„Tot ce vreţi ca alţii să facă pentru voi faceţi şi voi pentru ei” (Mt 7,12): nimic mai limpede decât această formulare. Dar pe cât de limpede este formularea, pe atât de anevoioasă este ducerea la îndeplinire a acestei porunci. Piedicile? Orbirea în privinţa nevoilor noastre autentice şi profunde ne duce la orbire în privinţa nevoilor aproapelui. Ne pune în imposibilitate de a înţelege ce nevoie are celălalt pe care noi am putea-o împlini. A respecta aceasta poruncă în adevăratul ei duh înseamnă a ne pune în pielea  celuilalt, nu a transfera asupra lui propriile noastre dorinţe. Dacă sunt milionar şi personal mi-aş dori o maşina decapotabilă, asta demonstrează mai întâi o percepţie defectuoasă a nevoilor mele autentice (căci maşina poate satisface egoul meu, dar nu îmi poate da fericire durabilă) care va genera o proiecţie a acestei percepţii defectuoase asupra celor din jur. Ambele probleme se reglează prin vărsarea (fără presă, fără flashuri, fără tam-tam) a contravalorii maşinii făcute pe comandă în contul unor azile de bătrâni, de săraci ori de copii. Cărora nu le poate ţine de foame ori de frig maşina mea decapotabilă. Ceea ce îmi place mie pentru mine, nu e folositor celuilalt. Singura excepţie sunt alegerile care au legătură cu mântuirea.