CS

Ei sunt ei și eu sunt eu. Oricât de apropiați am fi, suntem diferiți. 

Pentru mine există două feluri de oameni: de-ai mei și restul. Cei pe care îi plac și cei care îmi displac. Cei pe care îi iubesc și cei cu care prefer să nu am de-a face. Cei cu care ies la o bere și cei pe cei pe care nu dau doi bani. N-am nimic în comun cu ultimii. Sunt din altă ligă, din alt film. Mă protejez să nu fiu rănit, provocat, interpelat de cei care nu sunt de-ai mei. Și uneori îi desfigurez prin idealizare pe-ai mei. Asupra amândurora îmi proiectez așteptările.

Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, i-aș privi pe toți, pe absolut toți, fără excepție, nu cu ochii mei, dar cu ochii lui Isus? Cu privirea lui care îmbrățișează și alină. Care nu descompune, nu categorisește, nu face calcule, nu judecă. Iubește, primește. Fără așteptări. Fără idealizări.

  • Ce avem în comun eu și omul care-mi displace cel mai radical?
  • Cum să-i eliberez pe oameni de povara așteptărilor mele cu privire la ei?
  • Care e sâmburele de adevăr, în ființa fiecărei persoane, cu care pot lucra pentru a o accepta așa cum este?

„Tatăl […] face să răsară soarele său și peste cei răi și peste cei buni” (Mt 5,45).

3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, martie 2019