Anul trecut am avut privilegiul şi imensa bucurie să fac o călătorie în Italia, pe urmele dulcelui meu sfânt Francisc şi nu numai… În afara călătoriei ca atare, un alt nemărginit prilej de bucurie a fost să-i am drept călăuze (turistice, dar îndeosebi spirituale), pe bunii mei prieteni Lenuţa şi soţul ei Eugen, Ana şi soţul ei Mihai, precum şi pe enciclopedicul şi inimosul padre Robert (fost vicar în parohia noastră, în prezent eminent student al Collegium Lateranense din Roma). Deşi lipsită, în cea mai mare partea a ei, de semnele exterioare ale unui pelerinaj autentic, călătoria a fost în mare măsură un prilej de introspecţie spirituală, de întâlnire nemijlocită cu spiritualitatea franciscană, dar, mai presus decât toate, ea a constituit motorul propunerii unei schimbări interioare de substanţă… Am scris jurnalul acestei călătorii atunci când ea a fost înfăptuită, însă acum am socotit potrivit să împărtăşesc deopotrivă tulburarea şi pacea, credinţa şi iubirea, speranţa şi bucuria care mi-au călăuzit paşii în a-l căuta cu frenezie şi a-l întâlni cu emoţie pe Cristos în oameni şi locuri ale Italiei, într-un sfârşit de februarie luminos, in anno Domini 2008…
Marţi, 19 februarie 2008
Am ajuns în Sarteano aseară, după un zbor acceptabil Băneasa – Ciampino, un transfer interminabil de la aeroport la Stazione Termini din Roma (care îmi pare un furnicar babilonian – cu zeci de peroane înşirate halucinant şi interminabil pe mai multe nivele şi mii de oameni alergând disperaţi care încotro), continuat cu un drum de o oră şi jumătate cu trenul până la Chianciano Terme, de unde buna mea prietenă Lenuţa, ne „ridică” (pe mine şi pe fii-mea, Cristina) cu tot cu bagaje şi ne conduce în apartmentul ei cochet de la fereastra căruia văd, profilându-se în întuneric, munţii şi dealurile Toscanei. Înainte de a adormi, pălăvrăgesc cu Lenuţa, sorella mia, cum ne place să ne chemăm reciproc, mult dincolo de miezul nopţii… Adormim, frânte amândouă, recitând împreună Rozariul…
Chianciano Terme, Santa Maria della Stella
Dimineaţă…
Luăm un mic dejun rapid, după care ne îndreptăm mai întâi spre Chianciano Terme, localitatea vecină, unde am coborât aseară din tren… Nu e foarte cald, însă e perfect senin şi soarele e aproape orbitor … un aer tare, de munte, ne înţeapă nările…
Intrăm într-o bisericuţă destul de veche, ce găzduieşte imediat lângă intrare, în partea stângă, o statuie a Pruncului Isus de la Praga… Pe pupitru, Lecţionarul e deschis la lectura zilei… Pe marginea confesionalului atârnă o stolă violetă…
Biserica e vie, deşi e complet goală, noi suntem singurii ei vizitatori la ora asta a dimineţii… Locul dă impresia că aşteaptă pe cineva… că ne aşteaptă… „scenografia” asta nepremeditată, elegantă şi discretă, mă duce cu gândul la felul în care Dumnezeu aşteaptă omul să se întoarcă la El…
În spatele bisericuţei cu dimensiuni modeste, se înalţă o biserică mult mai mare, în stil modern. Nu putem intra, fiindcă încă se mai lucrează la interior, însă ne lăsăm mângâiaţi de soarele (cam rece, totuşi) care luminează stăruitor terasa din spatele bisericii. Ne fotografiem în exterior, unde o statuie a Fecioarei e străjuită de flori proaspete… Suntem în timpul Postului Mare şi mă gândesc că acasă, în bisericile noastre, în vremea aceasta nu se împodobesc statuile cu flori… Prin ferestrele mari se zăreşte crucifixul imens de deasupra altarului, pe care Isus îşi deschide mâinile într-o îmbrăţişare, cu capul aplecat spre noi…
Cetona, Convento di San Francesco – Mondo X
Luăm prânzul acasă. Afară s-a mai încălzit puţin şi Lenuţa propune să vizităm o mănăstire al cărei indicator l-am zărit împreună din maşină aseară, în drum spre casă.
