„Rădăcina iubirii creştine nu este voinţa de a iubi, ci credinţa că eşti iubit” (Thomas Merton): o frază pe cât de simplă pe atât de profundă în consecinţele pe care le poate stârni în sufletul celui de bunăvoinţă.

În puţinul timp scurs de la sărbătoarea Naşterii Domnului, am fost întâmpinaţi de alte două momente propice contemplării şi actualizării credinţei noastre. Epifania Domnului, şi Botezul, momente în care, cu simplitatea lor uluitoare, ne-am regasit în faţa unor invitaţii ce se repetă de două mii de ani. Spre deosebire de magi, noi cei de astăzi avem răspunsul corect ştiind cine este Pruncul din iesle, ce va face El pentru noi, ce va reprezenta el pentru omenire: aşadar, ar fi de dorit ca noi să ştim, pentru că avem deja răspunsul. Dar ei, ei care l-au privit prima oară, care poate şi-au privit din nou calculele şi au recitit profeţiile, lor cred că nu le-a fost uşor. În momentul când aflându-te în faţa altarului pentru întâlnirea în trup cu Domnul, „Amin”-ul rostit la cuvintele preotului „Trupul lui Cristos” e sinteza întregii noastre credinţe, e o mărturisire a esenţei Crezului şi totodată o provocare, care ne poate da o idee despre cât de greu le-a fost magilor. Este Epifanie, împărtăşire, recunoaştere pentru noi şi prin noi pentru alţii, că simplitatea, pâinea şi vinul, Pruncul din iesle reprezintă mântuirea neamului omenesc. Cu siguranţă nu e uşor pentru că, asemenea lor, la sfârşitul fiecărei Liturghii suntem chemaţi pe un alt drum să ne întoarcem la casele noastre. Alt drum, pentru alt fel de persoane, un drum necunoscut ca şi pentru ei, poate plin de altfel de pericole… şi având, asemenea lor, prezentă în suflet Întâlnirea, toate celelalte vor căpăta un sens nou… Astăzi din nou am avut şansa să-i oferim Domnului, darurile primite de la El:  aurul virtuţilor, tămâia arderii de tot a imperfecţiunilor şi smirna micilor sau marilor noastre jertfe. Suntem ai lui dacă ne lăsăm îmbrăţişaţi de El, suntem ai lui deşi suntem încă nedesăvârşiţi. Noi cei de astăzi, care prea lesne ne sprijinim pe a vedea şi nu pe a crede, putem recunoaşte o altă dimensiune în toate cele pe care aparent le-am văzut şi cunoscut…

La doar câteva zile distanţă, o altă întâlnire, Botezul Domnului reamintind şi de Botezul omului, botezul fiecăruia dintre noi, celebrarea zilei de naştere în creştinism, reamintirea faptului că suntem ucenicii lui, ai Celui care a redimensionat existenţa noastră, ai Celui care ne-a readus Speranţa, Bucuria şi Iertarea, sau, mai simplu spus, Iubirea. Oare să nu fie posibil ca la botezul fiecărui creştin glasul Tatălui al Fiului şi al Duhului Sfânt să ne şoptească: „Iată încă un fiu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria?” De ce nu ar fi astfel, pentru că fii şi fiice, împreună moştenitori şi truditori, botezăm în botezul Lui încontinuu, până la a doua venire, întreaga noastră existenţă de călători, sperând „împotriva oricărei speranţe”, suferind strâmtorări, în continuă căutare, pentru ca, la sfârşit, prin harul Lui să cunoaştem pe deplin aşa cum şi noi pe deplin am fost cunoscuţi.

Două momente pe cale, două sărbători, două evenimente, asta doar dacă am conştientizat credinţa că suntem iubiţi… iar dacă nu am făcut-o încă, am putem încerca de acum înainte…

Anunțuri