Claudia Stan în dialog cu Marius Taloș, preot-călugăr iezuit, Superior Regional al „Societăţii lui Isus” în România, pe marginea elementelor de spiritualitate ignaţiană din Exortaţia Apostolică „Evangelii Gaudium”

Pope Francis

 Înainte de toate, ce înseamnă a aduce marginea în centru?

Acest concept redă o imagine biblică. Să ne gândim unde era situat pomul vieţii din cartea Genezei și unde este târâtă femeia adulteră din capitolul 8 al Evangheliei după Sfântul Ioan. Așezăm în centru ceea ce ni se pare mai important în vieţile noastre. Dar să observăm ce pune Dumnezeu în centru (viaţa) și ce pune omul (condamnarea, ura, excluderea). Sfântul Părinte Fracisc, asta face: ne reamintește optica lui Dumnezeu și readuce în centrul atenţiei ceea ce omul tinde să excludă. Nu întâmplător, această imagine se regăsește în Imnul Învierii, extras din Psalmul 117/118: „Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului”. Ce înseamnă asta? Ceea ce în optica umană a devenit marginalizat, dispreţuit, este readus prin misiunea, discursurile și exemplul Sfântului Părinte în centrul atenţiei, în lumina bucuriei evangheliei, evangelii gaudium.

 Este un pontificat început sub semnul unei declaraţii care ar putea fi catalogată drept surprinzătoare pentru un Sfânt Părinte: „Sunt un mare păcătos”, declaraţie repetată șase luni mai târziu, în interviul acordat iezuitului Antonio Spadaro pentru „Civiltà Cattolica”. Cum vine asta, un papă păcătos?

Un papă păcătos este, întâi de toate, un creștin fără rest. Orice creștin se simte un păcătos iertat: așa îi definește și pe iezuiţi Congregaţia Generală a XXXIV-a a Societăţii lui Isus. Această expresie pune în lumină smerenia omului sincer cu sine însuși în faţa Domnului, căreia nu-i este rușine să admită că e greșitor. Însă, același papă care spune „păcătos, da!” declară cât se poate răspicat: „corupția, nu!”, prin „corupție” înțelegând de fapt starea omului care a obosit să ceară iertare, pe când Dumnezeu nu obosește niciodată ierte! (cf. Corupție și păcat, ARCB, 2013) Tot el se opune cu aceeași înverșunare calomniei, considerând-o explicit „mai rea decât păcatul. Calomnia este expresia directă a lui Satan, fiindcă se naşte din ură. Iar cel care creează ura este Satan” (Omilie din 15 aprilie 2013, Domus Sanctae Marthae). În fine, ipocrizia completează triada malefică a realităților inacceptabile de aceia care se recunosc păcătoși: „Dar să ne ferească Dumnezeu să devenim ipocriți. Ipocriții nu cunosc însemnătatea iertării, a iertării și a iubirii Domnului” (Mesaj pe Twitter, @Pontifex). De fapt, ceea ce încearcă Sfântul Părinte este să ne dezmorţească dintr-o înţelegere catehetică teoretică, abstractă a păcatului,  care a încetat să ne mai interpeleze, să ne mai atingă efectiv conștiinţa.

Filiera ignaţiană a gândirii Sfântului Părinte așa cum este ea reflectată în Exortaţia Apostolică „Evangelii Gaudium” devine extrem de transparentă încă din primele rânduri ale documentului, care conţin câteva cuvinte care constituie cheia de boltă a spiritualităţii iezuite: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puţin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare” (EG,3).

Așa cum numele de creștin se referă la persoana lui Cristos, la fel și iezuitul are în centrul etimonului său aceeași persoană. Așadar, Sfântul Părinte propune o valoare a spiritualităţii ignaţiene având convingerea că ea reprezintă o valoare pentru toţi creștinii, nu doar pentru un ordin călugăresc, în virtutea vocaţiei spre universalitate a fiecărei carisme. În spiritualitatea ignaţiană este esenţială înţelegerea rugăciunii ca întâlnire, adresarea către Mântuitorul „așa cum un prieten se adresează altui prieten”, după cum spune Sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţiile spirituale: este vorba despre o colocvialitate în rugăciune pe care Sfântul Părinte și-o asumă ca stil de relaţionare și în societate, și în Biserică, și în spiritualitate.

