Felul în care lucrează Dumnezeu m-a surprins întotdeauna teribil, şi nu doar o singură dată… L-am descoperit pe Dumnezeu târziu, dar, de la prima întâlnire cu El, nimic nu mă preocupă mai mult decât a trăi întru El, a fi aşa cum El mă vrea… a fi mereu aproape de El…
Există, în viaţa mea de credinţă, anumite prilejuri pe care le consider momente unice de har, în care eu, nevrednica şi păcătoasa, am simţit extrem de limpede, în străfundul cel mai adânc al inimii, atingerea diafană, mângâietoare, fierbinte, dulce a degetului lui Dumnezeu… O caracteristică a acestor momente este aceea că ele vin când mă aştept mai puţin, nu sunt nicicum pregătită pentru ele… evidenţa harului mă loveşte în moalele capului… şi îmi întăresc convingerea că nici o viziune a lui Isus în carne şi oase nu m-ar lăsa mai mângâiată, mai fericită, mai plină de pace şi de speranţă…
Astă-vară, într-o zi fierbinte, am ajuns să trăiesc din nou un astfel de moment a cărui strălucire nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă…. Mă îndreptam spre casă, nu aveam nici cea mai mică intenţie de a ajunge la biserică, dar o colegă mă sună să îmi ceară asistenţă şi mă roagă să ne întâlnim peste o oră undeva aproape de Unirii. Afară sunt 38 de grade, trebuie să găsesc ceva de făcut timp de o oră… Primul meu gând e să merg la o terasă, să beau o limonadă cu gheaţă… Dar… vizavi se profilează turla Bărăţiei… La Bărăţie e răcoare, poate stau puţin la slujbă, e pe cale să înceapă… Traversând, mă gândesc că nu ar strica să şi spovedesc păcatele mele cele de toate zilele…
În timp ce aştept la confesional, mă copleşeşte un sentiment de vinovăţie legat de relaţia cu o persoană importantă din viaţa mea, vinovăţie care mă bântuie de ceva timp… Toate celelalte păcate devin minuscule pe lângă asta… Intru în confesional cu gândul de a fi concisă (ca să ajung la întâlnire), nu mi se pare ca aş avea o dispoziţie sufletească pentru o spovadă din aceea care te lasă perfect imaculat, fără nici un alt gând, fără nici o îndoială că ai făcut ceea ce trebuia… Dar acolo, înăuntru, se petrece ceva… nu ştiu exact ce, dar pe masură ce încep să vorbesc, am sentimentul clar al unei Prezenţe… strângerea de inimă se transformă într-o deschidere de a accepta de bunăvoie operaţia dureroasă pe cord deschis care înseamnă orice spovadă bună… Puterea ia locul slăbiciunii şi neîncrederii… vorbirea inimă la inimă cu El eclipsează rutina ritualului… îmi scot inima cu totul din piept şi o pun pe tava înaintea Domnului… şi mă fac mică-mică, ştiu că nu merit iertarea, iubirea şi răbdarea Lui care mă copleşeşte,… vreau doar ca El să mă ia în braţe, să mă încălzească la pieptul Lui, să mă acopere cu aripile Lui, cum spune un psalm…. Ştiu, cred cu tărie, nu m-am îndoit vreodată, ca acolo, în confesional e întotdeauna El, bunul, dragul, dulcele meu Isus… Doar că uneori există spovezi în care El se face vizibil în chip aproape fizic penitentului… Obişnuiam să spun “Ce Liturghie frumoasă!”, până când am înţeles că orice Liturghie e frumoasă, sublimă, celestă, şi că ceea ce face ca o Liturghie să fie percepută ca fiind mai frumoasă decât alta e o combinaţie între dispoziţia mea sufletească şi harul celui care slujeşte… Ambele determinate de ceea ce Dumnezeu pune în inimi ambelor părţi în acel moment… La fel şi cu spovada… o spovadă bună nu e determinată neaparat de o bună analiză a cugetului sau de o pregatire îndelungată… e determinată de capacitatea penitentului ca, odată cu rostirea lui “Confiteor…”, să-şi lase inima pe deplin în mâna ocrotitoare şi vindecătoare a Domnului, să se abandoneze Lui total, să înceteze a mai gândi că în clipa aceea mai există altceva în tot universul decât măreţia atotcuprinzătoare a întâlnirii aceleia mistice care are loc între cei patru pereţi ai confesionalului … o spovadă bună depinde de întâlnirea dintre această dispoziţie a penitentului şi harul lui Cristos acţionând dincolo de gratiile confesionalului…
