În chemarea primilor ucenici pe care evanghelia zilei ne-o prezintă azi întâlnim un set de acţiuni care par a se genera una pe alta. Iată cum, la chemarea Domnului, Petru şi Andrei, lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Şi iată cum, două versete mai încolo, Ioan şi Iacob îndeplinesc, în aceeaşi ordine, aceleaşi două acţiuni: „lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el” (Mc 1,20). Ce ne spun aceste două pericope? Că o urmare autentică a lui Isus cere de la noi lăsarea, lepădarea a ceva: a vieţii de dinainte, a bunurilor materiale, a preocupărilor, a persoanelor, a tuturor acestor „năvoade”, „bărci” şi „taţi” care îngreunează urmarea. Fără această „lăsare”, „urmarea” nu e totală.