preotie084Am ajuns să aflu (cu infinită stupoare şi deziluzie) că, între creştinii care frecventează biserica şi care şi-au propus un drum spiritual serios şi consecvent, există mulţi (prea mulţi, mie mi se par chiar enorm de mulţi!) care nu au un îndrumător spiritual. Nu vorbesc aici despre creştinii de duminică şi nici despre aceia care, vorba pr. Emanuel, sunt doar crăciunari  si pascalini, adică vin să îl întâlnească pe Domnul în casa Lui doar de Crăciun şi de Paşti, că, deh, aşa e de bine… Vorbesc despre oameni pe care îi văd trăind efectiv evanghelia în viaţa lor cotidiană, a căror imagine personală nu se separă niciodată în mintea mea de aceea a bisericii, a rugăciunii, a milosteniei, a blândeţii… 

Dialogând, am aflat că o parte din ei nu înţeleg utilitatea unei astfel de relaţii cu un preot, iar alţii nu au aflat niciodată că există această posibilitate. Cei mai mulţi spun că se spovedesc la confesional, indiferent de preotul care se află acolo, şi că nu văd ce plus ar aduce în viaţa lor spirituală un îndrumător, ba chiar se complac în situaţia asta, de derută, de „oi fără păstor” (pe care, în cele mai multe cazuri, evident, chiar nu o percep ca atare). 

Nu ştiu să dau o definiţie de dicţionar îndrumării spirituale şi nici măcar nu îmi propun să fac asta. Dar aş spune că îndrumarea spirituală, aşa cum o percep eu, este deopotrivă o punere sub ascultare şi o punere la adăpost. Sub ascultare pentru că îmi pare că primirea de îndrumare spirituală fără exersarea asiduă a virtuţii ascultării e o întreprindere inutilă (la ce bun să cauţi sfat, dacă nu ai de gând să îl şi urmezi? şi de ce-l mai deranjezi pe medic, dacă vrei să te doftoriceşti singur, cu leacuri băbeşti, după ureche?). Şi la adăpost, fiindcă, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, cel care ascultă de duhovnicul lui, face – sigur şi fără nici cea mai mică îndoială – voia lui Dumnezeu (eu una, chiar am mare nevoie să mi se spună cât des care e voia lui Dumnezeu în ceea ce mă priveşte, fiindcă din prea multă şi nemăsurată mândrie o confund prea adesea cu voia mea!).

Probabil că în acest demers trebuie deosebite două etape diferite.

Prima ar fi aceea în care este conştientizată, la nivel individual, şi interiorizată, în rugăciune şi sfat de taină cu Domnul, această nevoie de îndrumare spirituală. Dacă Dumnezeu este pe primul loc în viaţa mea (şi dacă nu e acolo, vorba unei prietene, nu e pe locul lui!), atunci nu e firesc să vreau să înţeleg mai bine ce vrea el de la mine, în orice alegere pe care o fac, mică sau mare, şi să doresc să fac mereu numai şi numai voia Lui? Cât e de complicat este să fim obiectivi în a discerne voia Domnului în viaţa noastră… Şi nu mă gândesc aici doar la situaţiile care implică opţiuni pe termen lung (alegerea vocaţiei, a profesiei etc.), ci la mărunţişurile amărâte şi netoate de zi cu zi, care ne fac să acumulăm atâtea şi atâtea păcate lesne-iertătoare din care ajungem să ne facem un obicei… Dacă mă simt în regulă să mă spovedesc în orice confesional, asta nu are nici o legătură cu îndrumarea spirituală. Pot să continuu să fac asta şi să am un îndrumător spiritual. Deşi, e limpede, odată stabilită o relaţie de acest fel, a merge din confesional în confesional e un soi de ipocrizie care, după o anumită vreme se auto-justifică prin confundarea relaţiei spirituale cu una de prietenie (şi cunosc credincioşi care nu se spovedesc de păcatele grele la îndrumătorul lor, căci, în timp, au ajuns să-l perceapă mai curând în latura umană, de prieten apropiat, iar imaginea lui Isus din duhovnicul lor s-a cam estompat)…

A doua etapă ar fi găsirea unui îndrumător potrivit. „Şi cum să-ţi alegi un îndrumator? Tu cum l-ai ales pe al tău?”, mă întreabă captivată o prietenă, cu care discutam recent despre subiectul acesta. Şi când vine întrebarea, eu îmi dau seama că nu ştiu să explic logic cum l-am ales pe actualul meu îndrumător. Faptul că primul preot care mi-a călăuzit paşii pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu a trebuit să plece la studii, a fost, pentru mine, o începătoare în ale credinţei, o lovitură greu de suportat (lovitură pe care, cu credinţa mea atât de plăpândă, am tratat-o cu o mare revoltă interioară şi a cărei pedagogie divină nu am înţeles-o decât mult mai târziu). Îmi amintesc că plecarea lui m-a lăsat derutată, confuză, speriată (ca un animăluţ sălbatic care, prins în traficul metropolei, nu ştie verdele semaforului şi e mereu în pericol să fie făcut afiş de vreun autobuz), neştiind încotro s-o apuc şi ce am de făcut în continuare. Am continuat multă vreme să corespondez cu părintele meu prin mail (şi încă o mai fac), dar, la scurt timp după plecarea lui, am înţeles că nu există îndrumare spirituală „virtuală”, că relaţia interumană nu poate fi substituită de mail şi messenger