Şi totodată este o abordare a rugăciunii diferită de acel „creştinism alcătuit din devoţiuni, propriu unui mod individual şi sentimental de a trăi credinţa” (EG, 70), pe care Papa îl descalifică, plin de umor, când afirmă, într-o predică din noiembrie 2014, că Fecioara este o Mamă, nu „responsabila Oficiului Poştal, pentru a trimite mesaje în fiecare zi”.

Devoţiunile sunt bune și necesare, însă, în primul rând, ca expresie a întâlnirii directe, personale și imediate cu Mântuitorul, cu Preasfânta Fecioară și cu sfinții în rugăciune. Or, Sfântul Părinte nu obosește să spună că „singura cale pe care-l întâlnim pe Isus sunt rănile sale. Nu există altă cale” (Omilie din 25 iunie 2013, Domus Sanctae Marthae). Dacă facem abstracţie de acest adevăr fundamental, putem cădea într-unul din cele două derapaje posibile: gnosticismul – care ne va conduce să-l căutăm pe Dumnezeu în meditație sau cunoaștere, dar să fugim de el în realitate – sau pelagianismul – care ne va determina să-l seducem pe Dumnezeu prin practici ascetice, refuzându-i însă iniţiativa harului și a întâlnirii concrete în viaţa de zi cu zi. Sfântul Părinte nu condamnă nici practicile devoţionale, nici pe cele ascetice, dar le cere situate în faţa rănilor lui Cristos, pe care le regăsim în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica foarte concretă, împlinind lucrarea milostivirii „având grijă de trupul și de sufletul, dar subliniez încă o dată, de trupul aproapelui care este rănit, fiindcă este flămând, fiindcă e însetat, fiindcă e gol în frigul iernii, fiindcă e umilit, fiindcă e înrobit, fiindcă e închis, fiindcă se află în spital” (Omilie din 2 iulie 2013, Domus Sanctae Marthae). De aceea, o credinţă autentică se verifică prin conjugarea rugăciunii cu angajarea în lume.

 Un iezuit se definește ca fiind un contemplativ în acţiune. Iar în „Evangelii Gaudium” abundă indiciile către această opţiune de trăire a credinţei. „Avem nevoie să recunoaştem oraşul pornind de la o privire contemplativă, adică o privire de credinţă care să-l descopere pe Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale” (EG, 71). Este posibilă această privire a liniștii în zgomotul de fond în care trăim astăzi?

Sfântul Ignaţiu propunea o primă rugăciune meditativă / contemplativă în care să ne imaginăm persoanele Sfintei Treimi privind suprafaţa pământului, luând aminte la mulţimea oamenilor și la vrajbele dintre ei, hotărând apoi să acţioneze. Sfântul Părinte spune că adesea avem dreptate în discernământul pe care îl facem, însă greșim prin șovăire în loc să trecem la fapte. Cea de-a doua rugăciune care ia în serios realitatea urbei o regăsim în contemplaţia Bunei Vestiri, acolo unde Ignaţiu propune vizualizarea drumul Arhanghelului Gabriel către Preasfânta Fecioară: parcă vedem, într-un zoom continuu pe Google Earth, cum, la început, globul pământesc este îmbrăţișat în privirea dumnezeiască, pentru a focaliza apoi un oraș, o casă, o încăpere dintr-o casă, o tânără care se roagă și, înlăuntrul acestei persoane, o inimă sensibilă, atentă.

 „Ce bine este a sta în faţa unui crucifix sau în genunchi în faţa Preasfântului Sacrament, pur şi simplu a sta înaintea privirii sale!” (EG, 264) Mai știm noi să stăm, pur și simplu să stăm?

