„Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31). „Mulţi dintre primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii” (Mc 10,31). Acestea două, la care se adaugă învăţătura din parabola lucrătorilor în vie care primesc aceeaşi răsplată, indiferent de timpul muncii lor (menţionată numai în Evanghelia după Matei, Mt 20,1-16) fac parte din afirmaţiile Domnului faţă de care multor dintre noi le vine să exclame, precum apostolii: „Greu este cuvântul acesta!” (In 6,60). Fiindcă deşi cunoaştem vorbele Domnului care justifică toate acestea [„Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii… Îndurare vreau, şi nu jertfă… Nu am venit să îi chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi” (Mt 9,12-13)], în practică, uneori, hidosul chip al autoîndreptăţirii umbreşte capacitatea de percepţie şi de acceptare a înţelepciunii dumnezeieşti.

Am urmărit recent „The Monastery” un reality-show care transpune splendid (deşi, după toate aparenţele, fără intenţie) nemăsurata, preaînalta chibzuinţă divină a tuturor acestor trei pericope evanghelice. 

Se iau cinci bărbaţi bine trecuţi prin ale vieţii (a se citi, vorba lui Margaret Mitchell, „oameni de lume”). Unul e poet şi profesor, altul a luptat în forţele paramilitare irlandeze şi a făcut şi puţină puşcărie, cel de-al treilea lucrează în advertising, al patrulea e doctorand în filozofie, iar, ultimul –  ei, da, acesta e cel mai cel! –  lucrează (şi se mândreşte cu asta) ca scenarist în îndustria pornografică. Se scot din habitatul lor agitat şi se duc – unde se duc?! – în reculegerea unei mănăstiri benedictine (în cazul nostru, Worth Abbey din Sussex, Anglia, unde vieţuiesc 22 de călugări din ordinul întemeiat în urmă cu 1500 de ani de Sf. Benedict). Credinţa lor? Nici unul nu e catolic. Toţi (cu excepţia penultimului) sunt, în linii mari, agnostici sau atei (în practică, ba chiar şi în teorie); iar ultimul vine cu ideea premeditată de a lua în derâdere valorile mănăstirii şi de a-i ridiculiza pe călugări şi este singurul care recunoaşte explicit, la începutul experienţei, că nu crede în Dumnezeu. Durata experimentului? Nu un weekend de relaxare (cu somn prelungit şi alese bucate mănăstireşti), ci 40 de zile şi nopţi, în care ei urmează să trăiască valorile monasticimului catolic şi ale spiritualităţii creştine în mediul lor autentic, prin tăcere, ascultare şi umilinţă. Scopul acestei întreprinderi? A se vedea dacă trăirea spirituală poate constitui un răspuns pertinent la angoasele lumii moderne, dacă ceea ce se învaţă (şi se practică) într-o mănăstire poate fi folositor în viaţa cotidiană a marii metropole. Modul de aplicare a experimentului? Alegerea unui îndrumător spiritual individual, sesiunile de cateheză (referitoare la Sf. Scriptură, Regula benedictină etc.), masa, locuirea şi rugăciunea împreună cu călugării (aceasta din urmă, conform orelor liturgice, de şase ori pe zi!).

Ce poate ieşi din ciocnirea unor lumi atât de diferite? Cum se pot supune nişte oameni atât de vorbăreţi, de voluntari şi de independenţi, regulilor stricte ale unei mănăstiri benedictine? Prima regulă cu care se confruntă şi care îi… nelinişteşte e tocmai cea a „marii linişti”: summum silentium începe în fiecare seară la 21:30 şi ţine până a doua zi dimineaţă, pentru încă două ore şi jumătate după trezire, până la încheierea Invitatoriului, Laudelor şi micului dejun la un loc!! Apoi, e neînţelegerea regulii ascultării, care îi face să se delecteze cu muzică la căşti, să vorbească la telefoanele mobile, să iasă în oraş după ţigări şi să neglijeze studiul Scripturii în favoarea somnului de după-amiază. Superiorul, blândul pr. Christopher, le explică  ascultarea ca expresie a libertăţii: contrar părerii lumeşti că libertatea înseamnă satisfacerea impulsurilor, libertatea este, în realitate, puterea de a spune „nu” acestora şi de a o apuca în direcţia opusă celei indicate de ele.

