Holy Spirit

Invitat:

Pr. Victor-Emilian Dumitrescu (n. 1968), preot romano-catolic, Comunitatea Magnificat (Reînnoirea Carismatică Catolică)

Moderator: Claudia Stan

„Duhul Sfânt este darul lui Dumnezeu, al acestui Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne surprinde mereu… Dumnezeul surprizelor. De ce [este astfel]? Pentru că este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care locuiește în noi, un Dumnezeu care este activ în inima noastră și care pășește alături de noi, în acest parcurs surprinzându-ne mereu. Și după cum Tatăl a avut creativitatea de a crea lumea, Duhul Sfânt are creativitatea de a înfăptui lucruri noi, zi de zi. Este un Dumnezeu care surprinde” (Papa Francisc).

Recent, în luna mai a.c., într-o predică rostită la Casa Marta din Vatican, Papa Francisc a vorbit despre Duhul Sfânt, propunându-ne o atenție sporită îndreptată către cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi. Câteodată ne trăim viața spirituală fără să ne gândim prea mult la Duhul Sfânt: ne rugăm Tatălui, îl chemăm adesea pe Fiul să ne fie alături, dar oare câte dintre rugăciunile noastre îi sunt adresate Duhului? Care să fie cauza acestei îndepărtări de El?

Pr. Victor Dumitrescu (V.D.): Un teolog catolic a spus despre Duhul Sfânt că este marele necunoscut. Dar nu aș pune asta neapărat într-un registru negativ. Despre Tatăl știm ceva pentru că ne-a spus Isus, la care se adaugă intervențiile lui din Vechiul Testament. Fiul e cea mai accesibilă persoană dintre cele ale Sfintei Treimi, pentru că el s-a făcut asemenea nouă. Duhul Sfânt nu poate fi conceptualizat, însă poate fi gustat, pentru că întâlnirea cu el este un rod al experienței, al conștientizării efectelor sale în viața noastră.

O caracteristică a Duhului Sfânt evidențiată de papa este aceea că El este dar al lui Dumnezeu. Se mai gândește omul contemporan că este locuit de Dumnezeu, în tot tumultul și frenezia zilei, în tot acest exces de preocupări consumiste și hedoniste?

V.D.: Noi suntem făcuți pentru a intra într-o relație cu Duhul Sfânt, pentru a ne lăsa templul trupului nostru locuit de acest Duh. Suntem făcuți asemenea unui recipient care așteaptă să fie umplut. Nu este deloc întâmplător faptul că în Sfânta Scriptură verbele care descriu cel mai des acțiunea Duhului sunt „a umple”, „a vărsa”, „a se revărsa”.  Desigur, există situații în care recipientul e deja plin cu altceva: dacă acest altceva nu e demn de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu ne poate umple, pentru că suntem ocupați, dar asta nu înseamnă că el nu ne va da târcoale, încercând să creeze în noi dispoziția sufletească de care are nevoie pentru a locui în noi. Duhul Sfânt este sensibil la dorința inimii: va veni în măsura în care omul îl dorește cu ardoare.

Suntem hiperactivi, vrem mereu să facem lucruri, nu să ne lăsăm (nici măcar pe mâna lui Dumnezeu) pentru a ni se face lucruri. În vreme ce o oarecare capacitate de a primi pare necesară pentru a da spațiu acțiunii Duhului în viețile noastre.

V.D.: E drept că sunt multe voci (interioare sau exterioare) care fac concurență Duhului Sfânt în noi, condiționându-ne prin diferite manipulări. Însă ceea ce cred că blochează cel mai mult primirea Duhului este această obsesie a noastră de a deține controlul asupra vieții noastre. Dacă nu se punem în mâna lui Dumnezeu, care vrea să ne ducă la dreapta, contrar așteptării și proiectului nostru de a lua la stânga, nu îi facem loc în inimă Duhului, ci voinței proprii. Când cedăm controlul lui Dumnezeu, când ne abandonăm voinței lui, îi îngăduim Duhului să se implice în viața noastră și-l vom auzi vorbindu-ne prin circumstanțele de zi cu zi. Și cred că este important să amintim aici un dar al Duhului: carismele care sunt vii în Biserică, care sunt cele cu care s-a construit Biserica încă de la început și care rămân în continuare (chiar dacă le neglijăm) instrumentele prin care împărăția lui Dumnezeu este construită. Carismele sunt mijloace de recuperare a acțiunii Duhului în lumea noastră.

