Vizită la Fortul 13 Jilava

Sambata, 11 octombrie 2014, se organizeaza vizitarea Fortului 13 Jilava, pe urmele Fericitului Vladimir Ghika, trecut la Domnul in infirmeria inchisorii, la 16 mai 1954. Subsemnata este ghid, iar turul ghidat este gratuit.
Doritorii sunt rugati sa ma contacteze printr-un comentariu la aceasta postare, pana luni, 6 octombrie a.c.

Foto de la Jilava: kriStudio

Ignaţiu de Loyola și Inchiziţia anului 2014

Citesc o carte a cardinalului Tomáš Špidlík despre conexiunile Exercitiilor lui Ignaţiu de Loyola cu spiritualitatea răsăriteană. Aseară, în autobuzul 634, mă așez, cu cartea în mână, în faţa unui domn. Aprox. 70 de ani, evident pensionar, cu o mulţime de sacoșe cu merinde în mână. După ce autobuzul se pune în mișcare și domnul ia un prim contact cu coperta cărţii mele, enunţă (pardon, declamă!), expert și infailibil, următoarea opinie:

– Loyola ăsta, mare inchizitor!

Explicabil, doar suntem în ţara în care toată lumea știe politică, fotbal și religie. Îl cercetez câteva secunde, după care zic:

– Cred că îl confundaţi.

– Hai, dom’ne, mie îmi spui?! Ăsta a fost cel mai mare inchizitor al tuturor timpurilor. Mai citește și mata istorie!

– Repet, îl confundaţi.

– Ba nu, mata nu știi ce citești acolo! Îţi zic io, Loyola a fost cel mai mare inchizitor! Vai, ce prăpăd au făcut aștia în istorie!

Stau pe gânduri dacă să intru pe bune în dialog cu el. Și am dilema aia a sfântului Ignaţiu însuși, la răscruce, doar că eu nu am măgar care să facă discernamânt în locul meu. Dar cum vecinii de scaun par a fi interesati de perspectiva de tabloid a domnului cu pricina, mă simt, eu, aseară, în 634, obligată să apăr imaginea lui Ignaţiu înaintea posterităţii consumatoare de Click și Libertatea. Zic:

– Dacă vorbiţi despre cel mai cunoscut inchizitor, acela a fost Torquemada. E drept, spaniol ca și Loyola.

Domnul tace. Eu continui:

– Inchizitorii erau, în general, dominicani, iar Ignaţiu nu era dominican.

Domnul tace în continuare. Încurajată de tăcerea lui, concluzionez:

– Iar Ignaţiu nu doar că nu a fost inchizitor, dar a fost el însuși cercetat de Inchiziţie.

Domnul face o pauză de câteva secunde (nu că ar ezita, e strict pentru efectul dramatic), apoi repetă ca un ecou, cu volumul vocal aferent:

– Vai, ce prăpăd au făcut ăștia în istorie! Numa’ unii ca matale, care nu citește ca lumea, poa’ să spună că Inchiziţia nu a existat și că alea-alea… Da’ pe vremea mea se făcea carte, nu ca acum, și io știu ce au făcut ăștia, cu Loyola ăsta al lu’ matale în frunte.

Mă simt onorată că Ignaţiu “ăsta” mi-a fost atribuit în această manieră inedită. N-am zis nimic cum că Inchiziţia n-ar fi existat, dar, in extenso, probabil că după raţionamente “creative” de felul aceasta s-a edificat omul nou, multilateral dezvoltat. Ce-ar mai fi de zis? Vecinii sunt captivaţi de subiectul conspirativ și nimic din ce-aș putea spune eu nu ar putea avea savoarea “știinţei” domnului educat, după toate aparenţele, la școala solidă a stalinismului și a materialismului dialectic. A cărui certitudine definitivă și de necontrazis are un flavor care îmi amintește de fermitatea bocancului sovietic astupător de guri despre care povestește savuros pr. Tertulian Langa, cel mult trecut prin pușcăriile comuniste.

