Supliment-pag-16-19-page-001

Supliment-pag-16-19-page-002

Supliment-pag-16-19-page-003

Supliment-pag-16-19-page-004

„Fără Isus, nu există Crăciun. Dacă el este în centru, atunci tot ceea ce este în jurul lui, adică luminile, cântările, diferitele tradiții locale, inclusiv felurile de mâncare, toate se reunesc pentru a crea o adevărată sărbătoare. Dar dacă îl îndepărtăm pe Cristos, luminile se sting și totul devine fals, doar o aparență. Dumnezeu se face om într-un chip surprinzător: născut dintr-o fată săracă și anonimă, care îl aduce pe lume într-o iesle […] Așa ni se înfățișează Fiul lui Dumnezeu astăzi. El este darul lui Dumnezeu pentru omenirea cufundată în întuneric și în toropeala somnului. Adesea, omenirea preferă întunericul, pentru că știe că lumina îi va scoate la iveală faptele și gândurile care o fac să roșească ori care îi trezesc conștiința” (Papa Francisc). 

Invitat: pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot-călugăr romano-catolic, Mănăstirea Sfânta Familie (București)

Moderator: Claudia Stan

Crăciunul a devenit, probabil, cea mai comercială sărbătoare a anului. Un întreg arsenal de marketing ne pregătește, cu două luni înainte de 25 decembrie, pentru un eveniment în centrul căruia se află Moș Crăciun, bradul, cadourile, podoabele, mâncarea, aglomerația și shopping-ul. Mai știm ce sărbătorim de Crăciun și cine este personajul principal al sărbătorii?

Cu siguranță, mulți nu mai știu ce sărbătoresc de Crăciun, din cauza prea puținei educații religioase și a prea puternicei influențe a societății comerciale în care trăim. Pe de altă parte, să nu uităm că „personajul principal al sărbătorii” de la bun început a venit ascuns, fără publicitate, cunoscut și iubit doar de câțiva, foarte puțini. Cristos s-ar fi putut naște pe pământ în așa fel încât să atragă toate privirile și onorurile asupra sa, dar, în mod clar, nu a vrut asta. Numai Fecioara Maria și, lângă ea, sfântul Iosif, au știut, în credință, darul lui Dumnezeu care se împlinea înaintea lor. Am putea spune atunci că pe Cristos nu îl interesează așa de mult cum sărbătorește lumea Crăciunul, ci cum voi trăi eu aceste zile, cum vom trăi fiecare dintre noi comemorarea Nașterii sale.

Recunoaștem uneori, formal, adevărul istoric al Nașterii Mântuitorului, ca fapt petrecut în Palestina secolului I. Dar Întruparea nu e numai un eveniment istoric, ci unul care ne provoacă identitatea creștină de acum, de azi. Care ne interpelează trăirea autentică a Botezului personal.  

Am petrecut trei ani într-o republică majoritar musulmană din Federația Rusă și am avut acolo experiența unui Crăciun în afara oricărei cadru cultural creștin. Era 24 decembrie. Musulmanii mergeau la o zi obișnuită de muncă. Puținii ortodocși din zonă sărbătoreau Nașterea lui Cristos după calendarul vechi pe 7 ianuarie, așadar, pe 24 decembrie nu era nimic special, nicio luminiță în vitrine, niciun brad în piețe. Doar o mână de catolici sărbătoreau Crăciunul. Obișnuit fiind din România cu toate pregătirile casnice și publice, mergeam pe stradă privindu-i pe toți care nu sărbătoreau nimic și mă întrebam: Bine, dar eu ce sărbătoresc de fapt? Luminițele și brazii? Colindele și cozonacii? La urma urmei, eu de ce sunt creștin? A fost o experiență derutantă, dar din care am înțeles unele lucruri.

