pagini-Claudia_septembrie-page-002

pagini-Claudia_septembrie-page-003

pagini-Claudia_septembrie-page-004

pagini-Claudia_septembrie-page-005

„Cartea Apocalipsului ne înfățișează o comunitate adunată în rugăciune, pentru că în rugăciune devenim tot mai conștienți de prezența lui Isus alături de noi și înlăuntrul nostru. […] Comunitatea ascultă mesajul, primește un impuls pentru pocăință, pentru convertire, pentru perseverență, pentru a crește în iubire și a primi călăuzire pe cale” (Benedict al XVI-lea, Audiența generală, 5 septembrie 2012).

Invitat: Pr. Marie-Élie Poute de Puybaudet (n. 1966), preot-călugăr în Comunitatea Sf. Ioan, Vicar regional pentru Europa de Sud

Moderator: Claudia Stan

* În perioada octombrie 2017 – iunie 2018, Mănăstirea Sf. Familie a Comunității Sf. Ioan din București a propus o serie de conferințe pe marginea cărții Apocalipsului. Dialogul de față, realizat cu sprijinul părintelui Dan Suciu (superiorul mănăstirii) este un rod al acestei inițiative destinate unei mai bune cunoașteri a ultimei cărți din canonul Noului Testament.

Ultima carte a Bibliei, Cartea Apocalipsului, e cel mai adesea asociată – și nu numai de cei care nu au citit-o niciodată – ideii de sfârșit al lumii, de unde și concepția că apocaliptic ar însemna ceva teribil, catastrofal, înspăimântător. Dar termenul grecesc apokálypsis înseamnă revelație, descoperire. Remarcabilul biblist, preot catolic, William Riley, autorul „Aventurii spirituale a Apocalipsului” spune că „avem tendința să abordăm textul cu toată încărcătura propriilor noastre asocieri culturale și riscăm, din această pricină, să dăm textului respectiv un înțeles pe care autorul lui nu-l avusese nicidecum în minte”.

Pr. Marie-Élie (M.-É.): Cred că a da cărții Apocalipsului un sens literal și istoric ne poate face să scăpăm din vedere două aspecte importante ale sale: acela că e o carte a speranței (și asta se vede din ultimele ei versete, care ne vestesc venirea Domnului) și că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece în istoria pământească.

Dominicanul Celestin Charlier atenționează că „este păcat că Apocalipsul e adesea privit ca un cod secret ce conține detalii despre întreaga istorie a Bisericii… Este mai mult decât un cifru; e o prelungire de-a lungul timpurilor a ritmului planului lui Dumnezeu conceput în veșnicie”. Ați spus că „acțiunea” Apocalipsului nu se petrece pe pământ. Dar unde? 

M.-É.: Vedem unde se petrece „acțiunea” imediat ce descoperim și urmărim în text firul roșu al unor „deschideri”, patru la număr. Prima dintre acestea apare în capitolul 4, versetul 3: „iată o ușă deschisă în cer”. Urmează apoi o altă „deschidere”: „s-a deschis templul lui Dumnezeu, care este în cer” (11,19). După aceea, „s-a deschis în ceruri templul Cortului mărturiei” (15,5), pentru ca, la final, Ioan să ne spună: „Am văzut cerul deschis” (19,11). Iată cum toate cele patru „deschideri” sunt în cer, nu pe pământ: așadar, „acțiunea” Apocalipsului se petrece în cer, nu pe pământ. Iar sensul acestei acțiuni este de a ne ajuta să înțelegem ce se petrece în templul cerului nostru lăuntric, în conștiința noastră. Ce se întâmplă în cer și ce e în inima cerului? Planul de alianță al lui Dumnezeu cu fiecare din noi. Această alianță nupțială face rodnică mărturia noastră creștină.

Suntem robii automatismului de a vedea numai semne rele în Apocalips. Dar care sunt semnele bune?

