Despre distanţă şi puterea rugăciunii

Cred cu tărie în forţa legăturilor spirituale „la distanţă”, ca verificare nu a capacităţii noastre umane de a făuri asemenea legături (căci ele poartă realmente amprenta supranaturalului), ci tocmai a puterii Lui dumnezeieşti de a aduce sufletele împreună întru mai marea Lui slavă…

Probabil că această credinţă mi-a fost inoculată, iniţial, cu ani în urmă, când primul meu îndrumător spiritual a plecat la studii, lăsându-mă a nimănui, „oaie rătăcită”, mai mult decât începătoare într-ale credinţei. Îi scriam atunci părintelui săptămânal şi mă rugam în fiecare seară pentru el, cum ştiu că şi el o făcea pentru mine. Şi, odată, mi-a spus ceva care m-a cutremurat (şi m-a speriat, totodată): „Simt rodul rugăciunilor tale în viaţa mea”. Am înţeles atunci că legătura spirituală dintre noi era atât de puternică, încât nici o distanţă fizică (nici chiar una de 7000 km) nu o putea suprima. Acelaşi lucru l-am verificat în privinţa bunei mele prietene, Lenuţa, pe care, tot din cauza distanţei, nu o văd decât o singură dată pe an, dar cu care sunt atât de unită în rugăciune încât o simt prezentă aproape fizic lângă mine, mai cu seamă când mă rog sfântului Francisc, protectorul nostru special, al amândurora… Iată două situaţii în care relaţia spirituală a fost una deosebit de intensă înaintea separării. Domnul mi-a descoperit însă şi o faţetă neexperimentată până acum, întru totul supranaturală aş spune, a relaţiilor pur spirituale, când mi-a arătat că, acolo unde-i rugăciune (chiar şi aşa, nevrednică şi şchioapă ca a mea), nu-i nevoie nici măcar de cunoaştere umană pentru ca două suflete să se bucure de dulcea răsplată a împreună-iubirii de Cristos.

Scriam mai demult despre o spovadă care nu numai că mi-a luminat sufletul cu o lumină cerească, dar mi-a scos în cale un om al lui Dumnezeu cu un suflet ales, zămislit anume de Creator pentru a fi preot şi jertfă vie pe altarul iubirii (zicea undeva, foarte frumos, Gaston Curtois, că „preotul trebuie să fie cea dintâi ostie a preoţiei sale”). Şi încheiam atunci gândurile mele spunând că mă rog în fiecare zi pentru acest preot sfânt, „prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Gen 23,6). Ei bine, de la acea spovadă atinsă atât de vădit de roua Duhului Sfânt a trecut aproape un an. Nu îl cunosc cu adevărat (în sens uman, relaţional) pe preotul acela care l-a făcut pe Cristos cel nevăzut atât de vizibil ochilor inimii mele; în afara acelei spovezi, nu l-am mai văzut decât o singură dată, preţ de aproximativ cinci minute, prilej cu care am schimbat doar câteva vorbe. Cu toate astea, am continuat să mă rog pentru el în fiecare seară, la Vespere, cerându-i Domnului să-i dea putere şi har să călăuzească cât mai multe vieţi către lumina lui Cristos pe care mi-a arătat-o mie, atunci, atât de limpede. Unii ar putea considera ridicol acest ataşament spiritual faţă de un om al lui Dumnezeu pe care nu numai că nu-l cunosc aproape deloc, dar nici nu voi avea prilejul să-l cunosc mai bine prea curând, fiindcă la scurt timp după cele relatate, părintele a plecat în misiune în Africa (aici fac o paranteză pentru a spune că, prin prisma celor experimentate recent, nu ştiu dacă nu cumva aş considera chiar mai rodnică spiritual o astfel de legătură „la distanţă” şi, chiar dacă aş avea vreodată prilejul de a-l cunoaşte mai îndeaproape pe părintele, aş putea prefera mai degrabă să păstrez comoara aceasta a rugăciunii împreună, care simt că ar putea fi risipită ori zădărnicită de o relaţie interumană obişnuită). În mod nefiresc, am simţit adeseori, rugându-mă pentru el, harul acelei novene către Preasfânta Inimă a lui Isus (făcută atunci împreună, deşi tot „la distanţă”), care a răsplătit sufletul meu cu atât de multe şi neaşteptate roade duhovniceşti. Şi, deşi a trecut atâta vreme de atunci, continuând să mă rog pentru el în fiece seară, am avut deseori sentimentul ciudat şi inexplicabil că, de acolo de unde se află, se roagă şi el pentru mine. Iarăşi, ridicol, pot spune scepticii. Şi, până la un anumit punct, eu, cea atât de pragmatică şi cu picioarele atât de bine înfipte în pământ, aş putea fi de acord cu ei. Până la punctul în care nu pot să nu fiu de acord, mai presus de asta, cu faptul că Dumnezeu are căile lui, care nu sunt căile noastre…

