Anthony de Mello (1931-1987), preot iezuit şi psihoterapeut cunoscut pentru conferinţele sale spirituale, s-a născut în India, la Bombay, preluând în spiritualitatea sa creştină anumite influenţe budiste şi taoiste. Controversat tocmai din acest motiv, s-a ajuns ca, în 1998, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (condusă de card. Ratzinger) să emită o notificare privitoare la scrierile lui de Mello, afirmând că: „În anumite pasaje din scrierile sale de tinereţe şi, într-o măsură şi mai mare, în textele sale mai târzii, se poate observa o îndepărtare progresivă de conţinutul fundamental al credinţei creştine… Prin prezenta notificare, spre binele credincioşilor creştini, această Congregaţie declară că atitudinile mai sus-menţionate sunt incompatibile cu credinţa catolică şi pot aduce vătămări grave”.

Consider că de Mello nu trebuie stigmatizat pe baza acestei atenţionări din partea Sfântului Scaun, deoarece un discernământ corect poate selecţiona din textele sale acele învăţături creştine corecte (drept dovadă, faptul că mulţi preoţi catolici îl citează in predicile lor). Aşadar, vă propun un text din volumul: Anthony de Mello, Conştienţa. Capcanele şi şansele realităţii, Editura For You, 2003 (disponibil pentru comandă, aici).         

Conştienţă, fără evaluarea a tot ce există

Vrei să schimbi lumea? Ce-ar fi să începi cu tine? Ce-ar fi să te transformi mai întâi pe tine însuţi? Dar cum o poţi face? Prin observare. Prin înţelegere. Fără intervenţie sau judecată din partea ta. Pentru că ceea ce judeci nu poţi înţelege.

Când spui despre cineva: „Este comunist”, în acel moment înţelegerea a încetat. I-ai pus o etichetă. „Ea este capitalistă”. Înţelegerea s-a oprit în acel moment. I-ai pus şi ei o etichetă şi, dacă eticheta poartă nuanţe de aprobare sau dezaprobare, cu atât mai rău! Cum vei putea înţelege ceea ce dezaprobi sau chiar ceea ce aprobi? Toate astea sună ca din altă lume, nu-i aşa? Fără judecată, fără comentarii, fără a lua atitudine: pur şi simplu să observi, să studiezi, să priveşti – fără dorinţa de a schimba ceea ce este. Pentru că, dacă doreşti să schimbi ceea ce este, în ceea ce crezi tu că ar trebui să fie, nu mai înţelegi. Un dresor de câini încearcă să înţeleagă un câine, ca să-l poată dresa să execute anumite figuri. Un om de ştiinţă observă comportamentul furnicilor, fără niciun alt scop în afară de acela de a studia furnicile, de a învăţa cât mai mult posibil despre ele. El nu are alt scop. Nu încearcă să le dreseze sau să obţină ceva de la ele. E interesat de furnici, el vrea să înveţe cât mai mult posibil despre ele. Aceasta este atitudinea lui. În ziua în care vei atinge o asemenea stare, vei trăi un miracol. Te vei schimba – fără efort, în mod corect. Schimbarea se va petrece de la sine, nu va trebui să o produci tu. Pe măsură ce peste întunericul tău se aşterne viaţa conştienţei, orice rău va dispărea. Ce este bun, va fi ocrotit. Va trebui să trăieşti tu însuţi această experienţă.

Dar pentru asta e nevoie de o minte disciplinată. Şi, când spun disciplinată, nu vorbesc despre efort. Vorbesc despre altceva. Aţi urmărit vreodată un atlet? Întreaga lui viaţă este sportul, dar ce viaţă disciplinată duce! Uită-te şi la un râu care avansează spre mare. Îşi creează propriile maluri, care îl cuprind. Când există ceva în voi care se mişcă în direcţia bună, aceasta îşi creează propria disciplină. Este clipa în care te-a înţepat morbul conştienţei. O, e atât de încântător! E cel mai minunat lucru din lume; cel mai important, cel mai fermecător. Nimic nu este atât de important pe lume ca trezirea. Nimic! Şi bineînţeles că asta e un soi de disciplină.