M.-É.: Un semn extraordinar este femeia care apare în capitolul 12. Femeia, care se pune în slujba acestei alianțe nupțiale despre care vorbeam, este într-o antiteză puternică, foarte vie, cu dragonul care apare în același capitol. Aceste două semne se exclud unul pe altul, sunt incompatible, nu pot coexista: unde este femeia nu poate trăi și dragonul, și reciproc. Incompatibilitatea dintre cele două semne vine din raportarea lor la alianța lui Dumnezeu cu omenirea: femeia se pune în slujba acestei alianțe, dragonul i se opune vehement. Ceea ce face mult temutul capitol 13 este să detalieze felul în care dragonul lucrează împotriva alianței lui Dumnezeu cu omul, împotriva rodniciei acesteia, pentru a zădărnici planul de mântuire al Creatorului cu creatura Sa.

E o înfruntare între două forțe opuse.

M.-É.: Cred că ajută mult să ascultăm textul capitolelor 12 și 13 cu ochii închiși, pentru a vedea acțiunea de acolo ca pe un film. Să vedem mai bine cum arată femeia și cum arată fiarele. Să vedem că, de fapt, această luptă se poartă înlăuntrul nostru: câmpul de luptă este nu unul exterior, ci unul interior, acela al sufletului nostru. A da acestei bătălii conotații istorice este o interpretare facilă și limitativă, care ne scutește de complicația de a vedea ce e în neregulă în sufletul nostru, în relația lui cu Dumnezeu. Dar tocmai asta vrea să ne spună capitolul 13 din cartea Apocalipsului: să ne uităm înlăuntrul nostru și să vedem care sunt fiarele, balaurii, dragonii care  sălășluiesc acolo.

Nu e o privire prea comodă. Nu ne place să ne uităm la monștrii noștri, preferăm să-i ignorăm, să ne amăgim că nu există…

M.-É.: Este adevărat. Nu prea avem curaj să ne uităm cu onestitate înlăuntrul nostru. Dar, odată ce înțelegem că acolo se dă lupta despre care vorbește capitolul 13 al cărții Apocalipsului, dăm o șansă acestei alianțe pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu noi.

Cele două fiare din capitolul 13 al cărții Apocalipsului sunt sperietorile de serviciu în toate scenariile horror. Cum să ne facem curaj să ne uităm la ele pe dinăuntrul nostru?

M.-É.: Dragonul despre care vorbește capitolul 12 are doi „acoliți”, care apar în acest teribil capitol 13: fiara mării și fiara pământului. Ce înseamnă pentru noi marea? Un mediu instabil, un mediu asupra căruia nu deținem controlul. Pentru omul biblic, marea este locul în care sălășluiesc toate forțele răului, toate lucrurile malefice. Așadar, dragonul se slujește de lucrurile instabile din noi, ca de niște forțe infernale secrete, ascunse, cu care nu avem suficient curaj să dăm ochii zilnic. Le putem numi inconștient sau subconștient, oricum le-am spune, ele rămân teritorii pe care nu le stăpânim în totalitate: teritoriile noastre lăuntrice pe care „fiara mării” le poate lua în stăpânire.

Cine să fie fiara pământului și care e relația dintre cele două fiare?

M.-É.: Pământul e locul unde m-a pus Dumnezeu, locul în care pot acționa pentru a face binele în numele Lui. Dragonul, care e „șeful” celor două fiare, are ca scop zădărnicirea planului de mântuire pe care Dumnezeu încearcă să-l făurească în viața mea. Și, pentru a face asta, se va sluji de lucruri pe care le-am trăit în trecut și pe care mi-e greu să le identific precis („fiara mării”) și de faptele mele de zi cu zi care nu răspund și nu corespund întotdeauna iubirii („fiara pământului”).

Mai avem suficientă trezvie pentru a sesiza lupta asta care se duce în noi?  

M.-É.: Cred că în viața omului contemporan se activează și acționează din ce în ce mai pregnant și mai agresiv un mecanism care ne îndepărtează de adevăratul scop al vieții, care este relația cu Dumnezeu. Mecanismul acesta este nevoia constantă de a face lucruri: suntem prinși în tot felul de activități, aglomerați, sufocați, ocupați, obosiți, epuizați, nu avem nicio clipă liberă în care să ne mai gândim la Dumnezeu! Tot timpul facem ceva! Și uităm să mai fim prezenți în viața noastră, în legătura noastră cu El. Care e principala însușire a Celui Rău? Viclenia. Dragonul e viclean, știe cum să ne ocupe mintea, inima, viața cu lucruri inutile, cum să ne zăpăcească pentru a ne uita scopul.

