web+_Actualitatea_ iulie 2017.1-page-001

Împărtășania e un fel de cârjă în dobândirea statorniciei inimii curate, sprijin perseverent în făurirea Împărăției înlăuntrul nostru. Doar că uneori se întâmplă să uităm ce se cere pentru ca o împărtășire să fie cu adevărat îndumnezeire.  

Unirea cu Dumnezeu prin primirea Sfintei Împărtășanii e vie și dătătoare de roade lăuntrice dacă:

  • venim la altar după ce am dat bine cu mătura/aspiratorul/mopul prin sufletul nostru, fără să băgăm niciun gunoi sub preșul conștiinței: toate micile sau marile noastre infidelități față de Iubire sunt mărturisite în Spovadă, asumate ca atare și propuse ca prilejuri de îndreptare; suntem însuflețiti de dorința ca întreaga noastră viață, cu bune și rele, ușoare și grele, să o închinăm slujirii Domnului;
  • lucrăm în inima noastră smerenia și tihna care îi fac Domnului locuință vrednică de El: suntem instrumente ale păcii Sale, de la gesturile cele mai mărunte (cum ar fi acela de a ne privi în ochi vecinul de bancă la schimbul păcii) până la cele care ne cer o mai mare lepădare de voia noastră (de pildă, uităm și iertăm cu ușurință bârfa colegului care ne-a adus în atenția unui șef recalcitrant);
  • scoatem Împărtășania noastră în lume, pentru ca ea să aducă roade în inima tuturor celor pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale: dăm „ziua bună” chiar și vecinului care nu ne răspunde, zâmbim celor care vorbesc de rău, tăcem când nu avem nimic bun de zis și punem în lumină talentele reale ale colegului care ne-a călcat pe coadă la ultima ședință de departament.

Ne împărtășim spre batjocura jertfei lui Cristos pe Golgota când:

  • o facem de ochii lumii, pentru a nu fi judecați de ceilalți, prin raportarea sfințeniei noastre la păcătoșenia altora: „Dacă X e vrednic (că doar știu eu ca-i poate pielea!), atunci și eu sunt” nu e o măsură corectă în ochii Domnului; păcatele mele, care sunt între mine și Dumnezeu, nu le vede lumea, dar le vede Cineva mai important, înaintea căruia nu pot să vin cu scuza: „Las’ că nici nea Vasile nu-i sfânt!”;
  • tratăm Trupul Domnului ca pe un biscuițel ori ca pe o napolitană, al căror gust vrem să-l probăm pe limbă, fără a realiza că mai întâi se cuvine să ne cântărim inima pentru a-i cerceta vrednicia: sunt curat sufletește, sunt pregătit să-l întâmpin pe Isus „sub acoperișul meu”? Sau confund Euharistia cu un pișcot, pe care-l primesc cu buzele spoite cu gloss fără să fiu câtuși de puțin jenată că, în loc de „Trupul lui Cristos!”, s-ar potrivi mai curând ca preotul să spună: „Atenție, Isuse, proaspăt vopsit!”?
  • suntem indulgenți cu propria stare de păcat devenită obișnuință: un păcat rămâne păcat chiar dacă îl face atâta lume încât a devenit modă, normă ori semn de open-mindness; mai pe șleau spus, steriletul e tot păcat chiar dacă îl poartă multe femei, după cum blestemele în trafic sunt tot păcat chiar dacă le rostesc și șoferii cu multe cruciulițe la retrovizoare.

Bonus! Poate că o singură întrebare ar fi de ajuns să ne lumineze pentru a reflecta mai serios cu  privire la împărtășaniile noastre: dacă l-am vedea pe Isus cu ochii noștri de carne venind la noi să ne vindece toate cele ale noastre, oare l-am primi cu sclipici pe buze, înjurături obscene și resentimente cu privire la nedreptatea înfăptuită la împărțirea averii unchiului Gigel?

„În ceea ce te privește, nu face din opera lui Dumnezeu una străină de Cel care a făcut-o” (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2017

Anunțuri