În primul rând, am înțeles că de Crăciun trebuie să ne întrebăm cât credem în Întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care am auzit vorbindu-ni-se la biserică, acasă, în colinde… Credința noastră, pe cât e de sigură deoarece se sprijină pe evanghelie, pe atât e de lipsită de evidență în viața de zi cu zi, și cere de la noi efortul spiritual de a o menține vie, iubitoare, atentă. Crăciunul e pentru noi un timp în care îi spunem lui Dumnezeu: „Da, vreau să cred în darul Fiului tău pentru noi, din prea mare iubirea ta!”

În al doilea rând, am înțeles că nu numai absența tradițiilor de Crăciun mă poate face să neglijez această sărbătoare, dar, paradoxal, chiar și ceea ce numim „atmosfera sărbătorilor de iarnă” mă poate face să uit esențialul acestor zile. Uneori suntem așa de prinși de pregătiri (cadouri, curățenie etc.), încât nu mai apucăm să ne rugăm la Fiul lui Dumnezeu și la Maica sa ori să medităm cele câteva texte evanghelice care ne povestesc Nașterea. Alteori suntem așa de preocupați să respectăm toate tradițiile religioase, naționale și familiale, încât nu mai ajungem să-l privim pe cel de lângă noi ca pe un frate în Cristos sau să mergem să vizităm un bătrân izolat. Din cozonac, cel mai bun este miezul, la fel și din toate tradițiile noastre de Crăciun.

Câteva virtuți asociate evenimentului Întrupării: smerenia, simplitatea, sărăcia, anonimatul, vulnerabilitatea. Să ne uităm puțin la ele prin comparație cu mentalitatea lumii moderne. Smerenia: în zilele noastre e înțeleasă ca defect, nu ca virtute.

Într-adevăr, a fi creștin înseamnă a accepta să fii puțin demodat, în sensul că ai niște criterii de judecată care nu sunt legate de ce este la modă, ci de prezența și de lucrarea lui Dumnezeu în viața ta. Nașterea lui Cristos ne arată și un fel de a trăi în această lume, de a trece prin viață.

Smerenia lui Cristos nu a constat în a alege mereu locul cel mai mizerabil. Nu despre asta este vorba! Cristos s-a născut în adăpostul animalelor, însă pe de altă parte, imediat a primit și onorurile potrivite Fiului lui Dumnezeu: cântul îngerilor, adorația și darurile valoroase ale magilor și, mai ales, iubirea sfântă și atât de mare a Mariei. Pentru noi, smerenia înseamnă a-l pune pe Cristos ca măsură a vieții noastre, a alegerilor noastre. Înseamnă a-l urma pe Cristos, a alege mereu locul pe care considerăm că ni-l indică Domnul, și nu cel pe care l-am dori noi, din orgoliu sau din comoditate.

… simplitatea. Azi, când spui „simplu” spui „redus”, „neevoluat”, „neadaptat”. Ce simplă e simplitatea lui Dumnezeu față de complicațiile noastre….

Viețile noastre azi sunt de cele mai multe ori complicate, pentru că așa este lumea în care trăim și ca dânsa suntem noi. Putem învăța din evangheliile Nașterii că există o cale a simplității, care rămâne accesibilă mereu discipolilor lui Cristos. Vi se pare complicată situația din Biserică (sau situația dintre Biserici)? Există o cale pentru a merge cu o credință simplă înainte. Vi se pare imposibilă o anumită situație politică sau familială? Există un fel de a o trăi, păstrând un contact direct, simplu, curat, cu Dumnezeu. Simplă, în sensul de dincolo de îndoieli, a fost încrederea Pruncului în părinții săi, precum și încrederea Mariei în Providența lui Dumnezeu. Simplitatea este cuvântul care exprimă cel mai bine desăvârșirea spirituală creștină. Parafrazându-l pe Brâncuși, am putea spune că simplitatea creștină este complexitatea rezolvată cu ajutorul Mântuitorului. Nu trebuie să ignorăm problemele. (De altfel, simplitatea Crăciunului nu este deloc lipsită de încercări, dacă ne gândim la uciderea pruncilor nevinovați și la fuga în Egipt…) Dar nu trebuie nici să complicăm lucrurile mai mult decât sunt.

