bărbatul cu vecinul de la 2, dar el e de vină, că m-a înșelat cu cea mai bună prietenă;
  • „strecurăm țânțarul și înghițim cămila” minimalizând (sau chiar ascunzând deliberat) gogomăniile de calibru în detrimentul descrierii cu lux de amănunte a „martiriului” personal provocat de nedreptățile de la birou, de neajunsurile financiare, de, la urma urmelor, neasumarea crucii de fiecare zi.

Bonus! La fiecare spovadă în care ne mărturisim călcările pe bec care ne aparțin și mulțumim pentru înțelepciunea cu care Isus continuă să ne iubească, în ciuda tuturor dandanalelor noastre, renaștem la o viață nouă. O viață la cârma căreia se află El; nu vecinul, colegul, nevasta ori socrul. Nici măcar noi. El. Doar El. Nimeni și nimic altceva.

La spovadă are loc într-un chip nevăzut, dar real, o efuziune a sângelui lui Cristos (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017

Rugăciunea, un exercițiu de îndrăgostire


web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-001web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-002

web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-003web+_Actualitatea_ iulie 2017.2-page-004

Invitați:

Antoaneta Sabău (n. 1982), licențiată în studii clasice

Pr. Iosif Șandoru SJ (n. 1979), preot iezuit

Moderator: Claudia Stan

„Nimic nu e mai practic decât să-l găseşti pe Dumnezeu; asta înseamnă să te îndrăgosteşti într-un chip absolut, definitiv. Obiectul iubirii tale, care îţi ia în stăpânire imaginaţia, va influenţa totul. Va hotărî motivul pentru care te dai jos din pat dimineaţa, ce vei face cu serile tale, cum îţi vei petrece sfârşiturile de săptămână, ce vei citi, pe cine vei cunoaşte, ce îţi va frânge inima şi ce te va umple de bucurie şi recunoştinţă. Îndrăgosteşte-te; rămâi îndrăgostit şi asta va hotărî totul” (Pedro Arrupe SJ).

Anul acesta, la 31 iulie, se împlinesc 461 de ani de la nașterea pentru cer a Sfântului Ignațiu de Loyola, iar peste câțiva ani vom celebra 500 de ani de la scrierea „Exercițiilor spirituale”, o carte care a schimbat nenumărate suflete (inclusiv al subsemnatei). Dacă m-ar întreba cineva ce are special această carte aș spune așa: 1. Faptul că nu e o carte de citit, ci de trăit. 2. Faptul că a trăi ceea ce propune această carte nu este altceva decât un perpetuu exercițiu de îndrăgostire (de Cristos și de lume). Ceea ce m-a frapat citind despre Exerciții și ceea ce m-a determinat să le și fac a fost un numitor comun al tuturor mărturiilor celor care experimentaseră Exercițiile: schimbarea totală a percepției asupra vieții și rugăciunii. Antoaneta Sabău, ați colaborat la prima traducere în limba română a cărții „Exercițiilor” și a Autobiografiei lui Ignațiu, iar dumneavoastră, pr. Iosif, v-ați îndrăgostit de spiritualitatea ignațiană în asemenea măsură încât i-ați închinat întreaga viață, devenind iezuit. Aș începe prin a vă întreba pe amândoi de ce s-ar apuca de Exerciții vreunul dintre cititorii noștri care n-au auzit niciodată nici de Ignațiu nici de acest fel de rugăciune care, printre altele, ni-l propune pe Dumnezeu ca prieten?

