La mulți ani pe 15 august?

Luca di Tommè, „Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare”, 1362

Se urează „La mulți ani” pe 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului? Am întâlnit frecvent această dilemă și am observat că ideea predominantă este aceea că „n-ar fi bine” să facem urări de viață lungă într-o zi în care ne amintim de încheierea unei vieți pământești.

Cum stau lucrurile, de fapt?

1. Toți sfinții din calendar sunt sărbătoriți în ziua morții lor. Inclusiv martirii (adică aceia care au fost torturați și uciși din pricina credinței lor în Cristos): Sfântul diacon Laurențiu din Roma, ars pe un grătar cu cărbuni încinși în timpul persecuției pe care Împăratul Valerian a declanșat-o în anul 258 împotriva creștinilor, este sărbătorit în ziua martiriului său, consemnată ca fiind 10 august. Printre alții, pe sfinții Nicolae și Dimitrie Izvorâtorul de Mir (pentru care compatrioții noștri au o devoțiune specială) îi amintim tot în ziua morții lor (6 decembrie, respectiv 26 octombrie).    
2. Motivația pentru care data de referință pentru pomenirea din calendar a sfinților este nu a nașterii lor pământești, ci a morții, este aceea că, pentru creștini, moartea nu este un sfârșit, ci un început: al veșniciei împreună cu Dumnezeu. De aceea, dintotdeauna, creștinii consideră moartea ca fiind o „naștere pentru cer”, cu atât mai mult pentru aceia care au dus pe pământ o viață închinată prieteniei cu Dumnezeu.
3. De la regula sărbătorii sfinților în ziua nașterii lor pentru cer există doar două excepții:

• Pentru trei persoane celebrarea liturgică (deopotrivă în Biserica Catolică și în cea Ortodoxă) are în vedere atât memorialul nașterii lor, cât și cel al morții (adică al nașterii lor pentru cer):
  • Prima dintre aceste persoane este Mântuitorul însuși, a cărui naștere o sărbătorim la Crăciun (25 decembrie), iar amintirea morții sale este celebrarea din Vinerea Mare.
  • Apoi, Maica Domnului, a cărei naștere este în calendar la 8 septembrie, iar adormirea la 15 august.
  • Și Sfântul Ioan Botezătorul, pentru care sărbătorim nașterea la 24 iunie și moartea martirică (prin decapitare, conform Evangheliei după Sf. Marcu 6,17-29) la 29 august.
• Există câteva cazuri (foarte rare) când sfinții sunt comemorați în alte date relevante pentru biografia lor. Așa este, de pildă, Sfântul Papă Grigore cel Mare, care în calendarul ortodox este sărbătorit în ziua morții sale (12 martie), iar Biserica Romano-Catolică îl pomenește în ziua consacrării sale episcopale (3 septembrie).

Așadar, dacă le urăm „La mulți ani” celor pe care îi cheamă Dumitru / Dumitra pe 26 octombrie, celor care poartă numele Laurențiu pe 10 august și tuturor celor numiți Nicolae / Nicoleta pe 6 decembrie sau apelăm la această urare la orice altă onomastică (legată de ziua nașterii pentru cer, adică a morții pământești, a sfântului al cărui nume îl poartă), este logic și legitim să o facem și pe 15 august, când le putem ura „La mulți ani” celor botezați cu numele Sfintei Fecioare Maria. Mai importantă decât urarea de ani mulți ar fi aceea de ani binecuvântați, adică de viață trăită în lumina virtuților Sfântului patron pe care îl sărbătoresc: căci se cuvine să nu uităm că nu pe noi ne sărbătorim, ci pe sfântul / sfânta al cărui nume îl purtăm. Și tocmai de aceea, vorba Monseniorului Vladimir Ghika (martir român pe care îl amintim la 16 mai, data la care s-a născut pentru cer în Fortul 13 – Jilava), „cea mai potrivită cale de a-i sărbători pe sfinţi este aceea de a le semăna lor. De ce n-am încerca să trăim ca ei, fie şi numai o zi, de ziua lor?”

Și, la final, o nota bene: Încă din primele secole de creștinism mai multe texte vorbesc despre Adormirea Maicii Domnului și înălțarea ei cu trupul și cu sufletul la cer. Dintre aceste texte, cel al Sfântului Ioan Damaschinul este cel mai cunoscut, căci lui i se datorează preluarea unei relatări mai vechi (aparținând Sfântului Iuvenal, episcop de Ierusalim, la Conciliul de la Calcedon din 451), conform căreia, atunci când apostolii au deschis mormântul Sfintei Fecioare, l-au găsit gol, ceea ce i-a condus la credința că ea a fost ridicată cu trupul la cer.

Este interesant faptul că, deși credința în Adormirea Maicii Domnului a avut originea în Răsărit (unde și sărbătoarea omonimă a fost instituită în jurul anului 600 de împăratul Maurițiu), Biserica Ortodoxă nu a formulat-o dogmatic niciodată, ea păstrând ca fundament al sărbătorii (și implicit al credinței asociate) acest text al Sfântului Ioan Damaschinul. Biserica apuseană a „importat” sărbătoarea din Răsărit la începutul secolului VII, iar două secole mai târziu a numit-o Ridicarea (lat. assumptio) Sfintei Fecioare cu trupul și sufletul la cer; abia în anul 1950, prin Constituția Apostolică Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma care afirmă că „Maria cea pururea fecioară, la încheierea vieții ei pământești, a fost ridicată cu trupul și sufletul în slava cerească”.

Corneliu Bărbuț – „Sfântul Iosif, patronul muncii”

Azi ne întâlnim din nou cu sfântul Iosif. După sărbătoarea din 19 martie, acum Sfânta Biserică ne propune să-l „vedem” pe Tatăl purtător de grijă al lui Isus în latura sa profesională. Glasul şi mâna lui Isus ca instrumente ale Bunului Pastor sunt, de fapt, şi instrumentele lui Iosif la lucru. Atitudinea în timpul lucrului, a serviciului, merită aprofundată în ceea ce îl priveşte pe sfântul Iosif.

Catehezele pentru pregătirea Întâlnirii Mondiale a Familiilor de la Milano din 2012 cu tema „Familiile, munca şi sărbătoarea” surprind foarte frumos una din temele esențiale ale omenirii de azi: munca. Cât de mult contează în zilele noastre felul în care muncim, interacționăm cu colegii noştri sau pur şi simplu cu cei cu care ne întâlnim la servici. Isus a învățat mult de la felul în care Iosif lucra şi merită ca tații să aprofundeze mai mult aceste clipe petrecute împreună cu copiii lor.

Căutând în scrierile despre sfântul Iosif, am descoperit ca el este considerat patronul unei morți bune (tradiția spune ca ar fi murit în brațele lui Isus şi alături de Sfânta Fecioară Maria, înainte de începerea vieții publice a lui Isus), patronul Bisericii Catolice (declarat de Papa Pius al IX-lea, în 1870), patronul neoficial împotriva dubiilor şi ezitărilor, patronul îndrumătorilor spirituali, care mijloceşte în mod special pentru familii, tați, mame însărcinate, călători, imigranți, vânzători si cumpărători de locuințe, ingineri, meşteşugari şi muncitori, în general.

Prima mențiune istorică a devoțiunii către sfântul Iosif, care datează din anul 800, îl numeşte pe Iosif „nutritor Domini” (educatorul/păzitorul Domnului Isus) şi continuă în această formă până în secolul XIV. Sfântul Toma de Aquino vorbeşte despre necesitatea prezenței lui Iosif în planul Întrupării, pentru că dacă Sfânta Fecioară Maria nu ar fi fost măritată, iudeii ar fi omorât-o cu pietre, iar în tinerețe Isus nu s-ar fi putut lipsi  de grija şi ocrotirea unui tată pământesc. În secolul XV, Jean Gerson scrie „Considerații despre sfântul Iosif” şi predică despre Iosif la Conciliul din Constance. Papa Leon al XIII-lea scrie, în 1889, enciclica „Quamquam Pluries”, în care îi imploră pe catolici să se roage prin mijlocirea sfântului Iosif, ca patron al Bisericii, în vederea schimbării feței Bisericii.