Viaţa spirituală cunoaște o logică inversă aceleia a computerului, pe care, pentru a-l opri trebuie să apăsăm același buton ca și pentru pornire (start): dacă nu ne oprim, nu putem porni, nu putem trăi cu adevărat nimic. Acesta este, în definitiv, rostul contemplaţiei, care precede acţiunea și rămâne coextensivă cu acţiunea în sine. Maria poate deveni Marta, însă foarte greu, în practică, Marta se poate opri din îndeletnicirile ei pentru a fi asemenea Mariei: există o precedenţă a rugăciunii asupra acţiunii, dar, după aceea, slujirea se cere a rămâne în permanentă legătură cu acţiunea contemplaţiei. Cu o expresie a Sfântului Grigore de Nyssa, „mâna a fost făcută pentru ochi” pentru a duce la îndeplinire ceea ce contemplă și își propune privirea. În prima generaţie a Însoţitorilor lui Isus, părintele Jerónimo Nadal a folosit expresia „contemplativ în acțiune” pentru a caracteriza dinamismul evanghelic al iezuiţilor, însă el se poate aplica oricărui creștin angajat în lume printr-un stil de viață care conjugă rugăciunea și lucrarea.

  „Adevăratul misionar, care nu încetează niciodată să fie discipol, ştie că Isus merge alături de el, vorbeşte alături de el, respiră alături de el, munceşte alături de el” (EG, 266). Devine din ce în ce mai complicată dobândirea conștiinţei acestei Prezenţe reale în viaţa noastră?

Spunea Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia, că Dumnezeu nu ne cere lucruri grele, ci de-a dreptul imposibile. Iar conștiința Prezenței intră în această categorie, întrucât este un har, pentru orice om, inclusiv pentru misionar. De fapt, nu există misiune fără transformare iar aceasta  vizează, înainte de toate, persoana discipolului. Putem spune că discipolul își împlinește vocaţia umană cuprinsă în cea dintâi poruncă lăsată de Creator seminţiei omenești: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Această sentinţă nu privește doar categoria de viaţă a celor chemaţi să se căsătorească, ci, în primul rând, revelează vocaţia omului de a-l descoperi pe Dumnezeu prezent în viaţa sa. Un om fără Dumnezeu este un om singur, în accepțiunea letală a cuvântului. Există o foarte interesantă divergenţă etimologică între cele două rădăcini culturale ale  cuvântului „prezență”. Imaginea latină sugerată de alcătuirea cuvântului ni-l prezintă pe discipol urmându-l pe Învăţătorul său, prezent literalmente „înaintea lui” (prae-esse). În schimb, limba greacă, prin care evangheliile au ajuns la noi, ne vorbește despre prezență ca parusie, care ca rădăcină para eimi, „Cel care este lângă mine, alături de mine”, ceea ce reprezintă intuiţia discipolului preaiubit, din capitolele 4 și 5 ale Evangheliei lui Ioan, și care se regăsește în Contemplaţia pentru a dobândi iubirea a lui Ignaţiu. Această contemplaţie îl descoperă pe Creator nu doar ca fiind izvorul tuturor darurilor, ci și cel care trudește alături de mine, care mă călăuzește prin semnele care mi le oferă. Pentru a ajunge aici, e suficient să ne deschidem ochii, pentru a sesiza prezenţa lui Dumnezeu în lucrurile mărunte ale zilei, pe care le descifrăm în rugăciunea Examenului de conștiinţă, esenţială pentru Ignaţiu.

 Examenul de conștiinţă ca rugăciune este un concept tipic ignaţian. Ce presupune el, concret, și care este elementul de rugăciune pe care îl exploatează, în mod inovator, Ignaţiu?

