El Greco, "Adorarea Numelui lui Isus" (detaliu), aprox. 1570

El Greco, "Adorarea Numelui lui Isus" (detaliu), aprox. 1570

În Biserica Romano-Catolică, luna ianuarie este închinată cinstirii Preasfântului Nume a lui Isus, cu o comemorare specială la data de 3 ianuarie, zi în care Oficiul Lecturilor din Breviarul roman ne propune un extras din predicile Sf. Bernardin din Siena, care preamăreşte PS Nume al Mântuitorului:

„O, nume glorios, o, nume preamilostiv, o, nume iubitor şi vrednic de închinare! Prin tine fărădelegile ne sunt iertate, prin tine bolnavii sunt vindecaţi, prin tine cei copleşiţi de necazuri sunt întăriţi şi mângâiaţi! Tu eşti slava celor ce cred, tu eşti învăţătorul predicatorilor, tu eşti susţinătorul celor care se clatină. Prin fervoarea ta cade foc şi prin căldura ta, dorinţele se aprind, harurile implorate se obţin, sufletele contemplative sunt îmbătate şi toţi prin tine se laudă toţi cei care au ajuns în slava cerească. Cu care, preadulce Isuse, fă ca prin preasfântul tău nume să domnim şi noi”.

Numele lui Isus „este mai presus de orice alt nume”, după cum frumos spune cântarea Sf. Apostol Paul din Filipeni (2,9) şi probabil cea mai potrivită devoţiune pentru fiecare zi din această lună este „Litania PS Nume al lui Isus”, litanie din care, personal, sunt foarte ataşată în chip special de două invocaţii, pe care le voi detalia în cele ce urmează. 

Sunt catolică (perfect convinsă!), dar asta nu mă împiedică să studiez spiritualitatea răsăriteană şi să mă simt atrasă, în multe privinţe, de ea. Şi când ma gândesc la devoţiunea catolică a lunii ianuarie nu pot să nu o asociez cu necesitatea remarcată de spiritualitatea isihastă (răsăriteană) de a invoca Numele Domnului ca scut de protecţîe împotriva relelor lumii şi ca mijloc de interiorizare şi aprofundare a relaţiei cu Mântuitorul. De multă vreme, de când am început să studiez isihasmul, încerc să mă detaşez de ceea ce am crezut a fi o prejudecată (intelectualistă, poate chiar niţeluş scolastică) vizavi de formularea consacrată a rugăciunii inimii din Biserica Răsăritului: „Doamne Isuse Cristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. E vorba despre complementul direct („pe mine”), căruia îi reproşam întotdeauna că nu e la persoana I plural, ci singular. Şi cum nu am considerat niciodată mântuirea personală a fi o chestiune de egoism, ci un atribut al comuniunii de credinţă, mi s-a părut că această formulă incumbă (discret, dar stăruitor) o precupare egocentrică pentru mântuirea personală ruptă de contextul larg al universalităţii mântuirii.

Poate că nu înţeleg eu bine rugăciunea inimii, mi-am zis. Căci nici studierea întregului volum VIII al Filocaliei (închinat isihasmului) nu mi-a luminat aceasta controversă. Dar iată că zilele trecute, răsfoind rubrica „Mari duhovnici ai neamului” din revista (ortodoxă) „Lumina credinţei”, într-o convorbire cu venerabilului avva (ortodox) Adrian Făgeţean de la schitul Locurele, dau peste următoarea revelaţie:

–          Părinte, monahul trebuie să practice rugăciunea lui Iisus?

–          Teologii ruşi spun că da. Eu nu-s de acord cu ei… Eu spun aşa: dacă spun „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, dar ce fac? Vorbesc doar de mine? Pentru că Tatăl Nostru e pentru toţi! 

–          Şi cum ar trebui să sune rugăciunea?

–          Păi, să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte.

Dialogul acesta îmi înlătură complet sentimentul de vinovăţie pe care l-am avut când am pus eticheta de nealtruism rugăciunii isihaste, pentru că, dacă acelaşi sentiment îl are cineva de departe mai îndreptăţit decât mine să vorbească despre acest subiect, atunci înţeleg că a considera invocaţia „Isuse, Fiul Dumnezeului celui viu, miluieşte-ne pe noi!” din Litania (latină!) a PS Nume al lui Isus mai coerentă cu obligaţia gândirii la celălalt în privinţa rugăciunii creştine nu e un subiectivism de-al meu, catolic, ci un adevăr. Această invocaţie este prima din cele două favorite ale mele şi o consider rugăciunea inimii mele, căci mă simt suficient de apropiată de ea ca să o repet la nesfârşit atunci când vreau să îl aduc pe Isus în sufletul meu, pentru a putea vorbi despre el, cu mai multă iubire, altora.

„Isuse, comoara credincioşilor, miluieşte-ne pe noi !” e cea de-a doua favorită. Recitând aceste cuvinte, nu pot să nu mă gândesc cât de puţin întelegem din această comoară nepieritoare, căutând cu disperare să acumulăm comori pământeşti nefolositoare mântuirii şi cât de uşor trecem cu vederea indemnul Domnului din predica de pe munte : „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le distrug, unde hoţii le sapă şi le fură. Adunaţi-vă comori în ceruri… căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mt 6, 19-21).

Cum altfel aş putea pune punct acestor gânduri decât cu minunata rugăciune din încheierea Litaniei PS Nume al lui Isus : „Doamne, fă-ne să fim întotdeauna cuprinşi de frică şi de iubire faţă de Numele tău sfânt, căci tu nu încetezi niciodată să ocroteşti pe aceia pe care îi aşezi în fidelitatea iubirii tale. Tu, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin”.