Morala e aproape ca-n bancul ăla cu șoricelul pe care vaca îl acoperă cu balegă pentru a-l feri de motan, dar pe care, până la urmă, motanul îl găsește: nu oricine te bagă în belea îţi vrea răul, după cum nu oricine te scoate din belea îţi vrea neapărat binele. Cam așa și aseară, în 634: cu toate că întemeietorul iezuiţilor a ieșit cam șifonat din mitologia cu pretenţii de adevăr istoric a interlocutorului meu, măcar pasagerii din vecinătatea noastră au auzit cu acest prilej, de Ignaţiu. N-avem de unde ști dacă nu cumva unul dintre ei va ajunge vreodată să depășească mentalitatea talibană de atotștiutorism tabloido-securistic în care i-a fost expus portretul lui Ignaţiu de Loyola, pentru a-l descoperi cu adevărat.

PS: Aflasem din cartea cu pricina mai multe chestiuni interesante, cum ar fi, de pildă că Nicodim Aghioritul, editorul Filocaliei, a tradus Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu și l-a pus în circulaţie în mănăstirile grecești. Nu i-am mai spus și asta domnului de aseară, mi se părea că n-ar face faţă la atâtea vești proaste, care contraziceau istoria “serioasă”…

Papa și rabinul, despre cer și pământ. Ce este dialogul (1)

Erau odată un rabin și un preot catolic… Nu, nu e un banc. Așa începe scrierea unei cărţi de spiritualitate vie, ancorată în realităţile lumii contemporane, de la dialogul respectuos și onest dintre doi prieteni: rabinul Abraham Skorka și cardinalul Jorge Bergoglio (devenit, ulterior, Papa Francisc). O carte frumoasă și bună, din care am de gând să vă împărtășesc zilnic o mostră de trăire firească și transparentă a credinţei în Dumnezeu, așa cum numai oamenii cu inima curată întru Adevăr o pot experimenta.

Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant, și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 9).

Dumnezeul din manual, între Bau-Bau și Superman

Mă îndoiesc că la întrebarea: „Sunteţi de acord cu predarea religiei în școli?” poate fi dat vreodată un răspuns tranșant: da / nu. Eu una nu pot. Cred că problema e prea complexă pentru a fi expediată monosilabic. Explic imediat, evident, din punctul meu de vedere.

Nu, nu sunt de acord cu:

– îndoctrinarea bigotă care degenerează în confiscarea mântuirii, cultivarea și încurajarea superiorităţii confesionale, izolaţionismul în eclave elitiste în care se trăiește „credinţa curată” (prin opoziţie cu cea nedusă la Nufărul a „celorlalţi”), echivalarea credinţei cu, vorba lui Pleșu, gesticulaţia religioasă, confuzia creștinismului cu superstiţia băbească. Orice abordare care-l închide pe Dumnezeu într-un ţarc ca să fie „numai al meu” și care-l obligă să reacţioneze la condiţionări exterioare ridicole („Uite, ţi-am aprins 5 lumânări, nu-i așa că mă ajuţi să trec examenul pentru care n-am citit nicio pagină?”), este, după mine, una care nu se află în adevărul evangheliilor. Steinhardt: „Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic, etc. E și foarte deștept”.

– deformarea prin excese a imaginii lui Dumnezeu, care ajunge să fie prezentat exclusiv într-una din acesta două ipostaze: fie ca Bau-Bau care te așteaptă cu parul după colţ să-ţi taxeze fiecare derapaj din „adevărata evlavie” , fie ca Superman care merge pe apă, înmulţește pâinile etc. Copiii care azi învaţă că Dumnezeu e sperietoarea care ne pedepsește ori eroul de benzi desenate care face chestii cool sunt adulţii care vor trăi o relaţie circumstanţială cu un Dumnezeu alienat și alienant, care va ajunge să fie perceput doar ca automatul de împlinit dorinţe ori previzibila ghilotină care îţi retează ţeasta când calci pe bec.

