Pope Francis embraces Ecumenical Patriarch Bartholomew of Constantinople at Vatican

Claudia Stan în dialog cu pr. Lucian Dâncă

Un preot, un rabin și un musulman mergeau împreună spre Ierusalim… Ceea ce sună ca o anecdotă, este istorie înfăptuită sub ochii noștri. La finele lunii mai, Papa Francisc a făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă, în cadrul căruia s-a întâlnit la Ierusalim cu Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, pentru a marca 50 de ani de la îmbrăţișarea frăţească a predecesorilor lor, Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras. În acest pelerinaj, Papa Francisc a fost însoţit de prietenii și colaboratorii săi de o viaţă, rabinul Abraham Skorka și liderul musulman Omar Abboud, ca semn al dorinţei de pace și de unitate. Și pentru că întreg acest pelerinaj a fost pus sub semnul dialogului, vă propun să începem întâlnirea noastră cu un gând al Papei Francisc din volumul „Despre cer și pământ”: „Dialogul se naște dintr-o atitudine de respect pentru altă persoană, din convingerea că celălalt are de spus ceva interesant și presupune să facem loc în inima noastră punctului său de vedere, părerii și propunerilor sale. A dialoga implică o primire cordială, și nu o condamnare prealabilă. Pentru a dialoga trebuie să știi să întinzi punţi, să-ţi deschizi ușa casei și să oferi căldură umană”. Într-un interviu acordat lui Mario Ponti înaintea întâlnirii de la Ierusalim, Patriarhul Bartolomeu evocă momentul din 1964, spunând că acesta a „urmat după un întreg mileniu de neîncredere reciprocă și de înstrăinare teologică între marile noastre tradiţii” și că „în pofida istoriei noastre comune de Scriptură și tradiţie, cele două Biserici ale noastre riscau să fie caracterizate de izolare și de autosuficienţă, mergând pe drumuri diferite încă din secolul al XI-lea”. Părinte Lucian, ce s-a întâmplat în 1054?

Anul 1054 a însemnat apogeul unei perioade de distanţări religioase între Orient și Occident, marcate de trei importante evenimente politico-religioase care, împreună, au condus la ceea ce astăzi numim Marea Schismă. Primul eveniment este legat de conceptul de Pentarhie (care definea cele cinci patriarhii orientale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) și este decretat la Conciliul al II-lea ecumenic desfasurat la Constantinopol, în 381, care așează Patriarhia Constantinopolului pe locul al doilea ca importanţă, după Roma. Constantinopolul devine astfel „Noua Romă”, datorită reședinței imperiale. Al doilea eveniment este destrămarea Imperiului Roman unit, odată cu moartea împăratului Teodosie cel Mare, în 395. Imperiul Occidental rămâne cu Patriarhia Romei, pe când Imperiul Oriental păstrează celelalte patru Patriarhii, care aveau în prima poziție onorifică Patriarhia Constantinopolului, ierarhie confirmată la conciliul al IV-lea ecumenic desfășurat la Calcedon, în 451, prin canonul 28, canon care a făcut obiectul unor aprigi discuții în Biserica Apuseană. Ultimul eveniment este legat de o chestiune teologică, și anume de introducerea în Crez a lui Filioque de către Biserica Occidentală, expresie prin care se afirma purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul, care, urmând Crezul așa-numit al lui Atanasie, formulat în sec. al VI-lea în Spania, avea scopul de a contracara erezia ariană (care susţinea că Isus Cristos nu a existat din veșnicie și că nu era Dumnezeu adevărat), cu intenţia de a clarifica egalitatea dintre primele două persoane ale Sfintei Treimi. Aceste trei evenimente conduc către momentul crucial din 1054, când Papa Leon al IX-lea trimite la Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie, o delegaţie care să solicite două lucruri: introducerea lui Filioque în Crezul rostit în Bisericile răsăritene și celebrarea Sfintei Liturghii cu pâine nedospită, ca în tradiţia occidentală. La refuzul lui Cerularie, delegaţia papală depune pe altarul Bazilicii Sf. Sofia, la data de 16 iulie 1054, bula de excomunicare a Patriarhului de Constantinopol. La 24 iulie 1054, Mihail Cerularie convoacă un sinod bizantin în care se emite un document de excomunicare a delegaţiei papale, persoana Papei nefind inclusă pe lista excomunicaților (de altfel, papa murise între timp). Cu toate acestea, excomunicările reciproce nu prea au fost luate în serios nici în Orient nici în Occident, până ce nu a intervenit un alt eveniment istoric nefericit, care a contribuit la adâncirea separării dintre tradiţiile răsăriteană și apuseană: este vorba despre ravagiile produse de cruciații celei de-a patra cruciade în orașul Constantinopol, cruciadă ce avea ca țintă eliberarea Ţării Sfinte, în 1204. Acest eveniment este imputat Bisericii Catolice până în zilele noastre, deși nu numai că peste el s-au așternut atâtea sute de ani de istorie, dar a făcut și obiectul cererii de iertare a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea pentru abuzurile comise de creștini de-a lungul istoriei.