Şi noi azi suntem în fața lui Iosif, pe care îl putem ruga împreună, toți cei care citim aceste rânduri, să ajute Biserica în fața provocărilor de azi, să ne sprijine să simțim iubirea lui şi să ni-l facă cunoscut pe Isus cel înviat, în lumină şi pace la locurile noastre de muncă.

Despre autorul acestui articol: Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie, Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a IX-a – Regăsirea lui Isus în templu)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a, Ziua a VII-a, Ziua a VIII-a

Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau.  Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilorⁿ, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa^o Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese.  Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor (Evanghelia după sfântul Luca 2,41-51).

În textul acestei evanghelii (pe care Biserica o propune spre lectură în Liturghia sărbătorii sfântului Iosif, care se celebrează azi), Iosif apare numai în treacăt, menţionat de către Sfânta Fecioară Maria. Evenimentul de la 12 ani (vârsta majoratului pentru băieţi, la evrei) arată, pe de o parte, faptul că părinţii lui Isus aveau deja mare încredere în el, eforturile lor educative bazându-se pe încredere (câţi părinţi au azi încredere în copiii lor de 12 ani?), dar, pe de altă parte, ne dezvăluie o serie de sentimente din sânul Sfintei Familii.

Mama lui Isus recunoaşte că „tatăl tău şi cu mine te-am căutat”. Trei zile de căutări arată nu doar semnificaţia teologică (trimiterea la Înviere), dar şi o căutare cu emoţii, cu griji şi preocupări serioase. Cum ar fi azi pentru oricare dintre voi, părinţii de azi, să nu ştiţi unde vă este copilul timp de trei zile?

Este cunoscut că femeile sunt mai emoţionale, astfel încât evanghelia de azi ni-l descoperă pe sfântul Iosif în persoana unui om lucid, care o linişteşte pe Sfânta Fecioară pe tot timpul acestor căutări. Sfântul Iosif este cel care practic „munceşte” la căutarea lui Isus.

Aceasta este ultima mențiune a Sfintei Scripturi cu referire la sfântul Iosif şi cea mai extinsă ca desfăşurare. Această apariţie a Patronului Bisericii Catolice poate fi interpretată ca o încununare a celor şapte momente / mistere menţionate anterior în Cartea Sfântă. 

Dacă în evangheliile precedente aveam secvenţe despre Iosif, acum avem în faţa ochilor un filmuleţ de 3  zile. Şi am putea medita mult mai mult asupra acestui pasaj, despre bucurie, căutare, îngrijorare…

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VIII-a – Prezentarea la templu)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a, Ziua a VII-a

(Simeon) a fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el (Evanghelia după sfântul Luca 2,27-33).

Iosif este cel care a pregătit această prezentare la templu. El a cumpărat o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (nu ştim exact ce anume), a pregătit hainele necesare acestui moment. Avem nevoie şi noi astăzi de Iosif că să ne pregătească pentru a merge în faţa Domnului.

Mirarea faţă de ce a spus despre Prunc bătrânul Simeon se continuă după vestirea păstorilor. Oare chiar nu înţelegea Iosif pe cine creştea el? Un tată are nevoie de păreri din exterior pentru a-şi redescoperi copilul, pentru a-l vedea cu alţi ochi, pentru a-l aprecia mai mult şi a fi împreună binecuvântaţi.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VII-a – A treia apariţie a îngerului)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a VI-a

După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif în Egipt şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilul şi  mama lui şi mergi în ţara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau să ia viaţa copilului”. El s-a sculat, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel. Auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său Irod, s-a temut să meargă acolo. Înştiinţat în vis, s-a dus în părţile Galileii şi a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: „Se va chema Nazarinean”  (Evanghelia după sfântul Matei 2, 19-23).

Pe lângă multe veşti primite care i-au creat disconfort, iată că Iosif mai primeşte şi veşti bune. Un tată cu discernământ, care deşi aştepta momentul întoarcerii, se reîntoarce acasă doar când primeşte comanda. Este o familie pribeagă, iar Iosif cu siguranţă ca şi în Egipt şi-a construit prietenii şi relaţii bune cu vecinii şi nu numai.

Bucuria lui Iosif de a se întoarce în Nazaret a cunoscut piedici pentru că a fost nevoie de încă o apariţie în vis pentru a stabili locul aşezării Sfintei Familii. Avem nevoie de ezitări pentru a lua deciziile cele mai bune.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a VI-a – A doua apariţie a îngerului)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a, Ziua a V-a

După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt (Evanghelia după sfântul Matei 2,13-14).

Deducem că ar fi acelaşi înger care îi apare lui Iosif, de fiecare dată în vis. Iosif este om al credinţei, care acţionează şi nu amână. A plecat noaptea fără prea mult bagaj. Câtă disponibilitate! Pericolele la care familia sa este expusă nu sunt cunoscute decât prin această veste. Lasă la o parte confortul lui, al părinţilor, pentru binele Pruncului. Copilul este pe primul loc în viaţa unei familii.

Iosif este cel care acţionează în sprijinul protejării familiei. Identifică problema, pericolul, primejdia şi fereşte familia de distrugere.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a V-a – Vizita Magilor de la Răsărit)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a, Ziua a IV-a

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau: „Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui”. […] După ce l-au ascultat pe rege, au plecat şi iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit, mergea înaintea lor, până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ^f, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă. După ce au fost înştiinţaţi în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în ţara lor (Evanghelia după sfântul Matei 2,1-2.9-12).

Aici avem un moment cheie în care sfântul Iosif este în umbra celorlalte două personaje din familia sa. Magii nu puteau să facă atâta drum doar pentru a lăsa cele trei daruri şi să plece imediat înapoi. Ei au dormit o noapte în apropierea Pruncului. Şi cine putea avea grijă de ei, de aceşti musafiri speciali, dacă nu Iosif? Pentru Iosif a fost cu siguranţă unul din momentele marcante ale vieţii. A avut ocazia să petreacă un timp cu oameni importanţi ai vremii sale. E ca şi cum în zilele noastre ar veni la noi acasă trei ambasadori din ţări diferite.

Chiar dacă Iosif era un simplu tâmplar, iar Magii erau oameni cu multă învăţătură, această întâlnire a lăsat urme în modul în care Iosif l-a educat ulterior pe Isus. Şi noi azi întâlnim persoane speciale, dar rar vorbim despre ele. Iosif a fost ambasadorul familiei sale: el este cel care discută cu Magii şi poartă în timp rezultatele discuţiilor lor.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a IV-a – Vestirea păstorilor către Iosif şi Maria)

Ziua I, Ziua a II-a, Ziua a III-a

Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: „Să mergem până la Betleem şi să vedem acest Cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori (Evanghelia după Sfântul Luca 2, 15-18).

Păstorii l-au găsit pe Iosif lângă Pruncul culcat în iesle. Iosif era obosit de căutările anterioare naşterii, iar  acum are ocazia să i se confirme magia momentului. Are înaintea lui niste păstori, oameni simpli care le povestesc ce au văzut şi auzit. Imaginea lui Iosif în faţa lui Dumnezeu care uimeşte şi se dezvăluie prin intermediari/martori.

Sfântul Iosif ne învaţă contemplaţia. O contemplaţie care trece prin meditaţie şi contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a ascultat cu inima deschisă predica păstorilor. Şi ne arată că rezultatul contemplării este bucuria.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a III-a – Naşterea lui Isus în Betleem)

Ziua I, Ziua a II-a

Şi Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, întrucât era din casa şi din familia lui David, pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei (Evanghelia după Sfântul Luca 2,4-7).

Iosif pregăteşte naşterea lui Isus. Umblă să caute un loc pentru ei, se agită, dar, în acelaşi timp, o linişteşte pe Maria. Tatăl, care interacţionează cu exteriorul familiei, are menirea de a purta de grijă propriei familii,  în ciuda tuturor ostilităţilor, şi de a renunţa la propriul confort pentru interesul Pruncului, al copilului.

Sfântul Iosif este cel căruia îi putem cere ajutor pentru a pregăti naşterea lui Isus în inima noastră. O pregătire bună pentru orice spovadă, ca şi o pregătire bună pentru timpul petrecut în Adoraţie Euharistică. Un ajutor pentru taţi, în conducerea familiei în mijlocul ostilităţii mediului exterior…

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua a II-a – Prima apariţie a îngerului)

Ziua I

Naşterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice:Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emmanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui (Evanghelia după Sfântul Matei 1,18-24).

