AC_februarie_pag_28-31-page-001.jpgac_februarie_pag_28-31-page-002AC_februarie_pag_28-31-page-003.jpgac_februarie_pag_28-31-page-004

 

„Departe de a fi redusă la sentimentalism, tandreţea este primul pas pentru depăşirea retragerii în sine însuşi, pentru ieşirea din mentalitatea egoistă care zadărniceşte libertatea umană. […] Tandreţea lui Dumnezeu ne arată că iubirea este însuşi sensul vieţii. […] Astăzi, mai mult ca niciodată, avem nevoie de o revoluţie a tandreţii: aceasta ne va mântui” (Papa Francisc)

Invitat: Pr. Francisc Doboş (n. 1976), preot romano-catolic, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti

Moderator: Claudia Stan

Iubire: nu ştiu dacă există vreun cuvânt mai demonetizat decât acesta în lumea contemporană. E inflaţie de iubire în muzică, în publicitate, în toată media. Conceptul de iubire e fie vulgarizat şi obscenizat (redus la sex), fie, dimpotrivă, edulcorat pentru a sluji unor scopuri circumstanţiale. Am spus „concept”, pentru că mi se pare că în cultura noastră, iubirea s-a globalizat şi s-a ideologizat în asemenea măsură încât nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Să încercăm să facem puţină lumină: care e pădurea şi care sunt copacii?

Pr. Francisc Doboș (F.D.): Da. Nu mai vedem oamenii din cauza mulțimilor. Nu mai vedem chipuri din cauza siluetelor. Nu mai simțim inimi din cauza pulsului accelerat al propriului interes. Cei mai mulți se folosesc de iubire pentru a-și activa doar iubirismul. Iubirismul ăsta este un fel de diabet relațional. Adesea se traduce în prea multă zahariseală și siropeală. La cealaltă extremă a lipsei de glicemie relațională se află mecanica trupurilor fără lubrifierea sufletelor și lăcrimarea ochilor. Este iubirismul fără implicare, fără responsabilitate, fără dăruire reală / totală. Ah, și să nu cumva să credem fenomenul este doar unul orizontal! Iubirismul mulți îl trăiesc și cu Dumnezeu: îi cumpără lucruri scumpe, acatiste babane, croaziere spirituale pentru a avea parte de prestația lui aducătoare de bunăstare, sănătate, anihilarea blestemelor și a dușmanilor. Iubirismul spiritual ca și cel uman implică, da, generozitatea noastră, dar doar din perspectiva propriului interes, a propriului câștig.

Ioan, apostolul iubirii, ne propune cea mai concisă şi provocatoare „definiţie” a divinităţii: „Dumnezeu ESTE iubire” (1In 4,8).

F.D.: Aș îndrăzni să spun și invers: Iubirea este Dumnezeu. Iubirea totală este El. Iar pentru a trăi iubirea pe pământ și între noi avem nevoie de Crăciunul Iubirii, adică de nașterea lui Dumnezeu în istoria și viața noastră. Iar acest Crăciun al Iubirii are constant nevoie de Epifanie, adică Iubirea divină în noi să fie cunoscută și recunoscută de cât mai mulți.

Care sunt semnalmentele după care poate fi recunoscut contactul unui suflet cu Iubirea divină?

F.D.: Bucuria. Bucuria care înseninează inima și dă consistență gesturilor. Cine trăiește în pacea lui Dumnezeu, chiar și în mijlocul încercărilor, ajunge să semene bucurie și în alte suflete. Contactul cu Iubirea Lui face să dispară încrâncenarea și frica. Această Bucurie nu va îndepărta neapărat toate problemele și suferința, dar le va da sens. „Bucurați-vă!… Nu vă temeți!” Acestea sunt cuvintele pe care Isus înviat din morți le adresează femeilor venite la mormânt (cf. Mt 28,9-10). Tot la fel, Iubirea lui Dumnezeu să ne trezească din tristețea și frica noastră, să ne facă să intrăm în bucuria mărturiei întâlnirii cu Cel Înviat.

