Citesc o carte a cardinalului Tomáš Špidlík despre conexiunile Exercitiilor lui Ignaţiu de Loyola cu spiritualitatea răsăriteană. Aseară, în autobuzul 634, mă așez, cu cartea în mână, în faţa unui domn. Aprox. 70 de ani, evident pensionar, cu o mulţime de sacoșe cu merinde în mână. După ce autobuzul se pune în mișcare și domnul ia un prim contact cu coperta cărţii mele, enunţă (pardon, declamă!), expert și infailibil, următoarea opinie:

– Loyola ăsta, mare inchizitor!

Explicabil, doar suntem în ţara în care toată lumea știe politică, fotbal și religie. Îl cercetez câteva secunde, după care zic:

– Cred că îl confundaţi.

– Hai, dom’ne, mie îmi spui?! Ăsta a fost cel mai mare inchizitor al tuturor timpurilor. Mai citește și mata istorie!

– Repet, îl confundaţi.

– Ba nu, mata nu știi ce citești acolo! Îţi zic io, Loyola a fost cel mai mare inchizitor! Vai, ce prăpăd au făcut aștia în istorie!

Stau pe gânduri dacă să intru pe bune în dialog cu el. Și am dilema aia a sfântului Ignaţiu însuși, la răscruce, doar că eu nu am măgar care să facă discernamânt în locul meu. Dar cum vecinii de scaun par a fi interesati de perspectiva de tabloid a domnului cu pricina, mă simt, eu, aseară, în 634, obligată să apăr imaginea lui Ignaţiu înaintea posterităţii consumatoare de Click și Libertatea. Zic:

– Dacă vorbiţi despre cel mai cunoscut inchizitor, acela a fost Torquemada. E drept, spaniol ca și Loyola.

Domnul tace. Eu continui:

– Inchizitorii erau, în general, dominicani, iar Ignaţiu nu era dominican.

Domnul tace în continuare. Încurajată de tăcerea lui, concluzionez:

– Iar Ignaţiu nu doar că nu a fost inchizitor, dar a fost el însuși cercetat de Inchiziţie.

Domnul face o pauză de câteva secunde (nu că ar ezita, e strict pentru efectul dramatic), apoi repetă ca un ecou, cu volumul vocal aferent:

– Vai, ce prăpăd au făcut ăștia în istorie! Numa’ unii ca matale, care nu citește ca lumea, poa’ să spună că Inchiziţia nu a existat și că alea-alea… Da’ pe vremea mea se făcea carte, nu ca acum, și io știu ce au făcut ăștia, cu Loyola ăsta al lu’ matale în frunte.

Mă simt onorată că Ignaţiu “ăsta” mi-a fost atribuit în această manieră inedită. N-am zis nimic cum că Inchiziţia n-ar fi existat, dar, in extenso, probabil că după raţionamente “creative” de felul aceasta s-a edificat omul nou, multilateral dezvoltat. Ce-ar mai fi de zis? Vecinii sunt captivaţi de subiectul conspirativ și nimic din ce-aș putea spune eu nu ar putea avea savoarea “știinţei” domnului educat, după toate aparenţele, la școala solidă a stalinismului și a materialismului dialectic. A cărui certitudine definitivă și de necontrazis are un flavor care îmi amintește de fermitatea bocancului sovietic astupător de guri despre care povestește savuros pr. Tertulian Langa, cel mult trecut prin pușcăriile comuniste.

Morala e aproape ca-n bancul ăla cu șoricelul pe care vaca îl acoperă cu balegă pentru a-l feri de motan, dar pe care, până la urmă, motanul îl găsește: nu oricine te bagă în belea îţi vrea răul, după cum nu oricine te scoate din belea îţi vrea neapărat binele. Cam așa și aseară, în 634: cu toate că întemeietorul iezuiţilor a ieșit cam șifonat din mitologia cu pretenţii de adevăr istoric a interlocutorului meu, măcar pasagerii din vecinătatea noastră au auzit cu acest prilej, de Ignaţiu. N-avem de unde ști dacă nu cumva unul dintre ei va ajunge vreodată să depășească mentalitatea talibană de atotștiutorism tabloido-securistic în care i-a fost expus portretul lui Ignaţiu de Loyola, pentru a-l descoperi cu adevărat.

PS: Aflasem din cartea cu pricina mai multe chestiuni interesante, cum ar fi, de pildă că Nicodim Aghioritul, editorul Filocaliei, a tradus Exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu și l-a pus în circulaţie în mănăstirile grecești. Nu i-am mai spus și asta domnului de aseară, mi se părea că n-ar face faţă la atâtea vești proaste, care contraziceau istoria “serioasă”…