pag-28-31-page-001.jpg

pag-28-31-page-002

pag-28-31-page-003.jpg

pag-28-31-page-004

„Domnul nu oboseşte să ne cheme la convertire, la schimbarea vieţii. […] El ne îndreaptă, ne avertizează, ne atrage atenţia, ne arată câtă urâţenie este în păcat. Dar Domnul schimbă felul în care vedem urâţenia păcatului şi cu aceasta ne ajută să ne convertim” (Papa Francisc, Predică la Sf. Liturghie din Casa Sf. Marta, 27 februarie 2018).

Invitat: Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, doctorand în Drept Canonic la Pontificia Università Lateranense (Roma)

Moderator: Claudia Stan

Pentru că iertarea lui Dumnezeu e legată de alte feluri de iertare din viața noastră, vă propun să folosim ca „busolă” a dialogului nostru ceea ce-mi place să numesc „teorema iertării” a lui Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia vorbește despre patru etape ale iertării: a-i ierta pe cei care ne-au greșit, a-i ierta pe cei cărora le-am greșit, a ne ierta pe noi înșine, a ne lăsa iertați de Dumnezeu. Parcă este un fel de crescendo în aceste patru feluri de iertare, una o generează pe alta. Nu este întotdeauna ușor să iertăm pe cei care ne-au greșit. Iar când iertăm, de multe ori nu și uităm. „Nu ajunge să ierți, mai e neapărat nevoie să și uiți. Iertarea neînsoțită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire și mască a ținerii de minte a răului”, spune pr. Steinhardt.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă (L.D.): Cred în iertare! Cred în fericirea care vine din această tămăduitoare taină a iertării. De fapt, „Cred în iertarea păcatelor” face parte din Crezul nostru. Iar pacea inimii, chiar și în vremurile furtunoase, ne vine tocmai din trăirea în totalitate a credinței pe care o mărturisim, deci și a iertării în toate gradele și formele ei.

Teoria ca teoria, însă practica? Nu ne amăgim spunând că e ușor. Am fi superficiali! Iertarea este un har! Cerut în rugăciune, acest har este dat celor care trăiesc „întemeiați și înrădăcianți în iubire” (Ef 3,17).

Uitarea răului suferit/suportat nu este o problemă a memoriei, ci a inimii. De acolo, doar din inima nostră, pot izvorî iertarea și uitarea.

Putem vorbi mult, însă Isus a spus deja totul: „Dacă nu-i veţi ierta pe oameni, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt 6,15). Totodată repetăm zilnic: „Tată… ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”. Problema este: recităm sau ne rugăm? Suntem cu Dumnezeu sau doar povestim despre el?

Cine nu iartă „din toată inima” rămâne doar o „slugă rea”. Cine iartă devine prietenul Domnului (Mt 18,23-35; In 15,9-17).

„Iertarea celor cărora noi le-am greșit pare a fi un paradox, de nu un sofism și ar constitui o contradicție, o formulare absurdă. […] Și, totuși, formularea nu e greșită ori forțată și nu încape îndoială că de tot gingaș ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greșit, adică pe cei cărora le-am dezgolit și dezvăluit toată nimicnicia, sluțenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezența cărora ne-am deșertat străfundurile tulburi ale subconștientului, ne-am dat arama pe față și poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară și de minune, îi urâm”.

L.D.: Ne simțim vulnerabili în fața celor cărora le-am greșit pentru că ne cunosc slăbiciunile. Ceea ce ne vine greu să iertăm la ei este tocmai cunoașterea lor despre noi. Ne temem de cei care ne cunosc părțile întunecate, limitele. Totuși, deși nu-i iertăm, vrem să-i ținem aproape, de teamă ca nu cumva să ne dea în vileag slăbiciunile. Asta în loc să ne dorim să le arătăm că harul Domnului nu a fost zadarnic în noi și am devenit mai buni (1Cor 15,10). Riscul fățărniciei! Iar fariseismul acesta e o pacoste cu mulți „fii”: ura, invidia, veșnica nemulțumire.

Să avem zilnic pe buze rugăciunea psalmistului: „Să nu fie făcuți de rușine din pricina mea cei care speră în tine, Doamne” (Ps 69,7). Să nu devenim piatră de poticnire pentru nimeni prin slăbiciunile noastre. Vai de acela prin care vine scandalul (Mt 18,6-10)!

„După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticențe, ne-am împlinit canonul, am făcut penitență, ne-am cerut din inimă, suflet și cuget iertare și am vărsat lacrimile ispășirii, urmează ca, în deplină smerenie și nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înșine”. Cum arată neiertarea de sine și de ce vinovăția și căința sunt chestiuni diferite?  