Ne amintim că Isus îi dojenește pe ucenici: „Aveți ochi și nu vedeți; aveți urechi și nu auziți?”(Mc 8,18). Nu suferim cu toții de orbire spirituală?

M.-É.: În cartea Apocalipsului, Sf. Ioan folosește verbul „a vedea” de două ori mai mult decât verbul „a auzi”. Deci, avem aici mai multe lucruri de văzut decât de ascultat, de auzit. De aceea, căutând să le vedem bine, le vom și auzi, în sensul de a le înțelege. Acesta este un exercițiu foarte bun pentru a pătrunde în capitolul 13 al cărții Apocalipsului, care nu ne propune un discurs intelectual, ci interacțiunea cu niște imagini foarte puternice. Un alt exercițiu important este citirea unei dintre cele patru deschideri ale cerului, despre care am vorbit mai înainte. Nu cred că putem intra în profunzimea acestei cărți fără a face efortul de a fi atenți simultan la două lucruri fundamentale: focalizările pe detaliu (cum sunt cele care descriu cele două fiare din capitolul 13) și integrarea lor în imaginea de ansamblu (care este dată de cele patru deschideri).

Practic, ni se propune un exercițiu de discernământ între binele și răul din noi, reprezentat de cele două fiare. Să vorbim despre „fiara mării”.

M.-É.: Fiara mării are șapte capete, zece coarne, trup de leopard, labe de urs și gură de leu. Cele șapte capete ar putea simboliza o plinătate a inteligenței, iar coarnele sugerează agresivitatea. Faptul că are mai multe coarne decât capete sugerează faptul că avem în noi puseuri de voință de putere, de dominație, care ne depășesc inteligența. Leopardul face parte din familia felinelor, care sunt agile, iuți, te iau prin surprindere, la fel cum suntem luați prin surprindere de felul în care ne aprindem din te miri ce. Labele de urs arată forță, control, iar gura de leu este foarte puternică: ce apucă nu mai scapă. Nu avem și noi, adesea, o gură de leu, nu ne ținem cu dinții de anumite lucruri? Coroanele fiarei mării evocă mândria, orgoliul, felul în care facem totul pentru a fi recunoscuți, apreciați, lăudați: coroanele nu sunt pe capete, ci pe coarne, adică mândria este asociată unei forme de violență care ne face să ieșim în evidență cu prețul călcării în picioare a altora.

Uneori, ne amăgim că violențele noastre sunt legitime. Fiara mării e atât de subtil deghizată, încât ne e imposibil să o recunoaștem în inima noastră.      

M.-É.: Poate cel mai surprinzător element din descrierea fiarei mării e faptul că are un cap rănit, care s-a vindecat. Ne trimite cu gândul la Mielul lui Dumnezeu, Cristos, ale cărui răni sunt de slavă. Ce face fiara mării? Parodiază, schimonosește, îi prinde în capcana confuziei pe cei care nu sunt atenți la detalii, îi îndeamnă, ca în cartea Genezei, să devină mici dumnezei, fără Dumnezeu. Fiara mării blasfemiază. Ce înseamnă a blasfemia? A propune un alt chip al lui Dumnezeu decât cel adevărat, a induce în eroare cu privire la realitatea lui Dumnezeu. Și de câte ori nu-l blasfemiem pe Dumnezeu când îl considerăm judecător, polițist, depanator al problemelor noastre… în loc să-l iubim pentru ceea ce este, adică Dumnezeu! Ni se întâmplă să mergem la împărtășanie și să avem în minte imagini și cuvinte de hulă, de ocară: dacă le recunoaștem ca venind de la Cel Rău, de la cel care se zbate încontinuu să desfigureze chipul lui Dumnezeu, atunci vom fi eliberați!

Fiara pământului are o descriere mai succintă. 

