murillo

Trăim confuz. Foarte confuz. Cum ar spune Tony de Mello, ne lipseşte conştienţa propriei vieţi, cum ar spune spiritualitatea răsăriteană ducem o lipsă acută de trezvie. De aceea, nu avem o identitate lăuntrică bine definită, pe care să ne-o asumăm în întregime şi în relaţie cu care să dăm vieţii noastre coerenţă, autenticitate şi fermitate. Nu ne înţelegem convingerile şi credinţa decât la nivel superficial, de tabloid. Şi sfârşim în contradicţii sfâşietoare pentru verticalitatea noastră interioară: suntem azi hăis, mâine cea.

România e o ţară care îşi declamă cu emfază puritatea credinţei strămoşeşti, pe care şi-o revendică din predica Apostolului Andrei. Şi, cu toate astea, amestecă lucrurile cu mare lejeritate şi nonşalanţă. Cu aceeaşi nonşalanţă cu care România cu o mână îşi face cruci mari prin dreptul bisericilor şi cu cealaltă fură de stinge, ţărişoara noastră cu o mână primeşte Sfânta Lumină a Învierii adusă cu aeronava de la Ierusalim şi pe degetele de la cealaltă numără Babele şi zilele până la Dragobete. Azi hăis şi mâine cea. Şi uneori, precum pe 24 iunie, suntem şi hăis şi cea în decurs de numai 24 h. Căci pe 24 iunie, confuzia e la apogeu: România se roagă, circumstanţial, şi lui Dumnezeu prin sfinţii lui şi ielelor prin vrăjile lor. Hăis şi cea.

Cine sunt sânzienele (ielele)? Fiinţe legendare: preotese năstruşnice ale unui cult solar care-şi fac de lucru pe pământ (deasupra căruia zboară în noaptea de 23 spre 24 iunie) cu diverse îndeletniciri proiectate să influenţeze fertilitatea oamenilor şi a gliei. Cultul lor perpetuează ritualuri superstiţioase păgâne, al căror absurd insultă inteligenţa lui Dumnezeu: aruncatul buchetelor de flori de sânziene peste acoperişul caselor pentru a determina iminenţa unei căsătorii sau lungimea vieţii unui om, interdicţia îmbăierii în ziua de 24 iunie pentru a nu spăla forţele magice care îl „îmbracă” pe om în ziua respectivă, trecerea prin foc pentru purificare ş.a.m.d. Se spune că cine vede ielele dansând rămâne mut sau înnebuneşte.

Cine este Ioan Botezătorul? Personaj istoric: ultimul profet al Vechiului Testament şi primul mărturisitor al lui Cristos ca Fiu al lui Dumnezeu. În afara Sfintei Fecioare Maria, este singurul sfânt pentru care Biserica celebrează nu doar naşterea sa pentru cer, ci şi naşterea sa pământească. Evanghelistul Luca ne relatează câteva episoade de la începutul vieţii sale pământeşti: vestirea naşterii sale, felul în care el îl recunoaşte pe Isus ca Mesia încă din sânul mamei lui Elisabeta (verişoara Sfintei Fecioare), impunerea numelui (ebr. Yoḥanan, cel binecuvântat de Domnul). Activitatea sa publică începe cu administrarea botezului pocăinţei în Iordan şi cu predicile din deşertul Iudeii, în anul al 15-lea al domniei împăratului roman Tiberiu. Ioan duce o viaţă austeră: se hrăneşte cu lăcuste şi miere sălbatică, poartă veşminte aspre din păr de cămilă. Îl vesteşte pe Isus ca Mântuitor, îl şi botează pe Isus, predică dreptatea şi milostivirea şi le serveşte ipocriţilor vremii un discurs deloc comod: „Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine?” (Mt 3,7). Isus îl numeşte cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (cf. Mt 11, 11) şi îi evidenţiază verticalitatea (nu e o trestie clătinată de vânt) şi austeritatea (nu e un om îmbrăcat în haine moi). Ioan îşi susţine convingerile cu preţul vieţii, căci va sfârşi decapitat de tetrarhul Irod Antipa, pe care îl admonestase pentru păcatul public de a o lua de soţie pe femeia fratelui său aflat încă în viaţă (guess what, Ioan ar avea de lucru şi-n zilele noastre pe tema asta!).

Pe lângă tough guy Ioan Botezătorul, sânzienele par nişte piţipoance pline de ifose. Hăis şi cea. Care să fie, deci?

Ilustraţie: Bartolomé-Esteban Murillo, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” (cca. 1655)