Antoaneta Sabău (A.S.): Suntem o generație care are acces la mult cărți de self-help, care ne pot învăța cum să devenim lideri în 10 pași, cum să slăbim în 5 zile… Ei bine, Exercițiile sunt o metodă extrem de eficientă de a ne da un restart profund în 8 zile. Ele ne scot din zona de confort (și disconfort) mental și ne pun la îndoială toate angajamentele conștiente sau automate pe care ni le-am luat, ca să ne conducă în fața întrebării: ce-am făcut, ce facem, ce vom face pentru dorința noastră cea mai intimă de absolut? Văd în Exerciții un fel de sport extrem, numai bun de subiect pentru un documentar Discovery: exercitanții sunt scoși din mediul lor, sunt duși într-un loc de obicei izolat, în care, mai înainte de orice, se tace (ceea ce mi se pare extrem și exotic, într-o lume în care toată lumea are mereu ceva de spus) și se face rugăciune intensă. Un merit fabulos al Exercițiilor este că, fie și în doar 8 zile, reușesc să facă liniște în capul nostru; nu știu care metodă la îndemână se mai poate lăuda cu un astfel de rezultat remarcabil și cu un asemenea rezultat de durată (pentru că exercițiile creează o tăcere de profunzime, care devine mod de viață).

Pr. Iosif Șandoru (I.Ș.): Îmi amintesc că la prima mea interacțiune cu Exercițiile, în 2001, pr. Olivo Bosa, ne adresa întrebarea aceasta: ce anume schimbă Exercițiile? În aparență nimic: și după Exerciții rămâi același vas de lut, o persoană cu același CNP, aceleași calități și metehne. Dar, în profunzime, schimbarea e aceea că vasul de lut se umple cu o comoară: se schimbă motivația pentru care faci lucruri, felul în care interacționezi cu realitatea. Recomand Exercițiile pentru că ele produc efecte de scurtă și de lungă durată în viața celor care le practică.

Pentru mine, un prim efect a fost eliberarea de nocivitatea lui „trebuie”. Înainte de a face Exercițiile, eram un tânăr cuminte care mergea în fiecare duminică la Liturghie și, dacă cineva mă întreba unde am fost, îi răspundeam: „La datorie”. Exercițiile m-au ajutat să trec de la datoria practicii religioase la pasiunea ei: am înțeles în cu totul alți parametri îndemnul lui Isus de a lăsa totul și de a-l urma.

Un alt efect este cunoașterea scopului vieții nu ca pe o doctrină, căreia să i te conformezi cât mai fidel, ci ca pe un drum de parcurs. Din această perspectivă, am reușit să mă dezbar (fie și numai parțial) de perfecționism și de urgența luării unor decizii de viață importante: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc? După Exerciții, am avut sentimentul că mi s-a deschis un drum cu Isus și că a merge pe acest drum împreună cu El este singura urgență.

Apoi, pe mine Exercițiile m-au învățat și „să-mi duc targa” propriilor limitări, propriilor păcate. Uneori, mântuirea stă tocmai în asta: a avea răbdare cu tine însuți și a învăța să ai răbdare și cu cei din jur.

Vă propun acum să detaliem ceva mai mult metoda teoretică a rugăciunii ignațiene. Cum se fac, la propriu, Exercițiile?

I.Ș.: Există mai mult formule pentru practicarea Exercițiilor, care toate derivă din luna de Exerciții pe care Sf. Ignațiu o concepuse pentru cei care au posibilitatea de a se retrage total din iureșul vieții de zi cu zi, pentru a-și da un timp de întoarcere spre sine și spre Dumnezeu. Luna se poate comprima în 8 sau chiar 3 zile, dar dinamicile care se urmăresc în fiecare din cele patru săptămâni rămân prezente. Astfel, în prima săptămână, exercitantul este chemat să cunoască milostivirea Domnului într-o dimensiune care îl conduce la abjurarea propriilor păcate: se caută motivațiile, rădăcinile profunde ale păcatului personal, nu doar o înșiruire mecanică de greșeli. După această săptămână, deși omul rămâne, în esență, un păcătos, el nu mai vede în păcatul lui o piedică în apropierea de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, un mijloc de întâlnire mai profundă cu El. În a doua și a treia săptămână, exercitantul experimentează urmarea lui Isus prin contemplarea chipului său în întâlnirile cu oamenii: aici intervine acea îndrăgostire despre care se vorbea, o concentrare asupra unei Relații în care fiecare detaliu, oricât de mic, devine extrem de important, are rolul de a ne introduce în intimitatea relației cu Isus. Acum are loc acea cimentare afectivă care ne îngăduie să îi vorbim lui Isus ca unui prieten și care are ca efect pe termen lung faptul că, după terminarea Exercițiilor, exercitantul va putea să depășească problemele vieții din această perspectivă, a prieteniei cu Isus, cu care rămâne unit datorită experienței de contemplație și cunoaștere profundă, de detaliu. În săptămâna a patra, exercitantul este invitat să-l urmeze pe Isus în gloria sa, după care Exercițiile se încheie cu contemplația pentru a dobândi iubire, care este un mod de a-l reintroduce pe acela care face Exercițiile în viața de zi cu zi, unde să fie capabil să­-l vadă pe Dumnezeu în toți și în toate…