Şi atunci a venit momentul în care mi-am dat seama că nu mă descurc fără o busolă şi că el era busola mea. Aşadar, iată-mă în căutarea unei alte busole, pe care nu ştiu în funcţie de care criterii să o aleg, căci sunt, în continuare, o novice, iar pe primul părinte practic nu l-am ales în adevăratul sens al cuvântului… Timp de două sau trei săptămâni ascult foarte des Sf. Liturghie în biserica noastră şi îmi dau seama – fără echivoc – care e „alesul”. Culmea e că nici acum n-am nici cea mai mică idee ce afinităţi am găsit cu el în acel moment; la început chiar mă speria un pic, eram chiar neliniştită în prezenţa lui, mă simţeam incapabilă sa relaţionez cu omul acela atât de diferit de mine, eu atât de lumească, el atât de… altfel (acum însă îmi dau seama cât de bine mi-a prins – şi încă îmi prinde – distanţa aceasta spirituală dintre noi, fiindcă atunci când eşti atât de departe de divin, numai o persoană atât de… altfel poate să ţi-l aducă pe El aproape, la atingerea mâinii…).

Cred că e important să îţi placă îndrumătorul tău spiritual, la nivel uman vorbind. Să te simţi în largul tău când eşti cu el, să te simţi în siguranţă, ocrotit aşa cum numai Isus ştie să te ocrotească,  să ştii cu certitudine că prin el îţi vorbeşte Isus, şi asta nu numai când te spovedeşti lui, ci în oricare împrejurare în care îl chemi în ajutor… Fiindcă dacă, at the end of the day, nu poţi spune (la timpul prezent) despre părintele tău ceea ce a exclamat agnosticul convertit de trăirea Sf. Ioan Maria Vianney (L-am văzut pe Dumnezeu într-un om ), atunci relaţia e una prea puţin folositoare duhovniceşte, fiind împotmolită în teluricul prieteniei.  Cred că e important să înţelegi că acest om ţi-l aduce pe Isus în chip aproape fizic lângă tine (probabil de aceea, când păcătuiesc, regret că îl dezămăgesc pe bunul meu Isus, după care, în ordine imediată, pe bunul meu padre, fiindcă ştiu câtă răbdare şi blândeţe investeşte mereu în mine, oaia cea neagră şi îndărătnică…).    

Pentru mine, a cere sfat părintelui meu a ajuns un reflex. Nu ezit niciodată când sunt în încurcătură să îl întreb pe el ce se aşteaptă Isus de la mine să fac. Cine nu inţelege binefacerile îndrumării spirituale şi ale ascultării, ar putea spune că sunt o persoană lipsită de voinţă şi uşor manipulabilă. Acestora, le răspund cu replica pe care i-am dat-o unei colege aflate în subordinea mea (profesional vorbind!) la o mare firmă unde am lucrat în trecut şi care era nedumerită cum de o persoană înzestrată cu atâta leadership ca mine, se lasă condusă de un „popă”:  „Oricât de contradictoriu ar părea, în ascultare stă adevărata libertate”.  Desigur, nu sunt nici pe departe un monument de ascultare. Deunăzi, mă gândeam cum să fac un anumit lucru după mintea mea cea lumească, iar părintele meu s-a străduit din răsputeri să mă convingă să renunţ. Cu cât sunt mai îndărătnică eu, cu atât e el mai sârguincios în a mă aduce pe calea cea bună… „Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul”, vorba Apostolului… 

Părintele meu… nu pierde nici un prilej de a mi-l înfăţişa pe Isus prin fapte, şi mai puţin prin vorbe. Pot să spun cu mâna pe inimă că nu cunosc nici o persoană mai verticală din punct de vedere moral decât părintele meu. Echilibrul lui mă echilibrează şi pe mine. Curajul lui mă încurajează şi pe mine. Nu s-a întâmplat, oricât de dărâmată interior aş fi, să vorbesc cu el şi să nu doresc să iau lupta de la capăt, cu şi mai multă îndârjire şi hotărâre. Mă lupt zi de zi să am credinţa lui neclintită şi simplă, nesofisticată, să am smerenia lui atât de naturală şi de caldă… Să am cu Isus relaţia atât de firească, de intimă şi de umană pe care o are el, fără artificii şi tam-tam-uri inutile… Părintele meu e atât mândru de vocaţia lui, atât de curajos şi de fericit în trăirea ei şi e atât de alter Christus cât poate un om să fie…    

Nădăjduiesc că gândurile acestea o să determine pe cei care le citesc şi nu au încă un îndrumător spiritual să-şi pună problema acestei nevoi în viaţa lor de credinţă.  Fiindcă, vorba Sf. Josemaria Escriva, fără un arhitect bun nu îţi poţi ridica o casă pe pământ; atunci cum, fără un îndrumător spiritual, poţi să speri că-ţi vei clădi palatul sfinţeniei pentru eternitatea ta în ceruri? Acum am convingerea fermă că alegerea nu o facem nici pe departe noi, ci Dumnezeu ne scoate fiecăruia în cale părintele spiritual potrivit… Domnul e cel care trebuie rugat, implorat, „cicălit” în fiecare rugăciune, ca să ne trimită fiecăruia dintre noi duhovnicul de care avem nevoie. Cineva spunea cândva că împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când fiecare om va avea duhovnicul lui. Amin. Amin.