– condiţionarea aberantă a notei la Religie de anumite practici impuse cu sila (participarea la Liturghie, spovada, împărtășania), instrumentalizând astfel cele cerești în scopul obţinerii unor foloase pământești, într-un soi de simonie putredă, care încurcă grav scopurile cu mijloacele. [Îmi amintesc o discuţie pe care două mămici de copii de școală primară o aveau mai demult în autobuz. „Ăsta al meu a luat insuficient la Religie fiindcă n-a știut poruncile”. „Vai, dragă, nu înţeleg la ce o folosi tâmpenia asta. Auzi tu, să strici media copilului pentru o chestie de acum două mii de ani!”] În schimb, da, aș acorda calificativul maxim unui copil care i-a dat cornul de la prânz colegului mai sărman ori elevului care nu că nu-l umilește, dar îl ocrotește și îl ajută pe confratele lui care are o dizabilitate.

De ce NU la toate astea? Pentru că toate sfârșesc într-un oximoron, ajungând să-l vestească pe Cristos cel blând și smerit cu inima prin mijloace absolut diferite de ceea ce El este și de ceea ce El propovăduiește. Şi încă o dată, de ce NU? În „Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt enumeră în lista sa de păcate capitale: prostia, fanatismul, trufia neroadă și dragostea cu sila. Toate sunt consecinţe ale abordărilor de mai sus.

Da, sunt de acord cu:

– formarea unei conștiinţe morale care deosebește binele de rău după criterii corecte (nu politically correct!) și, mai presus decât să se concentreze obsesiv asupra nefacerii răului, își îndreaptă atenţia spre înfăptuirea binelui. Din nou, Steinhardt: „Poţi să păcătuiește de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste, cum o fac sfinţii și caracterele superioare. Dar și de rușine, o teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate; a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne; a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îţi vine greu să păcătuiești, ţi-e teribil de rușine”. Olimpicii la Religie, în opinia mea, nu ar fi aceia care recită în timp record Crezul în greaca veche, dar cei care nu păcătuiesc de rușine și au ca target nepăcătuirea din dragoste.

– predarea nu a religiei (confesionale, cu preocuparea colaterală de desfiinţare a celorlalte religii și confesiuni), ci a (istoriei) religiilor, pentru formarea unei viziuni universale oneste și respectoase asupra istoriei, culturii și civilizaţiei popoarelor de pe întreg globul pământesc, în întreaga lor complexitate și varietate de idei, concepte, care pot fi tratate pornind de la lucrurile care ne aduc împreună, nu de la cele care ne dezbină.

– dezvoltarea unei culturi biblice solide, indispensabile oricărei persoane care a citit mai mult de o carte în viaţa ei. Secole întregi din arta europeană sunt imposibil de înţeles și de integrat în context istoric fără aprehensiunea conexiunii lor cu naraţiunea biblică și cu inserarea acesteia în ţesătura cotidianului… Cum îi poţi pricepe câtuși de puţin pe Michelangelo, Caravaggio, Velasquez, Dostoievski, Dante, dar și pe mai noii Joyce, Saint Exupery, ori chiar pe Sartre și pe Nietzsche, fără să ai habar cine sunt David, Iosua, Iov, Paul din Tars ș.a.m.d.? Cum poţi avea discernământul corect pentru a înclina balanţa înspre Richard Dawkins ori spre evanghelii, dacă l-ai citit numai pe primul?

De ce toate DA-urile? Pentru că nu-mi amintesc să fi zis vreodată Isus prin evanghelii să ne arătăm mușchii spirituali, dar îmi amintesc destul de bine că a zis: „Ce-ai făcut unuia dintre aceștia mici, mie mi-ai făcut” (cf. Mt 25,31-46). Iarăși, îmi aduc aminte că din gestul unui samaritean (aka, „unul care nu e de-al nostru”) Isus a făcut pildă, iar din episodul lapidării păcătoasei (iar una „care nu-i de-a noastră, a evlavioșilor”) a scos îndemnul de a medita la propriile păcate.