Sărăcia: nu doar financiară, ci mai ales lăuntrică… Mântuitorul lumii se naște într-o sărăcie desăvârșită. Căutată și asumată, față de sărăciile noastre de care noi încercăm cu orice preț să ne eliberăm…

Cristos a ales sărăcia, pentru a veni în lume. A ales nu numai simplitatea, sobrietatea, ci o sărăcie implicând lipsuri. Ieslea nu un este loc obișnuit și potrivit pentru un nou-născut… Sărăcia Pruncului Isus permite o apropiere imediată, un contact mai direct cu toți oaspeții nopții de Crăciun și, pe urmele lor, cu fiecare dintre noi. Fiecare sărăcie cu care suntem confruntați ar trebui să o privim ca pe o ocazie providențială să ne întâlnim cu cineva, să ne lăsăm ajutați, completați.

Anonimatul: toți căutăm succesul, protagonismul. Suntem narcisiști și ne place să ne afișăm. Iar Dumnezeu vine în mijlocul nostru într-un sat uitat de lume…

La nașterea sa, Pruncul Isus nu a avut parte de vreo primire specială din partea oamenilor. Maria și Iosif au mers la recensământ ca toți ceilalți, au fost refuzați la casa de oaspeți, la fel cum atâția alți săraci sunt refuzați zilnic în atâtea locuri. Fiul lui Dumnezeu s-a născut în lumea noastră având drept companie doar pe părinții săi și poate câteva animale. Anonimatul e suportabil numai atunci când știm că numele noastre sunt cunoscute de Dumnezeu, sunt „scrise în ceruri” (Lc 10,20). Anonimatul lui Cristos tocmai acest lucru ni-l arată, prețul incomparabil pe care fiecare dintre noi, chiar și cei mai neînsemnați, îl avem în fața lui Dumnezeu.

Vulnerabilitatea: cui îi mai trebuie așa ceva, într-o lume a luptei pentru putere, la toate nivelurile? Ce fel de Dumnezeu e acela care intră în lume ca un copil neajutorat, ușor de ucis oricând?    

Vulnerabilitatea lui Cristos îl va însoți de la naștere până la moarte. Goliciunea Pruncului nou-născut ne duce cu gândul și la goliciunea trupului de pe cruce. Atitudinea de vulnerabilitatea ne păstrează deschiși față de ceilalți, chiar cu riscul de a fi răniți de ei, ne face să încredințăm o parte din noi înșine în mâinile lor, siguri că de fiecare dată va ieși ceva bine, ceva frumos, ceva ce n-am fi putut face singuri.

Vă propun să medităm trei gânduri din evangheliile Nașterii lui Isus, ca îndemnuri de a aprofunda bucuria Crăciunului. Mai întâi, cuvintele îngerului către păstori: „Nu vă temeți!” (Lc 2,10). Vedem cum omul modern e confruntat cu tot felul de angoase.

Toți avem fricile noastre, declarate sau ascunse, de moment sau cronice, din motive precise sau confuze… Mesajul îngerilor este și pentru noi în noaptea de Crăciun. De fapt, el este unul din mesajele principale ale evangheliei și ale creștinismului: Nu vă temeți! Ar trebui să ne gândim la el atunci când vom sta în fața ieslei sau atunci când vom ieși din biserică, noaptea după Liturghie, pentru a merge la casele noastre. Crăciunul ne dăruiește un început nou, indiferent în ce situație ne aflăm. Există o viață nouă la care suntem invitați, chemați de Dumnezeu prin nașterea lui Cristos. Un copil care se naște înnoiește viața părinților săi și, de fapt, înnoiește întreaga lume. Atunci când ții un nou-născut în brațe, dispare orice altceva din jurul tău. Să încercăm să fim și noi la fel cu Pruncul Isus, auzind în suflet cuvintele sale: Nu te teme! Eu sunt cu tine, în fiecare zi, până la sfârșitul lumii!

