Practica latină a Adoraţiei Preasfântului Sacrament (din nefericire, atât de puţin cunoscută necatolicilor) constituie una din devoţiunile mele favorite. Ştiu (nu doar teorie, ci simt cu adevărat) că acolo, în Împărtăşania vie, Isus e cu noi în chipul cel mai fizic cu putinţă pentru lumea aceasta şi că nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui atât de concretă, de reală, de mântuitoare.    

În blogul călugărului franciscan capucin de peste ocean pe care îl urmăresc cu deosebită plăcere (pentru măiestria scrierii, dar mai cu seamă pentru intensitatea şi simplitatea trăirii), am găsit recent o însemnare care mi-a trezit o amintire specială. Săptămâna trecută, fr. Charles a petrecut trei zile de retragere spirituală într-o sihăstrie franciscană din munţi, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. O colibă din lemn şi o capeluţă aşişderea, îngropate în adâncul pădurii înzăpezite… soba cu lemne… patul din bârne… frugalitatea şi simplitatea bucatelor… singurătatea… toată dimensiunea ascetică a acestei experienţe (trăite în ţara tuturor posibilităţilor, in anno Domini 2009!) , mă fac să mă întreb din nou (pentru a câta oară?) cum de este posibil să preţuim atât de puţin prilejurile de comuniune şi intimitate profundă cu Isus, alergând mereu după zgomot, agitaţie, aglomeraţie, lume, în loc să fugim de ele şi să cautăm numai compania Lui… cum de nu ne dorim cu toată puterea şi convingerea să ne facem în inima noastră propria sihăstrie, pe care să o întreţinem cu dragoste, să o hrănim din rugăciune, linişte, tăcere, pace interioară, comuniune permanentă cu El… 

 

Sihăstria fr. Charles

Sihăstria fr. Charles

 

Dintr-una din meditaţiile “din pustiu” ale fr. Charles, vreau să redau doar gândul acesta absolut sublim: “Noapte. E noapte neagră în pădure. Într-o colibă încalzită de o sobă cu lemne, PS Sacrament şi cu mine stăm în tăcere, unul cu altul. Eu în scaunul meu, El în ostensor. Faptul că Domnul din Ostia binecuvântată doreşte să-mi ţină companie în liniştea nopţii îmi aminteşte de intrarea Lui în mărunta mea viaţă. Şi, în puritatea limpede a acestei linişti, e aproape imposibil de imaginat că uneori aleg – spre marea mea ruşine – toată acea larmă şi toate acele nimicuri, în locul Prezenţei Sale tăcute. Iată tragedia păcatului: a te mulţumi cu puţin, [când poţi avea totul]“.  

Adoraţia… ruga de noapte…. vegherea… Deprinderi atât de străine freneziei în care trăim şi a căror absenţă gravă din vieţile noastre ne trimite cu gândul la mâhnirea Domnului din Grădina Măslinilor vizavi de nepăsarea ucenicilor, care dormeau în vremea suferinţei sale: „N-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas? „ (Mt 26,40)… Am participat la multe vigilii ale sărbătorilor, nopţi de veghe în pregătirea Paştelui, Rusaliilor; am rămas preţ de o noapte în catedrală, în rugăciune înaintea moaştelor Sf. Anton de Padova. Dar cu toate aceste prilejuri, alţi zeci de oameni făceau acelaşi lucru alături de mine. Iar acum, citind meditaţia fr. Charles, mă gândeam dacă eu am trăit vreodată aşa ceva: singurătatea cu Domnul, în vreme de noapte, desprinzându-mă total de lumea exterioară, pentru a fi cu El şi numai cu El în patimirea sa… în noaptea în care era vândut… sau la picioarele Crucii… Şi, cu nespusă mâhnire (fiindcă ştiu că a fost o singură dată), dar totodată cu imensă bucurie (căci am şi acum proaspătă in inimă mângâierea acelei nopţi), rememorez unica mea întâlnire ”între patru ochi” cu bunul meu Isus…

