Când – ostenit să tot faci altare pe care să pui vreun chip cioplit al lui Dumnezeu, făcut după închipuirea ta sau, mai rău, după raționamentul tău sau, încă şi mai rău, după frica ta – când, în sfârşit, ajungi pe nisipurile aride care despart finitul de infinit, timpul de veşnicie, atunci îți mai rămân puține lucruri de spus sau de gândit.

Şi simți că, de-ar fi contemplația ceva de la tine, ar fi un lucru sărac şi trist.

Golită de fantezie şi de imaginație, frântă şi învinsă de suferință şi de dezgust, ființa ta n-ar mai fi capabilă să scoată decât un geamăt, iar contemplarea s-ar rezuma la fixarea unui orizont cenuşiu precum cerul nordic într-o iarnă fără sfârşit.

Nu eşti tu răsăritul; eşti tu pământul care aşteaptă răsăritul. Dumnezeul tău este ivirea zorilor, apoi răsăritul tău şi mai târziu amiaza ta. Tu eşti pământul care aşteaptă lumina, tabla neagră în aşteptarea cretei albe a desenatorului care vine spre tine cu creta în mână.

Aşează-te şi încearcă să rămâi nemişcat, aşează-te şi încearcă să speri.

Lasă în urmă timpul, spațiul, numărul, conceptul, rațiunea, cultura şi priveşte înainte.  Priveşte dincolo de tine; dincolo de neputința şi de limitele tale, şi aşteaptă.

Lasă ca inima ta încercată de suferință şi de întuneric să nu-şi mai pună nicio speranță în țara din care ieşi.

Lasă-ți lacrimile să ude uscăciunea credinței tale. Rezistă.

Nu te gândi la altceva: Dumnezeu e în fața ta. Dumnezeu vine la tine.

Să contempli nu înseamnă să priveşti, ci să fii privit.

El e acolo şi te priveşte. Şi, dacă te priveşte, te iubeşte şî, iubindu-te, îți dă ceea ce cauți: pe el însuşi.

Oh! N-ar putea exista dar mai mar, pentru cel care a căutat atâta.

Inima noastră e de nesăturat.

Numai Dumnezeu ne e de ajuns. Lucrurile, niciodată.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Anunțuri