Suntem înconjurați de zgomot. Avem întotdeauna ceva de spus, nu întotdeauna și cântărim înainte ceea ce vrem să spunem și, de multe ori, violența e cea care guvernează relațiile noastre interumane. Nu mai știm să ne reculegem și să facem, cu calm,  discernământ. Dar iat-o pe Sfânta Fecioară, despre care evanghelia ne spune că „păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19).

Ne va fi foarte greu să gustăm bucuria spirituală a Crăciunului dacă nu vom practica o dublă asceză. În primul rând, o asceză negativă: postul de păcate și în privința agitației. Apoi, o asceză pozitivă: meditarea misterului Întrupării. Pe urmele Fecioarei Maria, trebuie să păstrăm gândul acestui mister în sufletele noastre, de-a lungul postului de Crăciun și în zilele sărbătorii. Îl putem hrăni cu texte din evanghelii, din autori spirituali sau din versurile colindelor.

Să nu uităm că prima poruncă dată evreilor începea cu: „Ascultă, Israel!” (Dt 6,4). Dacă nu vom intra într-o atitudine de ascultare, de atenție în privința lui Dumnezeu, cum vom putea înțelege oare ce vrea să ne spună, ce ne repetă an de an, prin toate aceste celebrări de Crăciun?

Ne suntem autosuficienți și ne suntem propriul univers. La Dumnezeu ne raportăm, în cel mai bun caz, ca la un prestator de servicii. Ce ne învață magii, care „vin să-l adore [pe Cristos]” (cf. M2 2,2)? Mai e proprie secolului nostru această atitudine?

Crăciunul este sărbătoarea cadourilor, iar cadourile exprimă iubirea pe care ne-o poartă cel care ni le dăruiește. Toți ne bucurăm atunci când primim cadouri, dar ne bucurăm încă și mai mult atunci când primim unul pe care ni-l doream sau unul care ni se potrivește. Ne simțim atunci iubiți și înțeleși, așadar, iubiți cu adevărat.

De Crăciun sărbătorim cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu: darul propriului său Fiu, pentru a fi fratele și Mântuitorul nostru. Dumnezeu ne iubește și, meditând la darurile pe care ni le face, putem înțelege mai bine iubirea pe care o are pentru noi. Sfântul Ioan spune foarte frumos în prima sa Scrisoare: Dumnezeu este cel care „ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19). Înainte de a ne fi născut, am fost deja iubiți, cu o iubire veșnică, infinită. Înainte de a apărea noi pe acest pământ, Fiul lui Dumnezeu a venit El ca om, a trăit viața noastră omenească. A vorbit și ne-a dat din înțelepciunea lui Dumnezeu prin cuvintele sale. A murit pentru a ni se ierta toate păcatele, tot ce ne despărțea de Dumnezeu. Nimeni nu îl întrece pe Dumnezeu, când e vorba de cadouri, nici măcar de Crăciun! Doar învățând să ne bucurăm de darurile sale, putem începe să îl iubim și noi, să îi facem și noi daruri, pe urmele celor trei magi. Dumnezeu nu mai așteaptă de la noi aur, tămâie și smirnă, însă așteaptă iubirea și adorația noastră.

Lumea noastră europeană a încercat, și în unele părți a reușit, să șteargă orice referință la Dumnezeu din cultura sa. Porunca întâi a fost uitată, ca să nu fie nimeni deasupra omului. Pe Dumnezeu, însă, nu-l poate da nimeni la o parte. Iar una din misiunea creștinilor este să proclame ceea ce spunea Ioana d’Arc: „A-l sluji pe Dumnezeu înseamnă a domni”. A-l adora pe Dumnezeu, a îngenunchea în fața sa cu recunoștință înseamnă a-ți descoperi în întregime vocația și demnitatea.

Esența Crăciunului de secol XXI într-o singură propoziție?

Dumnezeu a venit la noi cu chip de copil.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, Crăciun 2018