Rugăciunea, un exercițiu de îndrăgostire

Invitați:

Antoaneta Sabău (n. 1982), licențiată în studii clasice

Pr. Iosif Șandoru SJ (n. 1979), preot iezuit

Moderator: Claudia Stan

„Nimic nu e mai practic decât să-l găseşti pe Dumnezeu; asta înseamnă să te îndrăgosteşti într-un chip absolut, definitiv. Obiectul iubirii tale, care îţi ia în stăpânire imaginaţia, va influenţa totul. Va hotărî motivul pentru care te dai jos din pat dimineaţa, ce vei face cu serile tale, cum îţi vei petrece sfârşiturile de săptămână, ce vei citi, pe cine vei cunoaşte, ce îţi va frânge inima şi ce te va umple de bucurie şi recunoştinţă. Îndrăgosteşte-te; rămâi îndrăgostit şi asta va hotărî totul” (Pedro Arrupe SJ).

Anul acesta, la 31 iulie, se împlinesc 461 de ani de la nașterea pentru cer a Sfântului Ignațiu de Loyola, iar peste câțiva ani vom celebra 500 de ani de la scrierea „Exercițiilor spirituale”, o carte care a schimbat nenumărate suflete (inclusiv al subsemnatei). Dacă m-ar întreba cineva ce are special această carte aș spune așa: 1. Faptul că nu e o carte de citit, ci de trăit. 2. Faptul că a trăi ceea ce propune această carte nu este altceva decât un perpetuu exercițiu de îndrăgostire (de Cristos și de lume). Ceea ce m-a frapat citind despre Exerciții și ceea ce m-a determinat să le și fac a fost un numitor comun al tuturor mărturiilor celor care experimentaseră Exercițiile: schimbarea totală a percepției asupra vieții și rugăciunii. Antoaneta Sabău, ați colaborat la prima traducere în limba română a cărții „Exercițiilor” și a Autobiografiei lui Ignațiu, iar dumneavoastră, pr. Iosif, v-ați îndrăgostit de spiritualitatea ignațiană în asemenea măsură încât i-ați închinat întreaga viață, devenind iezuit. Aș începe prin a vă întreba pe amândoi de ce s-ar apuca de Exerciții vreunul dintre cititorii noștri care n-au auzit niciodată nici de Ignațiu nici de acest fel de rugăciune care, printre altele, ni-l propune pe Dumnezeu ca prieten?

Antoaneta Sabău (A.S.): Suntem o generație care are acces la mult cărți de self-help, care ne pot învăța cum să devenim lideri în 10 pași, cum să slăbim în 5 zile… Ei bine, Exercițiile sunt o metodă extrem de eficientă de a ne da un restart profund în 8 zile. Ele ne scot din zona de confort (și disconfort) mental și ne pun la îndoială toate angajamentele conștiente sau automate pe care ni le-am luat, ca să ne conducă în fața întrebării: ce-am făcut, ce facem, ce vom face pentru dorința noastră cea mai intimă de absolut? Văd în Exerciții un fel de sport extrem, numai bun de subiect pentru un documentar Discovery: exercitanții sunt scoși din mediul lor, sunt duși într-un loc de obicei izolat, în care, mai înainte de orice, se tace (ceea ce mi se pare extrem și exotic, într-o lume în care toată lumea are mereu ceva de spus) și se face rugăciune intensă. Un merit fabulos al Exercițiilor este că, fie și în doar 8 zile, reușesc să facă liniște în capul nostru; nu știu care metodă la îndemână se mai poate lăuda cu un astfel de rezultat remarcabil și cu un asemenea rezultat de durată (pentru că exercițiile creează o tăcere de profunzime, care devine mod de viață).

Pr. Iosif Șandoru (I.Ș.): Îmi amintesc că la prima mea interacțiune cu Exercițiile, în 2001, pr. Olivo Bosa, ne adresa întrebarea aceasta: ce anume schimbă Exercițiile? În aparență nimic: și după Exerciții rămâi același vas de lut, o persoană cu același CNP, aceleași calități și metehne. Dar, în profunzime, schimbarea e aceea că vasul de lut se umple cu o comoară: se schimbă motivația pentru care faci lucruri, felul în care interacționezi cu realitatea. Recomand Exercițiile pentru că ele produc efecte de scurtă și de lungă durată în viața celor care le practică.

Pentru mine, un prim efect a fost eliberarea de nocivitatea lui „trebuie”. Înainte de a face Exercițiile, eram un tânăr cuminte care mergea în fiecare duminică la Liturghie și, dacă cineva mă întreba unde am fost, îi răspundeam: „La datorie”. Exercițiile m-au ajutat să trec de la datoria practicii religioase la pasiunea ei: am înțeles în cu totul alți parametri îndemnul lui Isus de a lăsa totul și de a-l urma.