Iosif o ia la el pe Maria. De câte ori înainte de căsătorie, bărbatul (viitorul mire) nu s-a întrebat dacă e bine ce face? Căsătoria este un îndemn al Domnului printr-un înger sau prin alte modalităţi. O vocaţie la „a lua” în grija şi spre creştere împreună…

Sfântul Iosif este un sprijin zilnic în viaţa noastră de familie şi lumină pentru toţi cei care se pregătesc pentru căsătorie, dar în special pentru viitorii taţi.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Corneliu Bărbuţ – Nouă meditaţii pentru familii pe marginea vieţii sfântului Iosif (Ziua I – Introducere)

E uşor de observat că auzim numele de Iosif din ce în ce mai rar în jurul nostru. Iar atunci când îl auzim, aproape întotdeauna suntem siguri că purtătorul numelui este catolic şi că e de prin Moldova.

Documentându-mă despre locurile actuale de pelerinaj pe urmele sfântului Iosif, am remarcat Cotignac (Provence, Franţa), unde se fac pelerinaje speciale pentru taţi, şi Mont-Royal (Canada), considerat cel mai popular din lume. Ştiaţi, de exemplu, că în lume sunt cinci ţări consacrate sfântului Iosif? Printre ele sunt Franţa, Belgia şi Canada.

Însă mai aproape de noi avem Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, care poartă acest nume împreună cu întreaga Arhidieceză Romano-Catolică de Bucureşti şi ne aduce mai aproape figura şi persoana lui Iosif.

Printre sfinţii care obişnuiau să-şi îndrepte privirea către Tatăl purtător de grijă al Mântuitorului se numără Tereza de Avila, care îl considera pe sfântul Iosif îndrumătorul ei spiritual şi patron al tuturor îndrumătorilor spirituali.

În zilele care urmează, pregătitoare pentru celebrarea sărbătorii sfântului Iosif (celebrată în Biserica Catolică la data de 19 martie), doresc să vă invit într-un periplu prin cronologia evangheliilor în care apare figura sfântului Iosif, din dorinţa de a propune familiilor creştine modelul de sfinţenie al acestui tată exemplar din Noul Testament.

(va urma)

Despre autorul acestui articol

Corneliu Bărbuţ (n. 1968) este inginer de telecomunicaţii şi lucrează ca Director de Operaţiuni într-o corporaţie românească. Este tată de familie şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi desfăşoară activităţi pe mai multe planuri destinate promovării valorilor familiei creştine.

Cum arată sărăcia

Biserica Catolică îl sărbătoreşte azi pe Sărăcuţul Francisc de Assisi, sfântul care i-a dat sărăciei titlul de „sfântă soră” şi care, aşa cum îndeamnă evanghelia de azi, luat asupra sa „jugul” lui Isus (cf. Mt 11,29). Şi dacă ar trebui să asociez mental conceptul de sărăcie (atât exterioară cât şi interioară) unei imagini anume, atunci singura care mi s-ar părea potrivită ar fi Letto di San Francesco.

În februarie 2008 am păşit pe urmele lui Francisc la Verna, acolo unde în sărbătoarea Sfintei Cruci a anului 1224, Domnul l-a învrednicit pe franciscanul pe atunci în vârstă de 43 de ani de darul stigmatelor.

Şi străbâtând acel convent vechi de secole şi încărcat de istorie franciscană, am intrat şi pe faimosul Coriddoio delle Stimate, un culoar ce traversează mănăstirea. Pe o latură a culoarului mai multe uşi care dau către diverse încăperi şi capele minuscule, zidite în stânca dură a muntelui. Şi, la un moment dat, plăcuţa de pe perete ne avertizează că dincolo de uşă vom vedea patul sfântului (iar popasul pelerinului în acest loc preţ de un Tatăl Nostru şi un Bucură-te, Marie este înzestrat cu darul indulgenţei).

Ne închipuim, desigur, o chilie sărăcăcioasă, de dimensiuni infime, lipsită de orice fel de confort elementar. Dar dincolo de uşă nu e e nici măcar o încăpere, e o ieşire care dă într-o chilie săpătă în stânca muntelui. Chilia lui Francis e o peşteră inundată, iar din mijlocul apei iese la iveală patul, cioplit şi el în piatră. Nimic în afara aceste imagini nu mi-a tulburat vreodată mai mult inima atunci când vine vorba de sărăcie.

Sărăcuţule Francisc, roagă-te pentru noi!

NB: Mai multe imagini de la Verna, pe site-ul oficial al sanctuarului aici.

PS: Şi un bonus pentru anti-ecumenişti: pictura Bisericii Drăgănescu, executată de pr. Arsenie Boca, care îl înfăţişează pe Francisc în cer, alături de mai mulţi sfinţi ai Bisericii Răsăritului.

Adormirea Maicii Domnului la catolici

Sărbătoarea de astăzi, Adormirea Maicii Domnului (sau Ridicarea Sfintei Fecioare Maria la cer), are o particularitate rareori sesizată: deşi celebrată la aceeaşi dată de toate cele trei Biserici creştine majore (Catolică, Ortodoxă şi Anglicană), ea nu cunoaşte o definiţie dogmatică decât în Biserica Romei.

Istoric vorbind, un prim element luat în discuţie de Sfinţii Părinţi a fost decizia asupra faptului dacă Fecioara a murit sau nu, chestiunea rămânând deschisă în rândul scriitorilor bisericeşti din primele secole. Epifanie din Salamis (în 377) scrie că nimeni nu ştie dacă Maria a murit sau nu. Începând cu sfârşitul sec. al IV-lea, mai multe apocrife vorbesc despre „adormirea” sa. Aici trebuie să introducem în discuţie deosebirea terminologică între Biserica Catolică şi cea Ortodoxă: în vreme ce catolicii denumesc dogmatic „asumpţiunea” (de la lat. asumptio, ridicare), ortodocşii folosesc termenul „adormire. Tradiţia ortodoxă preia relatarea unor apocrife numite generic Transitus Mariae, care furnizează detalii legate de eveniment. În formularea ei dogmatică, Biserica Catolică afirmă că se sprijină nu pe aceste surse, ci pe tradiţia Bisericii de-a lungul secolelor (sărbătoarea există încă din sec. al VII-lea), pe învăţătura scolastică şi pe interpretarea izvoarelor biblice.        

Formularea dogmatică privitoare la evenimentul sărbătorit astăzi este conţinută de constituţia apostolică Munificentissimus Deus, pronunţată de papa Pius al XII-lea la data de 1 noiembrie 1950. Respectiva formulare lasă deschisă dezbaterea privitoare la moartea Fecioarei înainte de ridicarea ei la cer (chestiune tranşată în Biserica Ortodoxă de opinia conform căreia Fecioara a murit şi înviat), afirmând că: „încheindu-şi viaţa pământească, ea fost ridicată cu trupul şi sufletul la slava cerească” (textul întreg al documentului papal, aici).

Aşa mor sfinţii

Zilele trecute, Biserica a sărbătorit-o pe sfânta Tereza Benedicta Crucii, care a trecut la Domnul în camera de gazare de la Auschwitz-Birkenau. Astăzi, liturgia ne propune comemorarea sfântului Maximilian Kolbe, preot franciscan torturat de nazişti şi ucis cu bestialitate la Auschwitz. Preiau o biografie sumară a sa de pe www.ercis.ro:

Raymund Kolbe s-a născut la 8 ianuarie 1894 în Polonia. A intrat de foarte tânăr în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali. Îşi ia numele de Maximilian Kolbe şi, în anul 1918, este sfinţit preot la Roma. Arzând de iubire filială faţă de Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, a întemeiat, împreună cu părintele provincial Iosif Pal (de origine română – n.r.), o asociaţie numită „Armata Neprihănitei” (1917), pe care a răspândit-o atât în patria sa, cât şi în afară. În Polonia scoate revista lunară „Cavalerul Neprihănitei”. Fondează oraşul Neprihănitei – Niepokalanów – lângă Varşovia în anul 1927, iar în anul 1930 la Nagasaki, în Japonia. Ca misionar în Japonia, s-a străduit pentru propovăduirea credinţei creştine sub patronajul şi ocrotirea Neprihănitei Fecioare. Întorcându-se în Polonia, şi-a continuat apostolatul cu aceeaşi râvnă. Intenţionează să meargă în India, dar este rechemat. În timpul războiului conduce presa şi-i îndeamnă pe toţi la iubire creştină. Arestat de Gestapo, este eliberat, dar la 17 februarie este arestat din nou şi ajunge în lagărul de la Auschwitz unde a avut mult de suferit. Şi-a încheiat activitatea oferindu-şi viaţa ca ardere de tot pe altarul iubirii faţă de aproapele, la 14 august 1941.