Vorbește Papa Francisc și despre păcatul de a opune rezistență Duhului Sfânt.

V.D.: Nu cred că mărturisește cineva acest păcat la spovadă. Asta poate că și pentru că nu înțelegem acest păcat, care este o împietrire a inimii, o închidere în fața evidenței. A opune rezistență Duhului înseamnă să consideri modul în care vezi tu lucrurile ca fiind absolut, lăsând deoparte o altă versiune, care este mai presus de logica ta, și care este varianta lui Dumnezeu. Această închidere în schemele noastre este echivalentă pierderii sensibilității la mister și de aceea ne este teamă să ne lăsăm surprinși de Duh.

Remarcabil mi se pare îndemnul de a discerne noutatea care vine de la Dumnezeu de cea care vine de la diavol. Dracul e și el creativ, ne-o spune și C.S. Lewis în „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”. Dar nu pare azi desuet să pomenim despre diavol ca personaj negativ, când el e frecventat tot mai mult (chiar dacă nu asumat ca atare) în moravuri, în politică, ori, și mai convenabil, existența îi este negată. Putem admite existența lui Dumnezeu fără a admite existența diavolului?

V.D.: Existența diavolului are origini biblice, de aceea negarea existenței diavolului este echivalentă negării lucrării de mântuire a lui Cristos: Mântuitorul a învins păcatul și diavolul, care nu este un simbol, după cum nici Isus nu este. Diavolul este o persoană. A-i nega existența înseamnă a-i atribui o mare victorie, pentru că exact acesta este scopul lui. E drept că el, ca ființă, scapă simțurilor noastre, însă efectele răului sunt foarte prezente în lume și ne punem în permanență problema originii răului. E drept că de mult rău suntem responsabili în mod direct, dar există și un rău care trece dincolo de ceea ce ar putea fi capabil omul. Raționalismul, contrar doctrinei creștine, neagă existența celui rău, ceea ce îi dă acestuia și mai mare putere de a se manifesta în voie.

Adesea Biserica este taxată ca retrogradă, incapabilă de a se alinia noilor trenduri ale lumii. O spune Papa Francisc: „Adevărurile Bisericii merg înainte, se consolidează în ani, se dezvoltă cu timpul, cu anii, se lărgesc cu timpul și devin mai înalte, odată cu vârsta Bisericii”. Cardinalul Carlo Maria Martini zicea cândva că Biserica nu îndeplinește așteptări, ea celebrează sacramente. Și, cu toate acestea, omul modern pare mai curând avid de rezultate (îndeplinirea unor așteptări) decât orientat spre nerăbdarea de a-l întâlni pe Dumnezeu în Biserică prin sacramente. Frecventarea superficială a sacramentelor în acest creștinism de fațadă, care crede teoretic în Dumnezeu, dar pe care faptele îl dezvăluie ca ateu e o consecință a neperseverenței căutării Duhului în noi?     

V.D.: Sacramentele, ca și devoțiunile, dacă sunt interpretate ca acțiuni de tip magic (eu fac ceva ca să obțin un efect) exclud harul; harul nu se mai datorează darului gratuit din partea lui Dumnezeu, ci acțiunii pe care omul o face. Sacramentul e taină, e ceva care vine de sus, nu de la noi. Când ating o statuie sau o icoană, nu gestul exterior pe care-l fac îmi conferă beneficiul interior, ci exclusiv contactul cu harul lui Dumnezeu. Orice alt tip de interacțiune cu sacramentele și cu evlavia este superstițioasă, subiectivă și fac nule din punctul de vedere al harului actele de pietate pe care le are în vedere. Rugăciunea este bună, icoana este binecuvântată, sacramentul este un canal de har, dar dacă eu le trăiesc superficial și instrumental, atunci nu sunt decât robul unei mentalități magice, care ne invadează pe toate canalele. Azi este la modă tejgheaua spirituală în care fiecare alege ce-i place din amestecul spiritual propus de asaltul New Age, pe care îl condimentează cu elemente creștine și se autoconvinge că rezultatul e unul bun. Ei bine, rezultatul nu este bun, pentru că fundalul rămâne al sincretismului, al orientării spre sine (eu mă vindec, eu mă mântuiesc), al tratării cu un Dumnezeu impersonal văzut ca energie astrală și nu ca Persoană vie. Acest antropocentrism condimentat cu magie este extrem de nociv și își propune să creeze o forma mentis contrară revelației evangheliilor, în care adevărul și binele au devenit subiective, ceea ce este foarte periculos.

Anunțuri