Suntem în timpul Postului Mare. Adică în perioada în care cozile la spovadă în faţa confesionalelor sunt mult, mult, mult mai lungi decât de obicei.

Spovada „pe bandă rulantă” are neajunsurile ei. Nu pun nicicum la îndoială validitatea sacramentului conferit / primit în asemenea condiţii. Doar deplâng automatizarea unui eveniment care de multe ori, în loc să faciliteze o întâlnire autentică între penitent şi Cristos, deviază în tot felul de alte manifestări fără legătură cu înălţimea Întâlnirii… Şi asta nu numai în perioadele de aglomeraţie din faţa confesionalului…

Devierea începe cu listarea mecanică a unui şir, cu liniuţe, de porcării mai mult sau mai puţin habituale, mai mult sau mai puţin grave, doar de amorul artei (sau, în cazul ăsta, a sacramentului); că dacă aşa zice la catehism, să ne spovedim măcar o dată pe ani, de Paşti, apăi musai tre’ s-o bifăm şi p-asta la lista de shopping a sărbătorilor, undeva între friptura de miel şi ouăle înroşite…

Apoi e pioşenia lăcrămoasă, care degenerează în confuzia dintre căinţă şi vinovăţie, supralicitând percepţia lui Dumnezeu exclusiv ca Pantocrator vindicativ, care te pândeşte cu ciomagul după colţ să-ţi „îndrepte” spinarea şi, odată cu ea, şi greşelile „cele de voie sau fără de voie”.

La polul opus, e auto-scuzarea păcătoşeniei personale prin „nemărginita milostivire a Domnului”, ca şi cum Cristos ar închide ochii la mizeriile prea mizerabile pentru a fi rostite la spovadă şi ar fi atent doar la mărunţişurile de tipul „mi-am bârfit vecina de palier” şi „am mâncat şuncă vinerea”: înghiţirea ţânţarului şi strecurarea cămilei (cf. Mt 23,24).

Ne-întâlnirea se încheie apoteotic cu îngrijorări matematice din categoria algoritmilor sacramentali precum: „Oare mi-a zis să fac 3 Bucură-te, Marie şi 5 Tatăl nostru sau invers?” şi „La câte am zis, am scăpat ieftin cu doar 3 Slavă Tatălui”.

Pr. Mihăiţă Blaj, un slujitor al altarului pe care l-am intervievat în cartea „De ce sunt preot”, evocă în chip memorabil aceste automatisme:

Aş face o precizare asupra unor anumite înţelegeri ale spovezii care, chiar dacă nu sunt neapărat greşite în sensul că ar face-o invalidă, sunt neîndoielnic reductive. Numesc două dintre ele: spovada-„duş” şi spovada-adaos. Spovada-„duş” e tipul de spovadă în care, adunându-se păcate mai multe şi mai grele, de cele mai multe ori urâte şi dezgustătoare, ai nevoie de un preot care să nu te cunoască, să nu te întrebe prea multe, să-ţi dea doar dezlegarea şi să te lase în pace, căci tot ceea ce vrei e să respiri, măcar pentru câteva momente, puţin aer curat. Spovada-adaos e acea spovadă care e cumva paralelă cu viaţa ta concretă şi care, asemenea multor altor realităţi, pur şi simplu face parte din viaţa ta. Mărturisirea e un fel de poezie-litanie, în general aceeaşi, rostită regulat, mecanic şi pe de rost, iar viaţa concretă acel roman care curge agale mai departe, neinfluenţat în vreun fel de gestul mărturisirii. În aceste cazuri, preotul e redus de penitentul însuşi la un simplu funcţionar al sacramentului: stă pur şi simplu în acea cutie întunecată şi ridică, mecanic şi regulat, mâna pentru a împărţi dezlegări, asemenea unui automat.

Azi am găsit pe net o mărturie-leac pentru automatismele de acest fel (care, evident, funcţionează şi de o parte şi pe cealaltă a gratiilor confesionalului, adică şi pe partea cu colar…). E un text scris de Matt Spotts, un iezuit american, care rememorează efectul spiritual de intensă comuniune cu Dumnezeu produs de împlinirea celei mai bune pocăinţe primite vreodată la o spovadă: „Pentru restul Postului Mare, ia-ţi 5 minute – doar 5 minute –  pe zi ca să te bucuri de Dumnezeu”. Fără poezii pioase, fără căinţă mecanică, fără numărători cu zecimale. Bucură-te de Dumnezeu! Stai cu el! Îngăduie-i şi lui să stea cu tine! Bucură-te! Fii tu însuţi! Lasă-te suprins de prezenţa lui! Caută-l în inima ta! Bucură-te de el şi cu el! Bucură-te! Bucură-te! Bucură-te!

NB: Citeşte întreaga povestire a lui Matt Spotts aici.

Anunțuri