Hieronymus Bosch, „Cristos batjocorit” (1495-1500)

Hieronymus Bosch, „Cristos batjocorit” (1495-1500)

Citind acest articol care vorbeşte despre diferite persoane publice care au ales să-l urmeze pe Dumnezeu în viaţa consacrată, am dat peste numele unui fost coleg de liceu, Alexandru Cotescu (fiul actorilor Octavian Cotescu şi Valeria Seciu), care s-a călugărit la Athos, cu numele de Daniil. Am rememorat astfel un moment  din viaţa mea de dinaintea descoperirii lui Dumnezeu, la care nu m-am mai gândit până astăzi şi care mă face să mă cutremur înaintea lipsei mele de fineţe metafizică şi de eleganţă creştină, manifestată cu ani în urmă, cu prilejul participării la întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului.

Rememorez cu bucurie anii liceului, petrecuţi într-una şi şcolile de elită ale Bucureştiului, „Gh. Lazăr”: aveam nişte colegi senzaţionali, un diriginte cu inimă de aur (Tudor Opriş) şi lumea întreagă (care, pentru noi începea cu Cişmigiul, fieful escapadelor noastre) ne stătea la picioare (sau aşa ni se părea nouă, căci aroganţa e numele mic al adolescenţei)… Eram întotdeauna sufletul petrecerilor. Neconformistă în limbaj, în atitudine, în îmbrăcăminte. Suferind acut (încă de pe atunci!) de patima leadership-ului şi peste măsură de încântată de felul în care puteam determina lumea să mă urmeze… Standardul acesta trebuia menţinut şi la întâlnirea cu pricina, la care chiar mare parte din toate patimile astea se manifestau încă bine mersi (unele chiar mai exacerbate decât în vremea liceului)…

Desigur, la asemenea întâlniri, toată lumea îşi etalează „realizările”: job-ul de fiţe, hainele de firmă, maşina de comandă, nevasta top-model, bărbatul avut, copiii geniali, vila cu piscină. Cei mai mulţi dintre noi aveau realmente aşa ceva, căci am fost o generaţie de ceea ce lumea numeşte, cu un termen ridicol, „oameni realizaţi”. Îmi amintesc cum stăteam la masă, în seara aceea de iunie, în grădina Casei Oamenilor de Ştiinţă, răzgâiaţi şi blazaţi, efectiv obosiţi de atâtea chiote, dans, mărturisiri făcute şi mărturisiri ascultate… Toţi eram perfecţi, desăvârşiţi, fără cusur, fără pată: cariere de succes, căsătorii minunate, vacanţe în străinătate, conturi doldora de diverse valute. Înainte de a fi indivizi, suflete, de a fi Claudia, Irene, Dan, Valentin, Cristina, Corina, Ciprian, eram o imagine vie a succesului: în dicţionar, la cuvântul „succes” trebuia să se afle poza noastră de grup.

După o vreme, am realizat că singurul cu care nu schimbasem nici o vorbă era Alexandru. Amintirile mele cele mai vii legate de el erau acelea legate de suferinţa produsă de moartea tatălui său, în care noi, colegii, am încercat să-i fim aproape. Tragica întâmplare se petrecuse în vacanţa de vară a clasei a XI-a şi, revenit la şcoală, în toamnă, Alexandru era complet schimbat. Deşi nu fusese niciodată un cuceritor (cu toate că avea un fizic de invidiat, ochii de un albastru intens, păr brunet, o statură întrucâtva atletică, o inteligenţă fină, purtată fără ostentaţie), o dată cu această schimbare, Alexandru devenise un taciturn. Era de înţeles, ştiam cu toţii câtă afecţiune avusese faţă de tatăl lui… Acum, la revederea după zece ani, Alexandru stătea la masă în faţa mea şi, sesizând, cum ziceam, că nu am schimbat nici o vorbă cu el, îl întreb, tâmpă şi impersonală, mai mult de dragul conversaţiei decât pentru că mi-ar fi păsat cu adevărat: „Şi tu, ce lucruri măreţe ai făcut în viaţă până acum?” El se uită la mine cu ochii ăia de culoarea cerului de vară (ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri) şi zice aproape în şoaptă: „L-am căutat pe Dumnezeu”. Toată gaşca (şi eu la unison cu ea) izbucneşte într-un râs nebun, aproape isteric. „Te-ai ţicnit sau faci mişto de noi?”, întreabă una din fete. Alexandru îşi păstrează aceeaşi mină impasibilă şi zâmbeşte discret: „Studiez teologie. Vreau să devin preot şi, cu voia lui Dumnezeu, să mă călugăresc”. Toată lumea râde şi mai abitir ca înainte şi îl asaltează cu întrebări privitoare la facultatea pe care ştiam cu toţii că o începuse după absolvirea liceului, un profil tehnic, nu mai ştiu exact ce anume… Băieții fac mişto în felul lor, fetele şi ele… Desigur, toată lumea consideră aceste glume ca fiind foarte inspirate şi potrivite, nimeni nu are nici cea mai mică senzaţie că e deplasat în ultimul hal. Dar Alexandru nu intră deloc în jocul nostru…