M.-É.: Are două coarne de miel și vorbește ca dragonul. Iarăși, o înșelare: vrea să pară ceva, dar este altceva. Arată ca un miel, dar are blândețea mielului? Nu, căci are glas de dragon. Isus, Mielul cel adevărat, a avut el vreodată glas de dragon? Iată, când punem minciuna în oglinda adevărului, vedem cât e de strâmbă. Fiara pământului e locul tuturor dorințelor noastre dezordonate, al dorințelor care nu ne conduc la mântuire, oricât de bune și nevinovate ar părea ele. Vin la spovadă mulți oameni care se compară cu marii păcătoși și-mi zic: „Părinte, eu nu am făcut mare lucru; n-am furat, n-am omorât, n-am nenorocit pe nimeni.” Ai zice că lumea e plină de sfinți! Dar eroarea se trage de la reperul pe care ni-l setăm pentru această comparație. Are C.S. Lewis această butadă care spune: când m-am comparat cu marii păcătoși am ieșit bine, dar când m-am comparat cu Isus am ieșit cam „șifonat”. Or, noi cu Isus suntem chemați să ne comparăm, El este modelul! Și de aceea, fiara pământului ne îndeamnă să rămânem în creștinismul nostru căldicel, să nu ieșim din confortul nostru, să nu ne convertim zi de zi, prin comparația cu Isus! Fiara pâmântului vrea să ne facă supuși dezordinii noastre interioare, mințindu-ne că ea este adevărul despre noi, pentru a ne împiedica să cunoaștem adevărul, care este Cristos!

Suntem sclavii dezordinii noastre lăuntrice, pe care o numim libertate.

M.-É.: Mai mult, ne adorăm dezordinea interioară, ne închinăm ei ca unui Dumnezeu. Pentru că strategiile ei sunt atât de subtile, atât de parșive! Diavolul se folosește de aparențe pentru a rivaliza cu Dumnezeu, și ne păcălește grav. Face și minuni pentru a ne converti la rău. De aceea, e fundamental să înțelegem că scopul nu sunt miracolele (Isus n-a făcut nicio minune de dragul minunii) și că miracolele nu sunt o autentificare certă a prezenței lui Dumnezeu (și magii egipteni făceau minuni, asemenea lui Moise). Scopul este intrarea în alianță, pentru ca ea să dea roade, iar atitudinea esențială pentru a face această intrare este umilința, care este complet opusă superbiei fiarelor și dragonului.

În acest capitol 13 din cartea Apocalipsului găsim și teribila cifră 666, asociată, în zilele noastre, prin aceleași interpretări literale, marilor conspirații mondiale, codurilor de bare și cipurilor RFID.

M.-É.: Sunt născut în data de 6 a lunii a șasea din anul 1966! Asta mă face anticristul? Revenim la pericolul interpretării literale: nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Ce vrea să spună 666? Nu este un număr, ci repetarea de trei ori a cifrei 6. E dublul Treimii. Iarăși, înșelare. În limbajul biblic, 7 e cifra perfecțiunii și ea apare în multe simboluri din cartea Apocalipsului: avem șapte peceți, șapte cupe, șapte trâmbițe. Dar, atenție! Nu pecețile, nu cupele, nu trâmbițele sunt importante, ci conținutul lor, ceea ce ele vestesc, arată, indică. Cifra 6 e o cifră imperfectă, e aproape 7, dar nu e 7: diavolul nu reușește niciodată să-l imite la perfecțiune pe Dumnezeu. Fiarele sunt o caricatură la cub (de trei ori 6) a Sfintei Treimi. Însăși grafia cifrei 6 e una de închidere: ne închidem în noi înșine, vrem să fim adorați, refuzăm să ne centrăm pe Dumnezeu, să ne lăsăm completați de ceilalți.

Cum ne poate ajuta această interpretare a capitolului 13 din cartea Apocalipsului să intrăm în alianța cu Dumnezeu și să aducem roade în ea?

M.-É.: Ne poate da o mai mare luciditate în privința rădăcinii păcatelor noastre, astfel încât să nu mai spovedim doar chestiuni superficiale. Făcând asta, nu mai dăm păcatului putere asupra noastră, refuzăm să mai fim sclavi. Ne dăruim inima lui Isus și devenim oameni liberi, cetățeni ai împărăției Sale.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2018

Reclame