Dimineaţa foarte devreme, în drum către Cascia, de pe autostradă, am zărit în depărtare, conturată ca o promisiune pe cerul argintiu încă luptându-se să zămislească zorii, cupola-emblemă a bazilicii Santa Maria degli Angeli.

142

Acum, în jurul amiezii, intrăm în medievalul Assisi şi, după scurtă vreme, iată-ne înaintea ei. Santa Maria degli Angeli e imaculată şi maiestuoasă în exterior… Deşi ştiu că biserica actuală a fost construită abia începând cu 1569 pentru a îngloba micuţa Porziuncola, îmi pare că maiestatea sa arhitecturală vrea să  cuprindă mai mult decât pereţii de cărămidă ai micii capele, încercând să fie un sipet pentru grandoarea spirituală inefabilă a micuţului, sărăcuţului şi nebunului „Crainic al Marelui Rege”, multiubitul meu San Francesco…       

15 

Statuia imensă a Sfintei Fecioare ce străjuieşte cupola pare a îmbrăţişa întreaga omenire cu un gest matern, ocrotitor…

16   

După ce intrăm şi zăresc Porziuncola, mi se taie respiraţia. E singurul lucru pe care-mi doresc cu nesaţ să-l văd aici. Am sentimentul că nu trebuie să fac nici o mişcare, că nu sunt vrednică nicicum să mă aflu în locul acesta, să calc pe aici, să respir aerul acesta… Porziuncola e expresia desăvârşită a umilinţei Sfântului Francisc. E o capeluţă minusculă, de numai câteva locuri… Este a treia biserică pe care a restaurat-o însuşi sfântul, cu mâna lui, după San Damiano şi San Pietro della Spina… Porziuncola (alintată astfel cu duioşie de Francisc ca aluzie la dimensiunile ei reduse, dar şi la sentimentul de familiaritate caldă pe care ea l-a imprimat spiritului franciscan) a fost primită în dar de la fraţii benedictini şi, pe vremea sfântului Francisc, ea era izolată de cetatea Assisi, locaţie favorabilă reculegerii si rugăciunii… Din biografia scrisă de sfântul Bonaventura ştim că Francisc a închinat această bisericuţă Sfintei Fecioare „datorită marii sale devoţiuni faţă de îngeri şi datorită marii sale iubiri faţă de Mama lui Cristos”. Multe episoade marcante din viaţa franciscanismului primar sunt legate de acest loc binecuvântat. Este locul în care fiul bogatului negustor Bernardone a avut, în 1209, revelaţia necesităţii urgente de a urma şi de a mărturisi în chip atât de curajos evanghelia şi locul pe care el l-a considerat întotdeauna a fi „acasă” (iată, de pildă, când Francisc se îndreaptă împreună cu fratele Leon către acest loc, vorbindu-i acestuia despre bucuria desăvârşită, aşează şi în pildă Santa Maria degli Angeli ca loc de destinaţie al călătoriei misionare). Aici a avut loc, în 1212, Capitulul Rogojinilor, la care au participat peste 5.000 de fraţi, printre care sfântul Bonaventura şi sfântul Anton de Padova. Aici i-a apărut Cristos lui Francisc, în 1216, şi i-a acordat harul ca toţi cei care trec pragul Porziuncolei să primească cunoscuta Indulgenţă de la 2 august. Şi, nu în cele din urmă, aici a murit sfântul Francisc, în octombrie 1226. Veneraţia sfântului pentru acest loc se revendica din iubirea sa profundă şi intensă pentru Isus şi Maica sa; de aceea, Sărăcuţul spunea despre Porziuncola: „Luaţi seama, fraţilor, să nu părăsiţi niciodată acest loc… căci cu adevărat acest loc este sfânt şi este sălaşul lui Cristos şi al Maicii Sale Fecioare” (FF 1780).   

Împătimită a artei (pre)renascentiste cum sunt, ştiu cu ochii închişi tot ce se poate şti despre latura artistică a Porziuncolei.