Nu există nimic mai încântător decât starea de conştienţă. Ai prefera, mai degrabă, să trăieşti în întuneric? Ai prefera, mai degrabă, să acţionezi şi să nu fii conştient de acţiunile tale – să vorbeşti şi să nu fii conştient de cuvintele tale? Ai prefera, mai degrabă, să-i asculţi pe oameni şi să nu fii conştient de ceea ce auzi – sau să vezi lucruri şi să nu fii conştient de ceea ce vezi?

Marele Socrate a spus: „Viaţa inconştientă nu merită să fie trăită”. Acesta este un adevăr evident. Cei mai mulţi oameni nu trăiesc vieţi conştiente. Ei trăiesc vieţi mecanice, gânduri mecanice – în general, ale altcuiva – emoţii mecanice, acţiuni mecanice, reacţii mecanice. Vrei să ştii cât eşti de mecanic, realmente? „Vai, ce frumoasă cămaşă ai!” Îţi place când auzi aşa ceva. E vorba dar despre o cămaşă, pentru numele lui Dumnezeu! Te simţi mândru de tine, când auzi asta. Oamenii vin în centrul meu din India şi spun: „Ce loc minunat, ce copaci minunaţi” (pentru care eu nu sunt responsabil deloc), „ce climă minunată”. Şi deja mă simt bine, până mă surprind pe mine simţindu-mă bine şi spun: „Hei, îţi poţi imagina ceva mai stupid? Nu sunt responsabil pentru copacii ăia; nu sunt responsabil pentru alegerea locului. Nu am comandat eu vremea; s-a întâmplat doar”. Dar „eu” m-am nimerit acolo, aşa că mă simt bine. Mă simt bine şi în privinţa culturii „mele” şi a naţiunii „mele”. Cât de prost poţi să fii? Vorbesc serios. Mi se spune că marea mea cultură indiană a produs atâţia mistici. Nu eu i-am produs. Nu sunt responsabil pentru ei. Sau îmi spun: „Ţara aia a ta cuprinsă de atâta sărăcie – este dezgustător”. Mă simt jenat. Dar nu eu am creat-o. Ce se întâmplă? Ai stat vreodată să te gândeşti un pic? Oamenii îţi spun: „Cred că eşti absolut fermecător” – deci mă simt minunat. Am parte de o abordare pozitivă (de aceea se spune: eu sunt ok, tu eşti ok). Voi scrie o carte într-o zi, iar titlul ei va fi Eu sunt un dobitoc, tu eşti un dobitoc. Acesta este cel mai eliberator, cel mai minunat lucru din lume – când recunoşti în mod deschis că eşti un dobitoc. E minunat. Când oamenii îmi spun: „Faci greşeli!”, eu spun: „La ce te poţi aştepta de la un dobitoc?”

Toţi trebuie să fim, până la urmă, dezarmaţi. În eliberarea finală, eu sunt un dobitoc, tu eşti un dobitoc. După cum merg lucrurile în mod normal, eu apăs pe un buton şi tu eşti sus; apăs pe alt buton şi eşti jos. Iar ţie îţi place.

Câţi oameni cunoşti care să nu fie influenţaţi de laudă sau dojană? Aşa ceva nu corespunde sentimentului uman, zicem noi. Comportament uman înseamnă să fii ca o maimuţică, pe care oricine o poate trage de coadă, iar tu să faci tot ce se presupune că trebuie să faci. Dar, oare, asta înseamnă să fii uman? Dacă ţi se pare că sunt fermecător, înseamnă că, în acest moment, eşti într-o dispoziţie bună – nimic mai mult.