Aş zice că iubirismul e un curent care insistă să înghesuie iubirea în nişte cutiuţe pătrate şi strâmte cu etichetele: „sentiment”, „emoţie”, „toleranţă”, „acceptare”, „compromis”. Un fel de trandafir de plastic, care pretinde că are parfum. De ce trandafirul acesta, chiar dacă e foarte „în trend”, nu miroase a bine?

F.D.: Nu doar că nu miroase a bine, miroase numai a interes, a egoism mascat în gingășie de plastic, a generozitate cămătărească. Îmi vine în minte expresia “mușcă și fugi”. Cam așa este și cu pseudo-iubirea: iubirismul ăsta este o intoxicație cu E-uri relaționali; așa cum ne îndopăm cu fast food, tot la fel ne îndopăm cu fast love. Bucătăria adevărată cere timp, pasiune și dăruire: a găti împreună cu cei pe care îi inviți la masă. La fel și iubirea adevărată. Se gătește împreună pe aragazul și în cuptorul Cerului. Consumul excesiv de fast / junk love dăunează grav sănătății.

Iezuitul Anthony de Mello spune că nevoia fundamentală a omului este de a iubi, nu de a fi iubit. De ce nu vedem asta?

F.D.: Ne este mai la îndemână vampirismul relațional. Tindem să sugem viața și iubirea din oameni, nu să donăm din “sângele iubirii” noastre. Mulți trăim pe credit, nu doar pentru mașină și casă, ci chiar și pentru relația de prietenie și de iubire. Neavând ce să dăm, așa credem noi, ajungem să ne împrumutăm sau chiar să stoarcem iubire, like-uri și atenție de la cei din jur. Însă acela care are Iubirea lui Dumnezeu în inimă și în viață o va transmite prin toți porii relaționali și prin toate simțurile spirituale.

„Iubeşte şi fă ce vrei”: această maximă a Sfântului Augustin a devenit, printr-o interpretare reducţionist-libertină, stindardul iubirismului. Dar esenţa ei tare, care ne răscoleşte duhovniceşte e cu totul şi cu totul alta. Ce ne interpelează aici?

Foarte mulți oameni “iubiresc” și fac ce vor, adică mușcă și fug, iubiresc și fug. Trăiesc iubiri de „unică folosință” sau, altfel spus, aplică relațional programul Rabla. Iubește cum a făcut Isus, adică dă-ți viața la propriu și la figurat pentru cei pe care îi iubești. Doar așa poți face ce vrei. E cu schepsis maxima Sfântului Augustin.

Mistică sau asceză în iubire?  

F.D.: Și una și alta. Căldura și lumina, de exemplu sunt diferite, dar unite. Tot la fel cu mistica și asceza în iubire. Nu există mistică adevărată care să nu fi trecut prin asceză. Și nu există asceză creștină care să nu tindă spre mistică. Asceza nu este moneda cu care ne cumpărăm iubirea spirituală. Mistica, iubirea divină, este întotdeauna dar. Asceza nu face altceva decât să ne predispună să primim acest dar al lui Dumnezeu, ne sintonizează pe frecvența harului, a Duhului. Ea nu este niciodată monedă de schimb. Este greu să intrăm în dimensiunea gratuității iubirii divine. Noi care suntem obișnuiți să cumpărăm totul pe pământ tindem să aplicăm aceleași criterii și în relația cu Dumnezeu.

Când vorbim despre iubire în „lume”, idolul prefabricat din prejudecăți și stereotipuri ne șoptește că iubirea trebuie să aibă neapărat o componentă sexuală. Cu acest idol în cap, ne e imposibil să acceptăm alegerea unei vieți de castitate consacrată: dacă te călugărești înseamnă că ai avut o decepție în dragoste. Cum arată iubirea pentru cineva care se dăruiește lui Dumnezeu? Iubește mai puțin, mai incomplet? 