Piatra brută de la exterior nu e împodobită cu nici o frescă, excepţie făcând pictura de secol XIX care îl înfăţişează pe Francisc primind de la Isus şi de la Sf. Fecioară harul Indulgenţei de la Assisi. Deşi mi se pare aproape o impietate această intervenţie artistică tardivă, îmi îngădui un scurt răgaz pentru a medita la inscripţia de sub frescă: Haec est porta vitae aeternae17

18   

Cele mai preţioase fresce interioare sunt cele ale lui Ilarie de Viterbo (1393), dintre care Buna-Vestire care se înfăţişează ochilor deasupra altarului este cu adevărat impunătoare…

19 

Opus acesteia, pe peretele interior de deasupra intrării, un Crucifix al lui Pietro Perugino (1485)… În rest, pereţii sunt nedecoraţi, din cărămidă brută… Pe una dintre aceste cărămizi va fi zăbovit cândva, cu opt secole în urmă, mâna „Sărăcuţului”, încercând să repare această mică bisericuţă părăsită de benedictinii de pe Monte Subasio… Gândul acesta tulburător mă face să-mi trec cu pietate mâna peste zidul aspru şi să nădăjduiesc că am atins locul în care el pus deopotrivă rugăciunea şi zidirea…

Ştiu, la fel, multe şi despre istoria religioasă a Porziuncolei. În peretele din stânga sunt încastrate rămăşiţele pământeşti ale lui Pietro Cattania, înmormântat aici încă din 1221, când a trecut la cele veşnice după numai un an de la numirea sa ca vicar al Ordinului, imediat după retragerea lui Francisc…  

Dar absolut toată ştiinţa păleşte când îngenunchez într-una din băncuţele tocite şi înghesuite, copleşită de sentimentul de a călca la propriu pe urmele sfântului Francisc. Aglomeraţia de pelerini din jur se topeşte, se face nevăzută… Nu ştiu ce să-i cer lui Francisc, dar rugăciunea ţâşneşte firesc din inima mea şi, într-o clipă de intimitate uluitoare cu el, îl rog să-mi dobândească de la Domnul virtutea care îmi lipseşte cel mai mult dintre toate: smerenia. „Sărăcuţule, fă-mă şi pe mine săracă aşa cum ai fost tu, ajută-mă să fug de slava lumească, să-l caut numai pe Isus sărac şi singur, să nu am nevoie de nimeni altcineva decât de El… Francisc, învaţă-mă să vreau numai ceea ce vrea El… Roagă-l tu pe El, care-ţi este atât de aproape, să-mi dea putere să-mi duc crucea, tărie să nu părăsesc niciodată căile sale şi curaj să accept întotdeauna voinţa sa… Francisc, Francisc al meu, te rog, dobândeşte-mi tu toate cele folositoare mântuirii şi dă-mi şi mie bucuria ta în adorarea lui Dumnezeu în cele ce ne înconjoară, seninătatea ta în încercări, zâmbetul tău în cele de toate zilele, seriozitatea ta în rugăciune, dragostea ta neţărmurită pentru El… O, iubitul meu Francisc, iată-mă vorbind fără rost şi spunând cuvinte multe, ca păgânii, când tot ceea ce vreau să-ţi cer, de fapt, e să fiu cât mai asemenea ţie, care ai fost atât de asemenea  Lui…”  Nici nu-mi dau seama că plâng (e emoţie, bucurie, dar şi imensă durere că sunt atât de nevrednică de a primi aceste haruri), fiindcă fericirea imensă care-mi cuprinde inima e atât de mare, încât îmi vine să-i strâng în braţe pe toţi oamenii pe care îi văd în jur… Francisc mă stăpâneşte, mă cuprinde, mă învăluie, mă ameţeşte, mă îmbată… pentru cele câteva clipe petrecute sub acoperişul binecuvântat al Porziuncolei, Francisc mi-l pune, aproape cu brutalitate (dar ce dulce brutalitate!), pe Isus în inima mea atât de goală de El şi atât de plină de lume… şi, în jur, totul încetează să mai existe, nu mai văd şi nu mai aud nimic, sunt doar eu, la picioarele lui Cristos, mulţumindu-i că m-a adus acolo şi că l-a dat unei lumi nebune şi rele pe Francisc cel înţelept şi blând… Aş vrea să nu mă mai ridic niciodată de aici, fiindcă în locul acesta sunt atât de eu însămi cum nu cred să mai fi fost vreodată în toată viaţa mea atât de inutilă… Când mă hotărăsc să ies, am impresia că momentele acelea petrecute acolo au lăsat un sigiliu de neînlăturat în inima mea, pe care am să-l port cu mine oriunde merg de acum înainte… sigiliul franciscan al Porziuncolei, de pace şi bine…     