L.D.: Neiertarea de sine e groaznică! Te poartă în adâncurile deznădejdii. Te blochează, îți întunecă orizontul. E groaznic pentru că nu mai este vorba despre alții, despre un altul pe care-l poți întâlni sau ocoli, ci este vorba despre tine, despre ființa cu care stai clipă de clipă. Este sufocant să nu reușești să te ierți și să continui să te învinovățești, disperând, necrezând în iertarea Domnului și a aproapelui.

Iertarea de sine este necesară, face parte din temelia fericirii. Ea este rodul întâlnirii cu propria persoană: nobila și necesara cunoaștere de sine, cu bune și rele. Dar nu o cunoaștere pentru a rămâne cimentați într-o stare de paraziți, ci pentru a ne accepta și a lupta ca să ne depășim. Sfinții și înțelepții spun și astăzi: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciune ca să fac diferența între ele”.

De ce vinovăția și căința sunt chestiuni diferite? Căința e părerea de rău. Uneori apare instant. Însă vinovăția are nevoie de trecerea vindecătoare a timpului, persistă pentru că este dorința de a vedea lucrurile îndreptate, reparate. Am vrea să nu se fi întâmplat, să nu fi făcut acel rău. Iar acum ne simțim vinovați până când răul se va repara, ierta, uita… Uneori durează toată viața… pentru că nu putem da timpul înapoi.

„Omului însă, prea puțin înclinat – prin însăși firea lui căzută – a crede în bunătatea altora și prea puțin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ștergerii depline a păcatelor sale”. Teoretic, credem ce ne învață Catehismul, că Dumnezeu ne iartă orice păcat. Practic, uneori avem orgoliul de a crede că ceea ce am făcut noi nu poate fi iertat, alteori, dimpotrivă, că nu avem ce spovedi, că „doar n-am omorât pe nimeni”.

L.D.: Cât de încurajator suntem învățați de Mama noastră, Biserica: „Nu există nimeni, oricât de rău şi de vinovat ar fi, care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea, cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră. Cristos, care a murit pentru toţi oamenii, vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat” (Mt 18,21-22; In 20,22-23; CBC 982).

Fericit este cel care crede în iertarea păcatelor (Rom 4,6-8).

Cât despre cei care „n-au omorât pe nimeni” (deocamdată!), aș vrea să stau departe de ei, dacă acesta este singurul lor criteriu moral și spiritual. Mai devreme sau mai târziu chiar vor omorî, vor distruge vieți pentru că nimic nu li se va părea prea grav.

Adesea suntem și acuzat și acuzator și judecător.

L.D.: Aceasta se întâmplă doar dacă ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu, ispita zilnică a omului ultra tehnologizat: să se simtă mic dumnezeu și să împartă dreptatea, să redefinească binele și răul, viața și moartea. Misiune imposibilă!

În rest, ne călăuzește cuvântul Apostolului: „Pentru mine contează prea puţin dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc. Ba, mai mult, nici eu nu mă judec pe mine… Cel care mă judecă este Domnul… El va lumina cele ascunse de întuneric şi va descoperi planurile inimilor şi atunci fiecare va primi de la Dumnezeu lauda cuvenită” (1Cor 4,3-5). Așadar: „De ce îl judeci pe fratele tău sau de ce îl dispreţuieşti pe fratele tău? Fiecare dintre voi va da cont despre sine înaintea lui Dumnezeu” (Rom 14,10-12). Înaintea lui Dumnezeu. Atât!

Iar dacă trebuie să aleg între a mă acuza sau a fi judecat de alții, de oameni sau de Dumnezeu, aleg ca regele David: să fiu judecat de Domnul, singurul cu adevărat milostiv (2Sam 24,14).

O dimensiune a spovezii care ne scapă în mod frecvent este aceea de întâlnire cu milostivirea lui Cristos. Rămânem înțepeniți, blocați în propria păcătoșenie și nu mai experimentăm iubirea lui, purtarea lui de grijă. De ce este nociv acest blocaj și cum să-l depășim?

L.D.: Dacă ne concentrăm pe capacitatea noastră de a fi buni vom sfârși rău, descurajați. Esențialul e dincolo de limitele noastre recunoscute sau negate cu încăpățânare. Esențialul stă în modul lui Dumnezeu de a se manifesta ca iubitor al omului: „În aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1In 4,10). Noi trebuie să avem un singur țel: să întâlnim iubirea lui, să o facem parte din viața noastră. Dacă nu realizăm această întâlnire cu el atunci când ne spovedim, înseamnă că ceva ne lipsește: nu suntem însetați de Dumnezeu! Să ne rugăm înainte de spovadă: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut… Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă” (Ps 63,2). Trăim pentru a ne întâlni cu Dumnezeu: în sacramente, în cuvântul său, în oameni, pentru ca apoi să stăm cu el o veșnicie fericită.