Vizitatorii aduc cu ei din lume, în liniştea mănăstirii, toate temerile, vanităţile, capriciile şi orgoliile lor (unele dintre acestea generează chiar conflicte majore între ei). Călugării sunt analizaţi la microscop, disecaţi în toate chipurile posibile. Nu este (cum poate, fi din partea a cinci bărbaţi atât de lumeşti?) ocolită întrebarea privitoare la votul de castitate, la care primesc un răspuns (oferit cu nespus umor) a cărui înţelepciune e invers proporţională cu teluricul întrebării: „Un stareţ înţelept spunea cândva că dorinţele trupeşti mor odată cu ultimul cui care ţi se bate la coşciug”. Nu este ocolită curiozitatea referitoare la viaţa călugărilor de dinaintea intrării lor în mănăstire (fr. Peter a abandonat o carieră în Marina Regală pentru a se călugări, fr. James a lăsat în urmă catedra de profesor). Călugării sunt sinceri, deschişi la orice întrebare, disponibili pentru sprijin, iar vizitatorii devin, pe zi ce trece, mai uimiţi de atmosfera care îi înconjoară… de pace… de liniştea sufletească… Încet, încet, încearcă să se deprindă cu valorile care le sunt înfăţişate atât de viu şi de firesc… Unul începe să se trezească dimineaţa mai devreme, pentru a sta în tăcere cu Dumnezeu… Altul învaţă să-şi deschidă sufletul cu mai mare uşurinţă şi să accepte ajutorul celorlalţi… Un al treilea înţelege cât de bine face sufletului să ierţi cu sinceritate… Sesiunile de studiu biblic încep să beneficieze de participarea activă a oaspeţilor, iar cel care lucrează in industria pornografică se impune cel mai mult în discuţiile teologice şi caută cu obstinaţie argumente pentru a argumenta ceea ce, după el, nu există... Un moment important, un regal din partea pr. Christopher, păstrat spre sfârşitul şederii lor la benedictini, este vizitarea unei mănăstiri cartuziene (ordin cunoscut ca fiind cel mai strict şi ascetic din întreaga Biserică Catolică, ai cărui călugări dedică în jur de 5 ore şi jumătate pe zi cântării gregoriene a Oficiului Divin, restul timpului petrecându-l în chilii, total izolaţi unul de celălalt, în rugăciune, studiu şi contemplaţie; vorbirea este permisă doar de două ori pe săptămână, şi atunci numai pentru câteva ore).     

Şi iată că vine ziua plecării, zi în care oaspeţii  mărturisesc că au găsit tras oarece învăţături din experienţa trăită, însă niciunul nu oferă (prin lipsa de entuziasm) certitudinea că afirmaţia aceasta urmează a fi transpusă în fapte odată cu închiderea porţilor mănăstirii în urma lor… Uimirea majoră vine de la cel care lucrează în industria pornografică… În ultimele zile e tot mai interiorizat, mai tăcut, vorbeşte mereu cu îndrumătorul lui… e extrem de atent la Sf. Liturghie, la rugăciuni, la cântări… După primele 30 de zile în mănăstire, într-una din serile în care exersa tăcerea în biserică, mărturiseşte că a simţit cum îl invadează o lumină, o fericire imensă şi cum, în chip aproape fizic, toate greutăţile i-au fost luate de pe umeri… În seara dinaintea plecării din mănăstire, vorbeşte cu îndrumătorul lui, pr. Francis, despre conştientizarea faptului că nu mai poate lucra în domeniul cu care, la început, se lăuda atât de mult, pentru că ceea ce simte şi crede acum nu mai este conform cu felul acesta de viaţă… Nu mai e deloc cel de la venirea în mănăstire, vorbăreţul, provocatorul… Părintele îi dă o binecuvântare, el plânge, părintele îi spune, cu multă blândeţe: „Eşti un om bun… Eşti un om bun…” şi rămân amândoi împreună în tăcere, în prezenţa Domnului, el cu lacrimi în ochi, vizibil tulburat de descoperirea făcută…