Au existat în istoria Bisericii, de la 1054 până în 1964, alte momente-cheie care să favorizeze reconcilierea pe calea dialogului?

Unica tentativă de unire a Bisericii, după evenimentul petrecut în 1054, a fost Conciliul de la Ferrara-Florența, desfășurat între 1438 și 1439. Pentru prima dată de la 787, când a avut loc Conciliul de la Niceea II, întrunit împotriva iconoclasmului, occidentali și orientali participă activ la un conciliu bisericesc. Pe masa de lucru s-au așternut patru mari dosare, considerate a fi puncte de divergențe majore între răsăriteni și apuseni: exercițiul primatului episcopului Romei; statutul sufletelor din purgatoriu; folosirea pâinii dospite sau nedospite pentru Sf. Liturghie și teologia purcederii Duhului Sfânt. După ample discuții și argumentații biblice și patristice, părinții conciliari au ajuns la concluzia că niciunul din punctele enumerate mai sus nu sunt în contradicție cu învățătura biblică și patristică și nu atacă esența credinței creștine. Prin consecință, fiecare tradiție poate continua obișnuințele și deprinderile specifice, cu o singură condiție: recunoașterea primatului onorific al episcopului Romei, „primus inter pares – primul printre cei egali lui“, succesor al Sfântului Apostol Petru, ca semn de comuniune eclezială între toți creștinii, lucru recunoscut mereu în cadrul dezbaterilor primelor patru concilii ecumenice al Bisericii. Toți fiind în acord, au semnat documentul de unitate a Bisericii Orientale și Occidentale pe data de 6 iulie, 1439, după care au celebrat o Sfântă Liturghie de mulțumire, în rit latin, la Roma și o altă Sfântă Liturghie, în rit bizantin, la Veneția, înainte ca răsăritenii să se reîntoarcă în episcopiile lor. Doar Marcu al Efesului a îmbrăcat haina antiunionistă, părăsind lucrările conciliare în ascuns. Ajuns în Orient a făcut propagandă antiunionistă, câștigând foarte ușor de partea sa aproape întreaga obște monahală. După moartea lui, Ghenadie II Scolasticul devine Patriarh de Constantinopol prin bunăvoința sultanului Mahomed al II-lea, după căderea orașului imperial în mâinile otomanilor, în 1453, promițând să militeze împotriva documentului unionist. Astfel, unirea semnată în 1439 a durat până în anul 1480, după care majoritatea orientalilor au negat ecumenicitatea Conciliului de la Ferrara-Florența, precum și realizările acestui Conciliu. După această dată Bisericile Răsăriteană și Apuseană nu au mai cunoscut momente de întâlnire sau de lucru în vederea depășirii divergențelor pe calea dialogului și a carității creștine.

Nu este prea cunoscut un fapt extrem de important petrecut la întâlnirea din 1964, și anume ridicarea anatemelor reciproce de către Papa Paul al VI-lea și Patriahul Athenagoras. Ce înseamnă concret acest lucru?

