AC-042017_dialoguri-page-001AC-042017_dialoguri-page-002AC-042017_dialoguri-page-003AC-042017_dialoguri-page-004

Invitați:

Ana Petrache (n. 1983), doctor în filosofie al École pratique des hautes études (Paris), specialist în științe religioase

Pr. Doru Popovici (n. 1972), preot greco-catolic, jurnalist, director al Radio Maria România

Moderator: Claudia Stan

„Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morți, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morți? […] Dacă Cristos nu a înviat, […] zadarnică este credința voastră” (1Cor 15, 12-14).

„Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. […] Ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii – sau ateii? Să le fi făcut Cristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem duminică dimineaţa?” (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”)

La Audiența Generală din 1 februarie a.c., Papa Francisc a subliniat că învierea (a lui Cristos şi a noastră) nu este doar o dorință, ci este o realitate. Începem dialogul nostru cu afirmarea unei stări de fapt: dintre creştinii noştri cei de toate zilele nu mulți mai cred în învierea lui Cristos ca realitate. Permiteți-mi ca, pe parcursul acestui dialog, să mă pun în pielea celor care nu îndrăznesc să creadă în înviere, a acelora care consideră această credință irațională, uitând (sau neștiind niciodată) că „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți” (1Cor 1,27) și că, dintotdeauna, „cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd” (1Cor 1,18). Așadar, din acest rol de „avocat al diavolului” pe care mi-l asum în dialogul nostru, vă adresez, iată, prima întrebare: de ce n-aş crede că Isus e doar un profet (poate mai luminat ca alții, dar oricum nu un guru la modă ca Osho, de pildă), dar nu Dumnezeu?

Ana Petrache (A.P.): L-aș cita pe C.S. Lewis, care spune că ori crezi că Isus Cristos a fost Fiul lui Dumnezeu, ori crezi că a a fost un nebun: orice variantă intermediară e absurdă. Mi-am pus cândva întrebarea: ce ar schimba pentru credința mea faptul că Isus n-ar fi înviat? Și mi-am răspuns așa: Pentru credința mea n-ar schimba nimic – aș putea crede în continuare într-un Dumnezeu care va aranja el lucrurile într-un fel (la urma urmelor, omul are posibilitatea de a crede într-o mulțime de lucruri) –, dar, oricât de paradoxal ar suna asta, ar schimba ceva pentru rațiunea mea: lipsa învierii lui Cristos ar pune o serioasă problemă ontologică.

Pr. Doru Popovici (D.P.): Eu pornesc de la afirmația lui Einstein, care spunea că în viață ori totul e un miracol ori nu există niciun miracol. Credința conduce la apariția miracolului, niciodată invers; miracolul doar întărește credința, nu o produce. De aceea, nu putem vorbi despre înviere fără a vorbi despre credință, speranță și dragoste. Experimentarea miracolului este posibilă pe două căi: prin căutarea adevărului („Căutați și veți găsi” – Mt 7,7) și prin activarea celui de-al șaselea simț, acela al supranaturalului, căruia noi îi acordăm prea puțină atenție.

Cum e posibil un asemenea scandal, ca Dumnezeu să­-şi trimită propriul Fiu la moarte? Noi, ca oameni, n-am face asta.

A.P.: E drept că, în cel mai bun caz, noi, ca oameni, ne-am putea accepta martiriul propriu. Dar n-am putea trimite la moarte o persoană pe care o iubim. Însă iată ce spune Cristos despre el: „De aceea mă iubește Tatăl, pentru că îmi dau viața pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine însumi” (In 10,17-18).

D.P.: E drept că tot Isus îi spune lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16.17). O latură a iubirii despre care se vorbește foarte puțin este compasiunea, care se manifestă prin dăruirea concretă a iubirii (care, neraportată la o persoană, rămâne iubire de sine, adică egoism). Compasiunea exprimă o legătură intimă între persoane. Compasiunea e comuniune. Dar, atenție! Să nu înțelegem prin compasiune ispita de a ne plângem de milă unii altora, care nu e altceva decât o mascare a bucuriei că nu suntem noi în locul celuilalt, căruia i s-a întâmplat necazul, și o lipsă de încredere în Providență.

Altă nuanță a hedonismului spiritual: credința în înviere nu e obligatorie pentru mântuire. Învățătura aceasta e desuetă: „Dacă îl mărturiseşti […] pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat, vei fi mântuit” (Rom 10,9). E suficient să fii bun, să gândeşti pozitiv, să fii spiritual (nu religios), să te închini oricărui idol (de la ban și succes la orice răspuns gata făcut propovăduit de religia dezvoltării personale): azi fiecare se mântuieşte după propria rețetă a iubirismului.

