KS - revista-Actualitatea-Crestina-august-2017-pentru-web-page-001

Spovada e o întâlnire cu Cristos. A noastră, personală și foarte intimă. Un moment privilegiat de vorbire cu El despre noi și despre El. Asta în cazul fericit când ne spovedim pe noi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna la spovadă.

Ne așezăm inima înaintea maiestății dumnezeiești, căutând cu sinceritate să facem din spovadă un prilej de întâlnire cu iubirea lui Cristos, când:

  • ne plecăm nu doar genunchiul în scaunul de spovadă, dar inima și întreaga noastră ființă, trăind, de fiecare dată cu bucurie și emoție, noutatea, binecuvântarea și frumusețea unei Întâlniri fără pereche – acolo e Dumnezeu însuși care ne ascultă și, ca să ne facem auziți, e bine mai întâi să facem liniște pe dinăuntru, să ne vedem bine rănile provocate de păcat și să ne facem vulnerabili, fără nicio reținere, înaintea Celui care le-a făcut pe toate (deci și pe noi);
  • ne acuzăm cu dreaptă măsură, luciditate și simț de răspundere de prostiile făcute, dar, în aceeași măsură, mulțumim pentru ceea ce e de mulțumit (și întotdeauna, slavă Domnului!, este) – adică ne vedem micimea noastră în oglinda măreției lui Cristos și nu numai că nu ne descurajăm din această „oglindire”, dimpotrivă, ne bucurăm că e așa (noi mici, El mare), pentru că doar din această postură putem primi mângâirea Lui;
  • ne ridicăm din fiecare spovadă încurajați, întăriți și, mai presus de toate, mai serios și profund îndrăgostiți de o Persoană care înseamnă totul pentru noi și pentru care însemnăm totul – inima ne bate altfel după dezlegarea dată de Isus prin mâinile preotului, avem puterea de iubi cu iubirea Lui și de a ierta (pe noi și pe ceilalți) cu iertarea Lui: necondiționat, fără măsură.

Spovedim pe orice altcineva în afară de noi și ducem sacramentul în derizoriu când:

  • căutăm justificări pentru păcatele noastre, ca și când spovada e un fel de instanță de judecată în care trebuie expuse circumstanțe atenuante pentru absolvirea necumințeniei noastre: eu am încercat să fiu bun, dar colegii mei sunt toți răi și uite că le merge bine; trăim într-o lume în care, dacă ești bun, ești luat de prost; trebuie să te descurci (adică să faci orice este nevoie), altfel mori de foame;
  • enumerăm cu acribie toate greșelile, răutățile, necuviințele și prostiile altora, din cauza cărora noi, care, altfel, suntem icoane de exemplaritate umană, am fost duși pe drumul pierzaniei: colegul meu care fură mereu m-a îndemnat și pe mine să fur, dacă nu era el…; mi-am înșelat bărbatul cu vecinul de la 2, dar el e de vină, că m-a înșelat cu cea mai bună prietenă;
  • „strecurăm țânțarul și înghițim cămila” minimalizând (sau chiar ascunzând deliberat) gogomăniile de calibru în detrimentul descrierii cu lux de amănunte a „martiriului” personal provocat de nedreptățile de la birou, de neajunsurile financiare, de, la urma urmelor, neasumarea crucii de fiecare zi.

Bonus! La fiecare spovadă în care ne mărturisim călcările pe bec care ne aparțin și mulțumim pentru înțelepciunea cu care Isus continuă să ne iubească, în ciuda tuturor dandanalelor noastre, renaștem la o viață nouă. O viață la cârma căreia se află El; nu vecinul, colegul, nevasta ori socrul. Nici măcar noi. El. Doar El. Nimeni și nimic altceva.

La spovadă are loc într-un chip nevăzut, dar real, o efuziune a sângelui lui Cristos (Fer. Vladimir Ghika)

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017

Anunțuri