Pentru că am văzut, în primăvăra aceasta, la Auschwitz, celula din care sufletul lui Maximilian s-a înălţat la Domnul, vreau să detaliez acest ultim element biografic al său, care l-a ridicat la cinstea altarelor catolice.

În jumătatea de an petrecută la Auschwitz, pr. Maximilian (deţinutul nr. 16670) a trăit eroic virtuţile creştine, sacrificându-se zi de zi pentru aproapele, în numele lui Cristos. Obişnuia să-şi împartă celorlalţi deţinuţi raţia infimă de hrană, să le cedeze altora locul lui la infirmerie (conform mărturiei unui medic protestant care trata bolnavii din blocul 12), să umble prin lagăr, din bloc în bloc, întrebând: „Are cineva nevoie de ajutor? Sunt preot catolic”. Un prizonier a relatat că zeci de oameni se furişau în timpul nopţii în blocul în care stătea Kolbe, pentru a implora rugăciunile şi ajutorul lui spiritual şi că pr. Maximilian se ruga mai ales pentru torţionarii lui. Bătut cu cruzime şi pedepsit cu 50 de lovituri de bici pentru că, din cauza bolii şi a epuizării, nu a putut căra un bloc de piatră mai mare decât el, părintele a răspuns cu iubire şi răbdare tuturor suferinţelor (zicea medicul Rudolph Diem, martor al acestor torturi: „Pot afirma cu certitudine că în timpul celor patru ani petrecuţi în Auschwitz, nu am văzut niciodată o asemenea pildă sublimă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele”).

În iulie 1941, un prizonier din blocul în care era încarcerat Kolbe a dispărut. Fiind presupus evadat, comandatul Karl Fritzch a dispus aplicarea pedepsei încetăţenite pentru această împrejurare: exterminarea a 10 deţinuţi din blocul celui dispărut (care, ironia face să fie descoperit ulterior, înecat într-o latrină din campus). Franciszek Gajowniczek, unul dintre cei zece, se lamentează: „Copilaşii mei, copilaşii mei! Ce se vor face ei fără mine?”. Pr. Maximilian face un pas înainte către comandant, care strigă isteric: „Ce vrea porcul ăsta polonez?” Iar Maximilian răspunde: „Sunt preot catolic. Îngăduiţi-mi să merg eu în locul lui. Eu sunt bătrân (avea 47 de ani –n.r). El are soţie şi copii”. Este uluitor felul în care a lucrat providenţa în această situaţie, făcând ca Fritzch să accepte schimbul, deşi ar fi putut dispune exterminarea amândurora.

Iată cum îşi aminteşte Gajowniczek ziua aceea:

„I-am putut mulţumi numai din priviri. Eram uluit, de-abia înţelegeam ce se petrece. Nu percepeam măreţia momentului; eu, condamnatul, urma să rămân în viaţă şi altcineva îşi oferea viaţa de bunăvoie în schimbul vieţii mele: un străin. Oare visez? Am fost trimis la locul meu fără să am timp să-i spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Şi lui îi datorez faptul că sunt acum aici, să vă povestesc toate acestea. Veştile s-au răspândit cu iuţeală în lagăr. Era prima şi ultima dată când se întâmpla aşa ceva la Auschwitz. Vreme îndelungată, am simţit remuşcare când mă gândeam la Maximilian. Îngăduind să fiu salvat, îi semnasem condamnarea la moarte. Dar acum, reflectând, am înţeles că un om ca el nu ar fi putut proceda altfel. Pesemne a considerat că, fiind preot, locul lui era printre cei condamnaţi, pentru a le reda speranţa. Şi cu adevărat a fost printre ei, până la sfârşit”.                              

Pr. Kolbe împreună cu ceilalţi nouă condamnaţi au fost încarceraţi într-o celulă din subsolul blocului 13, unde urmau să fie abandonaţi fără apă şi hrană, până ce vor fi murit. Deshidratarea şi malnutriţia au început în curând să-i consume pe prizonierii deja epuizaţi de toate privaţiunile: unii un început să-şi bea propria urină, alţii lingeau umezeala de pe pereţii imbibaţi de igrasie. Maximilian îi încuraja cu rugăciune neîncetată, cu cântari de psalmi şi cu meditaţii din pătimirea Domnului.

Bruno Burgowiec, un prizonier polonez desemnat să deservească blocul 13, i-a mărturisit preotului său, înaintea morţii, în 1947, ultimele clipe ale pr. Maximilian:    

„Cei zece condamnaţi la moarte au îndurat chinuri groaznice. Din celula de la subsol în care erau închişi se auzea încontinuu ecoul rugăciunilor şi cântărilor. Cel însărcinat cu golirea găleţilor cu urină le găsea întotdeauna goale. Setea îi împingea pe prizonieri să le bea conţinutul. Cum erau extrem de slăbiţi, rugăciunile se transformaseră într-o şoaptă. La fiecare inspecţie, în timp ce ceilalţi erau întinşi pe podea, părintele Kolbe era văzut în genunchi ori stând în picioare în mijlocul celulei, privindu-i cu seninătate pe nazişti. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic şi nu s-a plâns, încurajându-i în schimb pe ceilalţi, spunându-le că poate fugarul va fi găsit şi că ei vor fi eliberaţi. Unul din paznicii nazişti a remarcat: «Cu adevărat preotul acesta e un om mare. N-am mai văzut pe nimeni ca el». Aşa s-au scurs două săptămâni. Între timp, unul după altul, prizonierii mureau. Rămăsese numai părintele Kolbe. Conducerea a considerat că asta e prea de tot. Aveau nevoie de celulă, pentru alţi prizonieri. Aşa că într-o zi l-au trimis pe şeful infimeriei, un neamţ pe nume Bock, care i-a administrat părintelui Kolbe o injecţie cu acid carbolic în vena mâinii stângi. Părintele Kolbe, având o rugăciune pe buze, i-a întins mâna călăului. Nu eram în stare să văd asta, aşa că am plecat, pretextând că merg la muncă. Îndată după ce SS-iştii au plecat, m-am întors în celulă, unde l-am găsit pe părintele Kolbe aşezat jos, sprijinit de zid, cu ochii deschişi cu capul aplecat într-o parte. Chipul îi era senin şi radios…”.                  

Astefl, părintele Maximilian a murit în vigilia marii sărbători a Fecioarei de pe 15 august, oferindu-se ca jertfă prin mijlocirea Neprihănitei, pe care o slujise întreaga viaţă. Trupul i-a fost ars în crematoriul de la Auschwitz, chiar de ziua Fecioarei…

Franciszek Gajowniczek, tatăl de familie salvat de jertfa părintelui Maximilian, a murit la 13 martie 1996, în vârstă de 95 de ani, după ce şi-a regăsit soţia (cei doi fii ai săi au murit în război). La data de 14 august a fiecărui an, vreme de 50 de ani, a vizitat lagărul pentru a-i aduce un omagiu salvatorului său, fiind prezent la Roma, în 1970 şi 1981, la ceremoniile de beatificare, respectiv de canonizare ale părintelui Kolbe.

„Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi de viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13), aşa spune Cristos în evanghelia de azi. Sunt cuvintele cu care papa Ioan Paul al II-lea şi-a argumentat canonizarea părintelui Maximilian ca martir, deşi el nu a fost ucis in odium fidei (din ură faţă de credinţă).