Un alt efect este cunoașterea scopului vieții nu ca pe o doctrină, căreia să i te conformezi cât mai fidel, ci ca pe un drum de parcurs. Din această perspectivă, am reușit să mă dezbar (fie și numai parțial) de perfecționism și de urgența luării unor decizii de viață importante: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc? După Exerciții, am avut sentimentul că mi s-a deschis un drum cu Isus și că a merge pe acest drum împreună cu El este singura urgență.

Apoi, pe mine Exercițiile m-au învățat și „să-mi duc targa” propriilor limitări, propriilor păcate. Uneori, mântuirea stă tocmai în asta: a avea răbdare cu tine însuți și a învăța să ai răbdare și cu cei din jur.

Vă propun acum să detaliem ceva mai mult metoda teoretică a rugăciunii ignațiene. Cum se fac, la propriu, Exercițiile?

I.Ș.: Există mai mult formule pentru practicarea Exercițiilor, care toate derivă din luna de Exerciții pe care Sf. Ignațiu o concepuse pentru cei care au posibilitatea de a se retrage total din iureșul vieții de zi cu zi, pentru a-și da un timp de întoarcere spre sine și spre Dumnezeu. Luna se poate comprima în 8 sau chiar 3 zile, dar dinamicile care se urmăresc în fiecare din cele patru săptămâni rămân prezente. Astfel, în prima săptămână, exercitantul este chemat să cunoască milostivirea Domnului într-o dimensiune care îl conduce la abjurarea propriilor păcate: se caută motivațiile, rădăcinile profunde ale păcatului personal, nu doar o înșiruire mecanică de greșeli. După această săptămână, deși omul rămâne, în esență, un păcătos, el nu mai vede în păcatul lui o piedică în apropierea de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, un mijloc de întâlnire mai profundă cu El. În a doua și a treia săptămână, exercitantul experimentează urmarea lui Isus prin contemplarea chipului său în întâlnirile cu oamenii: aici intervine acea îndrăgostire despre care se vorbea, o concentrare asupra unei Relații în care fiecare detaliu, oricât de mic, devine extrem de important, are rolul de a ne introduce în intimitatea relației cu Isus. Acum are loc acea cimentare afectivă care ne îngăduie să îi vorbim lui Isus ca unui prieten și care are ca efect pe termen lung faptul că, după terminarea Exercițiilor, exercitantul va putea să depășească problemele vieții din această perspectivă, a prieteniei cu Isus, cu care rămâne unit datorită experienței de contemplație și cunoaștere profundă, de detaliu. În săptămâna a patra, exercitantul este invitat să-l urmeze pe Isus în gloria sa, după care Exercițiile se încheie cu contemplația pentru a dobândi iubire, care este un mod de a-l reintroduce pe acela care face Exercițiile în viața de zi cu zi, unde să fie capabil să­-l vadă pe Dumnezeu în toți și în toate…

Metodele de rugăciune predilecte ale Exercițiilor sunt meditația și contemplația. În meditație se folosesc mai mult facultățile raționale (legăturile între idei, concepte), în timp ce în contemplație se merge dincolo de cuvinte, spre un registru în care e mai important a fi, a simți, decât a gândi, a analiza, a raționaliza, a găsi conexiuni. Ignațiu ne propune câțiva pași de urmat pentru a intra în rugăciune: pregătirea pentru întâlnirea cu Dumnezeu, compunerea locului, harul de cerut, meditarea/contemplarea materiei propuse (implicând simțurile, memoria, voința, imaginația exercitantului, prn care istoria personală se conjugă cu istoria mântuirii).

Una dintre obiecțiile cele mai des întâlnite la adresa rugăciunii ignațiene este aceea că nu oricine poate face meditație/contemplație, că folosirea simțurilor și imaginației ca poartă pentru intrarea într-o relație de profunzime cu Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui.

A.S.: Poate accentul pus pe imaginație atunci când se vorbește de rugăciunea ignațiană e exagerat. Cartea Exercițiilor propune mai multe moduri de rugăciune și, foarte important, recomandă adaptarea programului de rugăciune după profilul celui care face rugăciunea. În meditație/contemplație, omul pune foarte puțin de la el, iar Dumnezeu pune totul. Altfel spus, în așa-zisa compunere a locului (de pildă, al drumului făcut de Sfânta Familie către Bethleem) eu nu fac decât să imaginez acest traseu, cu un minimum de detalii. Efectul unei ore de meditație/contemplație, în care, de pildă, exercitantul se pune între cei care au ascultat Predica de pe munte este că toate aceste pasaje cu care ne rugăm nu rămân doar niște fragmente biblice sau istorice anume, ci unele interiorizate, care devin, de fapt, istorie personală, în care noi suntem angajați foarte direct („Biblia povestește, de fapt, viața omului”), pentru că dinăuntrul acestor „tablouri” Dumnezeu ne surprinde cu rugăciunea adevărată. La ieșirea din rugăciune, ceea ce ne rămâne nu e imaginea/imaginația care ne-a ajutat să intrăm în „tablou”, ci input-ul lui Dumnezeu în rugăciune, care umbrește orice ne-am putea imagina noi vreodată, cu toată creativitatea posibilă. Este unul din motivele pentru care o experiență foarte intensă trăită în contemplație este imposibil de pus în cuvinte…

Putem face Exercițiile acasă, singuri, luându-ne ca îndrumător doar textul lui Ignațiu? Apoi, Exercițiile ar putea fi făcute fără asistență sacramentală (Spovadă și Împărtășanie) și fără gustarea întâlnirii cu Isus în Liturghie?