În seara aceea, mi-am ţinut fruntea lipită preţ de vreo cincisprezece minute de gratiile confesionalului din Bărăţie… E o minune cum ştie Isus să-ţi dea, în clipe de felul acesta, exact ceea ce cauţi… Durerea ta, ca ţipăt disperat după ajutorul Lui, e alinată pe loc… oblojită până la dispariţia totală… Iată adevarăta minune… rana ta, care îţi sfâşia măruntaiele la intrarea în confesional, nu numai că nu mai există la ieşire, dar Isus te face un om nou, te inundă cu o bucurie necuprinsă, inimaginabilă…
Eu plâng, vocea lui Isus, caldă, mângâietoare, mă încurajează, îmi spune că îmi este alături, că totul va trece, că vrea să mă ajute… Apoi, ca mostră a faptului ca Isus nu pregetă niciodată să facă ceva concret pentru a-ţi sări în ajutor, pentru a te face să-l simţi mai aproape, părintele (pe care, în această circumstanţă nu pot să îl disociez nicicum de figura Bunului Păstor, practic nu realizez că dincolo de gratii e un om, un preot) îmi spune ceva ce nu am mai auzit niciodată până acum la o spovadă: să ne rugăm împreună. Îmi recomandă să fac novena PS Inimi a lui Isus şi mă întreabă de când pot începe, fiindcă din aceeaşi zi, el va oferi, timp de nouă zile, la Liturghie, intenţia aceasta specială… Vorbesc cu el atât de firesc, am senzaţia că ne cunoaştem de o viaţă… Mă întreabă mai multe, nu vrea să mă lase să plec plângând, vrea să facă ceva cu adevărat, e Isus în carne şi oase… Scena care mi-a plăcut cel mai mult în Patimile lui Cristos e aceea în care păcătoasa care urma să fie lapidată, în prim-plan, înconjurată de colbul uliţei şi de oprobiul public, îşi ridică ochii spre mâna întinsă ei de Isus… Ea e strivită de ruşine şi de păcatele ei, Isus e grandios (un adevărat gentleman, ar spune Steinhardt) în milostivirea Lui… Regăsesc scena asta în confesionalul de la Bărăţie… Şi, îl regăsesc, aşa cum spunea cineva referindu-se la Sf. Ioan Maria Vianney, pe Dumnezeu într-un om….
Părintele e atât de încurajator… “Faceţi novena cu multă, multă credinţă, evlavie şi încredere că Domnul o să vă fie alături… Ştiu că El n-o să vă refuze harul acesta… Sunt sigur că Domnul o să ne asculte rugăciunea…” Împărtăşirea sfinţilor din Crez, lipsită de orice echivoc… Eu am să mă rog acasă la mine, el altundeva, amândoi pentru acelaşi lucru… Pluralul mă năuceşte… “El o să NE asculte rugăciunea”… E ca şi când m-aş ruga împreună cu Isus Tatălui ceresc…
Plec din confesional cu lacrimile şiroind, dar cu inima vitează şi încrezătoare… Isus însuşi se va ruga împreună cu mine… Sunt sigură că, dacă aş deschide cealaltă uşă a confesionalului, l-aş vedea pe El… Simt impulsul de nestăpânit de a săruta mâna preotului acesta pe care nici nu-l cunosc, de a ma ruga pentru el, de a-i mulţumi lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale în seara aceasta toridă de sfârşit de iunie, în care nu aveam nici cel mai mic gând de a ajunge aici…
Am făcut sute de spovezi şi zeci de novene. Dar dupa ACEA spovadă şi după ACEA novenă, lacrimile mele s-au transformat într-o bucurie nespusă, într-o siguranţă totală ca Isus va aduce pacea în inima mea, încredinţată Lui şi Sfintei Fecioare… “Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie…” (Ps 126, 5). Sunt şi acum extrem de copleşită de o imensă bucurie şi lumină interioară, în ciuda faptului că, în exterior, lucrurile sunt complet neschimbate… Şi continuu să mă rog în fiecare zi pentru preotul pe care Isus mi l-a scos în cale în ziua aceea binecuvântată, adevărat ”prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Gen 23,6).