Alt aspect pe care îl trecem prea ușor cu vederea este felul în care orice spovadă bună construiește înlăuntrul nostru oaza aceea de curăție și de liniște în care să poate locui Cristos. Louis Lallemant, un iezuit din secolul al XVII-lea are o maximă care mă urmărește: diavolul nu ne bagă în seamă dacă ne ocupăm cu mersul la biserică și cu faptele bune, pentru că acestea pot conduce ușor la mândrie; intră în panică doar când începem să ne dedicăm serios curățirii inimii.

L.D.: Cu „mersul la biserică” și cu „practica faptelor bune” a avut de furcă și Isus. În două cuvinte a spus tot: „morminte văruite” (Mt 23,27). E cutremurător: pe dinafară părem drepți, dar în interior suntem plini de ipocrizie și nelegiuire. Dacă nu bătătorim cărările spre biserică și spre oameni doar din dorința de a-l întâlni pe Cristos, profanăm „bunătatea” și Casa Domnului. Faptele noastre devin „urâciunea pustiirii”, gesturi externe pline de mândrie și falsitate, întocmai ca ale „tatălui minciunii” (Mc 13,14; In 8,44).

Însă dacă vrem să-l întâlnim pe Dumnezeu prin ceea ce suntem și facem, atunci trebuie să gustăm fericirea celor curați cu inima (Mt 5,8). Curățirea inimii nu e legată de castitate. O presupune, dar e mult mai mult! E acea grijă delicată de a curăța mai întâi interiorul „paharului” ca să devină curat și exteriorul lui (Mt 23,26). Indicatorul inimii curate este calitatea lui Cristos prezent în noi și binecuvântatul „dar al lacrimilor” pentru păcatele săvârșite.

Uneori, în confesional, pentru un penitent începător, spovada poate părea un act impersonal: dincolo de gratii e un preot, nu-l cunosc, nu mă cunoaște, iar eu sunt aici ca să-i pun inima mea în mână. Cum să depășim această percepție? 

L.D.: Spovada nu e cabinetul medical în care te așteaptă un specialist, ci casa în care te așteaptă Tatăl. Doar dacă ne simțim fii înțelegem de ce îi spunem preotului „părinte”, iar lui Dumnezeu Tată. La fel și preotul știe că are în fața sa un fiu, nu un pacient!

Cum se simte, dincolo de gratiile confesionalului, o spovadă superficială și cum una sfântă?

L.D.: Din ambele înveți! De obicei le recunoști ușor și încerci, mereu cu blândețe și smerenie, să le faci cât mai rodnice pentru penitent.

Pe cea superficială încerci să o transformi, să fie ultima de acest fel, iar atunci confesionalul devine locul în care se manifestă atât Cristos cel milostiv, cât și Cristos învățătorul. Sacramentul acesta este îmbibat de Duhul Sfânt, de darurile și roadele sale, care-l ajută pe confesor să sfințească, dar și să învețe și să călăuzească omul.

Cât despre spovada celebrată de penitent în sfințenie și smerenie, ea este pentru confesor o mângâiere. Roadele ei se văd atât în penitent, cât și în confesor și în comunitate.

Dincolo de felul penitentului de a se spovedi, totul în cadrul spovezii trebuie tratat cu sfințenie!

Un confesor se roagă pentru penitenții a căror spovadă o primește?

L.D.: Da, sunt mulți care se roagă. Îmi amintesc cât de uimit am fost când, spovedindu-mă, un preot mi-a spus: „Ca pocăință să zici aceste patru rugăciuni. Jumătate din drum te voi însoți: voi spune și eu două rugăciuni cu tine și pentru tine”. Atunci când confesorul își trăiește slujirea ca un adevărat „Părinte” nu are cum să nu se roage pentru fiii săi!

O dezlegare e ca o declarație de dragoste a lui Dumnezeu: „Te iubesc, am răbdare cu tine”. Cum să rămânem mai mult timp fideli acestei declarații?

L.D.: La iubire se răspunde cu iubire! Cristos ne invită: „Rămâneţi în iubirea mea… păziți poruncile: iubiți-vă unii pe alții” (In 15,9-13). Sunt sigur că putem fi inventivi în a ne manifesta iubirea și credința, în a ne consolida fidelitatea.

Să nu uităm că mereu ne încheiem spovada cu hotărârea de a fugi de ocaziile de păcat. E important! Când un sfânt a fost întrebat cum luptă împotriva păcatului și cum scapă de ispite, el a răspuns: „Simplu: fug”! Dacă știi că un anturaj te duce la păcat, fugi! Dacă știi că anumite obiceiuri, locuri, oameni te duc la păcat, fugi! Îndepărtează-te! Fugi ca să-ți mântuiești sufletul! Fugi și luptă ca să-ți păstrezi credința (2Tim 4,7)!

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, aprilie 2019