Biserica l-a ars pe rug pe Giordano Bruno. L-a condamnat pe Galileo la domiciliu forţat. L-a cenzurat pe Copernic. Ba, mai mult decât atât, există și în zilele noastre (Anno Domini 2014) cuvioase feţe bisericești care califică heliocentrismul drept erezie (un exemplu, aici). Ergo, admite mare parte a lumii, știinţa modernă este iremediabil incompatibilă cu religia obscurantistă.

De fiecare dată când se aduce în discuţie binomul știinţă-religie, pastișa „Crede și nu cerceta”, asociată cu trioul Bruno-Galileo-Copernic, funcţionează ca un fel de motto al argumentului (eronat la fel ca și motto-ul) că o credinţă într-un Dumnezeu transcendent este incompatibilă cu cercetarea știinţifică avansată. Ambele sunt eronate:

  1. Nu numai că „textul” „crede și nu cerceta” nu există în paginile sfinte, nu numai că nici nu ar fi coerent cu învăţătura lui Cristos, dar Învăţătorul însuși ne trimite pe toţi să nu luăm de bun tot ce auzim, prin îndemnul: „Caută și vei găsi” (Mt 7,7), „Cercetaţi Scripturile!” (In 5,39), preluat și de Sfântul Apostol Ioan în acel „Cercetaţi duhurile!” (1In 4,1).
  2. Da, Biserica i-a condamnat pe cei trei. Dar în ce context?

–          Giordano Bruno era călugăr dominican, iar, mai presus decât studiile sale cosmologice, Inchiziţia a găsit convingerile lui contrare învăţăturii Bisericii: Bruno credea în reîncarnare, punea la îndoială fecioria Maicii Domnului, transsubstanţierea, divinitatea lui Cristos. Pe lângă toate astea, studiile lui cosmologice erau piece of cake. NB: Aceste convingeri rămân contrare învăţăturii Bisericii (adică erezii) as we speak.

–          Biserica nu i-a interzis lui Galileo dezbaterea heliocentrismului ca ipoteză matematică;

–          Papa Clement al VII-lea a fost chiar fascinat de descoperirile lui Copernic (care era, printre altele, deţinătorul unui doctorat în Drept Canonic).

În plus, Biserica, prin vocea Papei Ioan Paul al II-lea, și-a cerut iertare pentru greșelile din trecut, după ce încă din 1758 a eliminat toate cărţile referitoare la heliocentrism din Index Librorum Prohibitorum.

Am observat că, în general, cu privire la poziţia Bisericii faţă de noile descoperiri știinţifice se vorbește foarte puţin (sau deloc) despre următoarele:

–          Încă din 1935, la Vatican există Academia Pontificală pentru Știinţă (al cărui membru este, printre alţii, Stephen Hawking);

–          Într-un mesaj adresat în 1996 acestei Academii Pontificale pentru Știinţă, Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că „noile descoperiri ne conduc spre recunoașterea evoluţionismului ca fiind mai mult decât o ipoteză”;

–          Magisteriul Bisericii Catolice, prin Scrisoarea Enciclică „Fides et Ratio” a Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea clarifică exhaustiv poziţia Bisericii faţă de știinţă: „Nu este vreun motiv ca să existe vreo competiţie între raţiune şi credinţă” (FR II, 17);

–          Încă din 1950, în enciclica „Humani Generis”, Papa Pius al XII-lea face distincţia între suflet (creat de Dumnezeu) și trup (a cărui evoluţie poate face obiectul unor noi descoperiri știinţifice);

–          Sfântul Scaun are un Observator Astronomic (ale cărui origini se regăsesc pe la 1580), care este condus, în mod tradiţional de iezuiţi, oameni de știinţă care sunt și oameni ai Bisericii – unul dintre aceștia, părintele Guy Consolmagno, reputat astrofizician, a declarat că ar boteza un extraterestru, dacă acesta i-ar cere-o).