Şi închei tot cu Steinhardt: „De ce îi este foame omului de azi? De iubire și de sens”. Când la ora de religie se învaţă iubirea și sensul în viaţă, premianţii de azi vor fi adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu de mâine. Altfel, rămân niște roboţei care se închină mecanic unui Bau-Bau / Superman în care, să fim serioși, nici n-ai cum să crezi pe bune.

Trecerea în nefiinţă sau logica ilogică a știrilor despre moarte

Am obosit să tot aud, când moare cineva, că „a trecut în nefiinţă”. Majoritatea enunţurilor de felul acesta sunt emise de creștini botezaţi și se referă la creștini botezaţi. Ba chiar, deseori, la două rânduri distanţă de „X a trecut în nefiinţă” apare câte o formulă pioasă, gen: „Dumnezeu să-l odihnească!” (unde să-l odihnească? în nefiinţă?) sau „Acum se află printre îngeri” (ca și cum nefiinţând, ai mai putea fi pe undeva, fie chiar și în rai).

„Moartea este şi ea o datorie pe care trebuie s-o îndeplinim” (Fer. Vladimir Ghika): cu alte cuvinte, moartea face parte din viaţă. OK, nu toţi cred cu adevărat în viaţa veșnică, d-aia și avem liberul arbitru, ca să credem fiecare ce vrem. Dar, făcând abstracţie de credinţa sau necredinţa în înviere, enunţul acesta suferă de o gravă eroare logică.

Demonstrez îndată.

1. Demonstraţie pentru creștini (nu doar cu numele): Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: „Eu sunt învierea și viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă a murit, va trăi. Şi oricine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată” (Evanghelia după Sfântul Ioan, 11,25-26).
2. Demonstraţie pentru atei, agnostici etc.: Antoine de Lavoisier, părintele chimiei moderne: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se transformă” (Legea conservării maselor).

Așadar, exprimarea e ilogică indiferent de opţiunea spirituală a emitentului enunţului „a trecut în nefiinţă”. QED.

Acum, câteva mărunte sugestii de înlocuire a nefericitei și ridicolei sintagme „a trecut în nefiinţă”:

1. Pentru creștini (fie ei și doar cu numele): a trecut la cele veșnice / la Domnul;
2. Pentru all the others: a decedat / a încetat din viaţă / a răposat / a murit.

Oricare din expresiile de mai sus, preferabilă lui „a trecut în nefiinţă”, respectă o logică minimală a enunţului. Apoi, o remarcă suplimentară: adesea, anunţarea unui deces e însoţită de boarding pass-ul care îl expediază pe răposat direct în rai, ca și cum jurnalistul e mai calificat ca Dumnezeu însuși să aloce locuri în împărăţia cerurilor ori de parcă dincolo de poarta Sfântului Petru se fac rezervări pe bază de simpatii culturale, politice ori artistice. Breaking news (doar pentru cei care cred pe bune în viaţa de apoi): până acum nici măcar „oamenii de știinţă britanici” (sic!) n-au putut descoperi un alt criteriu de distribuţie a fotoliilor de orchestră din rai decât cel enunţat în Evanghelia după Matei, 25,31-46. Restul sunt basme băbești, fără suport tehnic în manualul de utilizare a vieţii (care e evanghelia).

Bibliografie suplimentară (și pentru unii și pentru alţii de la punctele 1 și 2 de mai sus): Vladimir Ghika, „Gânduri”:

• „Moartea trebuie să fie cel de seamă act al vieţii noastre”.
• „În timpul vieţii, adu-ţi aminte că trebuie să mori; şi în ceasul morţii, că trebuie să trăieşti”.
• „Avem mult mai multe de aşteptat de la moarte decât de la viaţă”.
• „Dacă ne vine atât de greu să murim, este dovada cât de mult suntem vii, chiar până dincolo de moarte”.
• „Despre moarte putem şti câte ceva numai dacă am înţeles bine viaţa”.