Fondatorul iezuiţilor nu a inventat roata în privinţa acestui examen: există studii care ne lasă să credem că Ignaţiu a avut acces la Convorbirile spirituale ale Sfântului Ioan Casian, fiind familiarizat cu o întreagă tradiţie patristică asupra discernământului și a reculegerii. Așadar, Răsăritul creștin are un aport la această rugăciune ignaţiană. Meritul lui Ignaţiu este acela de a fi cristalizat prin practică o formulă pentapartită care a marcat generaţii întregi de oameni. Iar această formulă începe prin recunoașterea luminii dumnezeiești în viaţa noastră, lumină care ne permite să ne bucurăm de viață, dar și să ne recitim ziua sau momentul asupra căruia revenim în rugăciune. Examenul este, prin excelenţă, o rugăciune a luminii, și insist asupra acestui element tocmai pentru a contracara o prejudecată care se concentrează maladiv asupra păcatului, asupra răului, prin obsesia ombilicală a propriei identităţi. Cercetarea cugetului este, la rândul ei, o întâlnire cu Dumnezeu: premisa Examenului este aceea că nu pot ști cine sunt dacă nu mă întâlnesc cu El, fiindcă numai în faţa Lui – sau în prezența Sa – mă pot descoperi cu adevărat.

 „Prefer o Biserică lovită, rănită şi murdară pentru că a ieşit pe drumuri unei Biserici bolnave din cauza închiderii în ea însăși şi a comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenţiei şi care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii şi proceduri” (EG, 49). Aceasta pare a fi o exigenţă extrem de dură!   

Aș evoca o imagine din Cântarea Cântărilor, aceea a chemării miresei în căutarea Mirelui, dispărut afară, în noapte: ea nu-l va găsi decât după ce-și va murdări picioarele abia spălate și după ce va fi lovită de străjeri și străini, pe întuneric. Adesea suntem înclinaţi să spunem „da” grijii și „nu” crucii, însă Sfântul Părinte inversează această polaritate, spunând un „da” ferm și senin drumului pe care credem că am fost mântuiți! Am mai spus-o, până nu dăm de rănile lui Cristos din trupului său mistic, care este Biserica de azi, lumea de azi și situațiile cele mai precare, cădem în ideologie. Şi Papa Francisc înfierează cu o insistenţă șocantă clericalismul și derapajele la care acesta poate conduce. Da, este exigent acest text, dar este exigent pentru că evanghelia însăși este exigentă, iar meritul Sfântului Părinte este de a ne redeschide această pagină a Noului Testament în care Sfântul Paul ne vorbește despre întâlnirea cu Cristos prin cunoașterea crucii.

 Dar, pe de altă parte, „ceea ce Duhul pune în mişcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenţie îndreptată spre celălalt” (EG, 199). E facil să ne lăsăm prinși în capcana unui activism al cărui motor este unul pios, dar ce înseamnă, fundamental, această atenţie pe care o reclamă Sfântul Părinte?

Îmi vin acum în minte niște versuri ale lui Marin Sorescu (și citez din poeţii noștri încurajat de pilda Papei Francisc, care citează din poeţii argentinieni): „Astfel, atenţi la tot și la toate, am învăţat mereu să fim veșnici”. Această intuiţie poetică are o acoperire neașteptată în limbajul spiritual biblic și patristic, pentru care rugăciunea de mijlocire se cheamă proseuche, iar atenţia este proseche, ca și cum atenţia ar fi ruda cea mai apropiată a rugăciunii. Rostul rugăciunii nu  este acela de a ne rupe de lume, ci de lumesc, deschizându-ne dimpotrivă  ochii, ca să iubim oamenii, urând păcatul. Sfântul Toma de Aquino spune ubi caritas, ibi oculus, adică acolo unde este iubirea, acolo se naște și atenţia. De multe ori, formulele sunt expuse riscurilor caricaturizării sau înţelegerii greșite. Când vorbim despre „contemplativi în acţiune”, ne imaginăm poate fără să vrem două mâini: stânga și dreapta. Însă la început nu era așa, ca să parafrazez Predica de pe munte. La început „apostolic” nu însemna activism, nici măcar eclezial, ci însemna să trăiești precum apostolii, rugându-te ca ei, făcănd misiune ca ei și trăind în familie și împărțind totul în comunitate asemenea lor. Așadar, prin modul de viaţă apostolic se înţelegea o totalitate. Pe de altă parte, când se deosebea între rugăciune și lucrări, ultimele se refereau la așa-numitele nevoinţe sau asceze, pentru ca și trupul să fie acolo unde este sufletul. Trebuie să avem în vedere această origine a celor două cuvinte, care nu sunt două realităţi separate: când merg să-l întâlnesc pe aproapele nu fac altceva decât să duc la îndeplinire ceea ce am trăit în rugăciune. Şi, din punctul acesta de vedere, Pontiful roman reprezintă o punte deopotrivă antropologică și ecumenică, pentru că reușește să concretizeze o identitate dogmatică într-o ortopraxie, având o deschidere ecumenică în măsura în care dezvăluie sensul anteconfesional al identităţii catolice („potrivit cu întregul” destinului de creștin și cu chemarea la universalitate).