Spuneam că am văzut la Auschwitz celula în care a murit pr. Maximilian. Dacă în restul lagărului, am fost efectiv sufocată de un sentiment acut şi terifiant al Răului care a sălăşuit acolo (am spus că recomand oricui nu crede în existenţa diavolului, să încerce să reziste măcar cinci minute în crematoriul de la Auschwitz), în celula în care Maximilian a trecut la Domnul se simte şi acum o pace inexplicabilă. Celula e în blocul 13, într-un subsol infect aerisit indirect (gura de aerisire dă spre zidul morţii, locul de execuţie prin împuşcare). Nu cred că are mai mult de şase metri pătraţi. Acum e sanctuar, în mijlocul ei tronează trei lumânări pascale şi o placă comemorativă, care vorbeşte despre martiriul în numele iubirii. Aceşti şase metri pătraţi din străfundurile Auschwitz-ului rămân, peste ani, o mărturie statornică a faptului că iubirea poate birui ura, că parfumul sfinţeniei poate stinge duhoarea morţii, că „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5).    

NB: Fotografiile (cu excepţia nr. 3 şi 7-10, care sunt furnizate de internet) sunt din arhiva personală şi prezintă: 1. Altarul închinat sfântului Maximilian Kolbe în sanctuarul marian de la Czestochowa îl înfăţişează în uniforma de prizonier, purtând în piept numărul său de identificare (16670) şi ţinând în mână un rozariu; 2. Lagărul de exterminare de la Auschwitz; 3. Celula în care a murit sfântul Maximilian; 4. Fereastra de aerisire exterioară a celulei; 5. Zidul Morţii; 6. Crematoriul în care a fost ars trupul sfântului; 7. Franciszek Gajowniczek; 8-10. Sfântul Maximilian Kolbe.    

Rita din Cascia, sfântă „ecumenică”

Se ştie că devoţiunea către sfânta Rita din Cascia, ca şi cea către sfinţii Anton de Padova şi Francisc de Assisi, au depăşit demult graniţele interconfesionale. La noi în ţară există o devoţiune specială din partea credincioşilor ortodocşi îndreptată mai cu seamă către primii doi. Aici găsiţi un articol despre sfânta Rita apărut în cotidianul „Lumina” al Patriarhiei Ortodoxe Române, semnat de pr. Cornel Cadar, responsabilul Biroului de Presă al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi.

Exerciţii de îndrăgostire. Rugăciune şi spiritualitate ignaţiană

Biserica sărbătoreşte azi 454 de ani de la mutarea în cer a sfântului Ignaţiu de Loyola, întemeietorul Societăţii lui Isus (iezuiţii). Ocazie cu care vă împărtăşesc câteva rugăciuni şi gânduri aparţinând spiritualităţii ignaţiene (ultima este o rugăciune atribuită sfântului Ignaţiu de care sunt ataşată încă de dinainte de a cunoaşte Exerciţiile spirituale), însoţite de recomandarea de a încerca, sub îndrumare, această experienţă spirituală extraordinară care o constituie meditaţia ignaţiană (NB: Pentru cei interesaţi, „Exerciţiile” sunt traduse în limba română şi le puteţi comanda aici).     

Ia-mi, Doamne, şi primeşte toată libertatea mea, memoria, mintea şi voinţa mea toată. Tot ce am sau ce posed e din darul tău. Ţie, Doamne, ţi le înapoiez. Dă-mi numai iubirea şi harul tău şi mi-e de ajuns (din „Exerciţii spirituale”. Săptămâna a IV-a, nr. 234).

Doamne, învaţă-mă să fiu generos. Învaţă-mă să te slujesc aşa cum ţi se cuvine; să dăruiesc şi să nu socotesc cât dau, să lupt şi să nu bag în seamă rănile, să trudesc şi să nu caut odihna, să muncesc şi să nu aştept răsplată, în afara aceleia de a şti că fac voia ta.

Omul este creat ca să-l laude, să i se închine şi să-l slujească pe Dumnezeu, Domnul nostru; şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletul; iar celelalte lucruri de pe faţa pământului sunt create pentru om şi ca să-l ajute în urmarea menirii pentru care este creat. Prin urmare, omul trebuie să se folosească de ele în măsura în care slujesc menirii sale şi să se lepede de ele în măsura în care-i sunt o piedică în calea acesteia. De aceea, trebuie să devenim indiferenţi faţă de toate lucrurile create, în tot ceea ce este îngăduit libertăţii liberului nostru arbitru şi nu-i este oprit. În aşa fel încât să nu iubim şi să nu vrem, în ceea ce ne priveşte, mai mult sănătatea decât boala, bogăţia decât sărăcia, cinstea decât ocara, viaţa lungă decât cea scurtă, şi aşa mai departe despre toate celelalte lucruri, ci să dorim şi să le alegem doar pe acelea care ne călăuzesc spre menirea pentru care suntem creaţi (Principiul şi fundamentul, din „Exerciţii spirituale”, nr. 23) .       

Sufletul lui Cristos, sfinţeşte-mă. Trupul lui Cristos, mântuieşte-mă. Sângele lui Cristos, aprinde-mă de dragoste. Apa coastei lui Cristos, spală-mă. Patima lui Cristos, întăreşte-mă. O, bune Isuse, ascultă-mă! În rănile tale ascunde-mă. Nu mă lăsa să mă despart de tine. De vrăjmaşul cel rău mă apără, în ceasul morţii mele cheamă-mă şi porunceşte-mi să vin la tine, ca să te laud cu sfinţii tăi, în vecii vecilor. Amin.         

Şi, fiindcă „Exerciţiile” lui Ignaţiu nu sunt altceva decât un manual de îndrăgostire, închei cu un îndemn al pr. Pedro Arrupe SJ, misionar în Japonia, al treizeci şi optulea General al Societăţii lui Isus: „Nimic nu e mai practic decât să-l găseşti pe Dumnezeu; asta înseamnă să te îndrăgosteşti într-un chip absolut, definitiv. Obiectul iubirii tale, care îţi ia în stăpânire imaginaţia, va influenţa totul. Va hotărî motivul pentru care te dai jos din pat dimineaţa, ce vei face cu serile tale, cum îţi vei petrece sfârşiturile de săptămână, ce vei citi, pe cine vei cunoaşte, ce îţi va frânge inima şi ce te va umple de bucurie şi recunoştinţă. Îndrăgosteşte-te; rămâi îndrăgostit şi asta va hotărî totul”.

Despre sfinţi, lăutăreşte

 

 

 

Cotidianul „Gardianul” găzduieşte în fiecare ediţie de vineri câteva articole pe teme religioase. Întreprinderea ar fi una de bun augur, dacă ar fi jurnalistică şi nu lăutărească. Jurnalistică, zic, măcar corect jurnalistică, fiindcă ar fi absurd să cerem unui cotidian de investigaţii să facă teologie. Dar jurnalism poate (şi ar fi firesc) să facă. Iar această meserie, atunci când este făcută cu un minimum de conştiinţă şi de profesionalism, te obligă să se documentezi: a) din surse reprezentative pentru subiectul pe care îl abordezi; b) din 3 surse reprezentative diferite. Arătând îngăduinţă chiar şi faţă de această chestiune, mi se pare elementar (ca să nu zic de bun-simţ) să bifezi măcar punctul a) de mai sus. E un minimum de respect faţă de cititori, dar şi faţă de tine însuţi, ca jurnalist. Cu alte cuvinte, dacă doresc să scriu un articol serios despre ultimele proiecte literare ale lui Mircea Cărtărescu, să zicem, nu citez revista „Cancan”, ci răsfoiesc măcar, pentru documentare, „România literară”.         

Fra Angelico, „Cristos preamărit de corurile cereşti” (1428-30)

 

 

Îl urmăresc pe dl. Dumitru Manolache (jurmalistul care alcătuieşte rubrica) de câteva săptămâni, uluită de maniera în care abordează după ureche diverse subiecte referitoare la catolicism. După ce a trecut prin toate erorile imaginabile (din punct de vedere jurnalistic, nu teologic), citând frecvent site-ul www.lacasuriortodoxe.com pentru opinii catolice (sic!), în numărul de astăzi domnia sa comite culmea lipsei de etică jurnalistică: omiterea citării sursei. Şi pot să îmi imaginez şi de ce: pentru că articolul „Sfânta Monica, patroana alcoolicilor” este luat cu copy-paste de pe site-ul: www.f-jokes.com (subintitulat: „poze haioase, texte haioase, mesaje şi felicitări haioase, mesaje dragoste, imagini haioase, declaratii şi poezii de dragoste, sfaturi practice”). Desigur, subiectul se află postat de mai multe site-uri pe tot internetul, însă textul din „Gardianul” este întocmai, la punct şi virgulă, cel de pe site-ul mai sus citat. Şi, normal, când vorbeşti de sfinţi pe un site de jocuri şi bancuri, la ce te poţi aştepta? Cam la acelaşi lucru la care te poţi aştepta când vorbeşti de Cărtărescu din „Cancan”.   