Se pare că sentimentul atât de suprafiresc al împreună-rugăciunii (care nu poate fi pus în cuvinte cu nici un chip, ci doar trăit, cu speranţă şi încredinţare, în tainiţele cele mai luminoase ale sufletului) capătă uneori confirmare vizibilă, ca şi cum Dumnezeu ar dori să ne dea, din când în când, câte un semn că ceea ce simte inima noastră nu e o fantasmă, ci, dimpotrivă, e lucrul cel mai autentic şi cel mai binecuvântat de El, care nu doreşte altceva decât să ne sfinţim împreună, bucurându-ne şi suferind împreună în rugăciune, căutând şi găsind împreună tot în rugăciune, zidindu-ne împreună curajul şi nădejdea prin rugăciunea comună…

Rugăciunea are aripi de înger… Şi pe aripile acestea mi-a fost trimisă de Domnul şi confirmarea valorii nepreţuite a rugăciunii unuia pentru celălalt… Repet, nu îl cunosc pe părintele; ultima (şi singura dată, dealtfel, când am vorbit în afara confesionalului) a fost cândva prin luna octombrie a anului trecut. Iar ieri primesc un gând (de unde altundeva decât de la înger, chiar dacă poartă semnătura părintelui), care doreşte să-mi împărtăşească, subit şi surprinzător, încrederea care izvorăşte din bucuria pe care Isus, prin el (deşi el nu o spune), mi-a adus-o atunci, în urmă cu un an, în acel confesional… Îmi cere, mie nevrednicei şi păcătoasei, să mă rog pentru el, spunându-mi că astăzi va celebra o Sfântă Liturghie pentru mine… Nu ştiu ce mă tulbură mai tare: gândul că, acum, undeva, printre lei şi dune de nisip, numele meu va fi pomenit la Sfânta Jertfă sau acela că rugăciunea mea atât de firavă a ajuns la el, atât de departe, şi s-a întors înapoi însutit? Mai presus de asta e mângâierea (nespus de caldă) a sentimentului că două suflete care iubesc acelaşi Domn nu pot fi străine, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată altfel decât în rugăciune… Restul mesajului e, în duh de smerenie şi iubire, o regăsire a două dintre gândurile sfântului Augustin pe care le am foarte aproape de inima mea: „Noi suntem cu toţii ai Celui care a murit pentru noi” (întru care părintele „explică” neobişnuita noastră legătură spirituală) şi „Toate cele bune, numai şi numai de la Dumnezeu” (prin care părintele se „absolvă” de meritele care, desigur, i se cuvin în întregime numai Lui).  