Și mai puţin se vorbește despre contribuţia unor oameni ai Bisericii la dezvoltarea știinţelor moderne (unii dintre ei au fost chiar pionieri în domeniul lor de expertiză):

–          Roger Bacon (1214–1294), fizician și matematician, precursorul studiului empiric al naturii, era călugăr franciscan;

–          Cristophorus Clavius (1538-1612), matematicianul care a pus la punct calendarul gregorian (după care ne ghidăm cu toţii astăzi), era călugăr iezuit;

–          Edme Mariotte (1620–1684), fizicianul care a recunoscut validitatea legii enunţate de Boyle, de unde și denumirea ulterioară a legii Boyle-Mariotte, era preot catolic;

–          Gregor Mendel (1822-1884), părintele geneticii moderne, era călugăr augustinian;

–          Giuseppe Mercalli (1850–1914), vulcanolog, “tatăl” scării Mercalli de măsurare a intensităţii cutremurelor, era preot catolic;

–          Pierre Teilhard de Chardin (1881–1955), paleontolog care a contribuit la descoperirea Omului de Pekin, era călugăr iezuit;

–          Georges Lemaitre (1894-1966), precursorul teoriei Bing-Bang, care a formulat (înaintea lui Hubble) teoria expansiunii universului, era preot catolic.

(O listă completă a oamenilor Bisericii și ai știinţei, aici.)

Contribuţia iezuiţilor la știinţa modernă este recunoscută, printre altele, și prin denumirea a 40 de cratere de pe suprafaţa Lunii după savanţi iezuiţi din toate epocile care au știut să ţină în mână deopotrivă Biblia și microscopul/telescopul și alte instrumente de cercetare.

Am vorbit până acum despre persoane consacrate, dar nu aș încheia înainte de a spicui măcar trei povești de viaţă ale unor laici care nu au considerat că ar fi vreo neconcordanţă între cele sfinte și cele știinţifice:

–          Fizicianul André Marie Ampère (1775-1836) participa zilnic la Sfânta Liturghie;

–          În timp ce orbitau în jurul Lunii, în ajunul Crăciunului 1968, membrii misiunii Apollo 8 au citit, într-o transmisiune directă la televiziune, primele zece versete ale cărţii Genezei;

–          Astronautul Buzz Aldrin (n. 1930), participant la misiunea Apollo 11, s-a împărtășit la aselezinare.

Deci, nu prea văd cum un profesor de fizică din școală ar putea susţine, de pildă, că Biserica se opune cercetării, după ce tocmai le-a predat elevilor legea lui Boyle-Mariotte ori i-a învăţat care este unitatea de măsură a curectului electric.

Bibliografie suplimentară:

    • Science Speaks”, o demonstraţie matematică a împlinirii profeţiilor veterotestamentare în persoana lui Isus, pe baza teoriei probabilităţilor, făcută de savantul Peter Stoner, care luând în calcul doar 8 profeţii veterotestamentare cu privire la Mesia (din cele 108, în total) a ajuns la concluzia că există probabilitatea de 1 la 1017 (adică, practic, zero) ca personajul principal al Evangheliilor să nu fie acest Mesia – demonstraţia, pe scurt, aici;
    • Un dialog fascinant despre creaţionism versus evoluţionism între Richard Dawkins (evoluţionist, ateu militant) și George Coyne (preot catolic iezuit, doctor în astronomie, fost director al Observatorului Astronomic al Vaticanului), aici:
    • „Limbajul lui Dumnezeu”, o carte uluitor extrem de edificatoare, al cărei autor, Francis Collins (Director al Proiectului Genomului Uman) relatează trecerea lui de la ateism la credinţa creștină ca urmare a aprofundării studiilor de biochimie, argumentând extrem de pertinent legătura dintre știinţă și religie;
    • În „Știinţă și religie. Sunt ele compatibile?”, argumentaţia extrem de logică a profesorului de filosofie Alvin Plantinga, care demonstrează că neo-evoluţionismul și credinţa creștină nu sunt nicidecum dușmane, pornind de faptul că teoria evoluţionistă, în esenţa ei, nu presupune lipsa unui proiect iniţial, iar neo-evoluţionismul este conciliabil cu teismul prin faptul că el nu mai susţine mutaţiiile aleatorii.

De final, o anecdotă care îl are ca protagonist pe Sfântul Papă Ioan al XXII-lea (reputat pentru umorul său). Se spune că îl aștepta la Vatican pe Cardinalul Wojtyla (viitorul Papă Ioan Paul Al II-lea) și apropiaţii l-au avertizat că acesta se deplasează cu dificultate, din cauza unei probleme la picior. Când acesta din urmă și-a făcut apariţia, Papa Ioan al XXIII-lea a exclamat: E pur si muove!

NB: Acest text este dedicat în chip special colegului și prietenului Adrian Mihai, un neobosit căutător de adevăr.