A.P.: A avea o raportare etică la transcendent nu înseamnă a fi creștin. Să fii creștin înseamnă să crezi în învierea celui răstignit, „scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemați, […] puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,23-24). Miracolul învierii și filiația lui Cristos cu Dumnezeu Tatăl sunt elementele care diferențiază creștinismul de celelalte religii care ne învață să facem binele. Apoi, există momente în viața fiecăruia în care iubirea aproapelui devine supranaturală: ca să cred că Isus a înviat și pentru persoana care m-a enervat de dimineață și care mi-a vărsat bere peste cartea mea de Rilke am nevoie de un shot spiritual mai puternic decât gândirea pozitivă și convingerea că sunt un om bun.

D.P.: În cartea de dialoguri cu jurnalistul Peter Seewald, „Lumina lumii”, Papa Benedict al XVI-lea observă că există oameni care nu intră în Biserică, dar fac parte din ea, după cum sunt alții care se află în Biserică, dar nu fac parte din ea. În criteriile Judecății de Apoi, Cristos enumeră faptele de milostenie trupească prin care omul relaționează cu el, făcând bine aproapelui său. Dar a le separa de frângerea pâinii, de comuniunea cu frații, este o lectură eronată și incompletă.

Pentru omul modern, punctul terminus al vieții este mormântul, zice avocatul diavolului. Până și Papa Francisc vorbeşte despre această angoasă în fața morții celor dragi, care poate face omul să pună la îndoială existența vieții după moartea trupului.

D.P.: Prin învierea lui, Cristos ne vorbește despre o realitate la care urmează să ne raportăm și noi, despre faptul că moartea nu e un sfârșit, ci un început. Dacă e să vorbim despre înmormântarea creștină și obiceiurile asociate ei, multe dintre ele n-au ce căuta acolo, pentru că vin în contradicție flagrantă cu însăși esența credinței creștine. Mă opresc acum doar la bocit, obicei păgân care discreditează credința în înviere: de ce să plâng (mai ales teatral, studiat) când cred că răposatul e mădular al Bisericii, căruia Cristos i-a făgăduit împărăția? Catehismul elementar ne spune că prin moarte, cei dragi nu dispar, ci ne sunt mai aproape; de ce bocim, atunci? Iarăși, pomana, când nu crezi în înviere, e fariseism (facem pentru că așa se face, ca să nu ne ia la ochi vecinii că n-am făcut etc.), superstiție (dacă nu dau pe pomană 15 oale, sigur nu se mântuiește răposatul, că doar Dumnezeu cu asta se ocupă, cu contabilitatea oalelor și ulcelelor) sau falsă împăcare a conștiinței noastre.

A.P.: În creștinism avem de-a face cu schimbarea radicală a structurilor de gândire: pare că Isus pierde, că moare pe cruce, că se lasă ucis. De fapt, el este un strateg fundamental inteligent, dar inteligența lui, ca și împărăția lui, nu este din lumea aceasta, de aceea nu este înțeleasă de lume. De când a murit tatăl meu îmi amintesc atât: lucirea din ochi a prietenei mele care mi-a spus: „Dar el va învia!” Și eu știam și credeam lucrul ăsta, dar în clipele acelea de durere nu puteam coborî această credință de la minte la inimă. Cred că dificultatea aceasta a suferinței pe marginea unui mormânt vine și din imposibilitatea de a crede în învierea trupurilor; să credem în faptul că sufletul supraviețuiește morții corpului, asta e una și, chiar și cu Platon, tot nu o credem cu prea multă ușurință; dar să credem că vor învia trupurile noastre, asta-i și mai de neconceput!

Nici măcar ucenicii lui Isus nu înțelegeau despre ce vorbeşte când el îşi prezice propria înviere (la Schimbarea la Față, ei se întreabă „ce înseamnă a învia din morți” (cf. Mc 9,2-13); de ce am înțelege şi am crede noi?

D.P.: Nu putem să-i acuzăm pe ucenici, pentru că și noi procedăm exact ca ei: Dumnezeu ne vorbește despre niște lucruri, noi înțelegem doar ce ne convine, ce e în avantajul nostru imediat. Ucenicii vor onoruri lumești și au apucături foarte lumești. De pildă, uitați-vă la scena arestării lui Isus în Grădina Ghetsemani: Petru ia sabia și se gândește să-l scurteze de cap pe unul dintre slujitorii Marelui Preot. Dar Isus intervine și, dacă suntem atenți la scenă, el face un dublu miracol, chiar înaintea vindecării urechii lui Malchus: mai întâi, schimbă traiectoria sabiei lui Petru, astfel încât aceasta să producă o vătămare mai mică decât cea intenționată inițial, și apoi, prin asta, el îl salvează de sine însuși pe omul stăpânit de mânie care era Petru. Ca să pricepem ceva, e nevoie ca, mai întâi, și noi să ne lăsăm salvați de noi înșine de către Domnul.