Situaţia în sine e atât de ridicolă, încât îmi permit să fac doar câteva scurte observaţii pornind de la citarea articolului cu pricina: „Cert este ca în calendarele catolice întâlnim o serie întreagă de sfinţi protectori locali, care mai de care mai ciudaţi. Despre câţiva dintre aceştia vom vorbi în continuare”. / „În calendarele catolice locale există şi alţi sfinţi ciudaţi”.  

Lăsând deoparte faptul că un calificativ precum „ciudat” aplicat unui sfânt, oricare ar fi el, e cel puţin în neregulă, am o veste tristă pentru dl. Manolache: cea mai mare parte a sfinţilor enumeraţi de domnia sa (sau, în fine, de sursa necitată ca sursă, dar şi neverificată corespunzător), aceştia sunt de dinaintea lui 1054 şi sunt prăznuiţi (cu acte în regulă, conform sinaxarului) şi de Biserica Ortodoxă: sfântul Isidor de Sevilla este sărbătorit şi de BO si de BC la data de 4 aprilie; sfântul Policarp al Smirnei este pomenit la 23 februarie atât în BO cât şi în BC; sfânta Monica, mama sfântului Augustin, amintită de BC la 27 august, este prăznuită de BO la 4 mai.  

Am îndrăznit să-i recomand dlui. Manolache ca atunci când vorbeşte despre sfinţi catolici să consulte o enciclopedie serioasă (precum http://saints.sqpn.com/), iar când doreşte să dea o ştire catolică autentică, emisă de o agenţie de presă catolică, să încerce pe www.ewtn.com. Îi recomand acum să caute restul sfinţilor „ciudaţi” din „calendarele catolice” în studiul teologului ortodox Vlad Benea „Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus”, apărut în 2006 la editura Renaşterea, cu binecuvântarea IPS Bartolomeu Anania (un extras din această carte, aici).

 

Nu pot să mă abţin să spun că gândirea găunoasă a acestui articol trădează o lipsă de profunzime pe care Nicolae Steinhard o explicitează splendid în câteva rânduri din „Jurnalul fericirii”:    

Protestanţii care-şi râd de Sf. Anton din Padova mi se par tare neînţelegători. În Sf. Anton de Padova ei văd un patron al cheilor piredute şi al căţeilor rătăciţi. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri şi-şi recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici… […] Câtă orbire şi îngustime! Sf. Anton e deosebit de vrednic de toată admiraţia pentru că este atât de bun încât îi este milă de nişte biete fiinţe de care toată lumea găseşte de cuviinţă să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie şi condescendenţă. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferinţă (mai penibilă fiindcă pare şi ridicolă), iar moartea unui căţel e o tragedie pentru cine-i singur pe lume şi slab în faţa vieţii. Există şi un snobism al compătimirii: numai faţă de eroi şi evenimente solemne. Pe când Sf. Anton îndrăzneşte a se înduioşa de mărunte dureri şi de a se apleca milos asupra obidiţilor în haine negre luaţilor peste picior şi amatorilor de pisici. Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misonarism nu în îndepărtatele insule ale mărilor sudului, ci în regiunile cele mai modeste ale psihiei… Pe de altă parte, unii exegeţi catolici arată că Sf. Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinţei pierdute… Desigur. Însă lămurirea exegeţilor răpeşte Sf. Anton ceea ce mi se pare a fi uluitor la el: grija de cei niţel caraghioşi, care-s şi ei chemaţi de Hristos, care şi ei se perpelesc în lumea aceasta, care – după câte ştim – nu-s excluşi de la praznic (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag, 124-125).  

Corpus Christi

Procesiunea Corpus Christi, Bacău, 11 iunie 2009

Duminică, 14 iunie, cu ocazia solemnităţii Trupul şi Sângele Domnului, în Bucureşti va avea loc o procesiune cu Preasfântul Sacrament (purtat de Arhiepiscopul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu). Procesiunea va începe la ora 16:00 la Biserica Italiană (Bd. Nicolae Bălcescu nr. 28, sector 1) şi se va încheia la Catedrala S. Iosif (str. Gral. H.M. Berthelot nr. 19, sector 1), unde se va celebra Sfânta Liturghie solemnă.

Pentru catolici, al doilea prilej din an (după Florii) de a manifesta public credinţa lor creştină… Pentru necatolici, un minunat prilej de a se familiariza concret cu una din cele mai dragi devoţiuni ale Bisericii Romane…

Îmi îngădui o scurtă consideraţie pe marginea acestei solemnităţi, a cărei istorie este, din păcate, prea puţin cunoscută.

Fer. Iuliana de Liège (1192-1258), comemorată în Biserica Catolică la data 6 aprilie

Devoţiunea la Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos i-a fost revelată fericitei Iuliana de Liège – călugăriţă augustiniană din sec. al XIII-lea, cunoscută şi sub numele de Iuliana de Cornillon – într-o viziune repetată începând din 1206 timp de douăzeci de ani, viziune în care Isus îi comunica dorinţa sa de a fi instituită o sărbătoare în cinstea Preasfântului Sacrament. Călugăriţa i-a comunicat viziunea lui Robert de Thorete, episcop de Liège, şi lui Jacques Pantaleon, în vremea aceea arhidiacon de Liège (ulterior, papa Urban a IV-lea). Episcopul Robert a întrunit în 1246 un conciliu care a decis ca sărbătoarea Corpus Christi să fie celebrată începând din anul următor. La 8 septembrie 1264, papa Urban al IV-lea a publicat bula Transiturus de hoc mundo, care a statornicit celebrarea solemnităţii în cinstea Preasfântului Sacrament în prima zi de joi de după solemnitatea Preasfintei Treimi, oficiul sărbătorii fiind alcătuit, la cererea papei, de sfântul Toma de Aquino. Imnul compus de sfântul Toma pentru Vesperele sărbătorii, Pange lingua gloriosi (Corporis mysterium), este folosit şi în liturgia Joii Sfinte a Triduum-ului pascal, la procesiunea de mutare a Preasfântului Sacrament în altarul lateral (ascultaţi aici o interpretare frumoasă a acestui imn). Ultimele două strofe ale imnului sunt folosite şi separat (îndeosebi cu prilejul Adoraţiei euharistice), fiind cunoscute sub numele de Tantum ergo.

Iată frumosul text latin al sfântului Toma, alături de versiunea română:

Pange, lingua, gloriosiCorporis mysterium,Sanguinisque pretiosi,quem in mundi pretium fructus ventris generosi Rex effudit Gentium. Nobis datus, nobis natus ex intacta Virgine, et in mundo conversatus, sparso verbi semine, sui moras incolatus miro clausit ordine. In supremae nocte coenae recumbens cum fratribus observata lege plene cibis in legalibus, cibum turbae duodenae se dat suis manibus. Verbum caro, panem verum verbo carnem efficit: fitque sanguis Christi merum, et si sensus deficit, ad firmandum cor sincerum sola fides sufficit. Tantum ergo Sacramentum veneremur cernui: et antiquum documentum novo cedat ritui: praestet fides supplementum sensuum defectui. Genitori, Genitoque laus et jubilatio, salus, honor, virtus quoque sit et benedictio: Procedenti ab utroque compar sit laudatio. Amen.

Preamăriţi fără-ncetareTrupul sfânt şi gloriosşi aduceţi închinareSângelui cel preţios, pentru dragostea sa mare lăudaţi-l pe Cristos. Fiul veşnicului Tată din Fecioară s-a-ntrupat. Miel plăpând şi fără pată, pentru-al nostru greu păcat, printr-o taină minunată viaţa-n lume şi-a-ncheiat. În a Sfintei Cine seară, cu ai săi la masă stând, pentru cea din urmă oară mielul cel de Paşti mâncând, el le lasă o comoară cum nu-i alta pe pământ. Prin cuvântul său preface pâinea-n trupul său divin; sânge-adevărat el face ce era-nainte vin, ca să verse har şi pace în tot sufletul creştin. Toţi să adorăm fierbinte marea taină din altar, jertfa cea de mai înainte facă loc la noul dar, ce e peste simţ şi minte să ne dea-al credinţei har. Tatălui daţi închinare, cinste, laudă şi cânt, Fiului fără-ncetare slavă-n cer şi pe pământ, pururi binecuvântare fie Duhului Preasfânt. Amin.