Când ies din Porziuncola, paradoxal, bazilica mi se pare apăsătoare (pesemne, e contrastul prea mare între sărăcia interioară reflectată de capelă şi grandoarea renascentistă pur artistică a „învelişului ei de protecţie”)… Acum bazilica nu-mi pare a fi altceva decât o simplă cupolă peste Porziuncola…

basilica1

Continuăm pelerinajul prin bazilică şi ajungem la Capella del Transito, locul în care sfântul a trecut la Domnul…

transito

Tradiţia spune că, orb, cu trupul ros de boală şi de nesfârşitele privaţiuni ale vieţii sale ascetice, simţindu-şi aproape sfârşitul (din această lume!), Francisc s-a retras în ceea ce odinioară era chilia destinată îngrijirii fraţilor bolnavi. Aici a compus ultimele versuri din Cântecul Creaturilor (cei care nu îl cunosc pe sfântul Francisc în dimensiunea sa mistică, spirituală, e posibil să fi auzit de numele lui măcar în relaţie cu acest poem, unanim recunoscut în istoria literaturii universale ca fiind prima scriere literară în limba italiană): „Lăudat să fii, Domnul meu, prin sora noastră, Moartea trupească, de care nici un om nu poate fugi. Vai de aceia care se găsesc în păcat de moarte! Fericiţi cei care se găsesc în voinţa ta preasfântă, căci a doua moarte nu-i va face să sufere”. A cerut fraţilor să-i citească Patima Domnului nostru Isus Cristos după Sfântul Evanghelist Ioan şi să-i cânte Psalmul 141… După aceea, a frânt pâinea şi a împărţit-o fraţilor săi, în amintirea gestului făcut de Cristos la Cină, s-a întins pe lespedea rece (venerată acum în capelă) şi a murit. Sancta simplicitas… Toate acestea se întâmplau în noaptea lui 3 spre 4 octombrie 1226, când Francisc avea 45 de ani… Astăzi, capela, de dimensiuni foarte reduse (care nu ar putea suporta traficul de vizitatori fără a distruge comoara din interior), este închisă cu un grilaj prin care zăresc cele două obiecte importante pe care ea le tezaurizează: mai întâi, cingulul (sfoara) cu trei noduri (semnificând cele trei voturi călugăreşti: sărăcie, ascultare, castitate) care a încins mijlocul Sărăcuţului şi care a fost dăruit Sanctuarului de papa Pius al IX-lea, în sec. al XIX-lea.

cingulo1

Apoi, statuia din teracotă smălţuită a sfântului Francisc, capodoperă a lui Andrea della Robbia (cca. 1490), care îl înfăţişează pe sfânt ţinând în mâini cele două repere fundamentale ale întregii sale vieţi: evanghelia şi crucea.

statuatransito

Accesul către grădina de trandafiri de lângă Bazilică este, momentan, restricţionat (nu ştim din ce considerente). De această grădină este legată relatarea conform căreia Francisc, în anul 1216, exact înaintea viziunii lui Cristos căreia el îi cere acordarea faimoasei Indulgenţe, pentru a scăpa de ispitele trupeşti care nu-i dădeau pace, s-a aruncat în spinii tufişurilor care creşteau în vecinătatea capelei; la contactul cu trupul sfântului, spinii s-au prefăcut în trandafiri fără spini, o specie care creşte numai la Porziuncola şi care se numeşte Rosa Canina Assisiensis.

roseto

La plecare, realizez că, deşi în chip fizic, mă despart de Porziuncola fără a şti când am să mai revin aici (şi ieşirea din sanctuar e extrem de dureroasă), în chip spiritual, o port în inimă încă dinainte de a-i fi călcat pragul, iar acum, mai statornic şi mai profund, sentimentul meu de a-i aparţine lui Francisc e atât de intens încât nimic nu mai contează… Am uitat complet chiar şi de frig şi de foame; fratele Măgar, cum îşi numea Sărăcuţul trupul, e redus la tăcere… Francisc, de dincolo de timp, e acum, aici, cu mine…

 

PS: Deşi mi se pare superfluu, repet că şi aici, ca şi la Cascia, fotografiatul fiind interzis, toate fotografiile de interior sunt luate din domeniul public, cele mai multe de pe situl oficial al Sanctuarului.  

NB: Pentru cei îndrăgostiţi de spiritul franciscan al Porziuncolei, mai spun că tot pe situl oficial al Sanctuarului pot fi urmărite, în fiecare duminică, în transmisiune directă din Bazilică, Sfintele Liturghii, după următorul program (ora României): 10:00; 11:00; 12:30; 18:00; 19:00. Desigur, nu se compară cu sentimentul de a fi efectiv acolo, dar este o experienţă interesantă, în cheie franciscană…

Anunțuri