Lucrarea lui Salvador Dali care îl înfăţişează pe Cristos răstignit dintr-o perspectivă neobişnuită faţă de reprezentările uzuale e deosebit de cunoscută publicului larg.

Salvador Dali, „Crucifixul sfântului Ioan al Crucii” (1951)

Salvador Dali, „Crucifixul sfântului Ioan al Crucii” (1951)

Dali, educat ca ateu voltairian – căruia îi este atribuit uneori, eronat, gândul: „Slavă Domnului că sunt ateu” (al cărui autor e însă prietenul său, Louis Buñuel) –, se pare că şi-ar fi găsit drumul către credinţa catolică cândva spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului trecut. Binecunoscut ca personaj excentric şi megaloman, obişnuia să vorbească despre sine însuşi la persoana a treia, numindu-se „divinul (sic!) Dali”… se plimba pe strazile New-Yorkului zornăind dintr-un clopoţel pentru a le atrage atenţia trecătorilor asupra magnificei sale apariţii… un personaj pitoresc, pentru care smerenia şi sărăcia evanghelică nu păreau a avea vreo semnificaţie… Nu contest geniul artistic al lui Dali (nu am căderea necesară) şi nici nu sunt surprinsă că un ex-ateu ar fi dorit să picteze Răstignirea (explicaţia lui Dali asupra „viziunii cosmice” care i-a inspirat lucrarea se subscrie megalomaniei sale intelectuale)… Cheia de interpretare care înscrie crucifixul într-un triunghi îndreptat în jos (aluzie la Sfânta Treime, a cărei grijă se îndreaptă din ceruri înspre pământ) mi se pare interesantă şi coerentă cu subiectul. Dar… prefer, de departe, modelul care l-a inspirat pe Dali.

Probabil că e imposibil să studiezi această lucrare fără a şti (măcar din titlu, dacă nu după o abordare mai aprofundată) că perspectiva ei inedită i-a fost inspirată lui Dali din singurul desen al Sfântului Ioan al Crucii ajuns până la noi (biograful carmelitan al sfântului Ioan, Bruno de Jésus-Marie, a prezentat desenul în 1945 şi 1950 pictorilor momentului, José Maria Sert şi Salvador Dali).

Desenul sfântului Ioan al Crucii (1474-1477)

Desenul sfântului Ioan al Crucii (1474-1477)

Acesta transpune o viziune primită în timpul unui extaz mistic trăit cândva între 1474 şi 1477 în mănăstirea carmelitană a Întrupării din Avila. Lucrarea, de dimensiuni reduse, schiţată de sfânt pe un simplu pergament, a fost dăruită de către Ioan surorii carmelitane Ana Maria de Jésus, una din fiicele sale spirituale. În ciuda lipsei de pretenţie artistică şi a dimensiunilor modeste, desenul sfântului Ioan rămâne absolut spectaculos. Crucifixul e plasat, înclinat, în partea dreaptă a imaginii, iar autorul înfăţişează „perspectiva”  (dacă ne este îngăduit să spunem aşa) a lui Dumnezeu-Tatăl asupra evenimentului de pe Golgota – din câte se ştie, este prima reprezentare a crucificării din această perspectivă. Unghiul inedit permite sublinierea unor detalii ale suferinţei extreme (un trup fără viaţă, contorsionat, acel „eu sunt vierme şi nu om” al Ps 22/21, 7), în care chipul lui Cristos rămâne ascuns privitorului. Subtilul joc de lumini şi umbre învăluie lemnul crucii într-o lumină caldă, proiectată de sus. Lucrarea trebuie interpretată în lumina doctrinei mistice a sfântului privind iubirea divină, explicitată exhaustiv în poemul al VII-lea din „Romances” (excelentă integrala operei poetice a Sf. Ioan al Crucii, bilingvă, editată de „Christiana” în 2003, după care reproduc traducerea):

„Deci pe plac îmi este, Tată / ce Mărirea-ţi porunceşte / căci acesta-i chipu-n care / mila ta se preavădeşte. / Arătase-va puterea, / mila şi dreptatea ta, / iar eu merge-voi în lume / şi de veste îi voi da / ce desfăt şi ce mărire întru tine va afla. / Merge-voi să îmi caut soaţa / şi asupra mea voi lua / multele poveri sub care / pătimeşte firea sa. / Iar ca ea sa aibă viaţă, / pentru ea voi şi muri / şi scoţând-o eu din valuri, / înapoi o vei primi.

Desenul transmite această imagine a lui Cristos-Mire trimis în lume de Tatăl pentru a căuta sufletele-mirese, care ajung a se uni cu El în contemplaţie şi pe care El le redă Tatălui. Sufletul chemat de Isus e atras în lumina mântuirii; pentru acest suflet îşi întinde Isus mâinile pe cruce şi îndură întreaga suferinţă a pătimirii.   

În raport cu valenţa mistică a lucrării sfântului Ioan, Răstignitul lui Dali nu poartă nimic din suferinţa relatată de evanghelii, aduce mai curând cu un zeu al antichităţii greceşti (dealtfel, pentru silueta lui Isus i-a pozat un cascador celebru). René Huyghe, fost restaurator-şef la Luvru, explicitează perfect diferenţa dintre cele două lucrări, situată la nivelul cauză-efect: „Sfântul Ioan al Crucii se sustrage habitusurilor vizuale cărora le este tributar orice artist. El nu cunoaşte nimic în privinţa regulilor şi barierelor viziunii contemporane; nu e condiţionat de viziunea artistică a secolului său; nu e condiţionat de nimic altceva decât de obiectul contemplaţiei sale… Perspectiva verticală – îndrăzneaţă, aproape violentă, acentuată de lumini şi umbre – în care l-a surprins pe Cristos, nu îşi găseşte egal în arta contemporană; în contextul acestei arte, ea rămâne de neconceput”.

Răstignitul sfântului Ioan e cu adevărat transcendent, al lui Dali e doar o imagine frumoasă, surprinzătoare. Întocmai ca şi viziunea inspiratoare, Cristos pictat de Dali e cosmic, grandios, în vreme ce al lui Ioan e mistic, interior… Precum iubirea desăvârşită, simplă, intensă  faţă de acest Răstignit, aşa cum este ea exprimată în magnificul sonet închinat „Lui Cristos crucificat” – atribuit incert când sfintei Tereza de Avila, când sfântului Ioan al Crucii (oricum, explicitare profundă a aceleiaşi spiritualităţi carmelitane a întemeietorilor):

„Nu spre-a afla în ceruri vreo răsplată / îţi dărui, Doamne, casta mea iubire, / şi de-mi strunesc năravul după fire, / nu-i spre-mbuna gheena-nfricoşată. / Tu singur faci ca inima să-mi bată / de cum îţi văd cumplita răstignire; / domol mă prazi, simţire cu simţire, / când chipul tău pe cruce mi se-arată. / Şi-atâta mă-nfiori cu mila ta / că, Doamne, te-aş iubi şi fără cer, / şi fără iad eu tot te-aş asculta; / nimic nu vreau iubindu-te aşa, / ci nesperând la toate câte sper, / precum te-ador, la fel te-aş adora”.