ghi

Motto: „Nu există ceva mai trist şi mai suprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că porunca lui Cristos «iubiţi-vă unii pe alţii» este şi acum tot Poruncă Nouă” (Mons. Vladimir Ghika).

A trecut un an de când sunt implicată în activitatea Asociaţiei Famiilor Catolice „Vladimir Ghika”. În Centrul de primire şi ascultare pe care El, Domnul, l-a încropit la Bărăţie, prin mâinile, mintea, inima şi talanţii câtorva voluntari din asociaţie, cu sprijinul plin de dragoste al părintelui paroh Tarciziu şi al îndrumătorului spiritual al asociaţiei, pr. Fabian, Domnul încurajează, ajută, mângâie pe toţi cei care ne fac cinstea de a ne cere ajutor în numele Lui, indiferent de vârstă, religie, stare civilă ori stare socială… E o activitate care poartă pecetea rugăciunii, a slujirii, a jertfei… Probabil că acesta este motivul pentru nu mi-am propus în mod deliberat să vorbesc despre ea, cu atât mai puţin pe blog. Însă iată că ieri, Domnul m-a făcut să înţeleg că El doreşte să cheme la El mai mulţi… care au nevoie de ajutorul, de încurajarea, de mângâierea Lui, prin mâinile noastre, ale celor care facem parte din asociaţie… dar şi mai multor altora care ar putea ajuta, care, vorba Mons. Ghika, înţeleg cât e de trist că „printre cei care se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-l servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de el”…         

N-am să spun mai nimic din ceea ce s-a întâmplat ieri pentru că nu doresc să încalc intimitatea persoanei cu care am purtat dialogul de natură să mă facă să înţeleg ceea ce am înţeles. Spun doar că pe stradă, nu la centru, am stat de vorbă cu o persoană care trăieşte un coşmar greu de închipuit şi a cărei dramă ar trebui să ne facă pe noi, toţi creştinii, conştienţi de câteva lucruri esenţiale, pe care îndrăznesc să vi le supun spre meditaţie, însoţite de o rugăminte, pe care o voi formula la final.

Avem imens de multă nevoie unul de altul, nu doar prieten de prieten, soţ de soţ, copil de mamă, ci fiu al lui Dumnezeu de fiu al lui Dumnezeu, frate al lui Cristos de frate al lui Cristos… Sigur, în teorie ştim asta cu toţii, dar e important să conştientizăm practic ceea ce atât de frumos spune Mons. Ghika: „A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii pe alţii e o mare crimă”. „Lucrurile şi fiinţele de afară sunt făcute să ne apropie de Dumnezeu; iar noi le folosim pentru a ne îndepărta de el!”.

Înţelegând câtă nevoie avem unul de celălălt, înţelegem că, de-a lungul vieţii noastre, ne aflăm când în postura celui care consolează, când a aceluia care are nevoie de consolare. Consolat ori consolator, aceste posturi au o trăsătură comună: amândouă presupun, obligatoriu, interacţiunea cu cel de lângă noi. Iar cel de lângă noi nu e obligatoriu să fie o persoană cunoscută, o rudă ori un prieten, ci poate (şi trebuie să fie) orice frate în Cristos care doreşte să ne fie aproape în numele Domnului. În plus, interacţiunea nu presupune nicidecum lucruri grandioase şi fapte eroice, ci în cele mai multe cazuri, o simplă vorbă bună şi un zâmbet pot „muta munţii din loc” pentru cel care a avut nevoie de ele…  

Îmi dau seama că nevoia de consolare poate aduce cu sine multe ispite (pe care cine altcineva decât Cel Rău le trimite celui aflat în suferinţă, pentru a-l convinge că Dumnezeu nu are cum să-l mângâie):

  • Cum ar putea să mă ajute pe mine un străin? „Prin Dumnezeu nu suntem faţă de nimeni şi de nimic străini”.
  • E atâta răutate pe lume… „Să nu te temi niciodată: Dumnezeu are mai multă bunătate, decât cei răi răutate”.
  • În viaţa mea e atâta suferinţă şi atâta nedreptate… „Dacă suferi pe nedrept, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă. Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?”
  • Ce rost are să sufăr atât? „Orice suferinţă îndurată aşa cum vrea Dumnezeu nu e decât reversul unei bucurii care te aşteaptă, eternă şi nemăsurată”.
  • Viaţa mea nu mai are nici un rost… „Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă”.  
  • Uneori am impresia că Dumnezeu nu mă aude… „Deasupra capetelor noastre există mai mult cer decât există pământ sub picioarele noastre”.
  • N-am să scap niciodată de suferinţă… „Eternitatea înseninează deja de pe acum Timpul”   

La fel, înţeleg că nevoia de a fi consolator, pe care sunt convinsă că orice creştin autentic o poartă în inimă, îşi are şi ea ispitele ei:

  • Ce aş putea eu să fac pentru a-i ajuta pe alţii? „Importanţă nu are atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva”.
  • Dar nu mă pricep să fac nimic în sensul acesta… „Când te pui în slujba lui Dumnezeu trebuie să dai mai mult decât ai: să fii mai mult decât eşti”. „Tocmai cei care nu au nimic pot să dea cel mai mult”.  
  • Nu am nimic de dat, şi eu o duc foarte greu… „E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale”.
  • Dar chiar nu am nimic de dat… „Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate: o rugăciune. Preafericiţi sunt cei care se roagă din toată inima pentru alţii, deoarece ei niciodată nu se vor putea ruga mai sigur, nici mai bine pentru ei înşişi”.
  • Cum îl slujesc eu pe Dumnezeu dacă îi slujesc pe alţii? „A ne aminti de cei care sunt uitaţi înseamnă a ne aşeza de partea lui Dumnezeu, care nu uită pe nimeni”.
  • Cum mă zideşte pe mine, spiritual, ajutorul oferit altora? „Înaintarea spirituală are loc atunci când facem din dragoste ceea ce am fi făcut din datorie”.
  • Ce mare lucru fac dacă ajut câţiva oameni, că doar n-o să schimb lumea cu asta? „Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari. Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru el?”

Închei această meditaţie cu un gând magnific care îi aparţine, ca toate cele de mai sus, tot Mons. Ghika: „A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să treacă în speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el”.  

Şi acum vine rugămintea de care vorbeam la început. Sunt convinsă că fiecare are în jur, atât oameni care au nevoie de consolare, cât şi oameni care doresc să se pună în slujba Domnului, punându-se în slujba aproapelui. Pentru toţi aceştia, indiferent de vârstă, religie, stare civilă ori stare socială, există, oportunitatea de a-l întâlni pe Domnul, primind ori oferind mângâiere prin Centrul deschis la Bărăţie. Rugămintea? Spuneţi cât mai multora despre această oportunitate. Oricine eşti, fie că ai nevoie de ajutor, fie că vrei, la rândul tău, să oferi ajutor, Domnul e cel care îţi întinde o mână… „Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau, pentru a avea cu adevărat de unde să dau, astfel încât să se simtă că tu eşti cel care, prin mine, dai”.