În iunie, anul trecut, am luat parte la o reculegere spirituală la mănăstirea fraţilor carmelitani desculţi de la Snagov. Şi, la ceas târziu, după ce peste casa de oaspeţi a mănăstirii s-a aşternut liniştea, am simţit cumva un imbold tainic de a mă duce să petrec o parte din noapte alături de El… Am simţit cum El e singur, în capelă, la numai câţiva paşi, şi că a dormi, pentru mine, ar fi o insensibilitate revoltătoare faţă de singurătatea Lui… El însoteşte cu fidelitate şi iubire toate singurătăţile mele, cum de eu pot să îl las singur atât de des şi cu atâta nonşalanţă? (Are Mons. Ghika o vorbă minunată în sensul acesta: În locul urării: «Dumnezeu să fie cu voi» ar fi mai potrivit şi mai folositor să spunem : «Fiţi cu Dumnezeu», deoarece Dumnezeu este mereu cu noi, în schimb noi nu suntem întotdeauna cu Dumnezeu”).

Multe taine mântuitoare sunt dezvăluite, în evanghelii, la vreme de noapte: revelaţia Întrupării făcută magilor şi păstorilor, întâlnirea mistică dintre Isus şi Nicodim, rugăciunea din Ghetsemani, începutul pătimirii… Iar în noaptea petrecută de mine cu El în dulcea capelă a carmelitanilor, am vorbit cu Isus mai profund ca niciodată, l-am simţit lângă mine, învăluindu-mă în grija lui ca într-o mantie protectoare, luând în mâinile lui mângâietoare şi in inima lui preamilostivă durerea mea sfâşietoare…  I-am spus câtă suferinţă e în inima mea şi suferinţa mea a încetat să mai existe când El mi-a răspuns cu vorbele din noaptea în care era vândut, cu suferinţa lui atât de sfâşietor-umană, infinit mai mare decât a mea şi care a răscumpărat pe vecie toate durerile noastre trecute, prezente şi viitoare: ”Sufletul meu este trist de moarte” (Mc 14,34). Când El suferă, suferinţa personală se reduce la un amărât fir de praf de pe drumul Crucii lui… Şi îl simt pe El, ducând, pe lângă crucea şi suferinţa lui, şi crucea şi suferinţa mea, ţinându-mi inima în palme, şi ocrotindu-mi (cu gelozie şi delicateţe) singurătatea cu El…  

 

Capela carmelitanilor

Capela carmelitanilor

 

Nu cred că există cuvinte, oricât de meşteşugite, care să descrie dimensiunea aproape mistică a nopţii aceleia petrecute la picioarele altarului, doar eu şi cu El, la lumina lumânării, despărţiţi numai de uşa tabernacolului… Isus la doar jumătate de metru de mine, acolo numai şi numai pentru mine… Eu am venit să îi ţin companie… Însă, mă întreb, cine ţine companie cui? Cine mângaie pe cine? Nu e o Adoraţie în adevăratul sens al cuvântului (căci Sf. Ostie nu este expusă în ostensor), însă pentru mine prezenţa Lui e atât de intensă încât faptul ca nu îl văd îşi pierde complet relevanţa…   Domnul e atât de bun… nespus de bun… iar nevrednicia mea de a simţi toate acestea e atât de mare, încât însăşi faptul că El îmi trimite, cu atâta generozitate, harul de a trăi asemenea clipe (în ciuda infinitelor mele trădări şi monumentalei mele nestatornicii), nu poate fi decât un prilej de a înţelege că iubirea Lui gratuită – a Lui, cel care a venit să cheme la convertire pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi (cf. Lc 5,32) -, îmi este dăruită cu atâta generozitate tocmai din cauza (sau datorită?) păcătoşeniei mele… Felix culpa!, care mă face să am parte de o mângâiere atât de mare… Gratias tibi Domine!