De ce ar fi reale cele trei învieri relatate de evanghelii (a fiicei înaltului funcționar regal – Mt 9,18-26, a fiului văduvei din Naim – Lc 7,11-17 şi a lui Lazăr 11,1-48), considerate prefigurări al învierii pascale? Probabil că respectivii nu muriseră de-adevăratelea şi poveştile acestor învieri sunt introduse în evanghelii doar ca argument „pro causa” pentru învierea lui Cristos.

A.P.: Pentru mine, miracolul care contează radical este cel al învierii lui Cristos. Celelalte miracole sunt conjuncturale: Cristos le face pentru că există un context care reclamă înfăptuirea miracolului respectiv. Este periculos să ne bazăm credința pe miracolele conjuncturale (chiar și pe acelea din viața noastră), dar este fundamental să ne bazăm credința pe miracolul învierii. Însă ceea ce conferă credibilitate acestor învieri este faptul că ele rezultă din compasiunea lui Isus; el n-a venit cu un program prestabilit („Mă duc în cetatea cutare ca să-l înviu pe unul”), ci a acționat din iubire.

Avocatul diavolului nu se fereşte să spună direct: Isus n-a fost mort când a fost pus în mormânt; el şi-a înscenat propria moarte şi apoi a… evadat.  Altă variantă: ucenicii i-au furat cadavrul şi apoi au fabricat legenda pioasă a învierii, care a ajuns până la noi. Şi femeile care au găsit mormântul gol şi apostolii şi cei cinci sute de martori oculari despre care cartea Faptele Apostolilor ne spune că l-au văzut pe Isus viu după răstignire mint. Sau la mijloc e o halucinație colectivă. Creștinismul e o invenție a lui Saul din Tars.

A.P.: Nu mai putem vorbi despre credință atunci când avem de-a face cu un fapt demonstrat matematic: în momentul acela libertatea de alege între a crede sau a nu crede  ți-a fost anulată. Bine spunea Kirkegaard în teoria marelui papagal roșu: dacă Isus Cristos s-ar fi prezentat în piața publică după înviere ca un mare papagal roșu, toată lumea ar fi fost obligată să accepte existența și învierea lui, prin urmare, n-ar mai fi fost vorba despre nicio relație de încredere. Or, eu am libertatea de a alege dacă să cred că Dumnezeul meu cel puternic, dar și subtil, a înviat sau nu. În privința învierii, cred că argumentele logice sau istorice (chiar puternice) nu au relevanță; raportarea la înviere este una personală, prin care eu ader la un fapt pe care eu îl cred real, nu legendar. Dar dacă nu cred, atunci voi încerca să mă agăț de tot felul de subterfugii și argumente care să îmi autoalimenteze convingerea că Isus n-a înviat. Cu privire la Saul din Tars, devenit Sfântul Apostol Paul, mă frapează un lucru: ca și noi, nici el nu l-a cunoscut pe Cristos direct și a ajuns să moară pentru credința în el; alții care l-au văzut în carne și oase, care au mâncat împreună cu el, precum Iuda, nu l-au recunoscut pe Cristos ca Mesia.

D.P.: Mai curând decât să avem categoriile: cei care cred și cei care nu cred, aș spune că avem altele două: cei care caută și cei care nu caută. Ceea ce este însă interesant e că, deși ateismul a făcut o religie din toleranță, aceasta nu li se aplică și față de creștini. Este și asta o dovadă că adevărul, scandalul creștinismului deranjează și acum, ca și în urmă cu 2000 de ani.

Punem punct aici intervenției avocatului diavolului şi acum vă întreb: strigătul „Cred. Vino în ajutorul necredinței mele!” Mc 9,24) se aplică oare și învierii?

A.P.: Eu pot să am dubii legate credința mea, pentru că nu știu cu certitudine, ci îmi asum că învierea s-a întâmplat. Ateul însă știe sigur și precis că nu s-a întâmplat, el nu are dubii. Avantajul meu e că eu îmi pot pune dubiile în rugăciune, în dialog cu Dumnezeu.

Ana Petrache: Cum ar fi arătat creștinismul dacă Cristos nu s-ar fi înălțat după înviere, ci ar fi rămas pe pământ cu apostolii?

Claudia Stan: Probabil că l-am fi judecat pe Dumnezeu din nou și l-am fi pus iarăși pe cruce. S-ar fi verificat la propriu vorba lui Pascal: „Cristos este în agonie până la sfârșitul veacurilor”.

Pr. Doru Popovici: Eu am o întrebare pentru cei care nu cred: cum pot ei să dovedească altcuiva cu inima închisă existența a ceva, în cazul nostru învierea lui Isus? Pentru inexistență caută în permanență dovezi, chiar dacă nu găsesc, dar pentru existență pot găsi vreuna în inima lor? Numerele prime reprezintă și acum un mister în matematică… și totuși ele există!

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, aprilie 2017

Anunțuri