Nu-mi mai amintesc exact cum s-a încheiat discuţia cu pricina. Dar ştiu sigur că am plecat de acolo cu convingerea fermă că Alexandru Cotescu e cel mai mare ratat din clasa noastră. Looser-ul suprem, cu atât mai mult cu cât el avea beneficiul unui start-up mai bun decât al multora dintre noi (nu era de colea să fii progenitura unui cuplu de actori atât de cunoscuţi), de care (după mintea mea de atunci) se alesese praful…

Rememorând acum scena respectivă, ea îmi pare desprinsă dintr-un tablou de Hieronymus Bosch. Grotescul nostru nu anihilează fineţea spirituală a lui Alexandru. El rămâne serafic, în mijlocul batjocurii noastre. Noi ne considerăm îndreptătiţi să râdem de el, pentru că el nu este ca noi. La fel au făcut iudeii, care l-au batjocorit pe Isus tocmai pentru că El nu era ca ei, nu corespundea standardelor asociate de ei cu noţiunea de bine, de adevăr. Desigur, comparaţia e exagerată, dar e reală în măsura în care confruntarea dintre cei ai lui Dumnezeu şi cei ai lumii e atât de discrepantă încât ajungi să te întrebi cum de e posibil fie şi numai dialogul elementar între ei…

Cred că există o insensibilitate (dusă până la intoleranţă) faţă de Cristos, mai cu seamă în cei preocupaţi prea mult de voia lumii şi de propriile lor patimi, legiferate de „succes”, „faimă”, „realizare”, „ajungere”… E o orbire care te face să-i crezi orbi pe cei care nu văd asemenea ţie… E o intoleranţă pe undeva inconştientă, care ia naştere dintr-un refuz vădit al posibilităţii ca pe lume să existe ceva mai bun decât o carieră fulminantă, o maşină decapotabilă şi o familie model. Adică, cum, dom’ne, să le vorbeşti unora care le ştiu pe toate, care au de toate, care le-au văzut pe toate, despre faptul că acolo sus e Cineva mai mare decât ei? Nu, nu, e imposibil, eu am ajuns aici unde sunt prin propriile puteri, nu m-am rugat în viaţa mea, nici în biserica n-am intrat; la ce mi-ar putea folosi (sic!) mie Dumnezeu? Iată intoleranţa la Cristos, care se insinuează în existenţa noastră preaplină de propriul eu şi pune, pe nesimţite, stăpânire pe ea. Un fel de „Dacă Dumnezeu ar exista, cum aş putea suporta să nu fiu eu Dumnezeu?” al lui Nietzsche…

De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată pe Alexandru, dar rememorarea acestui moment dă acum naştere unui sentiment de profundă ruşinare de mine însămi şi de îndurerare pentru suferinţa provocată lui Cristos de atâta uşurătate, aroganţă, trufie, lumesc, patimă, neascultare, egoism, eu-eu-eu-mult-prea-mult-eu… Doamne, iartă-mă că te-am batjocorit în chipul slujitorilor tăi cei mici, umili şi fideli, că m-am lăudat cu ale mele şi nu întru crucea ta, că am dispreţuit atâta vreme bunătăţile tale cereşti… Şi pune în inima monahului Daniil din muntele Athos iertarea faţă de purtarea mea nesăbuită şi rugăciunea smerită pentru păcătoasa de mine… Amin.

Anunțuri