Dacă nimic din cele spuse mai sus nu i-a convins pe adepţii trecerii în nefiinţă de lipsa de logică elementară a sintagmei, mai fac o ultimă încercare: Cristos zâmbindu-i triumfător morţii, de pe Crucifixul de la Xavier (v. ilustraţia).

NB: Cu toţi suntem pe moarte, încă din prima zi a vieţii! Şi, chiar de ne-am propune asta cu tot dinadinsul, în nefiinţă nu trecem!

Cum postim? (45) – „La apusul vieţii, vom fi judecaţi după iubire” (Sf. Ioan al Crucii)

Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine». Atunci îi vor răspunde cei drepţi: «Doamne, când te-am văzut flămând şi te-am hrănit, sau însetat şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin şi te-am primit, sau gol şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» Iar regele le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut». Atunci va spune celor de la stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci, am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu m-aţi primit, gol şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi nu m-aţi vizitat». Atunci ei îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?» Iar el le va răspunde: «Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut».Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi în viaţa cea veşnică” (Evanghelia după sfântul Matei 25,31-46).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (44) – Iertarea fără margini ne face plăcuţi Domnului

Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte” (Evanghelia după sfântul Matei 18,21-22).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (43) – Iubirea duşmanilor e mărturie vie a credinţei

Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit (Evanghelia după sfântul Matei 5,44-48).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (42) – Postul ochilor e necesar pentru înfrânarea inimii

Oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui (Evanghelia după sfântul Matei 5,28).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (41) – Slujirea umilă e cea mai autentică mărturie a uceniciei

Isus i-a chemat la sine [pe ucenici] şi le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc popoarele le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi, să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Evanghelia după sfântul Matei 20,25-28).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (40) – Nejudecarea aproapelui şi dreapta judecată de sine sunt condiţii necesare ale evlaviei

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, deoarece cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura şi vouă. De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? Sau cum vei spune fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi iată că bârna este în ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea bine să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Evanghelia după sfântul Matei 7,1-5).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (39) – Rugăciunea se face în taină

Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi (Evanghelia după sfântul Matei 6,5-9).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (38) – Faptele bune se fac în taină

Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri. Aşadar, când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta, aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi ca să fie lăudaţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Evanghelia după sfântul Matei 6,1-3).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (37) – Smerenia în credinţă şi în fapte e mântuitoare

[Isus] a mai spus această parabolă unora care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: „Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat” (Evanghelia după sfântul Luca 18,9-14).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (36) – Domnul ne mântuieşte prin iubire

Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el (Evanghelia după sfântul Ioan 3,17).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (35) – Credinţa autentică e însoţită de umilinţă

Cum puteţi crede voi, care primiţi mărire unul de la altul, şi nu căutaţi mărirea care vine numai de la Dumnezeu? (Evanghelia după sfântul Ioan 5,44)

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (34) – A-l sluji pe Domnul înseamnă a-l urma

Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte (Evanghelia după sfântul Ioan 12,26).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (33) – Iubirea e porunca de căpătâi

„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii” (Evanghelia după sfântul Matei 22,36-40).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (32) – Postul autentic se cunoaşte după roadele spirituale

Zis-a un bătrân: „Şezând eu cândva aproape de alt bătrân, a venit la dânsul o fecioară, grăind: «Părinte, am postit doi ani, doar a şasea zi mâncând pâine şi am învăţat pe de rost Testamentul cel Vechi şi cel Nou. Ce-mi mai lipseşte să fac?» I-a răspuns bătrânul: «Şi care este roada acestora la tine? Făcutu-ţi-s-a ocara ca cinstea?» Zis-a aceea: «Nu!» «Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup sau lipsa ca îndestularea?» Iar ea i-a zis:  «Nicidecum!» I-a răspuns bătrânul: «Nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat de de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit»” (Patericul egiptean).

Cum postim? (Introducere)

Cum postim? (31) – Slujirea aproapelui e mai bine primită decât înfrânarea de la bucate

Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: „Părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptamâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceşti doi fraţi este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu?” Răspuns-a bătrânul: „Cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor” (Patericul egiptean).

Cum postim? (Introducere)