Procesiunea asociată solemnităţii a fost înzestrată cu darul indulgenţei în sec. XIV-XV de papii Martin al V-lea şi Eugen al IV-lea. Cea mai importantă implicaţie a procesiunii este mărturisirea publică a credinţei în prezenţa reală a Domnului nostru Isus Cristos în Sfânta Împărtăşanie purtată în ostensoriu de episcopul locului, venerată prin imnuri şi rugăciuni de credincioşi şi adorată de copiii care, îmbrăcaţi de sărbătoare (în veşmintele în care, în anul curent, au primit Prima Sfântă Împărtăşanie), aruncă petale de trandafiri înaintea Preasfântului Sacrament.

Aşadar, dragi fraţi întru Cristos, tantum ergo Sacramentum!

Sfânta Rita din Cascia, patroana cauzelor imposibile

Astăzi Biserica sărbătoreşte 552 de ani de la mutarea în cer a celei care va deveni ulterior sfinta Rita din Cascia. Am avut privilegiul să mă rog înaintea relicvei ei şi să mă împărtăşesc de harurile minunate primite de la Domnul prin mijlocirea ei binecuvântată. De asemenea, am avut bucuria de a descoperi că sfânta Rita, asemenea sfinţilor Francisc din Assisi şi Anton de Padova, e o sfântă cu adevărat „universală”, devoţiunea către ea depăşind de mult barierele confesionale şi chiar cele religioase. Acum doresc să vă împărtăşesc rugăciunea către sfânta Rita care e cea mai dragă inimii mele, prin cuvintele căreia sfânta m-a ascultat întotdeauna. Rostiţi-o şi voi, astăzi, în sărbătoarea ei:

O, preamilostivă sfântă Rita, ajutorul celor sărmani, nu s-a auzit niciodată ca cei ce s-au îndreptat către tine în necazuri să nu fi fost ascultaţi. Oare eu singur voi fi acel nefericit, nedemn de privirea ta, eu singurul neascultat de tine? O, nu, iubita mea sfântă! Tu ştii ce înseamnă a suferi şi că suferinţa e atât de mare. Necazurile mă strâng din toate părţile, suferinţele îmi apasă inima, strâmtorările îmi amărăsc zilele şi orice picătură de sprijin omenesc dispare în jurul meu.

Ce altă speranţă îmi mai rămâne, după Dumnezeu şi Sfânta Fecioară, decât la tine, o, dulce mângâietoare a celor care suferă? Gândeşte-te aşadar la mine. Dobândeşte-mi de la Domnul resemnare în împotriviri, mângâiere în întristări, eliberare de orice rău şi ajutorul particular pe care ţi-l cer acum……Amin. 

Tatăl nostru…

Bucură-te, Marie…

Slavă Tatălui…

Pe urmele sfântului Francisc din Assisi – Assisi, 20 februarie 2008 (I) (Santa Maria degli Angeli / Porziuncola)

Dimineaţa foarte devreme, în drum către Cascia, de pe autostradă, am zărit în depărtare, conturată ca o promisiune pe cerul argintiu încă luptându-se să zămislească zorii, cupola-emblemă a bazilicii Santa Maria degli Angeli.

Acum, în jurul amiezii, intrăm în medievalul Assisi şi, după scurtă vreme, iată-ne înaintea ei. Santa Maria degli Angeli e imaculată şi maiestuoasă în exterior… Deşi ştiu că biserica actuală a fost construită abia începând cu 1569 pentru a îngloba micuţa Porziuncola, îmi pare că maiestatea sa arhitecturală vrea să  cuprindă mai mult decât pereţii de cărămidă ai micii capele, încercând să fie un sipet pentru grandoarea spirituală inefabilă a micuţului, sărăcuţului şi nebunului „Crainic al Marelui Rege”, multiubitul meu San Francesco…       

 

Statuia imensă a Sfintei Fecioare ce străjuieşte cupola pare a îmbrăţişa întreaga omenire cu un gest matern, ocrotitor…

   

După ce intrăm şi zăresc Porziuncola, mi se taie respiraţia. E singurul lucru pe care-mi doresc cu nesaţ să-l văd aici. Am sentimentul că nu trebuie să fac nici o mişcare, că nu sunt vrednică nicicum să mă aflu în locul acesta, să calc pe aici, să respir aerul acesta… Porziuncola e expresia desăvârşită a umilinţei Sfântului Francisc. E o capeluţă minusculă, de numai câteva locuri… Este a treia biserică pe care a restaurat-o însuşi sfântul, cu mâna lui, după San Damiano şi San Pietro della Spina… Porziuncola (alintată astfel cu duioşie de Francisc ca aluzie la dimensiunile ei reduse, dar şi la sentimentul de familiaritate caldă pe care ea l-a imprimat spiritului franciscan) a fost primită în dar de la fraţii benedictini şi, pe vremea sfântului Francisc, ea era izolată de cetatea Assisi, locaţie favorabilă reculegerii si rugăciunii… Din biografia scrisă de sfântul Bonaventura ştim că Francisc a închinat această bisericuţă Sfintei Fecioare „datorită marii sale devoţiuni faţă de îngeri şi datorită marii sale iubiri faţă de Mama lui Cristos”. Multe episoade marcante din viaţa franciscanismului primar sunt legate de acest loc binecuvântat. Este locul în care fiul bogatului negustor Bernardone a avut, în 1209, revelaţia necesităţii urgente de a urma şi de a mărturisi în chip atât de curajos evanghelia şi locul pe care el l-a considerat întotdeauna a fi „acasă” (iată, de pildă, când Francisc se îndreaptă împreună cu fratele Leon către acest loc, vorbindu-i acestuia despre bucuria desăvârşită, aşează şi în pildă Santa Maria degli Angeli ca loc de destinaţie al călătoriei misionare). Aici a avut loc, în 1212, Capitulul Rogojinilor, la care au participat peste 5.000 de fraţi, printre care sfântul Bonaventura şi sfântul Anton de Padova. Aici i-a apărut Cristos lui Francisc, în 1216, şi i-a acordat harul ca toţi cei care trec pragul Porziuncolei să primească cunoscuta Indulgenţă de la 2 august. Şi, nu în cele din urmă, aici a murit sfântul Francisc, în octombrie 1226. Veneraţia sfântului pentru acest loc se revendica din iubirea sa profundă şi intensă pentru Isus şi Maica sa; de aceea, Sărăcuţul spunea despre Porziuncola: „Luaţi seama, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată acest loc… căci cu adevărat acest loc este sfânt şi este sălaşul lui Cristos şi al Maicii Sale Fecioare” (FF 1780).   

Împătimită a artei (pre)renascentiste cum sunt, ştiu cu ochii închişi tot ce se poate şti despre latura artistică a Porziuncolei.