Deşi e o altă localitate (Cetona), suntem foarte aproape de Sarteano, avem doar câteva minute de mers cu maşina. Pe drum, admir minunatul peisaj al Toscanei: livezi nesfârşite de măslini, vii îngrijite minuţios, munţii stâncoşi pe care, în depărtare, Eugen, soţul Lenuţei, îmi arată o cruce („E crucea de pe Monte di Cetona”). După câteva serpentine ameţitoare, ajungem. Indicatorul din şosea ne poartă pe un drum abrupt, prin pădurea aproape dezgolită de frunziş, ale cărei crengi străpung văzduhul ca nişte păianjeni albi… după care înaintea noastră se aşterne o poiană străjuită de stânci şi copaci, în mijlocul căreia se află mănăstirea pe care o căutăm. Printre copaci sunt ascunse câteva plăcuţe din lemn care ne anunţă că suntem pe cale să intrăm într-o mănăstire întemeiată de sfântul Francisc în 1212. Dedesubt, mostră a binecunoscutei ospitalităţi franciscane, urarea: „Benvenuti, fratelli!”.
Coborâm mai multe trepte vechi, prin ceea ce mie mi se pare că aduce mai curând a parc decât a grădină, loc îngrijit cu minuţiozitate iubitoare (copacii sunt tunşi extraordinar, florile sunt atât de viu colorate…) şi ajungem lângă clădirea propriu-zisă. E o linişte desăvârşită, nu se aude decât foşnetul frunzelor…
Pavimentul pe care călcăm cu pietate e extrem de vechi… O vreme, nu întâlnim pe nimeni şi Cristina face poze de zor… După ceva timp, un tânăr îmbrăcat în haine de lucru ne întreabă dacă avem nevoie de cineva care să ne fie ghid. Încuviinţăm, iar el, extrem de politicos, ne roagă să nu mai facem fotografii, după care pleacă să ne aducă ghidul promis.
Până când acesta apare, ne delectăm cu soarele care străluceşte minunat într-o curte interioară străjuită de coridoarele chiliilor mănăstirii. E atâta pace, atâta serenitate… În acest mic patio sunt mai mulţi copaci plantaţi în ghivece imense din lut, cu înfăţişare mediteraneană. Sunt câţiva palmieri imenşi… În mijlocul curţii, un puţ vechi de secole…
Pe prispa care înconjoară curtea interioară sunt spânzurate mai multe clopote vechi, de diferite forme şi dimensiuni, despre care ghidul nostru ne va spune mai târziu că vesteau călugărilor, în chip distinct, orele canonice, vremea Liturghiei, a mesei…
Apare şi ghidul… E un bărbat de vreo 30 de ani, foarte înalt, extrem de binevoitor şi tot numai un zâmbet. Începe prin a ne mulţumi că le-am călcat pragul şi ne povesteşte istoria locului. Cândva (până recent) o mănăstire franciscană întemeiată (aşa cum spunea semnul de la intrare) de însuşi sfântul Francisc, acum lăcaşul găzduieşte un proiect umanitar al unui preot călugăr, trecut bine de 70 de ani – Padre Eligio. Proiectul se numeşte Mondo X şi vizează îndreptarea tinerilor care au căzut în capcana drogurilor, substituind medicaţia şi terapia psihică prin rugăciune, disciplină monahală şi credinţă creştină. În jurul nostru, se foiesc discret şi într-o linişte desăvârşită, câţiva dintre locuitorii sălaşului…
Intrăm mai întâi în biserică, unde rămân cu gura căscată să văd că altarul găzduieşte o minunată teracotă a lui Della Robbia, realmente o capodoperă, mare cât tot peretele şi un la fel de minunat (şi el incredibil de mare, având în vedere că vieţuieşte într-un ghiveci) mandarin pe rod…
Două fresce conservate parţial împodobesc navele laterale. Ambele se pare că sunt din sec. al XIV-lea. Una din ele zugrăveşte chiar mănăstirea, în detalii uşor recognoscibile în realitatea prezentă… E uimitor…
Pe podea, în dreptul altarului, se află un capac circular, făurit în chipul unui alambicat ornament din bronz, sub care ghidul nostru ne spune că există o mică grotă care a adăpostit cândva osemintele călugărilor trecuţi la Domnul de-a lungul secolelor. E trist că în lăcaşul acesta nu se celebrează Sfânta Liturghie decât cu ocazii speciale sau la sărbători mari. O mănăstire (chiar şi fostă) fără Liturghie… Oare ce ar gândi sfântul Francisc despre asta?
