ac022017_locul-page-001

Ni se cuvine să avem loc rezervat în biserică? Sau convingerea asta e mai curând un oximoron al smereniei,  o necuviință flagrantă la adresa lui Isus şi a aproapelui?

 De ce n-avem „loc rezervat” în biserică

  • Pentru că încă de când se naște, în Betleem, pentru Isus și ai săi nu se găsește „loc de găzduire” (Lc 2,7). Părinții lui Dumnezeu își acceptă condiția de pelerini, cu toate riscurile, precaritatea și neajunsurile ei și nu-i auzim cârcotind: „Du-te de aici, că ăsta-i locul nostru”. Când ne revendicăm „locul” (de preferință, la marginea băncii, ca să ne simțim importanți când ne ridicăm să-i facem loc vecinului), să ne gândim pentru o clipă: oare de ce grozăvii am fi fost în stare dacă am fi fost noi părinții lui Dumnezeu?
  • Pentru că niciodată Isus nu manifestă vreo înclinație latifundiară: „Fiul Omului nu are unde-și rezema capul” (Lc 9,58). El, stăpânul lumii și al istoriei, nu a avut niciodată și niciunde un loc numai al lui: a rămas detașat de toți și de toate. În raport cu asta, cât suntem de caraghioși cu atașamentul nostru meschin față de confortul fotoliului de orchestră din care urmărim spectacolul de operetă al Liturghiei, cu iluzia că tot aşa avem loc rezervat şi în rai?
  • Pentru că Isus nu-și găsește „loc de găzduire” în inimile celor care-i dau deoparte pe alții ca să să ocupe ei „locurile dintâi” (Lc 20,47). Și în tramvai și în biserică, întotdeauna există cineva mai obosit, mai bolnav, mai îndreptățit decât noi să stea pe locul ăla care ni-l însușim cu un simț al proprietății care n-are nicio legătură cu altruismul, sărăcia și libertatea interioară a fraților lui Cristos.

BONUS! Propunere de meditație, posibil leac al bolii „locului rezervat”: 1. Isus se naște într-un grajd și doarme în jgheabul vitelor: nesiguranță, mizerie, umilință; 2. Eu îmi rezerv (și apăr) „locul meu”: siguranță, confort, protagonism. Așadar:

  • pe cine caut (în biserică și în viață): pe mine sau pe El?
  • dacă îl caut pe El, să-l rog să-mi dea harul să văd că „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30);
  • nu cumva, dacă îmi îmbrățișez cu bucurie condiția de om „fără loc”, fac loc în inima mea fix lui Isus?

Când stăm în biserică pe locul pe care nu l-a vrut nimeni, de unde credem că nu se vede și nu se aude nimic, poate avem o șansă de a-l vedea și-l auzi pe Cristos cel care n-a avut loc niciunde pe pământ și pe al cărui loc (pe cruce!) chiar nu s-a bătut nimeni. Ceea ce nu-i chiar puțin lucru față de „locul nostru” rezervat, așa-i?

Fer. Vladimir Ghika: „Când se naşte, Mântuitorul nu e la el acasă… Nu are loc nici în sălaşul călătorilor nevoiaşi. Cere animalelor un adăpost. Drept leagăn, are o iesle. Când intră în viaţă nu are un colţ al său unde să-şi pună capul. Când moare, pentru a ne izbăvi, Mântuitorul nu e la el acasă. Locul acela e al tuturor şi destinat publicei infamii. Lemnul de care atârnă nu e al său. El a servit deja unor pungaşi şi asasini”.

Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, februarie 2017

Anunțuri