 Este valid un creștinism trăit fără a fi evanghelizator, misionar, în sensul explicitat de „Evangelii Gaudium”: „Evanghelizatori cu duh înseamnă evanghelizatori care se roagă şi muncesc. Din punctul de vedere al evanghelizării, nu sunt de folos nici propunerile mistice fără o puternică angajare socială şi misionară, nici discursurile şi practicile sociale şi pastorale fără o spiritualitate care să transforme inima” (EG, 262)? Care este echilibrul corect între contemplaţie și acţiune?

Un răspuns ni-l dă Sfântul Paul: „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16). Însă același apostol, face la un moment dat o mărturisire copleșitoare: „M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câștig măcar pe unii” (1Cor 9,22). Cu alte cuvinte, dacă pe o de o parte recunoaște imperativul categoric în contextul urmării lui Cristos fără rest, pe de altă parte recunoaște și misterul de nepătruns al voinţei lui Dumnezeu, care face ca nu toată lumea să se lase cucerită de credinţa propusă de misionari. Acceptarea primatului voinţei tainice a lui Dumnezeu și a libertăţii omului: tu faci tot ceea ce depinde de tine, dar primești cu libertate ceea ce se întâmplă, iar aceasta este deopotrivă bucuria și suferinţa oricărui misionar. Îmi place mult echilibrul Sfântului Părinte când portretizează misionarul în opoziţie cu cei care fac prozelitism ori provăduiesc ideologii: este un om al dăruirii totale, fără reţineri, dar și fără garanții lumești. Ajungem din nou la o dimensiune intrinsecă a spiritualităţii ignaţiene, exprimată de un iezuit maghiar din secolul XVIII, Hevenessy, care spunea că suntem chemaţi să acționăm ca și cum totul ar depinde de noi, însă cu încrederea că totul ţine, în ultimă instanţă, de Dumnezeu.

 Este paradoxal că anumite afirmaţii din acest document, „Evangelii Gaudium”, i-au dus Papei calificarea drept marxist. „Poate să fie misionar numai cel care se simte bine în căutarea binelui aproapelui, cel care doreşte fericirea altora” (EG, 272). Într-o societate hedonistă, există o modalitate de cultivare a acestei dorinţe de a căuta binele aproapelui? Şi de unde provine confuzia între dezideratul ca toţi oamenii să aibă condiţii decente de trai și marxism?

