Isus priveşte cu „mânie” şi „întristare” „împietrirea inimii” (cf. Mc 3,5) celor care îl „pândesc la cotitură” să-l acuze de vindecarea celui cu mâna paralizată, în sinagogă, în zi de sâmbătă. Cel mai adesea, ne mărginim în a judeca oameni şi evenimente strict după aparenţe: exteriorul, prima impresie, ori impresia cea mai conformă cu aceea a mulţimii, a turmei, e cea care prevalează şi, din păcate, de cele mai multe ori, ea ajunge normativă. Mental, emoţional, uman, rareori ne oprim să cântărim pentru a formula o concluzie pertinentă vizavi de respectiva chestiune; şi mai grav este atunci când judecăm oamenii, sufletele lor, trăirile lor, suferinţele şi neîmplinirile lor după măsurile predefinite ale prejudecăţilor deja instalate în capacitatea noastră de apreciere. Iată împietrirea inimii. Care îi provoacă Domnului nostru mânie şi întristare. Acum, că o ştim, putem să ne ne gândim de două ori înainte de a relaţiona mecanic cu oamenii şi întâmplările care ne ies zilnic în cale, înainte de a vedea în tot ce ne înconjoară numai ceea ce ne-am obişnuit să vedem, ceea ce ne este convenabil să vedem şi nu ceea ce este cu adevărat?