F.D.: Când te îndrăgosteşti de cineva, eşti chemat să înveți să trăieşti pentru cea/cel pe care o/îl iubești. La fel și când te îndrăgostești de Dumnezeu. Dar știm că nu este mereu așa. De foarte multe ori așa începe iubirea, dar mai apoi se pierde între îndrăgostiți, dar și față de Dumnezeu. Se pierde din frică, neîncredere, egoism… A iubi înseamnă a fi gata să-ți dai viața pentru persoana iubită, nu să-i iei viața în posesie sau în… sugrum relațional. Iosif, soțul Mariei, este modelul cel mai bun, cred eu, al persoanelor care se consacră lui Dumnezeu. Iosif era îndrăgostit de Maria. Avea planurile lui cu ea, avea vise. Dar la un moment dat a intervenit Dumnezeu. Atunci Iosif ar fi putut să renunțe. Dar nu a făcut asta. A ales să înlocuiască propriile planuri și propriile vise cu cele ale lui Dumnezeu. Iubirea castă a persoanelor consacrate nu înseamnă doar abstinență, înfrânare. Castitatea nu înseamnă să renunți la iubire, ci să iubești în mod diferit. Dacă iubirea în castitate este trăită doar prin prisma înfrânării, se poate ajunge la frustrare. Însă atunci când castitatea este trăită ca o alegere în libertate se experimentează o mare bucurie și o iubire mistică.

Alegem inimoarele de pluş sau de ciocolată şi eliminăm complet două dimensiuni ale iubirii: adevărul şi jertfa.

F.D.: Este ca și cum am vrea să mâncăm de toate fără să ne îngrășăm. Adevărul este că acest stil de viață ne face rău. Ne îngrașă de noi înșine. Iar fără jertfă, adică fără să facem sport spiritual, fără să mergem la „sală”, adică la Biserică, și fără să apelăm la un “instructor spiritual” nu reușim să transformăm iubirismul în Iubire.

Ce înseamnă tandreţea despre care vorbeşte Papa Francisc?

F.D.: Înseamnă, în primul rând, a ne simți iubiți, iubiți de Dumnezeu în mod profund. Doar cine trăiește înrădăcinat în această iubire “maternă” a lui Dumnezeu Tatăl poate și simte nevoia de a iubi la fel, cu o gingășie divină. Tandrețea nu este sentimentalism, ci are mai degrabă forma sânului unei mame care naște o nouă viață. Cred că iubirea din sânul unei mame care așteaptă un copil poate fi imaginea umană a gingășiei iubirii lui Dumnezeu.

Isus reduce întreaga Lege la două porunci: iubeşte-l pe Dumnezeu, iubeşte-l pe aproapele şi asta-i de ajuns. Să vedem, mai întâi ce vrea să zică asta, să-l iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Mt 15,30)? Adică, nu in abstracto, teoretizând filozofico-moralist.

F.D.: Asta începe să se întâmple atunci când mă convertesc de la un Dumnezeu stăpân de care mă tem la un Dumnezeu Tată. Iubirea lui Dumnezeu de frica de a fi pedepsit sau de a pierde paradisul nu este iubire totală și divină.

Nu admitem asta, dar, în realitate, ceea ce propovăduieşte o întreagă literatură motivaţională este o patimă (narcisismul) mascată într-o falsă virtute (perfecţionismul): eu fac, eu dreg, eu, eu, eu… De ce teoria manualelor de dezvoltare personală este zaharicală în raport cu practica prin care evanghelia ne cheamă să ne iubim pe noi înşine?