Există o nestemată a limbii române, reprezentată de sinonimul „aproapelui”, mă refer la termenul „semen”. Aproapele este acela care „îmi seamănă”, pentru că împărtășim aceeași asemănare fundamentală cu Dumnezeu. Cu privire la eticheta de „marxist” atribuită Sfântului Părinte, aș îndrăzni să spun: da, este „de stânga”, adică de acolo de unde este și inima. Eticheta aceasta are un singur viciu, acela că se oprește la jumătatea drumului. Cine merge până la esenţă, până la măduva realităţii, depășește întotdeauna etichetele; acestea se pun numai când nu vrem să ajungem la miezul lucrurilor. În acest sens,  e ușor să descoperim afirmaţii ale Sfântului Părinte încă de dinaintea ocupării Scaunului Pontifical, din calitatea sa de Arhiepiscop de Buenos Aires, prin care el se împotrivește vehement ideologiilor, deopotrivă de stânga și de dreapta. Şi este remarcabil faptul că Papa nu s-a lăsat confiscat de niciuna dintre etichetele ideologice, recunoscând însă, dacă îmi este permis acest oximoron, „marxismul” evangheliei. Este absurd și împotriva onestităţii intelectuale să etichetezi de „marxist” pe cineva care proclamă adevărul evangheliei, este un anacronism strigător la cer! Din contră, ar fi mai corect să se spună despre marxism că, la un anumit moment, a îmbrăcat o formă de surogat al creștinismului și să fie acuzat marxismul de cripto-creștinism! Sfântul Părinte este un „original” inclasabil în clișee, tocmai pentru că se întoarce la origini: nu inventează ceva nou, nici nu se lasă influenţat de modă, ci ne atrage atenţia asupra esenţialului, care a fost spus de la început.

 Un gând preferat din „Evangelii Gaudium”?

Îndemnul de a deschide întotdeauna, nu una ci două cărţi: Cartea Sfintei Scripturi și cartea lumii, cea din urmă fiind înţeleasă ca o carte în care cuvântul lui Dumnezeu se întrupează, o carte a oamenilor, dar și a animalelor, a pământului, dar și a cerului, pe scurt o carte a Creației ca răsfrângere a Revelației. Se confirmă astfel o intuiţie cu o lungă carieră patristică și scolastică (spunea un adagiu latin: „Mă tem de omul unei singure cărţi”), splendid revalorizată în această exortaţie.

 L-aţi pomenit pe Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, care are o definiţie fabuloasă a creștinismului ca fiind „aventură, cel mai formidabil happening”. Şi „Evangelii Gaudium” ne oferă o definiţie inedită a credinţei: „O credinţă autentică implică mereu o dorinţă profundă de a schimba lumea” (EG, 183). Cu ce au schimbat istoria recentă a lumii Sfântul Părinte Francisc, „Evangelii Gaudium” și, în ultimă instanţă, spiritualitatea iezuită de care este impregnat acest document?

M-aș întoarce la prima parte a acestei Exortaţii, care vorbește despre misiunea transformatoare, încurajându-ne să credem că aceasta este posibilă. Şi, dacă îmi permiteţi o rimă copilărească, „nu ne putem transforma / decât de dragul Cuiva”.  E singurul fel în care mai avem o șansă  la transformarea noastră și a lumii. Cine ne dă această garanţie? Evanghelia, care ne spune: „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). „Transformarea” aceasta este o certitudine, exprimată în forma sub unui adevăr de credinţă, devenind temeiul și speranţa noastră că și noi ne putem schimba. Prin acest document, Papa Francisc reformulează o intuiţie asociată testamentului spiritual al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea atunci când vorbea despre Biserica ce se naște din Euharistie și Euharistia care se naște, la rândul ei, din Biserică: credem că lumea se poate schimba, fiindcă credem în realitatea Sfintelor Taine!

Marius Taloș (n. 1970) a fost hirotonit preot iezuit în 2004. Este absolvent al Facultăţii de Electronică (Universitatea Politehnică București). Este licenţiat în Filosofie (studii la Padova) și Teologie fundamentală (studii la Paris și Frankfurt). Între anii 2005-2009 a activat în cadrul Centrului Cultural „Xaverianum” din Iași. Este autorul unei teze doctorale în domeniul Teologiei spirituale la „Universidad Pontificia Comillas” din Madrid. În prezent, este Superior Regional al „Societăţii lui Isus” din România și lucrează la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați (JRS) din București.