Din nou, în viaţa mea am de-a face cu acel mysterium tremendum al lui Rudolf Otto… Sunt copleşită, uluită  şi puţin speriată de puterea rugăciunii, care comprimă spaţiul şi timpul şi mă aduce împreună pe mine, marea păcătoasă, cu el, om desăvărşit al lui Dumnezeu, praful Bucureştilor cu arşiţa Africii, temerile mele ostentative cu temeritatea lui discretă… într-o unică rugăciune de slavă înălţată către El, cel care ne uneşte în rugăciune, deşi distanţele par de neparcurs…                  

Întâmplarea aceasta – la care se adaugă experienţa (recentă, dar nu mai puţin edificatoare) a rugăciunii-împreună, în duh, în fiecare seară, cu trei prieteni de la mănăstire, prilej de împreună-simţire a unor realităţi nevăzute cu ochi trupeşti, dar pipăite tot cu ochii inimii – mă conduce la concluzia că tot ce contează cu adevărat la nivel relaţional este legătura spirituală dintre oameni. Fiindcă: 1. E singura capabilă să reziste cu succes probei timpului, distanţei, vicisitudinilor de orice fel, tocmai pentru că liantul ei e însăşi adevărul, frumuseţea, desăvârşirea, veşnicia lui Cristos; 2. Finalitatea ei nu e una prozaică, interesată, mărginită, ci are, precum calea către cer, vorba Mons. Ghika, „lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci”, căci pentru ce scop mai minunat pot fi împreună două-trei-patru suflete decât pentru a-l lăuda pe Acela care le-a făcut? Pentru nici unul din aceste motive, cunoaşterea (aşa cum o înţelege lumea) nu e o condiţie sine qua non… Cu alte cuvinte, nu te iubesc fiindcă te cunosc (eşti deştept, ai ochi albaştri, eşti interesant, carismatic, fascinant), ci numai şi numai pentru că îl cunosc pe El şi, iubindu-l pe El, nu am cum să nu te iubesc pe tine; iubirea noastră (spirituală) este de la şi întru Cristos. El, nu noi, e cel care ocroteşte cu grijă părintească flacăra iubirii şi rugăciunii noastre. Şi amândouă, care îşi au izvorul numai şi numai în El, ne conduc întotdeauna înapoi la El, niciodată la noi. Cred că e aproape inutil să spun ce aripi a avut rugăciunea mea la Vesperele zilei de ieri… erau aripile rugăciunii părintelui, care m-a încurajat nu numai pe mine, ci şi cuvintele laudei către El… „Slava Lui a deschis cerurile şi de lauda Lui este plin pământul”,  spune o antifonă a acestor Vespere binecuvântate…     

„Nu există om mai puternic decât omul care se roagă, pentru că acela se face părtaş de puterea lui Dumnezeu”, zice sfântul Ioan Gură de Aur. Doamne, sporeşte în noi puterea rugăciunii, ajută-ne să fim cât mai uniţi în rugăciune cu tine, fiindcă numai atunci suntem cu adevărat uniţi în rugăciune între noi pentru a preamări numele tău sfânt! Amin. 

NB: Probabil că nu aş fi vorbit niciodată aici despre lucruri atât de intime inimii mele, dacă nu aş fi avut nădejdea că, dezgolindu-mi sufletul în faţa cititorilor mei, s-ar putea întâmpla ca măcar unul singur să ajungă la concluzia la care a ajuns azi o prietenă deznădăjduită, care, după ce i-am vorbit despre rugăciune şi despre minunile pe care ea le produce în vieţile noastre, a spus: „Cred că, prin lucrurile astea, Dumnezeu ne arată cât de mult doreşte să fim împreună, unii cu alţii şi cu El, în rugăciune”.  În al doilea rând, desigur, nu am făcut public acest text înainte de a primi acordul părintelui, care, deşi ca oricare om al lui Dumnezeu de o smerenie exemplară, nu agreează ideea de a (se) vorbi despre el în termeni laudativi, a acceptat totuşi publicarea acestei mărturii exact în aceeaşi optică precum aceea a mea. Gratias Deo!