A.S.: Ca traducător al lui Ignațiu, îndrăznesc să spun că, într-un demers de a face Exercițiile singur, este destul de greu de depășit bariera de limbaj a acestei cărți, scrise în sec. al XVI-lea, care abordează un subiect care pare în sine intangibil. Ca în orice alt domeniu, pentru orientarea în dinamica Exercițiilor este necesară o minimă îndrumare: nu te apuci să urci un munte pe care nu l-ai mai urcat fără hartă și fără ghid. Ghidul te ajută să vezi calea chiar și atunci când ți se pare că ea a dispărut (când ești în dezolare), ceea ce este esențial pentru a merge mai departe. I.Ș.: Ignațiu a conceput Exercițiile ca pe o relație în trei: Dumnezeu (cel de la care coboară toate harurile), cel care dă Exercițiile și cel care le primește. Cel care dă Exercițiile este un instrument, un intermediar necesar. Apoi, modul în care funcționează Exercițiile se aseamănă cu dinamica sacramentelor: în ambele, actorul principal este Dumnezeu, dar El lucrează prin mâinile unui intermediar. Din acest punct de vedere, Exercițiile sunt o ieșire din sine, care se concretizează în întâlnirea cu Dumnezeu, prin mijlocirea intermediarului. Cred că Exercițiile aprofundează și personalizează misterele celebrate în sacramente.

Vă propun acum să vorbim despre câteva dintre caracteristicile spiritualității ignațiene, care sunt piatra unghiulară a Exercițiilor. Prima este detașarea, pe care o putem echivala libertății. Omul de azi (chiar și cel credincios) e alipit de lucruri, de amăgiri, de idoli de tot felul. Se crede liber, dar nu e.

A.S.: Ignațiu vede în detașare un mod de tratare a lucrurilor fără a face nicio diferență între ele, fără a-l considera pe unul mai bun și pe altul mai rău decât în măsura în care ajută sau nu la o mai mare slujire a lui Dumnezeu: să nu primeze judecățile noastre cu privire evenimente, ci cântarirea acestora în raport cu dorința de a-l sluji pe Cristos, dorință care decantează calitatea lucrurilor cu care ne întâlnim și raportarea noastră la acestea.

I.Ș.: Dacă scopul vieții îți este clar, asta te va ajuta să-ți alegi mijloacele potrivite pentru a-l atinge. Iar scopul, fundamentul pe care ni-l face prezent Ignațiu este acela de a-l urma pe Dumnezeu în toate situațiile vieții, indiferent dacă ești sănătos sau bolnav, sărac sau bogat, călugăr sau căsătorit. Pentru un om liber, prima alegere este întotdeauna Dumnezeu. Restul vine de la sine!

Un flagel al lumii actuale e violența. O vedem la știri, pe forumuri, o vedem în scara blocului și în ședințele de la birou. A răspunde răului cu rău a devenit un habitus și un semn de putere, dar nu e decât slăbiciune și neputință. Aici Ignațiu ne învață agere contra.

A.S.: Conceptul este introdus pentru a-l încuraja pe exercitantul aflat în dezolare să meargă împotriva tendinței de a scurta rugăciunea, acționând opus, adică prelungind-o. Aplicat la violență, acest principiu ne propune ca, într-un context al lipsei de pace și de liniște, să căutăm încă mai mult liniștea interioară și să fim și mai mult făcători de pace în noi și pentru cei din jur.

Care vă este gândul cel mai drag inimii din cartea „Exercițiilor”? Pentru mine e acest îndemn spre nesuperficialitate: „Iubirea trebuie să fie mai mult în fapte decât în cuvinte”.

I.Ș.: Mă dau jos din pat în fiecare dimineață repetând cuvintele de început ale Principiului și Fundamentului ignațian, care mă ajută să-mi trăiesc fiecare zi focalizat pe esență: „Omul este creat ca să-l laude, să i se închine și să-i slujească lui Dumnezeu”.

A.S.: Întrebarea: „Ce am făcut, ce fac, ce voi face pentru Cristos?”  îmi amintește mereu care ar trebui sa fie de fapt perspectiva din care fac tot ceea ce fac, e o sursă neașteptată de energie și motivație.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2017