„După roadele lor îi veţi recunoaşte” (Mt 7,6). De când m-am înfruptat din bogăţia meditaţiei ignaţiene, am înţeles câte ceva din importanţa discernerii spiritelor. De aceea, când aud interpretarea greşită a pericopei evanghelice de azi mă gândesc cât de multă nevoie avem de o corectă şi coerentă discernere a spiritelor. Care e interpretarea greşită? Cred că aceea care conduce la o anumită prezumţie privitoare la rezultatele de lungă durată ale unei întreprinderi duhovniceşti: dacă azi primesc ceea ce Ignaţiu numeşte o „consolare” şi reuşesc să mă comport accordingly (adică pot întreţine şi pot transmite pe tot parcursul zilei lumina pe care am întrezărit-o în rugăciune), validitatea „consolării” este desăvârşită doar când starea mea reflectă permanent (şi mai cu seamă atunci când nu am parte de „consolare”, ci, dimpotrivă, de uscăciune duhovnicească) acel rod al Duhului despre care vorbeşte apostolul Paul: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blăndeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23). Sf. Ignaţiu de Loyola: „Este propriu îngerului cel rău, care se preface în înger al luminii, să intre cu cele potrivite sufletului evlavios şi să iasă învingător cu ale sale, şi anume, să aducă gânduri bune şi sfinte, potrivite unui asemenea suflet drept, şi apoi, puţin câte puţin, să caute să iasă, trăgând sufletul spre înşelăciunile sale ascunse şi planurile sale perfide”. Roadele se cuantifică numai pe termen lung şi se încearcă în condiţii de restrişte, nu de mângâiere.