Atmosfera este deosebit de austeră, e teribil de frig… Ajungem într-o cameră în care un modest şemineu antic răspândeşte în jur căldura unui straşnic foc de lemne… În faţa şemineului sunt câteva pietre joase, acoperite cu perne, care funcţionează ca o canapea…. Se numeşte „camera dell’ fuoco”, ne spune ghidul, pentru că este singura încăpere din mănăstire unde, pe vremea când clădirea funcţiona ca atare, dar şi acum, se face focul pe timpul iernii. Desigur, iernile Toscanei sunt blânde, dar totuşi… Deasupra capetelor noastre sunt spânzurate de tavan mai multe vase imense din cositor, pentru pregătirea mâncării… Deasupra şemineului, în stânga şi în dreapta acestuia, sunt două poliţe măricele, unde, pe vremuri, le era permis să stea pe timpul nopţii, călugărilor bătrâni şi bolnavi, care nu putea suporta austeritatea chiliilor… Ghidul ne povesteşte despre marii sfinţi care au călcat pragul acestui loc, precum Francisc, Anton, Bonaventura… şi despre mânia diavolului asupra sfinţeniei adunate la un loc în această mănăstire, mânie care l-a determinat pe „prinţul întunericului” să facă o vizită pentru a tulbura apele… urmele vizitei lui se văd şi acum: în pavimentul dur a rămas imprimată adânc amprenta unui picior…
Ieşim din nou în curte, unde trunchiuri groase de măslini tăiaţi, stivuite artistic, alcătuiesc, prin consonanţă cu pavimentul din vremea sfântului Francisc, un tablou minunat… După ce străbatem iarăşi grădina (atât de inundată de flori, deşi suntem aproape de sfârşitul lui februarie!), ajungem, de-a lungul unei alei pietruite, la o capelă exterioară, alcătuită doar din trei pereţi laterali şi un acoperiş… Intrarea e străjuită o plăcuţă lunguiaţă din lemn pe care e scrijelită artistic rugăciunea orbului din evanghelii: „Signore, fa che io veda!” E un loc tainic, a cărui fascinaţie nu o pricep pe de-a-ntregul decât după ce îmi dau seama că ea vine de la felul neobişnuit în care arată Isus ce mă priveşte de pe imensul crucifix străjuit de două sfeşnice cu lumânări aprinse: nu are barbă şi nici păr… Ghidul ne spune că este un crucifix din sec. al XIV-lea şi că (lucru absolut inedit!) este făcut din hârtie umezită şi modelată… reprezentarea nonconformistă este justificată de dorinţa de a ilustra cât mai veridic episodul batjocoririi anterior răstignirii propriu-zise, în care se presupune că soldaţii romani i-ar fi smuls Domnului părul şi barba… Isus e înfiorător de îndurerat… cu chipul zdrobit de suferinţă… „Fiu al durerii”…
Refectoriul mănăstirii este cel original, din sec. al XIII-lea, o încăpere de aproximativ 50 de metri pătraţi, pavată cu dale de teracotă gălbuie… Pereţii sunt străjuiţi de mese lungi, cu băncuţe din lemn greoi, iar pe peretele opus uşii este o icoană. La intrare, lângă uşă, câteva dale sunt adâncite şi denivelate: „de la miile de îngenuncheri de-a lungul secolelor”, ne explică ghidul nostru….
Bucătăria e deosebit de interesantă. Păstrează izul de Ev Mediu în dalele din „camera cuptorului” şi în cuptorul cu gură uriaşă în care rezidenţii lăcaşului încă mai coc pizza şi pâine… Regula mănăstirii spune că în bucătărie nu intră absolut nimeni în afara bucătarului, care, astăzi, trudeşte printre echipamente electrocasnice de ultimă generaţie…
La ieşire ni se prezintă magazinul de suveniruri al locului. Tinerii găzduiţi aici au dobândit un meşteşug interesant: sculptura în piatră, mai cu seamă în travertin, din ale cărui dantelării zămislesc basoreliefuri cu subiect religios (am văzut de-a lungul vizitei noastre, unele deosebit de bine încadrate în arhitectura originală a locului). Magazinul vinde şi eu cumpăr un Tau franciscan (pe care vreau să i-l dăruiesc Doinei), Lenuţa cumpără o binecuvântare scrisă e mână pe un pergament.
La plecare aflăm că minunatul Convento din San Francesco a Cetona este binecunoscut şi ca loc de retragere artistică… Aici a scris Antony Minghella scenariul pentru„Talentatul domn Ripley”.
Sarteano
După amiază, până spre asfinţit, hoinărim prin Sarteano, cu ale lui străduţe înguste, care şerpuiesc printre casele cu unul sau două nivele, înveştmântate în cărămidă brută… Ieşim până dincolo de străzile asfaltate, pe aleile care ne conduc din nou printre livezile de măslini şi ne trezim în câmp, printre dealuri, unde Lenuţa vrea să-mi arate o capeluţă minusculă închinată Sfintei Fecioare şi o biserică veche, acum lăsată în paragină, cocoţată singuratic pe culmea unul deal, la picioarele căruia ni se aşterne înaintea ochilor panorama bucolică a Toscanei… Lângă ruinele bisericii, o cruce veche din 1845, printre ale cărei braţe soarele se pregăteşte să meargă la culcare legănat de molcomele coline verzi din zare…
Seara, înainte de a adormi, îmi stăruie pe retină imaginile celor două biserici: cea de dimineaţă, invitaţie a lui Dumnezeu de a călca pragul casei sale, şi cea de seară, avertisment îngrijorător al lui Isus cel părăsit către omenirea care l-a uitat…