Piatra brută de la exterior nu e împodobită cu nici o frescă, excepţie făcând pictura de secol XIX care îl înfăţişează pe Francisc primind de la Isus şi de la Sf. Fecioară harul Indulgenţei de la Assisi. Deşi mi se pare aproape o impietate această intervenţie artistică tardivă, îmi îngădui un scurt răgaz pentru a medita la inscripţia de sub frescă: Haec est porta vitae aeternae…

   

Cele mai preţioase fresce interioare sunt cele ale lui Ilarie de Viterbo (1393), dintre care Buna-Vestire care se înfăţişează ochilor deasupra altarului este cu adevărat impunătoare…

 

Opus acesteia, pe peretele interior de deasupra intrării, un Crucifix al lui Pietro Perugino (1485)… În rest, pereţii sunt nedecoraţi, din cărămidă brută… Pe una dintre aceste cărămizi va fi zăbovit cândva, cu opt secole în urmă, mâna „Sărăcuţului”, încercând să repare această mică bisericuţă părăsită de benedictinii de pe Monte Subasio… Gândul acesta tulburător mă face să-mi trec cu pietate mâna peste zidul aspru şi să nădăjduiesc că am atins locul în care el pus deopotrivă rugăciunea şi zidirea…

Ştiu, la fel, multe şi despre istoria religioasă a Porziuncolei. În peretele din stânga sunt încastrate rămăşiţele pământeşti ale lui Pietro Cattania, înmormântat aici încă din 1221, când a trecut la cele veşnice după numai un an de la numirea sa ca vicar al Ordinului, imediat după retragerea lui Francisc…  

Dar absolut toată ştiinţa păleşte când îngenunchez într-una din băncuţele tocite şi înghesuite, copleşită de sentimentul de a călca la propriu pe urmele sfântului Francisc. Aglomeraţia de pelerini din jur se topeşte, se face nevăzută… Nu ştiu ce să-i cer lui Francisc, dar rugăciunea ţâşneşte firesc din inima mea şi, într-o clipă de intimitate uluitoare cu el, îl rog să-mi dobândească de la Domnul virtutea care îmi lipseşte cel mai mult dintre toate: smerenia. „Sărăcuţule, fă-mă şi pe mine săracă aşa cum ai fost tu, ajută-mă să fug de slava lumească, să-l caut numai pe Isus sărac şi singur, să nu am nevoie de nimeni altcineva decât de El… Francisc, învaţă-mă să vreau numai ceea ce vrea El… Roagă-l tu pe El, care-ţi este atât de aproape, să-mi dea putere să-mi duc crucea, tărie să nu părăsesc niciodată căile sale şi curaj să accept întotdeauna voinţa sa… Francisc, Francisc al meu, te rog, dobândeşte-mi tu toate cele folositoare mântuirii şi dă-mi şi mie bucuria ta în adorarea lui Dumnezeu în cele ce ne înconjoară, seninătatea ta în încercări, zâmbetul tău în cele de toate zilele, seriozitatea ta în rugăciune, dragostea ta neţărmurită pentru El… O, iubitul meu Francisc, iată-mă vorbind fără rost şi spunând cuvinte multe, ca păgânii, când tot ceea ce vreau să-ţi cer, de fapt, e să fiu cât mai asemenea ţie, care ai fost atât de asemenea  Lui…”  Nici nu-mi dau seama că plâng (e emoţie, bucurie, dar şi imensă durere că sunt atât de nevrednică de a primi aceste haruri), fiindcă fericirea imensă care-mi cuprinde inima e atât de mare, încât îmi vine să-i strâng în braţe pe toţi oamenii pe care îi văd în jur… Francisc mă stăpâneşte, mă cuprinde, mă învăluie, mă ameţeşte, mă îmbată… pentru cele câteva clipe petrecute sub acoperişul binecuvântat al Porziuncolei, Francisc mi-l pune, aproape cu brutalitate (dar ce dulce brutalitate!), pe Isus în inima mea atât de goală de El şi atât de plină de lume… şi, în jur, totul încetează să mai existe, nu mai văd şi nu mai aud nimic, sunt doar eu, la picioarele lui Cristos, mulţumindu-i că m-a adus acolo şi că l-a dat unei lumi nebune şi rele pe Francisc cel înţelept şi blând… Aş vrea să nu mă mai ridic niciodată de aici, fiindcă în locul acesta sunt atât de eu însămi cum nu cred să mai fi fost vreodată în toată viaţa mea atât de inutilă… Când mă hotărăsc să ies, am impresia că momentele acelea petrecute acolo au lăsat un sigiliu de neînlăturat în inima mea, pe care am să-l port cu mine oriunde merg de acum înainte… sigiliul franciscan al Porziuncolei, de pace şi bine…     

Când ies din Porziuncola, paradoxal, bazilica mi se pare apăsătoare (pesemne, e contrastul prea mare între sărăcia interioară reflectată de capelă şi grandoarea renascentistă pur artistică a „învelişului ei de protecţie”)… Acum bazilica nu-mi pare a fi altceva decât o simplă cupolă peste Porziuncola…

Continuăm pelerinajul prin bazilică şi ajungem la Capella del Transito, locul în care sfântul a trecut la Domnul…

Tradiţia spune că, orb, cu trupul ros de boală şi de nesfârşitele privaţiuni ale vieţii sale ascetice, simţindu-şi aproape sfârşitul (din această lume!), Francisc s-a retras în ceea ce odinioară era chilia destinată îngrijirii fraţilor bolnavi. Aici a compus ultimele versuri din Cântecul Creaturilor (cei care nu îl cunosc pe sfântul Francisc în dimensiunea sa mistică, spirituală, e posibil să fi auzit de numele lui măcar în relaţie cu acest poem, unanim recunoscut în istoria literaturii universale ca fiind prima scriere literară în limba italiană): „Lăudat să fii, Domnul meu, prin sora noastră, Moartea trupească, de care nici un om nu poate fugi. Vai de aceia care se găsesc în păcat de moarte! Fericiţi cei care se găsesc în voinţa ta preasfântă, căci a doua moarte nu-i va face să sufere”. A cerut fraţilor să-i citească Patima Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Evanghelist Ioan şi să-i cânte Psalmul 141… După aceea, a frânt pâinea şi a împărţit-o fraţilor săi, în amintirea gestului făcut de Cristos la Cină, s-a întins pe lespedea rece (venerată acum în capelă) şi a murit. Sancta simplicitas… Toate acestea se întâmplau în noaptea lui 3 spre 4 octombrie 1226, când Francisc avea 45 de ani… Astăzi, capela, de dimensiuni foarte reduse (care nu ar putea suporta traficul de vizitatori fără a distruge comoara din interior), este închisă cu un grilaj prin care zăresc cele două obiecte importante pe care ea le tezaurizează: mai întâi, cingulul (sfoara) cu trei noduri (semnificând cele trei voturi călugăreşti: sărăcie, ascultare, castitate) care a încins mijlocul Sărăcuţului şi care a fost dăruit Sanctuarului de papa Pius al IX-lea, în sec. al XIX-lea.

Apoi, statuia din teracotă smălţuită a sfântului Francisc, capodoperă a lui Andrea della Robbia (cca. 1490), care îl înfăţişează pe sfânt ţinând în mâini cele două repere fundamentale ale întregii sale vieţi: evanghelia şi crucea.

Accesul către grădina de trandafiri de lângă Bazilică este, momentan, restricţionat (nu ştim din ce considerente). De această grădină este legată relatarea conform căreia Francisc, în anul 1216, exact înaintea viziunii lui Cristos căreia el îi cere acordarea faimoasei Indulgenţe, pentru a scăpa de ispitele trupeşti care nu-i dădeau pace, s-a aruncat în spinii tufişurilor care creşteau în vecinătatea capelei; la contactul cu trupul sfântului, spinii s-au prefăcut în trandafiri fără spini, o specie care creşte numai la Porziuncola şi care se numeşte Rosa Canina Assisiensis.

La plecare, realizez că, deşi în chip fizic, mă despart de Porziuncola fără a şti când am să mai revin aici (şi ieşirea din sanctuar e extrem de dureroasă), în chip spiritual, o port în inimă încă dinainte de a-i fi călcat pragul, iar acum, mai statornic şi mai profund, sentimentul meu de a-i aparţine lui Francisc e atât de intens încât nimic nu mai contează… Am uitat complet chiar şi de frig şi de foame; fratele Măgar, cum îşi numea Sărăcuţul trupul, e redus la tăcere… Francisc, de dincolo de timp, e acum, aici, cu mine…

 

PS: Deşi mi se pare superfluu, repet că şi aici, ca şi la Cascia, fotografiatul fiind interzis, toate fotografiile de interior sunt luate din domeniul public, cele mai multe de pe situl oficial al Sanctuarului.  

NB: Pentru cei îndrăgostiţi de spiritul franciscan al Porziuncolei, mai spun că tot pe situl oficial al Sanctuarului pot fi urmărite, în fiecare duminică, în transmisiune directă din Bazilică, Sfintele Liturghii, după următorul program (ora României): 10:00; 11:00; 12:30; 18:00; 19:00. Desigur, nu se compară cu sentimentul de a fi efectiv acolo, dar este o experienţă interesantă, în cheie franciscană…