Şi iată ce spune el apoi, cu aceeaşi tulburare profundă, aşezat pe băncuţa din curtea mănăstirii, după această întâlnire cu îndrumătorul lui şi participarea la rugăciunea Completoriului:  „Ce mi s-a întâmplat a schimbat complet totul. Cineva mi-a vorbit, Cineva m-a atins, Cineva mi-a vorbit în adâncul sufletului… Acum nu vorbesc eu, nu vorbeşte cineva care şi-a dorit sau s-a aşteptat ca asta să se întâmple… Când m-am trezit de dimineaţă nu credeam în asta. Acum, cred. Orice ar fi – şi încă nu ştiu ce este – eu cred în acest Cineva. Fiindcă l-am văzut. L-am simţit. Mi-a vorbit. Şi aş vrea să rămână cu mine până la sfârşitul vieţii”. Şi îşi continuă mărturisirea în zorii zilei următoare, ultima petrecută în mănăstire: „Pot să spun, cu convingere, că acesta este cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. Înainte nu ştiam ce este fericirea…”

În omul acesta complet transfigurat de întâlnirea cu Cristos îi văd laolaltă pe Zaheu, pe Levi, pe vameşul de la templu şi toţi vameşii din evanghelii… dar mai cu seamă pe vameşul care se roagă smerit în templu, alături de trufaşul fariseu… Pe Maria Magdalena, pe femeia păcătoasă gata de a fi lapidată… Văd întreaga mulţime de neputincioşi deopotrivă fizic şi spiritual care îl urmează – cu nădejde şi încredere nebună – pe Domnul prin colbul Iudeii şi Galileii, în căutarea vindecării… Văd orbul din naştere, tămăduit de Cel Trimis… şi (nu mai puţin) pe Lazăr cel înviat din morţi… căci există oare întuneric mai întuneric decât întunericul spiritual, ori moarte mai moarte decât cea duhovnicească?  

Un reality-show excepţional, care ne arată necesitatea revenirii concrete şi grabnice la valorile evangheliei lui Cristos, pentru a scoate din marasm o lume complet debusolată, pierdută pe cale şi ale cărei perspective umane, în lipsa unei trăiri religioase autentice, sunt clădite pe nisip… „Oamenii se bucură de tot felul de plăceri superficiale în viaţa lor, şi , cu toate acestea, la nivel mai profund, nu sunt fericiţi. Noi credem că ceea ce avem de oferit este, de fapt, răspunsul la această neîmplinire”, spune, la un moment dat, pr. Christopher .Un film din care ar trebui să învăţăm cu toţii că, vorba Sf. Ioan al Crucii, „la apusul vieţii vom fi judecaţi după cât de mult am iubit”, căci înaintea Domnului cariera noastră, contul nostru din bancă, succesele noastre personale şi profesionale (care, cel mai adesea, tind să devină cei mai aprigi duşmani ai iubirii) nu valorează absolut nimic, ci numai speranţa, credinţa şi dragostea sunt cele cu a căror măsură măsoară El greutatea vieţii noastre…       

Filmul se numeşte „The Monastery”, este produs de BBC în 2005 şi are 3 serii (care se găsesc „descompuse” în 18 mini-episoade pe YouTube). A se servi cu mintea, dar mai cu seamă, cu inima deschisă, după meditarea intensă a celor trei pericope evanghelice menţionate mai sus. Şi, de ce nu, urmat de o rugăciune de mulţumire pentru harul pe care Domnul îl dă celor din urmă chemaţi de a-l descoperi şi de a-l iubi, uneori mai mult decât cei dintâi…

(NB: Postez aici doar fragmentele legate de convertirea „vameşului”, cele care m-au impresionat cel mai tare… Ele sunt cuprinse între min. 03:47 al primei postări – episodul 16 – şi min. 05:00 al celei de-a doua – episodul 17).