Efectiv, știm că ierarhia Bisericii Catolice din România nu a putut fi prezentă la Conciliul Vatican II din cauza împrejurărilor timpului. În schimb, un preot ortodox, pr. Andrei Scrima, membru fondator la mișcării spirituale ortodoxe de rezistență împotriva regimului comunist, „Rugul Aprins”, devenind consilier patriarhal al Patriarhului Atenagoras a participat la unele sesiuni conciliare, reprezentându-l pe Patriarhul Constantinopolului, care și-ar fi dorit el însuși să fie prezent la Conciliu. În această perioadă, pr. Scrima a făcut mai multe drumuri, după mărturia aflată în jurnalul dominicanului francez Yves Congar, între Roma și Constantinopol, pentru a pregăti întâlnirea dintre cei doi întâistătători ai Bisericilor Răsăritene și Apusene. Întâlnirea dintre cei doi a reprezentat un adevărat moment istoric din mai multe puncte de vedere. Cel mai important lucru însă rămâne înlăturarea excomunicărilor din 1054. Decretul comun al celor două înalte fețe bisericești exprimă în trei puncte intenția lor: regret pentru cuvintele de ofensă, pentru reproșurile fără fundament și pentru gesturile condamnabile care au marcat evenimentele acelor timpuri; înlăturarea sentințelor de excomunicare, a căror amintire sunt până astăzi un obstacol în calea dialogului și a trăirii carității creștine; regret pentru evenimentele ce au urmat anului 1054, printre care sunt menționate neînțelegerea și neîncrederea reciprocă ce au condus la ruptura dintre Orient și Occident. Aceasta înseamnă că ambele Biserici s-au angajat concret la depășirea obstacolelor ridicate de-a lungul istoriei între cele două Biserici și angajarea fermă pe drumul reconcilierii, dând ascultare îndemnului lui Isus Cristos în Evanghelia după Matei: „Când prezinți darul tău la altar și acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău și apoi vino să-ți oferi darul” (Mt 5,23-24). De asemenea, prin reprezentanții ei, Biserica se angajează să nu mai folosească adjectivul „schismatic” și să dea uitării nefericitele evenimente ce au condus la separații și discuții răuvoitoare.

În aceeași declaraţie a Patriarhului Bartolomeu despre care am vorbit mai înainte, se afirmă că „fraţii primaţi au fost informaţi despre apropiata noastră întâlnire cu papa Francisc la Ierusalim” și ei și-au „exprimat sprijinul lor pentru eveniment și au reafirmat angajarea în favoarea dialogului teologic cu Biserica Catolică”. În persoana Patriahului Teofil al III-lea al Ierusalimului, avem confirmarea acestui sprijin cu privire la întâlnirea dintre cei doi. Cu toate acestea, să fim realiști și să spunem că au existat și voci foarte vehemente împotriva acestei întâlniri, precum cea a Mitropolitului Hilarion din partea Patriarhiei Ortodoxe Ruse, care a discreditat declaraţia Patriahului Bartolomeu cum că acesta s-ar fi consultat cu fraţii primaţi și a ţinut să precizeze că „acţionează în nume propriu, nu ca reprezentant al ortodoxiei”.

După cum s-a putut vedea, Patriahul Teofil a fost prezent pe tot timpul întâlnirii, cu căldură și cordialitate, nefăcând altceva decât să urmeze ceea ce Paul al VI-lea și Athenagoras au declarat în 1964: „regretăm reproșurile care au fost adresate de o parte și de cealaltă, care au condus la ignoranţă și aroganţă și au rupt dialogul dintre Orient și Occident” și „deplângem toate gesturile ulterioare acestui eveniment din 1054”. Mitropolitul Hilarion, prezent fiind la înscăunarea Papei Francisc, alături de Patriarhul Bartolomeu, pe 19 martie 2013, a declarat într-adevăr că întâlnirea de la Ierusalim nu angaja toate Bisericile Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai mare ca număr de credincioși, iar Moscova a fost numită a „Treia Romă”. Prin consecință, Patriarhul Moscovei ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus în asemenea întâniri, nicidecum Patriarhul Constantinopolului, care nu are decât câteva mii de credincioși în păstorire. Trebuie știut că în interiorul Bisericilor Ortodoxe relațiile bilaterale nu sunt întotdeauna dintre cele mai bune, iar negocierile pentru a ajunge uneori la un consens pot fi destul de lungi și anevoioase.

În ceremonia ecumenică din Biserica Sfântului Mormânt, intervenţiile celor doi protagoniști au subliniat învierea lui Cristos ca element fundamental al unităţii. Papa Francisc a salutat auditoriul cu salutul oriental „Christos anesti!”, iar Patriahul Bartolomeu a subliniat faptul că „mormântul ne invită să alungăm teama de celălalt, teama de diferenţe, teama de adepţii altor credinţe, altor religii sau altor confesiuni”. Prin prisma acestora, vă invit să elaborăm ce înseamnă ecumenismul pentru Bisericile Catolică. Știm că avem un document magisterial al Conciliului Vatican II care clarifică poziţia Sfântului Scaun faţă de ecumenism, „Unitatis Redintegratio”, dar, dincolo de acesta, vă rog să punctaţi pașii concreţi făcuţi în această direcţie.