Metodele de rugăciune predilecte ale Exercițiilor sunt meditația și contemplația. În meditație se folosesc mai mult facultățile raționale (legăturile între idei, concepte), în timp ce în contemplație se merge dincolo de cuvinte, spre un registru în care e mai important a fi, a simți, decât a gândi, a analiza, a raționaliza, a găsi conexiuni. Ignațiu ne propune câțiva pași de urmat pentru a intra în rugăciune: pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu, compunerea locului, harul de cerut, meditarea/contemplarea materiei propuse (implicând simțurile, memoria, voința, imaginația exercitantului, prn care istoria personală se conjugă cu istoria mântuirii).

Una dintre obiecțiile cele mai des întâlnite la adresa rugăciunii ignațiene este aceea că nu oricine poate face meditație/contemplație, că folosirea simțurilor și imaginației ca poartă pentru intrarea într-o relație de profunzime cu Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui.

A.S.: Poate accentul pus pe imaginație atunci când se vorbește de rugăciunea ignațiană e exagerat. Cartea Exercițiilor propune mai multe moduri de rugăciune și, foarte important, recomandă adaptarea programului de rugăciune după profilul celui care face rugăciunea. În meditație/contemplație, omul pune foarte puțin de la el, iar Dumnezeu pune totul. Altfel spus, în așa-zisa compunere a locului (de pildă, al drumului făcut de Sfânta Familie către Bethleem) eu nu fac decât să imaginez acest traseu, cu un minimum de detalii. Efectul unei ore de meditație/contemplație, în care, de pildă, exercitantul se pune între cei care au ascultat Predica de pe munte este că toate aceste pasaje cu care ne rugăm nu rămân doar niște fragmente biblice sau istorice anume, ci unele interiorizate, care devin, de fapt, istorie personală, în care noi suntem angajați foarte direct („Biblia povestește, de fapt, viața omului”), pentru că dinăuntrul acestor „tablouri” Dumnezeu ne surprinde cu rugăciunea adevărată. La ieșirea din rugăciune, ceea ce ne rămâne nu e imaginea/imaginația care ne-a ajutat să intrăm în „tablou”, ci input-ul lui Dumnezeu în rugăciune, care umbrește orice ne-am putea imagina noi vreodată, cu toată creativitatea posibilă. Este unul din motivele pentru care o experiență foarte intensă trăită în contemplație este imposibil de pus în cuvinte…

Putem face Exercițiile acasă, singuri, luându-ne ca îndrumător doar textul lui Ignațiu? Apoi, Exercițiile ar putea fi făcute fără asistență sacramentală (Spovadă și Împărtășanie) și fără gustarea întâlnirii cu Isus în Liturghie?