Şi mai înseamnă că mă încadrez în lista ta de cumpărături. Fiecare din noi are mereu la el o listă de cumpărături şi parcă ar trebui să fim la înălţimea cerinţelor de pe această listă – înalt… ăăă, brunet… ăăă, bine făcut, potrivit gusturilor mele. „Îmi place sunetul vocii ei”, spui tu. „Sunt îndrăgostit”. Nu eşti îndrăgostit, nătăfleţule.

De fiecare dată când eşti îndrăgostit – ezit să spun asta – comportarea ta este deosebit de prostească. Stai jos şi priveşte ce ţi se întâmplă. Tu fugi de tine însuţi. Vrei să evadezi. Cineva a spus, odată: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru realitate şi pentru mijloacele de a evada din ea”. Aşadar, asta se întâmplă. Suntem atât de mecanici, atât de controlaţi. Scriem cărţi despre starea de a fi controlat şi despre cât e de minunat să fii controlat şi cât de necesar e ca oamenii să-ţi spună că eşti ok. Apoi, vei avea un sentiment de bine cu privire la tine. Ce minunat este să fii în închisoare! Sau, cum îmi spunea cineva ieri, să fii în cuşca ta. Îţi place să stai în inchisoare? Îţi place să fii controlat? Daţi-mi voie să vă spun ceva: dacă vă veţi permite vreodată să vă simţiţi bine atunci când oamenii vă spun că sunteţi ok, înseamnă să vă pregătiţi pe voi înşivă să vă simţiţi prost, atunci când vă vor spune că nu sunteţi buni. Atât timp cât trăieşţi pentru a îndeplini aşteptările altor oameni, ar fi bine să ai grijă ce porţi, cum te piepteni, dacă ai pantofii lustruiţi – pe scurt, dacă eşti la înălţimea tuturor aşteptărilor lor afurisite. Şi asta numeşti tu a fi uman?

Asta vei descoperi, când te vei privi atent pe însuţi! Vei fi îngrozit! Realitatea este că nu nu eşti nici ok, nici ne-ok. Tu poţi doar corespunde stării, tendinţei sau modei actuale! Oare asta înseamnă că ai devenit ok? Depinde de ce spun omeni despre tine? Isus Cristos trebuie să fii fost destul de „ne-ok”, având în vedere standardele din vremea lui. Tu nu eşti ok şi nu eşti ‚ne-ok” – tu eşti tu. Sper ca aceasta să fie marea descoperire – cel puţin pentru unii dintre voi. Dacă trei sau patru dintre voi vor face această descoperire, pe parcursul acestor zile pe care le petrecem împreună, vai, ce lucru minunat ar fi! Extraordinar! Eliminaţi toate chestiile ok şi cele ne-ok; eliminaţi toate judecăţile şi mulţumiţi-vă să observaţi – pur şi simplu, priviţi. Veţi face mari descoperiri. Aceste descoperiri vă vor schimba. Nu va trebui să faceţi nici cel mai mic efort, credeţi-mă.

Asta îmi reaminteşte de un tip de la Londra, după război. Omul stă cu un pachet învelit în hârtie maro pe genunchi; este un obiect mare, greu. Controlorul din autobuz vine la el şi-l întreabă: „Ce ai acolo pe genunchi?” Iar omul zice: „Am o bombă neexplodată. Am dezgropat-o din grădină şi o duc la secţia de poliţie”. Şoferul spune: „Doar nu vrei s-o cari pe genunchi. Pune-o sub scaun”.

Psihologia şi spiritualitatea (aşa cum o înţelegem în mod curent) îţi mută bomba de pe genunchi sub scaunul pe care şezi. Ele nu-ţi rezolvă cu adevărat problemele. Îţi înlocuiesc problemele cu alte probleme. Ţi-a trecut vreodată asta prin minte? Ai avut o problemă, acum o schimbi cu alta. Întotdeauna va fi aşa, până când rezolvăm problema numită „tu însuţi”.

Anunțuri