Un pas este invitaţia Sfântului Papă Ioan al XXIII-lea, promotorul Conciliului Vatican II, la dialog teologic, pentru o mai bună cunoaștere reciprocă. Urmează apoi, ridicarea anatemelor în întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras, din 1964 (la 910 ani de la Marea Schismă) despre care s-a vorbit deja. Apoi, în 1999, un papă vizitează pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă: Papa Ioan Paul al II-lea vine în România și suntem martorii acelui strigăt al mulţimii: „Unitate! Unitate!”. În 2008, Patriarhul Bartolomeu îl vizitează pe Papa Benedict al XVI-lea la Roma, predicând în Solemnitatea Sfinţilor Petru și Paul. În 2013, același Patriarh Bartolomeu este primul lider ortodox care participă la ceremonia prilejuită de începutul pontificatului unui episcop al Romei, Papa Francisc. Dincolo de aceste evenimente punctuale, există eforturi comune permanente pentru refacerea unităţii și dintre acestea m-aș mărgini să amintesc doar două: comunitatea ecumenică de la Taizé (Franţa) – care practică un ecumenism spiritual, organizând întâlniri de rugăciune între persoane care aparţin unor tradiţii creștine complementare – și mănăstirea de la Bose (Italia) – vizitată în 2013 de Patriarhul Bartolomeu și în care, sub semnul ecumenismului intelectual, monahi catolici, ortodocși și protestanţi editează cărţi, organizează colocvii, plecând de la convingerea că intelectul ne conduce la inimă.

14085611270_154dff7bfe

Am asistat cu toţii, la această întâlnire istorică de la Ierusalim, la o sumă de gesturi și de cuvinte cu imensă încărcătură simbolică. Papa Francisc a sărutat mâna Patriarhului Bartolomeu, gest emblematic pentru necesitatea noastră, a tuturor, de a ne face slujitori al aproapelui, asemenea Mântuitorului. Cum comentaţi semnificaţia acestui gest și accentul pe interioritate marcat și de Patriarhul Bartolomeu, care ne îndeamnă „să umplem despărţirea interioară a unora de ceilalţi”.

Apostolii, după învierea lui Cristos, rămân cu toţii uluiţi înaintea mormântului gol, în care nu găsesc tul mic, dar, în același timp, găsesc totul! Papa Francisc și Patriarhul Bartolomeu au făcut aceeași experienţă, de a nu găsi nimic în acel mormânt, dar, totodată, de a găsi (sau a regăsi) speranţa împăcării! Sfântul Augustin spune că, pentru a se umple de Dumnezeu, inima omenească trebuie să se dilate. Iar o inimă umplută de Dumnezeu, nu poate fi decât o inimă unită. Același mare Sfânt Augustin spunea: „Pentru a rămâne uniți, mâncați-L pe cel care este însăși unitatea voastră”. Întâlnirea de la Ierusalim a avut un profund caracter profetic prin gesturile simple și pline de semnificație: am văzut cu toții cum, după discursul Patriarhului Bartolomeu în fața Sfântului Mormânt, Papa Francisc l-a salutat sărutându-i mâna, după care și-au dat acolada frățească; de asemenea, deseori de-a lungul vizitei s-a putut vedea mâna întinsă spre ajutor ce și-o oferea unul altuia, vrând parcă să spună: „suntem frați și avem misiunea de a ne susține reciproc”. Asemenea gesturi subliniază virtutea umilinței și dorința arzătoare a celor doi întâistătători de a face pași concreți împreună pe drumul unității Bisericii, unitate voită de însuși Isus înaintea pătimirii și morții sale pe cruce: „Ca toți să fie una, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 20,20-21).

Lucian Dâncă (n. 1971) este preot-călugăr catolic în Congregaţia Augustinienilor Asumpţioniști, superiorul comunităţii din București și Directorul Bibliotecii Bizantine a Centrului „Sfinţii Petru și Andrei”, redeschis de Părinţii Asumpţioniști în anul 2010. Din anul 2013, este Lector Universitar la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, predând cursuri și la programul de Masterat în studii religioase al Facultăţii de Litere. Domeniul specific de cercetare este teologia patristică și istoria Bisericii.

Claudia Stan (n. 1968) este jurnalist catolic. A publicat cărţile: „9 argumente creștine împotriva «Codului lui Da Vinci»” (2006), „De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe” (2010) și „Vladimir Ghika, un catolic ortodox” (2014).

Acest dialog a fost publicat în numărul din luna iunie 2014 al revistei „Actualitatea creștină”.