A.S.: Ca traducător al lui Ignațiu, îndrăznesc să spun că, într-un demers de a face Exercițiile singur, este destul de greu de depășit bariera de limbaj a acestei cărți, scrise în sec. al XVI-lea, care abordează un subiect care pare în sine intangibil. Ca în orice alt domeniu, pentru orientarea în dinamica Exercițiilor este necesară o minimă îndrumare: nu te apuci să urci un munte pe care nu l-ai mai urcat fără hartă și fără ghid. Ghidul te ajută să vezi calea chiar și atunci când ți se pare că ea a dispărut (când ești în dezolare), ceea ce este esențial pentru a merge mai departe. I.Ș.: Ignațiu a conceput Exercițiile ca pe o relație în trei: Dumnezeu (cel de la care coboară toate harurile), cel care dă Exercițiile și cel care le primește. Cel care dă Exercițiile este un instrument, un intermediar necesar. Apoi, modul în care funcționează Exercițiile se aseamănă cu dinamica sacramentelor: în ambele, actorul principal este Dumnezeu, dar El lucrează prin mâinile unui intermediar. Din acest punct de vedere, Exercițiile sunt o ieșire din sine, care se concretizează în întâlnirea cu Dumnezeu, prin mijlocirea intermediarului. Cred că Exercițiile aprofundează și personalizează misterele celebrate în sacramente.

Vă propun acum să vorbim despre câteva dintre caracteristicile spiritualității ignațiene, care sunt piatra unghiulară a Exercițiilor. Prima este detașarea, pe care o putem echivala libertății. Omul de azi (chiar și cel credincios) e alipit de lucruri, de amăgiri, de idoli de tot felul. Se crede liber, dar nu e.

A.S.: Ignațiu vede în detașare un mod de tratare a lucrurilor fără a face nicio diferență între ele, fără a-l considera pe unul mai bun și pe altul mai rău decât în măsura în care ajută sau nu la o mai mare slujire a lui Dumnezeu: să nu primeze judecățile noastre cu privire evenimente, ci cântarirea acestora în raport cu dorința de a-l sluji pe Cristos, dorință care decantează calitatea lucrurilor cu care ne întâlnim și raportarea noastră la acestea.

I.Ș.: Dacă scopul vieții îți este clar, asta te va ajuta să-ți alegi mijloacele potrivite pentru a-l atinge. Iar scopul, fundamentul pe care ni-l face prezent Ignațiu este acela de a-l urma pe Dumnezeu în toate situațiile vieții, indiferent dacă ești sănătos sau bolnav, sărac sau bogat, călugăr sau căsătorit. Pentru un om liber, prima alegere este întotdeauna Dumnezeu. Restul vine de la sine!

Un flagel al lumii actuale e violența. O vedem la știri, pe forumuri, o vedem în scara blocului și în ședințele de la birou. A răspunde răului cu rău a devenit un habitus și un semn de putere, dar nu e decât slăbiciune și neputință. Aici Ignațiu ne învață agere contra.

A.S.: Conceptul este introdus pentru a-l încuraja pe exercitantul aflat în dezolare să meargă împotriva tendinței de a scurta rugăciunea, acționând opus, adică prelungind-o. Aplicat la violență, acest principiu ne propune ca, într-un context al lipsei de pace și de liniște, să căutăm încă mai mult liniștea interioară și să fim și mai mult făcători de pace în noi și pentru cei din jur.

Care vă este gândul cel mai drag inimii din cartea „Exercițiilor”? Pentru mine e acest îndemn spre nesuperficialitate: „Iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte”.

I.Ș.: Mă dau jos din pat în fiecare dimineață repetând cuvintele de început ale Principiului și Fundamentului ignațian, care mă ajută să-mi trăiesc fiecare zi focalizat pe esență: „Omul este creat ca să-l laude, să i se închine și să-i slujească lui Dumnezeu”.

A.S.: Întrebarea: „Ce am făcut, ce fac, ce voi face pentru Cristos?”  îmi amintește mereu care ar trebui sa fie de fapt perspectiva din care fac tot ceea ce fac, e o sursă neașteptată de energie și motivație.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2017