F.D.: Mare parte din literatura motivațională tinde să îl transforme pe om în demiurg, în dumnezeul propriei vieții. Oferă un cer pământesc, cu succes, dar fără mântuire. Funcționează pe bază de “rețete”, respirație & mind control. Tinde astfel să devină o religie self-service. Noi nu putem să trăim fără Cer. Cei care credem în Dumnezeu știm cât de greu se însămânțează, cultivă și îngrijește Cerul în viața noastră. Este Dar de sus, însă are nevoie să fie primit și făcut să rodească. Cerul “dezvoltării personale” nu te mai face să intri în legătură cu Dumnezeu, adică cu El, Cel întrupat, ci doar cu tine.

„Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mc 12,31): e aici un îndemn la dreaptă măsură şi la adevăr în felul în care ne reflectăm propria persoană în relaţiile noastre cu ceilalţi. Cum să nu-i iubirim, dar să-i iubim? 

F.D.: Dacă îl iubesc pe aproapele ca pe mine, pot ajunge să îl fac pe aproapele supraponderal. Ce vreau să spun prin această provocare? Adesea, noi nu știm să ne iubim după măsura lui Dumnezeu. Ne iubim adesea compulsiv. Mâncăm doar pentru noi iubire și devenim supraponderali. O iubire care nu își consumă caloriile către aproapele nu este cerească. Cu timpul ajunge să devină toxică. Și câte astfel de iubiri(isme) există! Iubirismul te buhăiește, dar doar iubirea te înfrumusețează.

Cheia de verificare a discernământului corect între iubire şi iubirism îmi pare a sta în roade. Ce fel de roade produce una, ce produce alta?

F.D.: Stă în roade atunci când vrem să le discernem mai degrabă în alții. Dar atunci când vreau să verific în mine dacă iubesc sau mai degrabă iubiresc, cred că trebuie să merg la motivație, la intenție. Aș îndrăzni să folosesc și o asemănare: Iubirea face să crească Cerul în cel pe care îl iubesc; iubirismul face să crească „cerul orizontal” în persoana iubită doar dacă interesatul câștigă mai mult decât dăruiește. Iubirismul e un business; investiția trebuie să fie aici mai mică decât câștigul. În Iubirea cerească este tocmai invers: ea dăruiește mai mult decât așteaptă să câștige de la cel iubit. Și în mod paradoxal, câștigul este de o sută de ori mai mare. Exact ca în evanghelie.

„La apusul vieţii, vom fi judecaţi după iubire”, ne pune în gardă Sf. Ioan al Crucii. Parafrazând întrebarea adresată de Sfânta Fecioară îngerului la Bunavestire: cum va fi aceasta, de vreme ce noi nu ştim a iubi?

F.D.: Da, vom fi judecați după iubire, dar nu doar după iubirea dăruită, ci și după iubirea primită. Nu prea știm să o primim. Aceasta este una dintre cele mai mari provocări spirituale, să învățăm să primim Iubirea. Nici să iubim nu ştim de la început. Instinctul este să iubirim, să ne umplem de noi, să căutăm să fim noi buricul și centrul. Întâlnirea cu Dumnezeu, ba mai mult, frecventarea Lui, ne învață iubirea. Numai după ce descoperim cât de mult suntem iubiți de El înainte să facem noi primul pas, abia atunci începem să iubim cu adevărat. Iar aceasta nu vine decât din întâlnirea reală cu El. Partea simpatică este că foarte adesea (re)începem să iubim zilnic. Ce minunat când Dumnezeu ne dă atâtea zile ca să o putem lua de la capăt. Convertirea este fibra optică prin care ajunge la noi mereu proaspătă și plină Iubirea lui Dumnezeu. Cum să o ținem doar pentru noi?! Ar fi ca și cum am încerca să ne ținem respirația ca să n-o pierdem după ce am inspirat. Ne asfixiază. Doar când expirăm către aproapele ce am primit de la Dumnezeu trăim pe deplin. Oxigenați-vă fără încetare: pe voi și unii pe alții.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, februarie 2019